Arhivele Bucovinene Ale Sufletului | Dragusanul.ro

1926: Noi nu pomenim niciodată pe nimeni

Gura Humorului

*

Cândva, totul le aparţinea, iar zăgăzuirile anotimpurilor doar pentru ei se săvârşeau. Erau oameni importanţi, cărora li se închinau zilele la picioare. Erau şi oameni neînsemnaţi, dar care îşi ignorau bicisnicia. Iar timpul, în încremenita lui cruzime, i-a spulberat cu totul. Nici măcar amintirea nu le-a mai rămas. „Să trăiţi şi să-i pomeniţi!” e o şmecherie clericală. Noi nu pomenim niciodată pe nimeni. Noi suntem singurii care contează. Cătând spre ei, am ciudata senzaţie că am căta înspre noi, cei care nu vrem să pricepem că deja suntem colbul de pe tălpile viitorimii. De asta şi insist în a tot căuta, ici, un nume, dincolo, altul, închipuindu-mi că aş lecui de pustietate. Şi ce trist este pentru un popor să nu-şi poată căuta străbunii prin cronici, cronologii şi calendare, prin cărţi mărturisitoare şi de importanţă comunitară!

*

Numiri de judecători. „În circumscripţia tribunalului Fălticeni. D. Dimitrie Chirică, judecător inamovibil la judecătoria Şarul-Dornei, din judeţul Fălticeni, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Liteni, din acelaşi judeţ, în locul nou înfiinţat. D. loan Silivestru, ajutor de judecător la judecătoria Şarul-Dornei, din judeţul Fălticeni, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Liteni, din acelaşi judeţ, în postul nou înfiinţat” (p. 29).

*

„În circumscripţia tribunalului Câmpulung, D. Wilhelm Praglovschi, judecător inamovibil la judecătoria Stăneşti din judeţul Storojinet, se transferă judecător-şef la judecătoria Câmpulungul Moldovenesc mixt, în locul dlui Octavian Aurite, trecut în alt post. D. Traian Tomoioagă, supleant cu examen de capacitate, de la tribunalul Cernăuţi, se înaintează judecător inamovibil la judecătoria Câmpulungul Moldovenesc mixt, în locul dlui Leon Matasar, trecut în alt post. D. Beno Romanovschi, judecător de instrucţie inamovibil la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător inamovibil la judecătoria Gura Humorului din judeţul Câmpulung, în locul dlui Norbert Buzek, trecut în alt post” (pp. 29, 30).

*

„În circumscripţia tribunalului Cernăuţi, D. Ioan Sbiera, judecător cu titlul de consilier de Curte de apel, la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător-şef la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Victor Tomasciuc, judecător cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Constantin Dracinschi, judecător cu titlul de consilier de Curte de apel la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Ştefan Baculinschi, judecător inamovibil la tribunalul Cernăuţi, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Otto Plitter, judecător de instrucţie cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Octavian Tarnavschi, judecător inamovibil la tribunalul Cernăuţi, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Vasile Hrincu, judecător inamovibil la Cernăuţi, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Cernăuţi mixtă D. Abraham Steiner, judecător cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Sigmund Bibring, judecător inamovibil la tribunalul Cernăuţi, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Cernăuţi. D. Carol Hilsenrad, judecător cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Oton Toxovici, judecător cu titlul de consilier de Curte de apel la tribunalul Suceava, se numeşte judecător la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Franz Gaschler, judecător cu titlul de consilier de Curte de apel la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător la judecătoria Cernăuţi mixtă. D. Xenofon Siretean, supleant cu examen de capacitate la tribunalul Cernăuţi, se înaintează judecător inamovibil la judecătoria Cosmeni mixtă din judeţul Cernăuţi, în locul vacant. D. Vasile Corniciuc, supleant la tribunalul Suceava, se numeşte ajutor de judecător la judecătoria Zastavna din plasa Cernăuţi, în locul dlui Ilarion Nastasi, trecut în alt post” (p. 30).

*

„În circumscripţia tribunalului Rădăuţi. D. Nicolae Sulcină, judecător de instrucţie cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Suceava, se numeşte judecător-şef la judecătoria Rădăuţi mixtă, în locul dlui Artur Hnidei, trecut în alt post. D. Wilhelm Peter Greculessy (nu mă aşteptam să dau, vreodată, peste un nume precum acesta, de care Alecsandri făcea mare haz! – n. n.), judecător cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător la judecătoria Rădăuţi mixtă, în locul dlui Adalbert Paul, trecut în alt post: D. Maximilian Bruker, judecător de instrucţie inamovibil la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător inamovibil la judecătoria Siret din judeţul Rădăuţi, în locul dlui Melentie Canţer, transferat. D. Severin Velehorschi, supleant cu examen de capacitate la tribunalul Suceava, se înaintează judecător-şef inamovibil la judecătoria Vicovul-de-Sus, din judeţul Rădăuţi, în locul nou înfiinţat. D. Victor Bendeschi, ajutor de judecător cu examen de capacitate la judecătoria Slăveşti din judeţul Teleorman, se înaintează judecător cu titlu provizoriu la judecătoria Vicovul-de-Sus din judeţul Rădăuţi, în locul nou înfiinţat” (p. 30).

