ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 108

G. Dem. Teodorescu: Vicleimul şi Steaua

 

Bunghieri din Cacica

Bunghieri din Cacica

*

Pentru că mărturiile cărturarilor din veacul al XIX-lea s-au scufundat, de mult, sub colbul uitării, favorizând deplina ignorare a datinii primordiale, în favoarea datinii creştine, deşi ambele datini formează şi zestrea, dar şi identitatea noastră comunitară (a spune „naţională” ar însemna să exagerez), am început să adun vechile mărturii – şi vi le pun şi dumneavoastră la dispoziţie – atenţionând doar asupra confuziei din ce în ce mai exhaustivă şi mai definitivă care se face între colindă şi vifleimuri (vicleimuri – în Ardeal; vifleimurile sunt vestigii lirice din „Irozii” de altădată, vestigiile teatral-coregrafice supravieţuind în Bucovina ca „Împăraţii”, „Craii”, „Bunghierii”, „Jienii”, „Haiducii” etc. din alaiurile tradiţionale de Anul Nou) şi cântece de stea, ştiut fiind că termenul „calendae latin nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac” (Simeon Mangiuca, în Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa, 1881).

*

Materialul care urmează, publicat de folcloristul G. Dem. Teodorescu, în 1897, schiţează parcursul cristalizării datinii creştine, o datină păstrată doar de români, deşi a aparţinut, cândva, tuturor popoarelor europene (I. D.).

*

Malanca, un ritual totemic de primăvară

Malanca, un ritual totemic de primăvară

*

Nu o singură dată şi nu acum pentru prima oară, am avut ocazia să arăt că, în toate timpurile şi la toate popoarele, reprezentările dramatice au avut, mai întâi, un caracter sacerdotal, sacru, preoţesc; că, apoi, au trecut la aristocraţie sau oligarhie, fiind practicate de oamenii culţi; că, în cele din urmă, prin lung uz şi prin abuz, au ajuns populare, până a fi păstrate numai de treptele cele mai de jos ale societăţii.

Prin aceste faze au trecut „Vicleimul” şi „Steaua”, la noi, ca şi la alte popoare creştine.

*

Teatrul antic îşi are originea în mitologie. Noua religie, ivită pe timpul împăratului August, institui reprezentările dramatice chiar în temple, ca să celebreze şi să ţină totdeauna vie, în mintea credincioşilor, amintirea naşterii miraculoase, scăpării şi învăţăturilor Mântuitorului. Fiindcă primele încercări fură atrăgătoare – şi nu puteau fi altfel – preoţii luară episoade din Vechiul şi Noul Testament, le transformară în drame religioase, numite „Mistere”, şi le reprezentară în catedrale şi biserici, la sărbătorile de căpetenie, la ocaziuni solemne. Aşa, într-al III-lea secol, tragedianul Ezechiel compuse o dramă, întitulată „Moise”; într-al IV-lea secol Sf. Grigorie din Nazians tragedia despre patimile lui Isus; în secolele al VIII-lea şi al IX-lea, călugării şi călugăriţele reprezentară felurite drame funebre; pe la sfârşitul secolului al X-lea, Teofilact, patriarhul din Constantinopole, institui diferite spectacole religioase cu caracter teatral, între care „Proesepe” sau „Ieslea” în care se născuse Hristos, şi „Steaua”, cu ceremonia celor „Trei crai”.

*

În apus, papa Inocentiu al III-lea recunoscu ortodoxia acestor procesiuni publice şi le încuviinţă. În secolele XI şi XII, scene din viaţa sfinţilor, legende privitoare la martiri şi pustnici se reprezentau nu numai în mănăstiri, ci şi pe străzi sau la domiciliul familiilor. Din secolul al XIII-lea, până într-al XV-lea, când limbile romanice se formaseră şi deveniseră oarecum idiomuri literare, spectacolele hieratico-religioase trecură la comunităţi mirene sau populare. Începuturile din Franţa şi Provance se răspândiră în Germania, iar cele din Orient, prin propaganda veneţiană, altoiră pe cele occidentale.

*

„Vicleimul” (numire dată după orăşelul Betleem) e o reprezentare compusă din două părţi: una tristă, în care vedem atât pe cei trei magi, aduşi înaintea lui Irod, ispitiţi de cometa pe care o urmăreau, ademeniţi să afle totul şi să se întoarcă spre a-l informa, cât şi găsirea, apoi uciderea unuia dintre prunci, care simbolizează pe Isus; alta, comico-satirică, de mare interes social şi etnologic, în care ni se dau tipurile importante dintr-o epocă sau din viaţa actuală, sub forma unor păpuşi, care, în dialog, biciuiesc defectele persoanelor, apucăturile claselor, relele moravuri.

