Trenul cu abur ne duce, în două ore, de la Botoșani, la Verești, un nod de cale ferată care în sine este complet inutil. De aici, trecem printre câmpuri mediocre până în satul Dumbrăveni, unde obținem tot felul de informații despre țară și oamenii ei, din partea unei frumoase familii, venită din Polonia. Domnul este directorul administrator al bunurilor celebrei familii moldovenești Balş. Moşiile sunt nu mai puțin de treisprezece, arendate la trei armeni, unui evreu și unui român.
În jurul prânzului, suntem conduși în Bucovina. Trecem prin pădure, peste pajiști și câmpuri. În dreapta, se află Suceava, fosta reședință a domnitorilor moldoveni, situată pe o creastă blândă. Turnurile sale ies în evidență, înconjurate de verdele copacilor, casele sale albe strălucesc în lumina soarelui și peste întreaga imagine se înalţă un surâzător cer albastru. În această parte a crestei, treci prin Burdujeni, un oraș evreiesc precum Unghenii, la fel de original și de mizerabil, doar că mult mai mare, deoarece locul nu constă dintr-o singură stradă, ci din patru sau cinci. Astăzi verandele sunt neînsuflețite și obloanele trase, astăzi e o sărbătoare pe care izraeliților le place să o petreacă închişi în case, cu ușile încuiate.
Drumul coboară spre graniță. Soldații români, în uniforme albastre cu vipuşti albe şi cu arme pe umeri, ne întâmpină aici, iar vameşii austrieci, dincolo. Se distrează formal, verificând pașapoartele și lipind nasurile de geamurile mașini. O jumătate de oră mai târziu, vehiculul nostru rulează pe străzile din Sucevei. Cu 10.000 de locuitori, orașul poate fi numit ca fiind unul dintre cele mai populate din Bucovina, dar, din păcate, și unul dintre cele mai urâte și murdare. Străzile sunt absolut neinteresante, înţesate cu sute de izraeliți. Ca și în Galiția, femeile se împodobesc cu mantii tivite cu blană și, dacă mijloacele le permit, cu ciorapi de mătase și rochii. Singurele de menționat, în privinţa orașului, sunt ruinele fostei case domnești și ruinele unei vechi biserici.
De îndată ce am ajuns, am devenit prada interesului a câtorva zeci de evrei. Unul este de acord să ne transporte mai ieftin decât celălalt. Birjarul principal cere cincisprezece creiţari, dar atunci când vrem să batem palma, el plusează rapid: „Douăzeci”. O coincidență favorabilă ne protejează și ne permite să fim de acord cu un localnic. După o așteptare chinuitoare, şi creștinul, şi evreul se îndepărtează, acesta din urmă promiţând să ne ducă la Vatra Dornei, dar nu înainte de apusul soarelui, întrucât nu are voie să lucreze până atunci, dar nici nu poate ignora câștigul din mână!
Călătoria care urmează este plăcută. Avem în faţa ochilor o parte din cultura austriacă și putem face comparații extrem de convingătoare între aşezările Bucovinei și cele ale Moldovei. O privire asupra Hărții Statului Major Austriac ne-a lămurit, deja, că urmează călătorim prin zone dens populate, ca înainte. În Moldova puteți parcurge kilometri, pe o singură direcție, fără să întâlniți un sat, iar dealurile și valea Siretului sunt la fel de subțire populate. Pe harta Bucovinei, un nume de localitate îl urmează pe celălalt, înălțimile sunt mijlocii, iar văile foarte populate. Totul este construit în această țară, nu întâlnești pustietăţi întinse ca în Moldova. Aici un câmp cultivat este conectat la celălalt; acolo se vede grâu, dincolo ovăz, acolo orz, dincolo trifoi, aici cânepă.