*

„În circumscripţia tribunalului Storojineţ. D. Meletie Canţer, judecător inamovibil la judecătoria Siret, din judeţul Rădăuţi, se transferă judecător-şef la judecătoria Storojineţ mixtă, în locul dlui Ştefan Tomovici, trecut în alt post. D. Paul Ustianovici, judecător cu titlu de preşedinte de tribunal la tribunalul Cernăuţi, se numeşte judecător la judecătoria Storojineţ mixtă, în locul dlui Emanoil Lictenfeld, trecut in alt post. D. Teodor Florişteanu, ajutor de judecător la judecătoria Cozmeni din judeţul Cernăuţi, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Stăneştii-de-Jos din judeţul Rădăuţi, în locul vacant” (p. 30).

*

„În circumscripţia tribunalului Suceava. D. Eusebie Sârbul, procuror la tribunalul Suceava, se numeşte judecător-şef inamovibil la judecătoria Suceava mixtă. D. Edmund Persfeld, judecător cu titlul de consilier de Curte de apel la tribunalul Suceava, se numeşte judecător la judecătoria Suceava mixtă. D. Adolf Kupferberg, judecător cu titlul de consilier de Curte de apel la tribunalul Suceava, se numeşte judecător la judecătoria Suceava mixtă. D. Aleis Anton Provasi, judecător cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Suceava, se numeşte judecător la judecătoria Suceava mixtă. D. Ioan Gaube, judecător cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Suceava, se numeşte judecător la judecătoria Suceava mixtă. D. Ludwic Löwy, judecător cu titlul de preşedinte de tribunal la tribunalul Suceava, se numeşte judecător la judecătoria Suceava mixta. D. David Geller, judecător inamovibil la tribunalul Suceava, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Cernăuti mixtă. D. Otto Tomasczuk, judecător inamovibil la tribunalul Suceava, se transferă judecător-şef la judecătoria Dărmăneşti din judeţul Suceava, în locul nou înfiinţat. D. Simion Boca, supleant cu examen de capacitate la tribunalul Cernăuţi, se înaintează judecător inamovibil la judecătoria Dărmăneşti din judeţul Suceava, în locul nou înfiinţat. D. Grigore Danciu, supleant cu examen de capacitate la tribunalul Suceava, se înaintează judecător-şef inamovibil la judecătoria Ilişeşti din judeţul Suceava, în locul nou înfiinţat. D. Valdemar Hopp, judecător inamovibil la judecătoria Rădăuţi mixtă, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Ilişeşti din judeţul Suceava, în locul nou înfiinţat” (Monitorul oficial al României, nr. 3, 3 ianuarie 1926, pp. 29 şi 30).

*

Prin „deciziune ministerială” din 5 ianuarie 1926, se numeau noi secretari de plasă: „În judeţul Fălticeni: 1. Mateescu Constantin. 2. Gabor Gheorghe” (Monitorul oficial al României, nr. 4, 5 ianuarie 1926, p. 86).

 *

Ministrul secretar de stat de la departamentul de interne, lua în examinare rapoartele prin care prefectul judeţului Storojineţ cerea demiterea consiliului comunal din Bobeşti, ca urmare a demisiei primarului Gheorghe Medwaczky, în locul demisionarului neputând fi nimeni numit „ca primar, neştiind carte”. În cele din urmă, consiliul comunal s-a dizolvat, afacerile comunale urmând să fie girate de un interimat, din care făceau parte: „David Dolinschi, ca preşedinte, cărui i se stabileşte ca salariu o diurnă zilnică de lei 20, iar ca membri: Michailo Moscal, Eugen Neagu, Eugen Ucraineş, Tanasi a Pano Moscaliuc, Ion Mantiuc, Toader Zubec şi Alexe Grigoriciuc” (Monitorul oficial al României, nr. 4, 5 ianuarie 1926, p. 92).

*

În 18 ianuarie 1926, prin decret regal, care sancţionează raportul Ministerului de Interne nr. 27.054/925, „se aprobă de Noi instituirea de noi comisiuni interimare care să gireze afacerile următoarelor comune rurale până la alegerea şi instalarea de consiliu comunal”:

 *

„Judeţul Fălticeni. La comuna Dolheşti: Ştefan Puică, preşedinte; Ion Todireasa, vice-preşedinte; Dumitru T. P. Marian, Vasile C. Pantelimon, Ion C. Mitruţă, Ion Ilie Buculei, Ion Ion Sandu; Vasile Alex. Tanasă, Gheorghe Şerban Stoleru, Petrea C. Pelin, C. V. C. Marian şi Const. Gh. Befu, membri” (Monitorul oficial al României, nr. 14, 19 ianuarie 1926, p. 1).

 *

„Judecătoria Mixtă Suceava. Judeţul Suceava. Extras din procesul-verbal al adunării generate extraordinare, din 6 septembrie 1925, a băncii populate „Sf. Ilie”. Adunarea generală extraordinară a băncii populare „Sf. Ilie”, cu sediul în comuna Sf. lie, judeţul Suceava, s-a întrunit în ziua de 6 septembrie 1925 şi a întocmit statutele acestei bănci, din care extragem următoarele.

1. Firma societăţii este Banca Populară „Sf. Ilie”.

2. Sediul societăţii este în comuna Sf. llie, jud. Suceava.

3. Scopul societăţii este de a înlesni creditul pentru membrii ei şi a fructifica economiile lor (Art. 2).

4. Durata societăţii este nelimitată (Art. 4).

5. Capitalul social este variabil şi se formează din părţile sociale vărsate de membri (Art. 21).

6. Societarii răspund solidar pentru obligaţiunile societăţii cu de 5 ori capitalul subscris (Art. 17 al. c.).

7. Societatea este administrată de un consiliu de administraţie, compus din 7 membri; comisiunea cenzorilor se compune din 3 cenzori activi şi 3 supleanţi (Art. 58 şi 67).