*

E foarte preţioasă această rămăşiţă din teatrul ambulant al evului mediu, în care sunt concentrate două acţiuni succesive, una sacră, alta profană, importante pentru istoricul religiei, pentru studiul societăţii, pentru limbă şi literatură.

„Steaua” a fost instituită numai pentru propagarea şi întărirea credinţei creştine, căci aminteşte exclusiv naşterea lui Hristos şi reprezintă călătoria magilor, sub conducerea unei comete, care anunţa marele eveniment. De aceea, la început, „Steaua” a fost întocmită de clerici, colorată şi împodobită cât mai strălucit, însoţită de trei preoţi, îmbrăcaţi ca pontifii astrologi ai Persiei antice, scoasă în mijlocul bisericii – ca si crucea cu Isus răstignit, la Paşti – apoi ocolită cu cântări în jurul credincioşilor (căci frigul iernii nu permitea o procesiune în jurul templului, ca la Paşti).

Cu timpul, clericii au purtat-o pe străzi, până la locuinţa familiilor pioase şi bogate, iar mai târziu, trei-patru tineri; la noi, azi, chiar copii de 12-15 ani strigă şi întreabă pe binevoitori:

 *

– Cine primeşte „Steaua” frumoasă

şi luminoasă

cu colţuri multe

şi mărunte

de la Naşterea lui Hristos dăruită?

 *

Aici se găsesc acumulate toate ideile de căpetenie despre originea creştinismului, celebrate prin imnuri versificate, prin ode sacre, aşa cum au existat la toate naţiunile catolice din Occident: vechi monumente literare ale limbilor, vestigii ale căldurii religioase de odinioară.

La „Stea” nu există acţiune dramatică, ci simplă simbolizare, la care s-a asociat pictura, mai înainte costumarea, cu deosebire, însă, poezia şi muzica. „Cântările de stea” se găsesc în manuscrise din secolul al XVI-lea, copiate în cel următor. Singur Anton Pann s-a hotărât a le culege, completa şi tipări, mai întâi între 1821-1822, apoi în 1830, sub titlul de „Versuri musicesci” (Operele lui Anton Pann, Bucureşti, 1891), însoţindu-le de notele muzicale după psaltichia pentru ariile corespunzătoare. Ele prezintă interes literar şi teologic, când sunt comparate cu „cantica” din Biserica catolică, cu imnurile religioase ale diverselor rituri, cu acela ce, la francezi, se numeşte „Chansons de Noël” şi „Calennes”.

*

Fiindcă o repede evoluţie a adus, în alte ţări, căderea în desuetudine a acestor datini; fiindcă numai la noi ele şi-au păstrat încă existenţa, modestă şi deplin populară, prin urmare cu atât mai folclorică, avem datoria patriotică de a le sprijini, de a le încuraja prin toate mijloacele, considerându-le ca preţioasă moştenire naţională.

*

G. Dem. TEODORESCU

(Albina, revistă enciclopedică populară,

Anul I, no 12 şi 13, 21-28 decembrie 1897, pp. 354-356)


O scrisoare lui Moş Crăciun

Vis de copil, în noaptea Ajunului - Realitatea ilustrată 1929

Vis de copil, în noaptea Ajunului – Realitatea ilustrată 1929

*

Dragă Moş Crăciun, mă iartă că-ndrăznesc să-ţi scriu răvaş!

Şi tăticul şi mămica sunt la teatru, în oraş.

Şi cum stau, acasă, singur şi e seară şi-i târziu,

M-am gândit să iau hârtie, Moş Crăciune, şi să-ţi scriu…

*

În oraşul nostru mare, vii în fiecare an;

Darul tău înveseleşte pe bogat şi pe sărman,

Şi deşi pe tine nimeni, până azi, nu te-a văzut,

Câtă lume fericită bunătatea-ţi n-a făcut?!…

 *

Uite… Am găsit o filă, desfăcută din caiet

Şi cu toate că-mi bat capul, ca să scriu încet-încet,

Şi s-aştern în slove drepte tot ce vreau să-ţi scriu acum,

Scrisul meu e şovăielnic… Moş Crăciune, nu ştiu cum,

*

Am un soi de teamă, parcă mă codesc… Oare fac rău?!

Dacă te-ai uita o clipă colo-n catalogul tău,

Ştii? În cartea aia mare, unde scrii despre copii,

Ai vedea… ce multe lucruri ai vedea dacă-ai privi!