Existenţa a șase cabine de taxare pe drumul de la Suceava, la Vatra Dornei, este oarecum neliniștitoare, pentru că 20, până la 30 de creiţari trebuie plătiţi la fiecare. Întregul traseu este închiriat mai multor evrei, de către guvern, cu 80.000 de coroane. Gândul că acest drum este singurul care generează un profit net pentru guvernul austriac nu ne impresionează foarte reconfortant, în opinia noastră ar fi fost cel mai corect dacă statul însuși administra calea și ar fi folosit slujbaşii proprii. S-ar fi rezolvat, în acest fel, două lucruri: în primul rând, ar oferi statului venituri mai mari, iar în al doilea rând, cine ar trebui să controleze corectitudinea funcționarilor? Numai un bun guvern trebuie să cunoască modalități și mijloace de educare a funcționarilor cinstiți și ar putea foarte bine să conteste veniturile pentru profitul net al arendașilor evrei; cel puțin atunci cineva ar face lumea să creadă că evreii nu erau încă stăpânii țării. De fapt, toată Bucovina este îndatorată evreilor.
Unele sate românești, cu case împrăștiate, sunt curate; la căderea serii, ajungem la Ilișești, o comunitate mare, cu case impunătoare. Trebuie să fie un oraș german! Fiecare fereastră ne spune acest lucru, perdelele îl decorează și ghivecele cu flori aruncă o privire. Grija pentru florile din Carpați nu poate fi găsită decât la fermierii germani, iar conaționalii slovaci, ruteni și români nu au un sentiment de frumusețe, ci se ocupă pe deplin doar de nevoile comune ale vieții de zi cu zi.
Între timp, seara cedează în faţa nopţii. Soarele a stat, mult timp, ca o sferă de aur pe munții Carpați, cerul părea transparent și parcă compus din nenumărate diamante, învăluite în tot felul de cerneluri. Strălucirea violetă și albastră deschisă a dispărut, acum, când firmamentul capătă o culoare neguroasă.
Viața este plină de viață în jurul nostru. O mare sărbătoare greco-ortodoxă are loc astăzi. Drept urmare, băieții și fetele de români se împodobesc cu ținuta lor de duminică. Cămașa strălucește de curăţenie, iar mânecile albe au cusături mari roșii, care conferă costumului local o caracteristică moldovenească. Gâtul fetelor este împodobit cu şiraguri de perle fără valoare; predomină albastrul, galbenul sau albul, adesea în amestec cu monede. Catrinţe și fuste roșii sau roșcate, maro și negre completează costumul.
După ce caii noştri au fost adăpaţi, trecem, printre oamenii fericiți şi glumeţi, pentru a intra într-o zonă împădurită. Frumoşii brazi se ridică întunecați și amenințători pe ambele părți ale drumului. Uneori zărim, la câte un kilometru depărtare, acoperişul alb al unei case ţărăneşti, alteori vedem doar o lumină strălucind în pădure. Zona este sigură, jandarmii și vameşii o veghează de ani buni. Multe bande de tâlhari, care s-au aciuat în sudul Bucovinei, timp de un deceniu, au fost eliminate de multă vreme, iar incursiunile pe teritoriul vecin, care sunt comune la fiecare graniță din Europa de Est, sunt în continuă scădere. Apar şi luminile mici ale licuricilor, care se lipesc unul de altul sau de un tufiş. Luna pare supărată şi nu răsfaţă cu lumina ei blândă. Parcă simțim toamna la primul colț al drumului. Pădurile par că nu se vor mai termina vreodată şi doar târziu vom ajunge la Gura Humorului, un oraș mic, ai cărui locuitori sunt români, germani și evrei. Aceştia din urmă au, desigur, afacerile în mâinile lor.
A doua zi, dimineață, călătoria continuă. Respirăm pe valea Moldava, în mijlocul pădurii Carpaților. Dar și aici există o diferență mare între Bucovina și România. Iarba pajiștilor este mult mai fină decât cea a Moldovei, deoarece este cosită mai mult decât o dată pe an, câmpurile se dovedesc a fi mai bine cultivate, totul, câmpul, pajiștile, casa și curtea au fost împânzite cu garduri din scânduri, ceea ce face o impresie foarte favorabilă și mărturisește simțul ordinii. Desigur, aici crește mai mult lemn, decât pe dealurile Moldovei, unde lemnul este considerat un material rar şi valoros. La început, valea Moldovei pare destul de largă, şi începe de la un oraș românesc, amestecat cu germani, apoi ajungem la Eisenau, prin Vama românească. Coborârea în micul târg este minunată. Munți împăduriți și întunecați se ridică pe trei laturi, râul aleargă în fața noastră. Clopotul sună pentru închinare, iar drăguții credincioşi se pregătesc de slujbă. Și avem un preot german în fața noastră, care predică cu glas puternic, cu rostiri energice, vorbind despre curățenia casei și a curții, care dezvăluie gospodarul! Nu puteți vedea o rochie națională în Eisenau. Fetele se înfășoară în haine de sun roșu pal, albastre sau gri, frumusețea lor fiind cu mult inferioară porturilor din România.