8. Societatea este reprezentată prin preşedintele consiliului de administraţie, iar in lipsa acestuia, printr-un alt membru din consiliu anume delegat de consiliu prin proces-verbal.

9. Societatea cu numele de Banca Populară „Sf. Ilie”, va funcţiona în baza legii băncilor populare şi a statutelor adoptate”.

După acelaşi tipic judecătoresc, s-a mai înfiinţat, în 6 septembrie 1925, şi banca populară „Albina” din Bosanci (Monitorul oficial al României, nr. 14, 19 ianuarie 1926, p. 647).

*

În 1 octombrie 1925, se înfiinţa în comuna Arbore, printr-o decizie a judecătoriei Solca, „o societate cooperativă de producţie forestieră cu numele Zimbrul Moldovei”, scopul declarat al societăţii (să vedeţi ce demagogii urmează) fiind „de a lua păduri în exploatare sau în plină proprietate, de a înfiinţa ateliere şi fabrici pentru lucrarea lemnului şi a deschide depozite de desfacere a produselor lemnoase, pentru ca, pe deoparte, membrii să poată găsi de muncă în condiţiuni mai bune şi să poată desface pe piaţă produse cât mai ieftine, combătând specula, intermediarii şi câştigul fără muncă, iar pe de altă parte, printr-o exploatare raţională a pădurilor, să contribuie la conservarea şi mărirea avuţiei naţionale” (Monitorul oficial al României, nr. 17, 22 ianuarie 1926, p. 832).

*

Un divorţ la Zvoriştea, în faţa instanţei din Dorohoi „Astăzi, 5 ianuarie 1926, s-a prezentat înaintea noastră, în camera de consiliu a acestui tribunal, d. căpitan Aurel lonescu, din comuna Zvoriştea, cerând a fi divorţat de soţia sa, Emilia Ionescu, cu domiciliul necunoscut, pentru cauze determinate. În camera secretă, am dat reclamantului consiliile necesare spre a conveni la împreună convieţuire, dar, nereuşind, am primit prezenta reclamaţiune, depusă în două exemplare, pe care am parafat-o conform art. 219 din codul civil. Văzând dispoziţiunile art. 220 din codul civil, dispunem: Înfăţişarea părţilor înaintea noastră pentru ziua de 6 fevruarie 1926, pentru când serviciul de portărei va scoate cuvenitele citaţiuni, comunicând părţii o copie de pe prezenta ordonanţă. Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal, semnat de noi, grefier şi reclamant, / Preşedinte, Sachelarescu. Prim-grefier, / Gh. I. Franc. / Reclamant, / Căpitan Aurel lonescu” (Monitorul oficial al României, nr. 20, 25 ianuarie 1926, p. 955).

 *

„Subsemnatul, veteran de la 1877, pierzând titlul de pensie cu No. 161.459 al orfanilor lui Cost. Ungureanu, îl declar nul şi fără valoare, în mâinile oricui s-ar găsi. / Gheorghe D. Mironeasa, tutore, comuna Boroaia, judetul Fălticeni” (Monitorul oficial al României, nr. 20, 25 ianuarie 1926, p. 957).

 *

„Asociaţia generală a invalizilor din război, filiala Câmpulung (Bucovina), pierzându-se biletul de reformă definitivă No. 10 T. t., din 6 iulie 1920, eliberat de comisia medico-militară Rădăuţi invalidului din război Ungureanu Dumitru, din comuna Fundul-Moldovei, judeţul Câmpulung, se declară nul şi fără valoare, în mâinile oricui s-ar găsi” (Monitorul oficial al României, nr. 20, 25 ianuarie 1926, p. 957).


Ion Grămadă: De prin anii 1848 şi 1849

Coperta Ion Gramada 1

*

Nu-i mult de atunci: vor fi vreo şaptezeci şi opt de ani. Şi acum mai afli bătrâni de aceia care au văzut cu ochii lor acele vremuri de grea cumpănă, prin care a trecut mult încercata noastră ţară. Dar tinerii, oameni noi pe acest pământ vechi, nici nu visează la suferinţele strămoşilor noştri, căci prea uşoară li se pare viaţa şi prea sunt multe ale ei momeli.

Ion Gramada*

Era pe vremea când nu se încuibaseră atâtea mode, nici sărăcie straşnică; când ţăranul, deşi iobag, nu lua calea grea a pribegiei spre America. Pe atunci, deputaţii bucovineni din sfatul împărătesc din Viena erau, cei mai mulţi, ţărani, ca de pildă, Vasile Morgoş din Coţmani, Miron Ciupercovici din ţinutul Humorului, Vasile Cârste din Boian, George Timeş de pe lângă Cernăuţi şi Mihai Bodnar din ţinutul Rădăuţilor. Nu erau tobă de carte, căci învăţaseră buchiile de la dascăli ambulanţi, care pribegeau pe la răzeşi, pe la popi şi pe la boieri, din casă în casă, dar, totuşi, au lucrat pentru despărţirea Bucovinei din împreunarea necurată cu Galiţia, au cerut slobozenia tiparului şi au desrădicat boierescul, iar în sfatul împărătesc de la Kremsier au vorbit cu atâta dragoste şi căldură despre durerile ţărănimii împilate, încât toate gazetele nemţeşti şi „Bucovina” fraţilor Hurmuzachi scriau că „deputaţii ţărani din Bucovina îşi cunosc chemarea”.