*

Ai vedea ce-nvăţătorul este foarte mulţumit

Că în timpul lecţiunii, nici n-am, râs, nici n-am glumit,

Nici nu m-am jucat sub bancă în peniţe sau bricege,

Ai vedea că sunt cuminte… Ai vedea şi-ai înţelege

*

Pentru ce, în clipa asta, mâna-mi tremură, când scrie

Mie, care am, la şcoală, zece la caligrafie!…

Unii spun că ai o barbă lungă până la pământ,

Că în noaptea cea mai sfântă, vii pe lume ca un sfânt,

*

Însă nimeni, până astăzi, n-a putut să mi te vadă.

Pasul tău nu lasă urmă, când păşeşte pe zăpadă,

Şi prin uşa încuiată tu răzbaţi oriunde-ai vrea!

Cum de poţi să duci în spate câte ai în traista ta?!…

*

Ai să vii şi anul acesta, nu-i aşa? Şi-ai să ne dai

Cărţi frumoase, vreo păpuşă ori soldaţi de plumb, ori cai,

Ori vreo altă jucărie… Uite, ninge ne-ncetat,

Valurile de zăpadă se aştern pe câmp şi-n sat

*

Şi-i un ger de crapă piatra… Oare n-ai să rătăceşti?

Moş Crăciune, Mos Crăciune, vezi să nu ne ocoleşti!…

Poate că, în anul ăsta, cu ceva să fi greşit!

Iartă-mă! Din vorba mamei niciodată n-am ieşit,

*

Am făcut întotdeauna ce m-a sfătuit tăticu’,

Doar, o dată, astă-vară, m-am bătut, la joc, cu Nicu,

Dar, a doua zi, vezi bine, m-a iertat, căci el e bun!…

M-am căit o vară-ntreagă… Dacă vii, iar, Moş Crăciun,

*

Şi de-i vrea să-mi dai şi daruri, altceva aş vrea să-mi dai!

Cum să-ţi spun?… De astă dată, nu vreau nici păpuşi, nici cai,

Nici soldaţi de plumb, nici poze… Dacă nu te-ai supăra,

Vreo hăinuţă călduroasă, Moş Crăciune, tu mi-ai da…

*

Pentru mine, tata, mama, au ei grijă amândoi,

Însă-i un orfan de mamă şi de tată, lângă noi;

Un copil, îl cheamă Gheorghe şi-i cu mine într-o clasă…

Cât de bine i-ar mai prinde o hăinuţă călduroasă!

 *

Dacă crezi că se cuvine să i-o duci chiar tu, mai bine!

N-aş voi să ştie Gheorghe c-o primeşte de la mine!

Eu m-aş mulţumi cu gândul că-mi fu dat ca să-l ajut!…

Mi se termină hârtia şi-i târziu… A început

*

Să mă copleşească somnul… Asta-i tot ce vream să-ţi spun,

Aşadar, închei scrisoarea… Noapte bună, Moş Crăciun!

*

IONEL

(Realitatea ilustrată, Anul III, nr. 52, 21 decembrie 1929, p. 3)


Istoricul şi Crăciunul în vechime

Crăciunul de altădată - Realitatea ilustrată din decembrie 1929

Crăciunul de altădată – Realitatea ilustrată din decembrie 1929

*

Crăciunul e una din sărbătorile cele mai mari ale bisericii creştine de toate riturile, cea mai veche din câte are creştinismul. Originea lui se confundă cu originea bisericii creştine.

Se zice că, întâi şi întâi, ea a fost stabilită de episcopul Teslefor, în anul 138. Ziua însă era schimbătoare: când se sărbătorea în Ianuarie, când în Mai. În secolul IV, Ciriliu, episcopul de Ierusalim, a rugat pe Papa Jules I să orânduiască o anchetă de teologi, care să caute ziua adevărată a naşterii Mântuitorului. Teologii au găsit ziua de 25 Decembrie şi, de atunci, Crăciunul se sărbătoreşte la ziua asta. Carol cel Mare al Franciei hotărâse chiar ca anul să se înceapă din ziua de Crăciun.

*

Crăciun în 1929 - Realitatea ilustrată

Crăciun în 1929 – Realitatea ilustrată

*

La început, o parte dintre părinţii bisericii au contestat data aceasta, dar pe urmă au primit-o.

În veacul de mijloc, în bisericile catolice, sărbătoarea Crăciunului era reprezentată, chiar în biserici, prin jocuri scenice; diferite persoane recitau poezii religioase, lângă ieslele improvizate, în care se afla Iisus Cristos, iar alături, Iosif şi Maria. Figurile lor erau făcute sau din ceară, sau din lemn. Spectacolul acesta a degenerat, mai târziu, în bufonerie şi a fost oprit de autorităţile ecleziastice.

*

Realitatea ilustrată din decembrie 1929

Realitatea ilustrată din decembrie 1929

*

Aceasta este una din legende. A doua e următoarea şi care are importanta ei, căci reiese că Crăciunul ar fi o serbare mai veche decât creştinismul.

