Povestea arheologiei bucovinene (VI) | Dragusanul.ro

Povestea arheologiei bucovinene (VI)

Siret – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

  1. Volumul 17, pagina 80 (Siret ca sit de obiecte arheologice), de conservatorul C. A. Romstorfer (cu ilustrație).

 

  1. Volumul 17, nota 103, pagina 123 (Suceava). „Corespondentul W. Schmidt a făcut comunicări foarte valoroase Comisiei Centrale despre semnificația arheologică a orașului Suceava, care, la mijlocul secolului al XVI-lea, conform unor surse diferite, a pierdut din importanța considerabilă, pe care o avea pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Clădirile mândre ale boierilor de rang, care fuseseră anterior angajați de curte și ale căror case erau împodobite cu picturi ale unor evenimente istorice autohtone, au dispărut fără urmă. Din cele 40 de biserici, ale căror cupole decorate cu dubla cruce orientală au făcut ca fosta capitală a Moldovei să devină o mică aşezare bizantină, doar unsprezece au reușit să reziste vremurilor. Unele dintre ele au încă fresce bine conservate pe pereții interiori, probând o discretă influență italiană. Din punct de vedere tehnic, dintre toate aceste biserici, așa-numita biserică Mirăuţi merită cea mai mare atenție. Se află la capătul estic al orașului, pe latura de nord a unei creste, pe al cărui promontoriu, spre nord-vest, se află resturile rare ale castelului voievodal. Biserica Mirăuţi este o biserică bizantină de o perfect eleganţă, care merită o soartă mai bună, decât să fie lipsită de acoperișul de protecție şi să servească vandalismului mâinilor producătorilor de fructe, care au făcut din pământul ei o întinsă livadă. Castelul ascundea, între ruinele sale, o comoară de monede medievale, descoperite în locul unde a fost amplasată capela interioară a cetăţii și unde peste înălțimea unui om rămân ziduri cu resturi de frescă, care au depășit distrugerea violentă a fortificaţiei, prin aruncare în aer“.

 

  1. Volumul 17. Nota 104, pagina 123 (Măriţei) ,,Corespondentul W. Schmidt raportează asupra satului Măriţei din Bucovina. Cătunul Măriţei formează un loc ciudat, lângă prima stație, Hatna, a căii ferate Lemberg-Cernăuți-Suceava, înfipt între dealuri și mărginit de un torent cu același nume cu Hatna. Descoperirile bogate în aur au atras atenția generală cu atât mai mult asupra acestei așezări, întrucât se știa că mulți țărani au vândut bucată cu bucată bogăţiile aruncate în poala lor prin voia coincidenței capricioase, unor pânditori ai profitului, care aşa au ajuns la prosperitate. Chiar și anchetele oficiale s-au dovedit a fi lipsite de rezultate, în confruntarea cu istețimea vicleană a căutătorului, vânzătorului și a cumpărătorului, până în 1878, când, în cele din urmă, anumite piste, care au fost urmărite, au condus la faptul că, după o puternică rupere de nori, din iulie, torentele care s-au năpustit în Măreţia au scos, din nou, la iveală diverse obiecte de aur, pe care le-au cules ţăranii şi le-au păstrat în secret, până ce le-au vândut, pentru o sumă derizorie, unui comerciant rătăcitor. După finalizarea anchetei, căutătorii și cumpărătorul au fost aduși, împreună cu obiectele găsite, la Căpitănia districtului, pentru cercetare.

 

Au fost înregistrate o brățară masivă din aur, de formă primitivă, în formă de șarpe, și câteva fibule similare. Toate piesele au arătat urme regretabile de frecare cu rocile torentului, deasupra cărora amețitorul curent de apă le-a determinat să se rostogolească. De asemenea, cu această ocazie, a ieșit la iveală un molar al unui Ursus primogenius. Căpitanul de atunci districtului, Anton Heschmann, s-a simțit obligat să meargă cu o comisie la fața locului, în Măreţei, pentru a putea determina proveniența descoperirilor, cercetând cu atenție terenul.

 

Corespondentul Schmidt a fost chemat în această comisie și a urmat cursul torentului, în amonte, pentru a descoperi semne de orientare. Deși a pătruns până la sursă, nu a văzut nimic semnificativ și se poate presupune, cu toată certitudinea, că astfel de aur găsește doar în cursul abundenţei de apă, torentele formându-se, la o distanță considerabilă, de partea dreaptă sau de partea stângă, și probabil că puhoiul realizează spălarea obiectelor și îndepărtarea pământului, de îndată ce valul sălbatic a atins o înălțime suficientă pentru a lăsa curentul să se învolbureze și să sape şi peste locul în care se află obiecte de valoare. Sătenii care au găsit aceste obiecte l-au asigurat că nu au habar de unde provin toate aceste comori.