*

Nici poştă îndemânoasă ca acum nu se pomenea, dar nici drumuri de fier care să aducă străini în ţara noastră; dacă aveai de trimis veşti grabnice la prieteni din ţară sau la cei din Moldova şi din Ardeal, le trimiteai prin curieri sau ştafete. Acestea erau nişte căruţe cu două roţi înalte, trase de cai iuţi şi pietroşi, care ţineau lungă vreme la drum. În căruţă, deasupra lăzii cu răvaşe, şedea curierul, pe pieptul căruia atârna, pieziş, o goarnă cu canafi şi cu găitane negre-galbene, care sunt culorile împărăţiei. Alături de curier, ghemuit într-un colţ, îi ţinea tovărăşie un soldat înarmat până-n dinţi, care era pus spre paza scrisorilor şi a banilor, căci era mare primejdie să treci, pe acele vremi, prin codri şi zăvoaie pustii.

*

Caii porneau la goană pe drumul de ţară plin de hârtoape, iar curierul sufla în goarnă ca să se ferească oamenii şi, cu toate acestea, se-ntâmpla să fie zdrobiţi călătorii ce nu se dădeau repede în lături.

*

Cale de o poştă, adică atât cât putea alerga o ştafetă până să obosească caii, se afla o staţie. La staţia poştei, erau han pentru călători, grajduri pentru cai proaspeţi şi locuinţa poştaşului. Aici, deshămau curierii caii cei vlăguiţi şi luau alţi olăcari, împărţeau şi luau scrisori, şi îmbucau ceva pentru drumul cel lung.

*

În Suceava, era poştăriţă Popovicioaia, o văduvă bogată şi frumoasă, care avea poştă lângă biserica unită, două hanuri alăturea şi grajduri pentru vreo treizeci de cai, frumoşi şi graşi cum e linul.

*

Monument realizat de Cezar Popescu

Monument realizat de Cezar Popescu

Birjari cu trăsuri arcuite nu se aflau în Suceava, tot aşa în toată ţara Cordonului (Bucovinei). De plecai undeva, la drum, pe vreme lungă, năimeai un jidov prăpădit – căci ei singuri erau căruţaşi – cu o haraba hârbuită, trasă de doi cai slabi, o haraba prin care trecea vântul, şi acoperită cu o covergă veche, afumată. În coşul harabalei puneai fân sau paie ca să nu te scuture aşa de tare „rădvanul”, te rugai lui Dumnezeu să vii înapoi cu ciolanele întregi şi haide, băiete!, căci bun e Domnul şi meşter e dracul!

*

Dar, să fi avut graba cea mai mare, trebuia să te supui toanelor cărăuşului tău, că, îndată ce însera şi-l prindea sabăşul pe cale, să-l fi tăiat pe jupân şi nu se mişca din loc. Dumnealui se oprea într-un sat sau la vreun han jidovesc din câmp, îşi făcea rugăciunea de seară şi, apoi, se culca; iar ţie nu-ţi rămânea alta decât să înjuri toţi patriarhii şi bătrânii poporului lui Israel, începând cu Avram şi sfârşind cu rabinul de la Sadagura.

*

Oraşul Suceava nu era aşa ticsit de jidovi ca acuma, căci, până la anul 1848, n-aveau drepturi ca ceilalţi supuşi ai împărăţiei. Ei locuiau separaţi de ceilalţi târgoveţi, în cartierul lor, numit „Ghetto”, unde mişunau ca viermii. La sărbători, bărbaţii îmbrăcau caftane lungi, iarmurcă de mătase şi pălărie de catifea, iar în picioare – pantaloni strâmţi, până la genunchi, şi colţuni albi. Fetele purtau cordele cusute cu fir de aur şi de argint, caţaveică cu blană, iar pe cap, de la tâmple-n sus, aveau nişte coarne de argint, groase de un deget şi lungi de o şchioapă; grosimea şi lungimea lor atârna de la avuţia celei ce le purta. Astfel îmbrăcaţi, ieşeau, în sabăş sau în alte zile de sărbători, să se plimbe pe stradă. Semnele până unde aveau dreptul să se plimbe erau nişte sârme de-a curmezişul străzii, ca la stâlpii de telegraf. Şi acum se mai văd în Suceava semnele acelea, şi anume pe uliţele ce duc spre satul Bosanci, spre mahalaua Arenilor, spre mănăstirea armenească Zamca şi spre gara Iţcani.

*

În partea târgului dinspre asfinţit şi miezul nopţii, era cartierul armenilor paşnici, care aveau casa cu cerdac dinainte şi fete oacheşe şi frumoase; ei erau negustori chiaburi şi isteţi, mai ales băcani, cu prăvălii în vatra târgului. Unii ţineau şi hanuri, precum şi cofetării întocmite după gustul vremilor acelea, unde vindeau îngheţată, şerbeturi şi plăcinte turceşti, rahat, alviţă, dulceaţă şi alte bunătăţi. Ei singuri mai păstraseră vechiul port al işlicelor mari cât o baniţă, de aveau de ce face haz târgoveţii români; se îmbrăcau cu giubea şi anteriu şi se încălţau cu târlici, iar Armencele mai ţineau în modă neîndemânosul crinolin, ce-nfoia rochia ca o turlă de biserică. Păcat că această naţie de oameni cu care se-nvoiau românii atât de bine s-a stins, încetul pe-ncetul, aşa că, acum, se află numai vreo cincisprezece familii în vechiul lor cartier; mulţi au sărăcit şi au pribegit din pricina vestitelor incendii ce-au pustiit „târgul” armenesc din Suceava, în mai multe rânduri.