Ţipterii din Eisenau nu sunt singurii care întrerup temelia românească a populației locale, întâlnim şi în alte locuri câteva așezări cu locuitori ţipteri, în Balta Poienii, în Schwarzthal, în Luisenthal, Freudenthal, Pojorâta, Iacobeni și Cârlibaba. Majoritatea acestor coloniști germani au fost aduși de un anume Manz, pe moşiile Fondului religiei greco-orientale, care a luat moşii întinse în arendă și a hrănit mii de meseriaşi, dar care, datorită investiţiilor uriaşe, avea să dea faliment şi, complet sărăcit, s-a împușcat. Se spune că situația materială a coloniștilor este destul de bună, deși depinde, în mod ciudat, de Fondul religios greco-oriental. Cu toate acestea, casa de locuit este proprietatea oamenilor, dar terenul le este acordat numai cu plata impozitelor. În vremurile anterioare, au funcționat cuptoare de cupru la Pojorâta, Iacobeni și Eisenau şi s-a extras fierul pe scară largă. Astăzi mai funcţionează doar cel din Pojorâta, iar populaţia din Schwarzthal îşi asigură traiul din exploatarea forestieră, făcând plute și lucrând la construcții de drumuri; ţipterii din Iacobeni își continuă activitatea tradițională, dar într-o manieră modestă.
Eisenau oferă o imagine minunată, cu râul plin de viață, care curge prin ea. Fiecare dintre case are o grădină, în care, pe lângă legume, sunt cultivate plante ornamentale, semn sigur al existenței germanismului. Treptat, strada devine din ce în ce mai aglomerată, iar când mergem în târguşorul Câmpulung, vedem un număr mare de oameni în costume de duminică. Din păcate, hainele sunt mult mai urâte decât în Ilișești. Femeile de aici și de acolo au cămăși albe cu garnituri roșii, galbene sau negre, pe care nu le veți găsi în Transilvania sau în Maramureş, iar gâtul lor apare împodobit cu o mulţime de mărgele de sticlă colorată, dar merg pe jos, desculțe sau cu opinci urâte, cu catrinţa deschisă până la genunchi. Catrinţa lor este extrem de strânsă şi interzice orice mișcare rapidă, iar partea de sus a corpului este acoperită cu un ilic scurt sau lung; de departe, femeia poate fi confundată cu un bărbat. Bărbații se îmbracă puţin mai plăcut. Veșmântul lor principal este ilicul lung, negru sau alb, căptuşit şi tivit cu piele de oaie, capul fiind acoperit cu o pălărie rotundă de pâslă artificială, împodobită cu flori roșii. Părul negru cade în șuvițe lungi, este, la cei mai mulţi, creţ şi cade până pe umeri; unii dintre cei mai tineri pot considera acest lucru ca o podoabă, deoarece părul lor strălucește frumos, dar pentru alții obiceiul este un factor de descurajare.
Strada principală din Câmpulung are case prietenoase. Este urâţit doar de o întreagă legiune de magazine evreiești. Acestea constau, de fapt, dintr-o ladă, care a fost răsturnată, și conține câte o bucată din fiecare articol de lux, câte o căpăţână de zahăr, câte o legăturică de lumânări, câte o pâine sau câte o bucată de carne. Evreii se plimbă în număr mare şi cred că reprezintă jumătate din populația târgului; ei domină și aici, ca şi în toate satele din jur. Oricine a văzut Bucovina poate aprecia cât de avantajoase sunt legile românești, pentru că interzic evreilor să rămână în țară. Din fericire, oficialii Bucovinei sunt mai respectabili decât cei din Maramureş și din Galicia. De obicei, nu este nimic lăudabil să ne raportăm la ele, fiind considerate instrumente ale evreilor. Dintre cele ce se petrec în Bucovina, condiţia juridică trebuie să fie numită de onoare, chiar şi în situaţiile politice mai puțin favorabile.