Iat-o: Crăciunul este sărbătoarea Naşterii Domnului. La catolici numele chiar spune aceasta: „Noël”, la francezi, „Natale”, la italieni, vine de la cuvântul latin „natalis” (dies), ziua naşterii.

Totuşi, Crăciunul e mai vechi decât creştinismul. Religia dragostei, aceea care recunoaşte de cap pe divinul Iisus, a dat numai alt conţinut acestei străvechi sărbători. La greci, „Dyonisia”, la romani, „Saturnalia”, la vechii teutoni şi normanzi, cele „12 nopţi sfinte” (Weihnachten) celebrau sosirea solstiţiului de iarnă. Poporul se deda, atunci, la tot felul de veselii neînfrânate şi excesive. Azi încă au rămas multe reminiscenţe păgâne în obiceiurile şi simbolistica sărbătorilor Crăciunului.

*

Cu "Steaua" - Realitatea ilustrată din 1929

Cu “Steaua” – Realitatea ilustrată din 1929

*

Aşa, de pildă, bătrânul cu barbă albă, pe care îl vedeţi pe toate chromolitografiile de ocazie, nu este altul decât bătrânul Saturn, sărbătoritul „Saturnaliilor” romane, sau Thor, zeul vechilor germani. O rămăşiţă şi mai caracteristică este aşa-numita „căpriţă”, care joacă un rol foarte însemnat în obiceiurile de Crăciun ale multor popoare (şi în Moldova). Această căpriţă este o reminiscenţă directă a „Dionisiilor” greceşti, cu faunii, cu ţapul de sacrificiu (care a dat numele său tragoniei „Cântecul ţapului”), cu Silanus, bătrânul cu barba şi poftele de ţap…

În Austria sudică, capra se numeşte „Krampus”, spaima copiilor. În Hanovra, Holstein şi Mecklenberg se cheamă „Clas” (o derivare din din St. Niclas), În Silezia, „Joseph”. În unele părţi ale Germaniei, poartă numele de „Budelfrau”, în Suabia, „Bertchel”, în Rusia, „Babuşca”, în Italia, „Befana” (corupt din Epiphania).

*

Daruri de Crăciun - Realitatea ilustrată 1929

Daruri de Crăciun – Realitatea ilustrată 1929

 

(Foaia populară, No. 43 din 27 decembrie 1898).


Ursitul de Crăciun, în Ucraina

Craciunul in Ucraina REALITATEA ILUSTRATA 1929

*

În Ukraina, prevederea logodnicului are mult pitoresc. Fetele tinere se adună în cea mai spaţioasă „khata” (colibă), făcând cerc în jurul unei grămezi de grâu, pe care se află un inel. Un cocoş, introdus în colibă, mănâncă din grămada de grâu, până ce gaseşte inelul, pe care, bineînţeles, îl dă deoparte. Inelul se rostogoleşte şi cade la picioarele uneia dintre fete: Aceea se va mărita, în cursul anului care vine.

*

E. HALPERINE-KAMINSKY

(Realitatea ilustrată, Anul III, nr. 52, 21 decembrie 1929, p. 3)


Refuzaţi de Bucovina: străbunii lui Enescu

Mormântul bunicilor paterni, de la Zvoriştea

Mormântul bunicilor paterni, de la Zvoriştea

*

Nu doar proiectul cuplului ideologic Lungu-Steiciuc, destinat dobândirii statutului de capitală inculturală pentru Suceava, ignoră rădăcinile bucovinene ale lui George Enescu, deşi geniul muzicii româneşti se revendica “pe trei sferturi bucovinean”, două dinspre bunicii materni, şi una dinspre bunica paternă, Elena, soţia preotului Gheorghe Enescu din Zvoriştea.

Un străbun al lui Enescu

Un străbun al lui Enescu

*

Genealogia lui George Enescu n-a prea interesat pe nimeni, în vreme ce descendenţa altui geniu românesc, Mihai Eminescu, încă mai prăjeşte creiere. Conform muzicologilor, străbunul lui Enescu ar fi fost un oarecare Enea Galin (a fost, dar pe linie maternă), care şi-ar fi schimbat numele (chestie interzisă de legile lui Mavrocordat, în acele vremuri). Un străbun real al lui Enescu a fost înregistrat, în 1772, ca locuind în satul Puţinteii, din ocolul Orhei-Lăpuşna, şi anume Simion Inescu (poziţia 21 din recensământul lui Rumeanţev, pentru acest sat al mazilului Constantin Ciorbă, cu doar 31 de case).