*

Românii erau meşteşugari, împărţiţi în bresle, bogaţi şi ei, cu locuinţa în vatra târgului, nu ca acum, în mahalale şi prin suburbii. Portul lor era asemănător cu al armenilor, afară de işlice. În mahalaua Cutului de lângă Areni, erau şi lucrători de pământ, iobagi, ca şi ţăranii. Deoparte, cam pe lângă biserica vechii mitropolii, unde se păstrează moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, erau împrăştiate şi vreo douăzeci de fumuri ţigăneşti, în care trăiau fierarii şi lăutarii târgului.

Nemţi erau puţini şi mai toţi funcţionari.

Mormântul Eroului Bucovinei

Mormântul Eroului Bucovinei

*

Paza oraşului era încredinţată desetnicilor (poliţiştilor), înarmaţi cu săbii şi cu suliţi, iar la ţară ţineau ordine în public vatamanii (jandarmii călări). Pentru ţinutul Sucevii, se alegeau numai doi vatamani; pe la anul 1848, erau rânduiţi fioroşii Budean şi Tott, care era Neamţ; aceştia cutreierau călări, zi şi noapte, prin toată împrejurimea Sucevii, ca să pedepsească cu bătaie pe clăcaşii ce nu ieşeau la robotă (boieresc) şi să bage hoţii în fiare. Purtau la oblânc două pistoale grele, ferecate în alămuri galbene, la şold aveau sabie şi-n spate – puşcă lungă, cu cremene. Împreună cu mandatarii, care erau notarii de la sate, băteau ţăranii, la scară, cu harapnice de piele, încât le sfâşiau bucăţi de carne de pe trup şi veneau câinii să lingă sângele de sub scară.

*

În Suceava, oamenii trăiau în pace şi se-nvoiau bine unii cu alţii, dar, în anul 1847, nu se făcuse pâine în ţara întreagă şi, de aceea, era mare groază de foamete. În anul următor, dădu o secetă cumplită, de secară toate izvoarele şi fântânile, până şi cea de la Areni, dimpreună cu şipotul oraşului, a cărui apă vine de sub pământ, tocmai de pe dealul Tătăraşilor. Mai rămăsese numai fântâna din ograda mănăstirii Zamca cu apă destulă şi rece, cum nu afli pe toate meleagurile acelea.

*

Pe cer, se iviră semne: stele cu coadă şi pânze de foc, ce fluturau noaptea dinspre asfinţit. Zodierii şi vracii, care, întotdeauna, au înfricoşat lumea cu porogăniile lor, ziceau că au să vină peste ţară multe plăgi: lăcuste, foamete, boli şi, la urmă, chiar război. De astă dată, li s-a împlinit prorocirea.

*

Deodată cu vânturile cele calde, ce băteau din jos, veniră roiuri mari de lăcuste. În ziua când s-au ivit, era o arşiţă grozavă, de nu puteai merge desculţ pe drum, căci te frigea colbul. Iată, însă, că, fără de veste, se întunecă soarele de-a binelea, iar oamenii auzeau prin văzduh pârâiri ca de trestie uscată, când o calci cu piciorul; pe sus treceau nouri grei de lăcuste înspre văile Siretului, ale Prutului şi ale Nistrului, unde au ros alăturea cu pământul cele din urmă rămăşiţe de holde. Pe ţarinile Sucevii nu s-au lăsat, căci zburau prea sus, numai cele obosite de îndelungata cale peste ţări şi ape căzură la pământ. Oamenii le luau în mână, privindu-le cu mirare, căci pe aripile lor aveau nişte semne ciudate. Toţi ziceau că-s slove; unii mai fricoşi şi bisericoşi credeau că sunt slove trimise din cer, ca să se pocăiască oamenii; alţii, iarăşi, care auzeau şi toaca din cer, socoteau că-i vreo scrisoare de la vreun fel de oameni, căci, ziceau ei, pe podul pământului sunt multe feluri de naţii şi de limbi, şi anume, în toată lumea, sunt şaptezeci şi şapte şi jumătate de naţii; şaptezeci şi şapte sunt naţii întregi ca şi noi, iar jumătate de naţie sunt ţiganii. De aceea, oamenii căutau cărturari bătrâni să le dezlege slovele acelea.

*

"Naţiunea Poeţilor", omagiindu-şi Eroul

“Naţiunea Poeţilor”, omagiindu-şi Eroul

*

Şi cine era mai iscusit cărturar în Suceava decât Serafim Cărăşel, diacul de la biserica Sfântul Neculai, care „ştia limbă” şi ţinea gazetă? Umblase lumea în lungiş şi în curmeziş, când fusese douăzeci de ani cătană la împăratul; a fost cu împăratul Napoleon Bunaparte în ţara Moscalului şi în a Parisului, apoi se bătu în oastea împăratului nemţesc de la Beci cu franţujii, ba fusese chiar şi în Paris. Dar Serafim era un pezevenchi şi jumătate, care ştia să scape din încurcătură spunând că nu-i bine de cercetat voinţa lui Dumnezeu şi că el se teme să nu-l trăsnească din senin, dacă va dezlega slovele cele ciudate.