Câmpulung, cu casele sale albe prietenoase, cu frumoasa sa biserică catolică, cu bisericile sale rutene și românești, cu trei turnuri, și cu evreii săi rămâne în urma noastră. În fața noastră, cele mai frumoase păduri de pin se ridică pe ambele părți. Copacii lor se ridică drept în sus, sunt atât de frumoși și de luxoși încât unul crede că au fost îngrijiți în mod special de un grădinar și au fost în mod deliberat așezate una lângă alta în amfiteatrul naturii. Zona nu mai este atât de dens populată, iar câmpurile dispar complet. Puternicul râu Moldova, care se grăbește spre vărsare, a fost înlocuit de micul râuleţ Putna, care se strecoară inofensiv printre maluri. Pojorâta este ultimul sat, apoi drumul trece, odată cu râuleţul, pe lângă o uriaşă clădire goală, o fostă cazarmă austriacă, și, după ce traversăm râuleţul Putna, drumul urcă muntele. Nenumărate serpentine trebuie urcate, de îndată ce părăsim pădurea întunecată de foioase, din dreapta noastră, cu care ne vom reîntâlni, urcând, puțin mai sus. De multe ori zărim, în josul muntelui, câte trei sau patru serpentine, iar până pe vârful muntelui (Mestecăniş) încă mai sunt opt, în afară de cele de la picioarele noastre. Până acum, priveliştea a fost variată, în schimbare rapidă, şi ne-am bucurat de asta și de acel defileu împădurit, care împodobeşte admirabil această culme de munte; de sus, cuprindem acum zona largă din faţă cu o singură privire. O întreagă lume muntoasă dă ecou saluturilor noastre de rămas bun, o mulțime de păduri, câteva sate și numeroase turme de oi sunt vizibile pe pajiștile munților. Un nou paradis se desfăşoară în fața noastră. Noi munți răsar în cale, cu suprafeţe întinse defrișate, cu case mici și pășuni sărace, dar și cu pajiști care strălucesc în soarele captivant.
Se coboară. Praful ne înconjoară în nori enormi, deşi am fost deja acoperiți, pe parcursul călătoriei, cu un strat de praf gros cât un deget. Există o imagine deja tradiţională a Carpaților. Un băiat subțire, cu ochii întunecați, cu părul negru creţ, se arată, în costumul lui Adam, și cerşeşte în sunete care înnebunesc urechea. El ne urmărește până ce primeşte un creiţar, apoi, în loc să plece cu banul, cheamă pe cineva din şatra lui şi cere mai mult. O prostituată îl susține în acest sens. O frumusețe de primă clasă. Trăsăturile feței ovale ni se par a fi de mare puritate, ochii ei sunt dovezi de inteligență și vioiciune, iar formele corpului sunt subțiri și uniforme. Culoarea pielii îi este maro deschis, dar dacă ar putea să apară într-o toaletă de salon, această culoare nu va face decât să-i sporească frumusețea.
Cele două căruţe ţigăneşti, care au trecut curând, de asemenea transportau încărcături pline de frumuseţe. Femeile bătrâne sunt inestetice, dar majoritatea copiilor sunt cu adevărat fermecători şi au fețele proaspete, maronii, și cel mai frumos păr creţ negru. Nu mult timp, întâlnim o şatră întreagă. Nu mai puțin de zece trăsuri, fiecare cu câte doi cai, opresc lateral pe drum; niciunul dintre şătrari nu face vreun gest milog, ci ne trimit câteva salutări, cu trăsături faciale obișnuite, astfel încât credem că am întâlnit o aristocrație țigănească.