*

Pornind, în ambele sensuri, de la acest Simion Inescu, se poate întocmi destul de uşor genealogia lui George Enescu, deşi nu ar prea fi de folos. Ce-i trebuie bucovineanului cu bundiţă de dihor şi cu pensiune de astăzi să ştie că Enescu are legături trainice cu Bucovina, când lui, puiului de dihor cu sau fără pensiune, dar fălos cu găluştele şi cu afinata lui, nici că-i pasă de obligaţiile faţă de memorie, pe care le are, dacă şi există ca om, ca făptură dotată cu creier şi cu inimă. Celebrii Liveni “ai lui Enescu”, unde George Enescu s-a născut, dar, la împlinirea vârstei de trei anişori, s-a mutat la moşia alăturată, Cracalia, nici nu mai existau în memoria lui Enescu, în 19 mai 1923, când vizita, pentru prima dată, Suceava şi, mai ales, în 29 aprilie 1929, când George Enescu, cinstindu-şi public rădăcinile bucovinene, cânta pentru “o foarte singură dată”, cum ar fi zis Nichita Stănescu, la Suceava.

*

Probabil că, în afară de morminte, cu sfinţenie pururi ignorată, încă mai există mărturii ale legăturilor temeinice ale lui George Enescu cu Bucovina. Până îmi voi face timp să le caut, dacă îmi este mie ursit să le caut, am să mă mulţumesc cu reproducerea de mărturii despre omul planetar George Enescu, atât de planetar, încât capitala inculturală europeană a lui Ion Lungu şi Carmen Veronica Steiciuc l-a ignorat cu desăvârşire.

*

Mormântul bunicilor materni ai lui Enescu, în ţara eroului necunoscut

Mormântul bunicilor materni ai lui Enescu, în ţara eroului necunoscut

*

„Rapsodia Română” a lui G. Enescu în Londra

*

Londra, 26 August 1912.

 *

Am pomenit, în scrisoarea trecută, despre concertele simfonice de la Queen’s Hall. Alaltăieri, joi, s-a cântat, la aceste concerte şi pentru prima oară în Anglia, „Rapsodia Română Nr. 2, în D”, a lui G. Enescu. Despre lucrarea însăşi n-am să vorbesc, nici despre izbânda ei: asta se va vedea din aprecierile oamenilor competenţi, corespondenţii speciali ai feluritelor gazete londoneze – aprecieri pe care le dau mai jos, în traducere. Trebuie să adaug, însă, că s-a executat foarte bine, conducătorul orhestrei, dl Henry Wood, punându-şi toată grija de a scoate la iveală deosebitele nuanţe, trecerile de la o idee la alta, care sunt aşa de caracteristice într-o bucată ca aceasta. Şi când s-a isprăvit, după aplauzele prelungite şi repetate ale publicului, artiştii toţi din orhestră s-au sculat în picioare să mulţămească.

*

Pe lângă câteva rânduri explicative şi câteva rânduri biografice asupra lui Enescu, programul concertului însoţeşte rapsodia şi de o notiţă, care e scurtă şi limpede, cum este se cunoaşte numaidecât că-i scrisă de un om priceput, şi de aceea o reproduc aci cu plăcere:

„Muzica populară românească n-a fost explorată de compozitori, în aceiaşi măsură ca aceea a slavilor de răsărit şi apus. România, care cuprinde Moldavia şi Valahia, e locuită de o rasă latină: de aceea, în chip fundamental, ne-am aştepta să găsim o muzică ce s-ar asemăna mai mult cu frantuzeştile pastourelles şi complaintes sau cu italieneştile canti poporali, decât cu cântecele populare ale ţărilor slave învecinate. Dar apropierea slavilor, cu ariile lor populare foarte colorate, deosebit de ritmice, n-a fost niciodată fără o puternică înrâurire asupra melodiei raselor vecine, după cum observatorul lipsit de prejudecată e silit să recunoască, atunci când studiază istoria muzicii în Austria şi Germania de est; şi o găsim de ajuns de clar în ariile populare româneşti, modificată într-o mare măsură de elementul ţigan, care joacă aproape un rol tot aşa de mare, în viaţa naţională românească, ca şi în cea ungară.

Lăutarii ţigani sunt indispensabili la nunţile ţărăneşti, la botezuri şi înmormântări; căci românii, în deosebire de ruşi, nu-s mari cântăreţi ei înşişi, mulţumind-se a-şi procura muzica de la aceşti rătăcitori lăutari. La 1865, profesorul Wachmann a făcut o colecţie de arii populare româneşti, şi pilda lui a fost urmată, apoi, de Miculi, Văcărescu, Chiriac şi alţii. Sunt conservatoare la Bucureşti şi Iaşi, dar lungă vreme compozitorii români au produs o muzică ce era mai mult convenţional italienească, decât naţională, în felul ei. Generaţia din urmă, din care G. Enescu e un exemplu înălţător, s-a arătat însă deplin de simţitoare la frumuseţile melodiilor locale. Aceste „doine”, cu cele două populare forme de dans, ,,hora” şi „sârba”, au mare farmec caracteristic. Doinele sunt, de obicei, în cheia minoră, melodia fiind împodobită cu întorsături şi triluri”.