*

Din pricina secetei – căci nu plouase de lungă vreme – şi a lăcustelor, izbucni o foamete cumplită. Mai ales în nordul Bucovinei oamenii mâncau, acum, de luni întregi, mămăligă cu jir măcinat şi amestecată cu rugumătură de fierăstrău. De băut, beau apă fiartă cu ciocani de păpuşoi. Zile întregi, rătăceau pe câmpii, după măcriş, şi prin păduri, după jir. Mai târziu, când bântuia războiul între unguri şi între împăratul, se urcase preţul bucatelor grozav de mult şi era şi lipsă de bani, căci „toţi banii de aur şi argint erau trimişi în ţara Talionului şi la ungur”’, cum ziceau bătrânii. Nici bani mărunţi nu erau în ţară. Pe atunci, umblau nişte bancnote de hârtie, în preţ de un franc, care se chemau „leu şain”. Spre a se ajuta la nevoie, oamenii rupeau o astfel de hârtie în patru părţi şi un sfert se chema grivnă; cele ungureşti erau roşii, iar cele împărăteşti – negre.

*

Pe lângă toate aceste nenorociri, mai veni şi holera să nimicească ce a mai rămas pe urma foametei. Cumplita boală izbucni, mai întâi, în Galiţia, de unde se răspândi cu iuţeala fulgerului şi în Bucovina. Vânturile cele calde duceau germenii bolii prin toate colţurile ţării. Dar mai aprig, bântuia la Suceava, unde murea tot al doilea om, până şi copiii. Cioclii umblau prin oraş, cu căruţele lor negre, de la casă la casă, şi întrebau ori de nu sunt bolnavi sau morţi în familie, ca sa fie îndepărtaţi din mijlocul celor sănătoşi. Spre a nu se molipsi, oamenii se afumau cu bălegar de vită şi cu ierburi uscate, iar dinaintea uşii se afla un hârdău cu apă, peste care trebuia să treacă fiecare, când intra în casă.

Adevărul, 17 aprilie 1915

Adevărul, 17 aprilie 1915

*

Se iscă, atunci, zvonul că holera e o femeie cu părul despletit, frumoasă, dar palidă la faţă, şi umbla pe hotare, arătându-se străjerilor, noaptea. Dacă o primeşti şi-i dai de mâncare, apoi nu se atinge de căsenii tăi; iar dacă o alungi, trebuie numaidecât să-ţi moară cineva. Iată, însă, că atunci se rătăci prin târgul Sucevii – Dumnezeu ştie de unde – un bătrân, voinic şi roşcovan la faţă, ce colinda din casă în casă şi învăţa lumea să fiarbă spini albaştri de holeră şi să bea fiertura ca să scape de boală. Oamenii îl ţineau de sfânt şi nimeni nu ieşea din cuvântul lui. Cu apropierea toamnei, se schimbă şi boala şi nu mai era aşa de primejdioasă: rar unde se auzea că a picat cineva. Iarna, apoi, puse capăt acestei plăgi care secerase aşa de crud în rândurile oamenilor.

*

De la o vreme, se zvoni prin Bucovina că în ţara franţuzească şi pe la Viena e prăpădenie, că se surpă temeliile drepturilor boiereşti, că „dobitocul” de ţăran cere şi el să fie om, că se pustiesc şi se ard moşiile domnilor şi curge sânge…

*

Sucevenii se strângeau cârduri pe drumuri, vorbeau, şopteau şi clătinau din cap. Tot la zece zile, venea ştafeta cu gazetele de la Beci şi de la Cernăuţi, cu foi volante şi cu lexicoane întregi, în care le tălmăcea pe înţelesul tuturor ce-s acelea „constituţie, parlament, deputaţi” şi alte bazaconii, despre care nu mai auzise neam din neamul lor.

*

Şi în Bucovina erau nemulţumiţi ţăranii, căci multe din jalbele trimise la împărăţie, prin deputaţii ţărani, n-au fost ascultate. Se mai povestea, iarăşi, că, în munţii huţăneşti, se ridicase „craiul” Cobiliţă, cu huţanii săi, pustiind şi arzând moşiile domnilor, că ar fi ţinut la Vijniţa o adunare numeroasă de huţani, că scotea vornicii (primarii) din vornicie şi punea alţii în loc, lua bir câte o dimirlie de porumb şi douăzeci de creiţari de om şi precum că s-ar fi aflând cu o gardă de huţani tineri, înarmaţi cu ciomege şi cu suliţi. Ba, ce-i mai mult, că ajuta pe unguri, pe sub mână, împotriva împăratului, care trimisese oaste să răscolească munţii huţăneşti şi să-i spânzure pe buntujnicii de huţani. Chiar Cobiliţă singur a murit în ştreang, mai târziu. Şi colonia ungurească Hadicfalva, de lângă Suceava, se răsculase, aşa că groaza de năvălirile ţăranilor în oraşe creştea pe zi ce merge. Mai ales jidovii se boceau de frică pe străzi, îşi strângeau catrafusele să plece, dar tot pe loc rămâneau. Pretutindeni era clocot şi fierbere mare, şi toţi aşteptau să se surpe temeliile lumii celei vechi şi să răsară alta nouă.