 

Pe de altă parte, a fost fericit că a făcut o altă descoperire. În timp ce cobora, se uită în jurul zonei, văzând o înălțare spre vest, precipitată, dar ușor înclinată spre vest, de aproximativ douăzeci de metri, al cărei vârf era încununat de un fag bătrân. Când a ajuns în vârf, a observat, de departe, ceea ce doar ochii pricepuți pot vedea, niște denivelări discrete, care pot dezvălui, în orice moment, vremuri pline de viață. Tumulul era aproape în mijlocul platoului, în timp ce în jurul lui se aflau morminte scufundate. În ciuda înserării tot mai pronunţate, căpitanul de district și ceilalţi au urcat pe deal, iar Schmidt le-a arătat spre descoperirea sa; ascultându-l cu neîncredere, ei au răscolit în locurile arătate de el şi au scos la iveală, deocamdată, o secțiune transversală, care l-a încredinţat pe Schmidt despre corectitudinea presupunerii sale, apoi au aflat alte trei astfel de locuri de odihnă, în care se aflau resturi calcinate de coloană vertebrală. Unii au propus adunarea rămăşiţelor, astfel încât să se poată face o înmormântarea creştină a acestor rămășițe umane descoperite din întâmplare. Câțiva medici, prezenţi acolo, au explicat că, pentru a intra în această stare de calcifiere, scheletele umane trebuie să fi stat în pământ cel puțin două mii de ani, ceea ce a dus la decizia ca, în viitorul apropiat, după obținerea permisiunii, de la proprietarul moşiei, baronul Johann Kapri, să se caute cu atenție şi să se săpe pentru a descoperi tumulul. Problemele referitoare la costuri au amânat executarea acestei decizii.

 

De atunci, nu s-au mai făcut raportări ale altor descoperiri de aur în zona Măriţei, dar acest lucru nu înseamnă că astfel de descoperiri ar fi fost făcute și până acum, comorile rămânând ascunse, pentru presupusul avantaj al căutătorului“.

 

  1. Volumul 17, nota 160, pagina 178 (Conservarea monumentelor din Bucovina). „Profesorul conservator Romstorfer a înaintat deja Comisiei Centrale un raport foarte important, privind necesitatea conservării multor monumente importante din Bucovina. În același timp, el a atras atenția asupra bisericilor mănăstirești din Putna, Suceviţa, Dragomirna, asupra bisericilor mai vechi ale parohiilor și ale filialelor din Horecea, Toporăuţi, Siret (2), Mănăstirişte, Suceava (4) Ilişeşti, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Rădăuţi, Suceviţa, Solca, Comareşti, Arbore, Volovăţ, Milişăuţii de Sus, Satulmare, Mănăstirea Humorului, Voroneţ, Vatra Moldoviţa etc., în afară de numeroasele biserici din lemn. La biserica din Mănăstirea Humor, mortarul piedestalului, care are o înălțime de aproximativ un metru, a căzut parțial, cu excepția peretelui inferior, care poartă încă picturi splendide. Pe cei aproximativ 30 cm lățime, pietre de profil pietonal sunt desfăcute sau chiar aruncate, îmbinările fiind mai ales fără mortar. Trotuarul din jurul bisericii s-a scufundat atât de adânc, încât nu numai că nu mai servește scopului, dar a devenit de-a dreptul dăunător construcției. Când s-au desființat mănăstirile, această biserică a devenit biserică parohială, iar iconostasul de acolo este de remarcat“.

 

  1. Volumul 17, nota 175, pagina 183 (Mari descoperiri, legături, monede). „Profesorul conservator Romstorfer a raportat Comisiei Centrale că, în suburbia Roşa, din Cernăuți, a fost găsită, în 1887, când s-a săpat un iaz, la o adâncime medie de 3 metri, o greutate elipsoidă, de 4 cm lungime, 3,5 cm grosime, din lut ars roșu. Acolo ar putea fi descoperite şi resturi de copaci, și ceramică arsă.

 

Pe înălțimile de la Gura Humorului există mai multe puncte fortificate, numite metereze, iar unul, la Piciorul, este aplatizat și îngrădit. Se poate vedea o încăpere subterană boltită, care este făcută din pietre cioplite.

 

În Şipotul Succevei s-au găsit monede poloneze din secolele XVI și XVII, apoi opt monede de proveniență moldovenească și turcă“.

 

1891. Volumul 17, nota 196, pagina 188 (Bile de piatră din Suceava). „Conservatorul Romstorfer a anunțat Comisiei Centrale că, în grădina ornamentală de lângă vechea reședință a arhimandritului din Suceava, la aproximativ 6 metri distanță și la adâncimea de aproximativ 0,5 metri, s-au găsit opt bucăți bile de piatră, folosite pentru tunuri, de circa 30 cm în diametru; una dintre ele a fost depusă în Muzeul Ţării“[1].

 

Şipotele Sucevei – desen de Robert Zuss

 

[1] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 63-65