*

Iată, acum, şi aprecierile presei engleze, asupra „Rapsodiei Române” – bineînţeles, citez numai din cele mai însemnate gazete din Londra:

Times: „A avut într-însa mai mult gust muzical decât aceea a lui Sinigalia, de două nopţi înainte. Îndeosebi, ar fi fost interesant să fi avut mai multe arii populare, în originalele moduri şi ritmuri”.

Morning Post: ,.E o încântătoare operă, plină de delicateţă şi culoare”.

Daily Telegraph: „Clar, acest tânăr compozitor român e o personalitate de luat în seamă azi. În compoziţia lui, plină cum e de spiritul naţional, sunt multe trăsături de adevărată măiestrie”.

Wesminster Gazette: „Lucrarea e comparativ scurtă, totuşi, pentru asta, nu mai puţin binevenită. Doinele româneşti şi ariile de joc, pe cari le înfăţişează cu dibăcia unui distins pictor de tonuri, au un farmec melodic şi respiră o pasiune a lor proprie, care are ceva din vioiciunea ţiganilor şi din visarea Orientului. „Rapsodia” se poate asemăna cu descrierea pitorească a unei balade ori a unei legende, în care tristeţea şi nădejdea, şi simplele bucurii, îşi au fiecare partea. Are trăsături alese şi unele momente de frumseţe şi putere originală”.

Pall Mall Gazette: „Tânărul compozitor dintr-un orăşel românesc e, neîndoios, unul din cei care promit mai mult între muzicanţii de astăzi… În întregime, o atrăgătoare şi interesantă compoziţie”.

The Globe: „D. Enescu nu se preocupă de efecte, în chip obositor calculate. El scrie cum simte, şi muzica lui impresionează puternic, fiindcă este, în acelaşi timp, naţională şi firească”. / D. Larungu (Românul, Anul II, nr. 180, 17/30 august 1912, p. 5).

*

Un loc sfânt al spiritualităţii româneşti din judeţul Suceava, total necunoscut

Un loc sfânt al spiritualităţii româneşti din judeţul Suceava, total necunoscut

*

DUPĂ BIRUINŢA LUI OEDIP

*

 GEORGE ENESCU

 *

În 14 februarie 1894, un ziar din capitală trimitea cititorilor săi şi următoarea veste senzaţională: „Gazetele vieneze povestesc minuni despre un talent muzical extraordinar, descoperit şi cultivat de celebrul profesor Hellmesberger, de la Conservatorul din Viena. E vorba despre un tânăr, George Enescu, născut în judeţul Dorohoi.

Enescu nu e decât de 12 ani şi vioara nu mai are nici un secret pentru dânsul. E un talent tehnic enorm – spun ziarele vieneze; în privinţa tehnicii, el se poate măsura, de pe acum, cu cei mai celebri virtuoşi ai vioarei; şi dacă se va dezvolta tot aşa şi din punctul de vedere al facultăţilor sale intelectuale, în curând numele lui Enescu va străluci în primul rând al artiştilor celebri, ce au existat vreodată”.

*

Ziarele vieneze au avut dreptate: copilul minune, care-şi uimise profesorii cu arcuşul său, a devenit o celebritate: nu numai naţională, căci numele lui G. Enescu a trecut de mult graniţele României, ci una mondială, de cea mai pură esenţă.

Înclinările sale muzicale şi le-a vădit încă din cea mai fragedă copilărie. Înţeleptul său părinte i le-a observat şi într-o bună zi, a plecat cu fiul său, din Liveni, la Iaşi, la profesorul Caudella. Acesta l-a îndemnat să înveţe note, lucru la care copilul de cinci ani cu greu s-a învoit. După părerea lui, cântecul trebuia să izvorască din inimă, netrecut prin nici un fel de sită. În orice caz, măruntele semne ale portativului îi păreau un mijloc meschin pentru sublima manifestare a sufletului, care este muzica.

Le-a învăţat, totuşi, de la un inginer din Dorohoi, violonist amator, şi el.

La vârsta de 7 ani, maestrul Caudella îl sfătuieşte să meargă la Viena. Cursul preparator de trei ani, Enescu îl face în doi, intrând în clasa superioară a celebrului profesor Hellmesberger. Simultan, urmează şi celelalte cursuri auxiliare. La 11 ani obţine cea mai înaltă distincţie: Gesellschaftsmedaílle. Nemaiavând ce învăţa la Viena, se întoarce acasă.