*

În Moldova, la Iaşi, se ridicară boierii cei tineri contra stăpânirii, dar fără ispravă, căci mulţi au fost prinşi, iar alţii trimişi în surghiun. În Bucovina, se dăduse poruncă, pe la toate cerdacurile din ţară, ca să lase graniţa deschisă pentru toţi boierii fugari din ţara Moldovei. Necontenit, soseau în Suceava, peste graniţă, bejenari în chervane grele, braşoveneşti, ferecate cu lanţuri şi înconjurate de feciori călări şi înarmaţi până în dinţi. Stăteau o zi-două în Suceava, se închinau la moaştele Sfântului Ioan, se îngrijeau cu de-ale gurii şi, apoi, carele greoaie plecau, scârţâind, spre Cernăuţi, unde casele marelui vornic Doxachi Hurmuzachi îi găzduiau mai pe toţi boierii fără ţară. Acolo petreceau Vasile Alecsandri, cu fratele său Iancu, apoi Domnitorul de mai târziu Alexandru Cuza, Costache Negri, dimpreună cu două surori ale sale, care erau călugăriţe, Kogălniceanu, principele Moruzi, George Sion, cântăreţul limbii româneşti, şi alţii. În tovărăşia acestora mai veni şi Aron Pumnul, luminătorul românilor bucovineni, care, rupt de oboseală şi slăbit în urma bolii de holeră, de care suferise, numai cu mari greutăţi putu trece graniţa dinspre Moldova, intrând, în puterea nopţii, în Cernăuţi. Şi George Bariţ, liberat de familia Hurmuzachi din ghearele zbirilor lui Barco, afla refugiu în „sânul lui Avram”, după cum numeau surghiuniţii casa bătrânului şi bunului Doxachi.

*

În toate dimineţile, bătrânul Doxachi Hurmuzachi, îmbrăcat în antiriu şi cu giubea, cu fes pe cap şi încins cu un şal de mătase, încăleca pe un cal focos, ce juca sub călăreţ, şi colinda pe la conacurile boierilor pribegi, chemându-i la cafeaua de dimineaţă, cu cuvintele poetului Alecsandri:

*

– Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,

N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător…

*

De altfel, nu le mergea rău pribegilor, ci dimpotrivă, după cum ne povesteşte Iraclie Porumbescu, surghiuniţii petreceau foarte bine la Cernăuţi, numai în banchete şi petreceri, de s-au fost speriat cernăuţenii de galantomia boierilor „valahi”. Alte dăţi, mergeau în cete prin grădina publică, cuprinşi de după cap şi cântând „Marsilieza”, de se uitau trecătorii cu gurile căscate după dânşii.

*

Pentru că în ţară era puţină oaste şi n-avea cine să ţină ordine în publicul ce părea foarte agitat, se formară gărzi naţionale prin toate oraşele. În ziua când se răspândi vestea că şi Suceava are voie să-şi facă o gardă naţională de cetăţeni, colinda pe uliţele târgului un crainic, însoţit de un toboşar şi de un gardist, ce pofteau lumea să intre în gardă. Cetăţenii lăsară tejghelele, calupul şi acul, şi alergară de bună voie în rândurile gardiştilor. Mai ales erau mulţi români şi armeni tineri, care stăteau alături cu bărboşii starosti de isnafuri sau bresle.

*

Căpitanul întregii gărzi era berarul jidov Fischhoffer, scurt şi gras cât o bute. Garda era împărţită în două părţi: o parte se deprindea în meşteşugul armelor pe imaşul Mirăuţilor, sub conducerea lui Fischhoffer, cealaltă, în târgul vitelor de lângă Areni, sub ascultarea lui Serafim Cărăşel, diacul de la biserica Sfântului Nicolai. Uniforma gardiştilor era: pantaloni surii de dril, tunică albastră cu parole roşii, adică în culorile ţării; pe cap purtau o pălărie mare calabreză, cu un fleonc roş-albastru – ca panaş, şi cu numărul companiei. Cei mai mulţi aveau săbii şi suliţi, şi numai foarte puţini se procopsiseră şi cu o puşcă ruginită sau cu o pereche de pistoale vechi. Pe dealul Tătăraşilor, se uneau amândouă companiile şi făceau „manevre”. La început, îi muştruluia Fischhoffer pe toţi gardiştii, dar, mai pe urmă, nu voiră să asculte pe jidov, care nici nu se pricepea la comandă, şi, de aceea, îl aleseseră toţi, într-un glas, pe Serafim Cărăşel căpitan, care cunoştea meşteşugul armelor în fel şi formă.

*

Îndată cum veni diacul la cârmă, puse numaidecât pe gardişti să meargă în pas alergător, spre hazul tuturora, căci fostul căpitan, gras cum era, de-i atârna bărbia peste guler, rămânea totdeauna în urmă, gâfâind. Noaptea, patrulau pe străzile târgului şi pe la margini, dar, de cele mai multe ori, se afundau în vreo crâşmă, „La şapte draci” şi „La Craiul negru”, unde cinsteau vin de contrabandă, adus din Moldova, şi ascultau palavrele lui Serafim Cărăşel, care, după cum zicea el, numai în piatră seacă n-a fost.  În Cernăuţi, şi seminariştii, şi liceenii din clasele superioare făceau parte din garda naţională a oraşului.

*

Viaţa în Suceava era foarte neliniştită, mai ales în zilele de târg, joia şi duminica. Pe piaţă, la Bărbunc („bărbunc” înseamnă recrutare şi vine de la cuvântul nemţesc „Werbung”), se auzea cântând muzica, iar lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţii, se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare, cu chipie ostăşeşti. Primprejur, juca o roată din cei mai frumoşi şi mai voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa din tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de „Bărbunc” ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când vedeai cum cătanele luau la joc pe cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele cele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc lângă dânsele. Jucai un joc, două, apoi doi căprari cât bradul te duceau de subsuori, cu vorbe dulci, la o vivandieră, care te cinstea din ploscă şi-ţi dădea buzele ei subţiri şi roşii. Ofiţerul îţi punea, pe dinapoi, şapca-n cap şi erai, de acum, vrând-nevrând, cătană la împăratul.