La urma urmei, nu este niciodată recomandabil să te afli în condiții prietenoase cu copiii negricioşi din pădure. Un ţăran bucovinean a aflat de curând acest lucru. Un grup de țigani au apărut la casa lui, cerând să le fie vândut nişte lapte. Mai mulți ţigani au însoţit-o pe gospodină la muls vaca, iar restul au rămas în urmă, apoi au plătit laptele, strecurându-i în ie o bancnotă de o sută de creiţari. Când ţăranul s-a întors acasă și a aflat care a fost prețul pe care țiganii l-au dat pentru lapte, el a devenit imediat circumspect, s-a repezit la ie, dar nu a găsit banii. Jandarmii i-au căutat pe ţigani la cârciumă, iar şatra a fost oprită de a intra în Vatra Dornei săptămâni întregi. Cum ţiganii negau fapta cu încăpățânare, ei au fost aduși la judecătorie, unde vor avea parte de un proces. Bancnota este probabil să dispară pentru totdeauna, dacă nu cumva şatra a trimis imediat pe unul dintre tovarășii lor în munte, unde e probabil să aibă o peșteră secretă, bine închisă, în care este ascunsă bancnota.
Povestea umorului țiganilor este proverbială, la fel și cântecele minunate, care răsună peste tot în Bucovina și în Moldova. În această ultimă țară, de exemplu, am aflat despre un rătăcitor maroniu, care a plâns cu amărăciune, atunci când preotul a predicat despre moartea Mântuitorului, în ziua de Paște. În anul următor, popa a prezentat povestea suferinței la fel de emoționant, dar țiganul a rămas neclintit. Întrebat despre motivul acestei lipse vizibile de simpatie, el a răspuns calm: „Aşa-i trebuia, dacă s-a întors la Pilat!”.
Peisajele, de la înălțimea străzii, până în micul oraș balnear Vatra Dornei, sunt minunate. Seara se apropie, aerul de munte este pur și răcoritor, apa care ţâşneşte înspumată din stâncă, peste tot. Un cer albastru, sever, privește în jos, spre valea Bistriței de Aur: oh, Bistriţa de Aur este o veche cunoștință pentru noi! Cu ani în urmă, vehiculul nostru a urcat pe abruptul Prislop, un puternic masiv muntos, ursit de natură să fie o barieră între Maramureş, Transilvania și Bucovina. Pe atunci era o seară ca azi, liniștită, înălțătoare, fermecătoare. Brazii şedeau nemișcați, nici o ființă umană nu putea fi văzută, doar din mijlocul pădurii se auzea un păstor, cântând fluier armonii simple și mișcătoare. Astăzi același râu limpede se năpustește la picioarele noastre, același aer răcoritor ne încântă, doar peisajele sunt diferite. Întreaga vale largă este plină de casele drăguțe ale coloniștilor germani din Iacobeni, care se ridică pe ambele maluri ale râului și, împreună cu frumoasele biserici ale orășelului și cu munții împăduriţi, trezesc în noi dorința de a face un pelerinaj din casă în casă. Tinerii s-au strâns în fața tavernei, discutând cu prostituatele îmbrăcate simplu, fără bijuterii.
Dar în curând va rămâne în urmă şi aşezarea aceasta întinsă, cu locuitorii săi harnici, și ne vom revedea singuri pe valea Bistriței. Umbra munților se încadrează fermecător, puținele case albe contrastează cu pădurile verzi, râul completează tabloul colorat. După o oră, întâlnim un pod, o biserică mare, vopsită în alb, cu trei turnuri roșii, apoi apare, brusc, în spatele unui munte proeminent, Vatra Dornei. Chiar în spatele bisericii se află un stabiliment prietenos, încadrat de două străzi mari. Băile publice, încadrate de un parc, în care cântă mereu o trupă, sunt asaltate de evreice, românce și nemţoaice, dar în principal de familii din Bucovina și din Moldova vecină. Vedem mai multor femei și fete frumos construite, în veşmintele lor tradiționale, care diferă de portul local. Ele poartă un fel de șorțuri strâmte, în față şi în spate, ca o catrinţă neagră, cu dungi, sau ca o splendidă catrinţă de un roșu cărămiziu, apoi o cămașă simplă, a cărei puritate este captivantă. Postura lor este liberă, leagănul lor este dincolo de munți. Ele aparțin Transilvaniei, de unde au adus fructe pentru vânzare.