*

Regina poetă Carmen Sylva îl ia sub înalta ei ocrotire. Îl trimite, la vârsta de 13 ani, la Paris, aici urmând cursul de compoziţie al celebrului Massenet. În 1889, deci la 18 ani, Enescu obţine premiul I la vioară. O asemenea ascensiune către glorie nu cred că mai cunoaşte istoria muzicii.

Astăzi, numele lui Enescu este pe buzele tuturora. El este cunoscut şi admirat mai ales ca maestrul neîntrecut al vioarei. La Bucureşti, la Budapesta, la Viena, la Berlin, la Paris, la New-York, pretutindeni e considerat ca un mag al arcuşului. America îl idolatrizează, de-a dreptul. De aceea lumea muzicală a noului continent îi aşteaptă turneul anual cu setea şi regularitatea cu care aşteptăm noi primăvara. Fie că interpretează pe Bach, ori cântă din Wieniawski, Mozart, Beethoven, Haendel sau Saent-Saens, Enescu îşi robeşte auditorul cu aceeaşi inefabilă putere magică.

Simpla lui apariţie la lumina scenei este ea însăşi impresionantă. Câteva tonuri discrete de pian – şi maestrul atacă coarda vioarei, al cărei ton, de o sonoritate şi puritate incomparabilă, cutremură sufletele, polarizându-le, îndreptându-le spre tărâmurile celei mai curate visări artistice.

„Arcuşul lunecă cu o graţie perfectă, şi totuşi, simţi că, în curând, va trezi, în inima viorii, revolte de furtună, explozii de sunete, înfrânări de plâns, sau fluieratul mătăsos al flageoletelor… deodată scena pare că se întunecă, pe nesimţite, capul maestrului plecat pe vioară, ochii aproape închişi şi legănările braţului îşi pierd contururile precise pentru ochii tăi, care renunţă în favoarea auzului” (R. Ch. Brasey).

În asemenea clipe, lumea din sală îţi pare o colectivitate hipnotizată. O tăcere sfântă îşi întinde regalitatea peste marea de capete. Nici un muşchi nu se mişcă pe sutele de feţe, nici un ochi nu clipeşte, nici o răsuflare nu tulbură liniştea solemnă a acestei atmosfere cu desăvârşire spiritualizată. Impresia aceasta stăruie în sufletul meu, de la primul concert al maestrului Enescu, ascultat la Chişinău, în 1918. De atunci, mi se pare că dacă Enescu ar concerta, într-o duioasă zi de toamnă, în mijlocul dumbrăvii – impresionat de cântecul magului, vântul şi-ar opri orice adiere şi frunzele s-ar sfii să cadă, pentru a nu tulbura sărbătoreasca pace.

Incontestabil că George Enescu este un virtuoz, dar ceea ce e mai de admirat la acest mare suflet de artist este că virtuozitatea pentru Enescu nu este un scop, ci un mijloc pentru a exprima nesfârşita scară a sentimentelor cu putinţă de a fi împărtăşite prin graiul muzicii. Nici o poză nu încadrează această virtuozitate, nici un ifos nu te scoate din lumea interioară în care te-a răpit cel dintâi ton al instrumentului fermecat. Totul e natural, discret, interiorizat.

*

Dirijorul G. Enescu îl egalează pe violonist. În privinţa aceasta, el e ajutat de o vastă cultură muzicală, de o profundă intuiţie armonică şi de o memorie de-a dreptul fenomenală. Un critic muzical a împărţit pe dirijorii de orhestră în două categorii: în cei cari dirijează cu capul în note şi cei cari dirijează cu notele în cap. Enescu face parte din mai restrânsa categorie a celor din urmă. Interpretarea desăvârşită, personală, a marilor piese simfonice i-a sporit gloria, câştigată în lume ca maestru al vioarei. Într-adevăr, Enescu înţelege şi cele mai subtile intenţii ale autorilor, pătrunde în toate sentimentele lor şi le realizează cu o veracitate care întinde o admirabilă punte de legătură şi la inima auditorului. De aceea, concertele dirijate de el sunt la fel de gustate în sala Ateneului din Bucureşti, în sala „Colonne” din Roma sau în sala marilor simfonice de la Philadelphia.

Dar maestrul cu o genialitate vădită atât de timpuriu nu se putea să rămână numai în domeniul interpreţilor celebri. Trebuia să treacă şi pe tărâmul creaţiei propriu-zise. Nu că interpreţii n-ar fi şi ei creatori. Ei sunt, fiindcă ei înşişi, interpretând, creează a doua oară. Şi Enescu a trecut şi în domeniul compoziţiei muzicale, unde a creat opere nemuritoare, care i-au atras admiraţia lumii în măsură egală cu admiraţia pe care această lume recunoscătoare i-o îmbie violonistului şi dirijorului genial.