Șederea la Băile din Vatra Dornei se întărește cel mai mult la sfârșitul lunii august. Zilele sunt încă destul de calde în acest sezon, dimineața și seara revigorante, iar nopțile sunt foarte răcoroase. Vremea este constantă, se recomandă utilizarea unor izvoare și băi de fier. Se spune că apa Dornei este una dintre cele mai pure de pe continent, dar, din păcate, Băile au fost vizitate doar de cel mult 500 de persoane, în 1886. Acest lucru s-a datorat performanțelor slabe ale afacerilor și sezonului ploios, de șase săptămâni.
În dimineața celei de-a doua zile, după, când trebuia să plecăm, cerul apăru într-o haină întunecată, gri. Ne așezăm tremurând pe un mănunchi de fân, care ușurează doar ușor denivelările oribile ale căruţei ţăranului. La început este ca și cum formațiunile de ceață ar da loc soarelui învingător, dar puterile întunericului triumfă, petele albastre dispar și, după câteva minute, o monotonie tristă și cenușie ne înconjoară din nou. Am ajuns în țară. Sute de plute sunt gata să călătorească pe mal, în așteptarea echipajului. Una dintre ele ne-a fost pregătită. Aceasta cuprinde 15 trunchiuri, toate de aproximativ 40 de metri lungime, și de un picior lățime. Întrucât apa învolburată ne-ar putea înmuia, împreună cu bagajele noastre, o duzină din cele mai frumoase și albe trunchiuri au fost așezate, aproape împreună, în mijlocul plutei, astfel încât să putem călători, acum, pe uscat zile întregi, ca pe un ring de dans. Dar managerii amabili ai Companiei Goetz & Co nu s-au oprit aici. Partea noastră „de dans” a fost înconjurată, pe trei părți, cu scânduri stivuite, iar în a treia parte a fost făcută o bancă confortabilă, pe fiecare parte fiind puşi câte șase pini, ca podoabă și ca umbră. Alţi opt au fost tăiaţi pentru a fi fixaţi în fața și în spatele plutei.
Călăuzitorii noştri devin, îndată, un israelit energic, slăbănog, și un român cu aspect sumbru, dar extrem de bun, înfășurat în costumul național al poporului său. Căciula albă din piele de oaie, gulerul roşu al cămășii, fața inedită, ochii mici și părul lung, curgând pe umeri, îi oferă un aspect foarte curios. Bagajele vor fi încărcate și am putea începe călătoria pe râu, dacă nu ar trebui să așteptăm vameșul. Cu o seară înainte, el a promis că va fi acolo la 7 dimineața, dar nu vine. În zadar trimitem doi mesageri, la stația vamală, situată la zece minute, în lateral, că omul cu funcţie înaltă rămâne invizibil. Ceața este acum în creștere și devine teribil de fierbinte. După două ore și jumătate, vameșul se plimbă pe îndelete şi ne spune că avem voie să trecem în Moldova fără căutarea bagajelor. Se spune că va face un sejur neplăcut pentru toți călătorii, dar se pare că lui îi place să doarmă în timpul zilei, precum doamnelor din țara sa.
Pluta iese din port, alunecă calm pe Bistrița de Aur, astfel încât suntem tentați să închidem ochii și să lăsăm visele noastre cele mai dulci să devină realitate. Imaginile sunt din ce în ce mai minunate, din ce în ce mai magnifice. Mica biserică, din vecinătate colibelor plutaşilor, rămâne în urmă, pădurile munților se apropie de noi, într-o pustietate impresionantă, unde până și toporul defrişărilor până acum a funcționat aproape ineficient, ne înconjoară. Un aer curat, pur, și niște stânci aglomerate pe stânci dădeau umbră. Petrecerile magnifice, de neuitat trec; oh, cine le-ar putea picta pe toate, în frumusețea lor sfâșietoare, așa cum sunt cu adevărat?
(Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93)