*

La vârsta de 5 ani, când alţi copii nu-şi ştiu scrie numele, G. Enescu scria „opere” melodramatice, pentru vioară şi pian – de câte opt tacte – dar foarte caracteristice pentru talentul ce se va desăvârşi mai târziu. Spiritul său de ordine şi neţărmurita dragoste de frumos se vădeau şi în grija cu care îşi aşeza pe hârtie primele sale creaţii muzicale. În această privinţă, e destul să amintesc, că întâmplătoarele pete de cerneală, ce cădeau pe caietele sale de note, le masca prin diferite ornamente şi floricele, în care le încadra.

Făcându-se stăpân pe o incomparabilă cultură muzicală şi însuşindu-şi taina compoziţiei de la profesorii francezi Massenet şi Faure, iar arta contrapunctului de la André Gédalge, G. Enescu ajunge, cu o repeziciune uimitoare, un veritabil compozitor. Era numai de 16 ani, când bătrânul Colonne îi dirijează admirabila „Poemă română”. Peste un an are bucuria şi mândria de a-şi auzi – tot la Paris – „Fantazia Pastorală”.

Salba operelor sale sporeşte, din an, în an, cu mărgăritare muzicale de mare preţ. Enescu are, astăzi, nu mai puţin de 25 de opuri, între care trei simfonii, trei sonate, două rapsodii şi o operă, „Oedip”, care se va reprezenta, anul acesta, la Paris, repurtând un succes extraordinar.

Operele maestrului Enescu au fost primite, în străinătate, cu aceeaşi admiraţie cu care i s-a primit, în general, toată activitatea sa muzicală.

*

Pe marile afişe, Enescu figurează alături de Beethoven, List, Strawinski şi alţii. Nu lipseşte din nici o antologie muzicală, fiindcă genialitatea sa creatoare l-a impus irezistibil. Numai privită în toate trei ipostazele, de violonist, de dirijor şi de compozitor, personalitatea maestrului Enescu apare în toată strălucirea ei. Această personalitate, prin podoabele sale incomparabile, a cucerit lumea.

Enescu nu mai e numai cetăţeanul ţării sale natale. El e cetăţeanul, cu adevărat de onoare, al lumii întregi.

Dar să nu creadă cineva că taina ascensiunii artistice a lui G. Enescu se descuie numai cu cheia grăuntelui de genialitate, pe care l-a sădit Dumnezeu în sufletul maestrului nostru. Nu. Pentru creşterea şi înrădăcinarea acestui grăunte de genialitate era nevoie şi de efort personal, de muncă ordonată, neobosită, muncă intensă de fiecare zi.

Şi, într-adevăr, G. Enescu este un pasionat al muncii. A spus-o el însuşi, verificându-se în viaţă. N-am arta lui alinătoare de dureri, alături de Regina Maria.

Şi au gustat din această nemăsurată generozitate şi o mulţime de artişti, care, după sfaturile lui sau chiar cu ajutorul material al premiilor „G. Enescu”, şi-au desăvârşit şcoala muzicală, deschizându-şi şi ei drumul spre glorie.

Abia adăogând la însuşirile artistice ale maestrului însuşirile omului, vom putea avea în faţă personalitatea lui G. Enescu, în toată cuceritoarea ei strălucire.

*

Dar odată cu faima şi gloria personală, pe care şi-o poartă discret prin marile metropole ale lumii, poartă cu demnitate şi faimă şi reputaţia culturală a neamului din care face parte. Într-adevăr, G. Enescu este cel mai autentic şi cel mai strălucit ambasador cultural al ţării româneşti.

O pricină mai mult pentru care întreaga naţie românească l-a sărbătorit, entuziastă şi recunoscătoare, la împlinirea celor 50 de ani de glorioasă viaţă, cum îl sărbătoreşte şi astăzi, după strălucita sa biruinţă artistică de la Paris. / C. NECULCE (Viaţa ilustrată, Anul III, nr. 12, decembrie 1936, pp. 11-13).

*

Mormântul bunicilor materni şi al mamei lui George Enescu, "luminat" după 70 de ani, înainte de a fi şutit C. V. Steiciuc şi festivalul memoriei, din vară

Mormântul bunicilor materni şi al mamei lui George Enescu, “luminat” după 70 de ani, înainte de a fi şutit C. V. Steiciuc şi festivalul memoriei, din vară


Pagina 108 din 129« Prima...102030...106107108109110...120...Ultima »