Fotografia din ADEVĂRUL

Fotografia din ADEVĂRUL

*

Scumpă, însă, era, pe atunci, sărutarea unei guri frumoase, căci doisprezece ani trebuia să duci raniţa împărătească în spate, tocmai prin fundul lumii, pe la Beci (Viena) şi în Lombardia. De aceea, voluntarii erau bociţi de neamurile şi de drăguţele lor ca şi morţii. În vremea asta, vestita bandă a lui Grigore Vindereu, ţiganul, zicea să-ţi rupă inima, iar feciorii, după ce erau juraţi sub steagul cel mare, ce flutura în mijlocul pieţii, se cuprindeau de după cap şi cântau din gură, însoţiţi de plânsul nevestelor şi al drăguţelor:

 *

Vino, mândră, pân’ la cruce

De vezi neamţul cum ne duce,

Că ne duce ca pe boi

Şi ne tunde ca pe oi,

Ne-aruncă păru-n gunoi,

Vai, săracii, vai de noii…

 *

Aveau toată dreptatea bieţii să se vaiete, căci grea era slujba cătăniei, pe vremile acelea, şi cea mai mică greşeală o pedepseau nemţii cu „stroiul”. Pedeapsa asta crudă se aplica în modul următor: pe toloacă sau într-o ogradă, se aşezau ostaşii, cincizeci sau o sută la număr, în şiraguri, formând o uliţă strâmtă. Dinaintea lor ţineau, cu stânga, puşca, iar în dreapta avea fiecare câte o nuia de lozie. Cel ce avea să treacă prin „stroi” îşi dezbrăca trupul, de sus, până la brâu, şi păşea, de la un capăt, la altul al uliţei, ca să aibă când să-l croiască fiecare soldat peste spatele gol. Dacă cel pedepsit păşea dintr-un capăt, atunci, în partea opusă, bătea un tambur toba, ca să nu se audă strigătele de durere ale osânditului; tot astfel, bătea toba alt toboşar, când osânditul se întorcea. Drumul încolo şi înapoi se numea o „uliţă”. Cătanele mai bătrâne, care nu erau aşa de haine la inimă ca tinerii, rupeau nuiaua de se ţinea numai în coajă şi, în locul rupt, puneau policarul de la mâna dreaptă, aşa că varga se îndoia tare, când loveau pe cel bătut, însă nu-l durea mai deloc. După ce făcea osânditul „uliţele” hotărâte, i se punea pe spate o prostire înmuiată în slatină, ca să scoată „focul” dintr-însul şi ca să nu leşine sau să piardă sânge prea mult.

*

În mijlocul gălăgiei iscate din pricina „Bărbuncului”, se oprea câte o ştafetă, cu caii în spume, ce aducea veşti din împărăţie şi de pe câmpul de război din Italia. Se adeverise, în fine, vestea că „craiul Kossuth” se ridicase împotriva împăratului cu oaste, că în ţara ungurească e răzmeriţă straşnică, iar împăratul e dovedit şi ungurul vrea să intre în ţară. Urmarea a fost că se desrădicară gărzile naţionale şi se confiscară toate armele, căci peste întreaga ţară s-a fost decretat stare de asediu. Era oprit chiar de vândut seceri, topoare şi furci, iar oamenii n-aveau voie nici măcar să poarte cuţite lungi de vânătoare pentru spintecat cerbii. De la zece ceasuri, seara, trebuiau să fie toate uşile închise şi lumina din casă stinsă; pe uliţi umblau patrule de cătane, care împrăştiau orice strânsură de oameni, chiar ziua, în amiaza mere. Petrecerile aveau să dureze numai până la miezul nopţii şi, atunci, încă în prezenţa mai multor vătăjei. Paşapoartele bejenarilor ce treceau graniţa în Cordon erau foarte minuţios revizuite. Ţăranii care aveau trăsuri trebuiau să meargă la „Voşpont” (Vorspannwagen – care de transport) şi să ducă merinde cătanelor. Cei ce se codeau căpătau cătane jecuiţi (executori) în casă, până ce erau siliţi să plece cu carul. Carele acestea erau greoaie şi aveau două proţapuri: când se apropia duşmanul, dintr-o parte, oamenii desjugau boii şi-i puneau la proţapul dindărăt, căci, din pricina drumului celui rău, nu era chip să întorci carul.

*

Ca din senin, se răspândi, într-o bună dimineaţă, vestea că oastea împărătească se bate cu „Craiul” lângă graniţa Bucovinei dinspre Ardeal. De fapt, se lupta colonelul Urban cu insurgenţii generalului unguresc Bem. Urban avea puţină oaste, dar vitează, compusă aproape numai din grenadiri şi grăniceri români. Despre aceşti români vorbeşte Urban, într-o scrisoare către maiorul Wieser, când zice: „Românii sunt oamenii dracului; ei merg ca diavolii”. De fapt, aşa şi era: trupele de români ale lui Urban făcuseră, într-un singur marş, în aceeaşi zi, de la Dorna Candrenilor, până la Murăşenii Bârgaielor, şapte mile nemţeşti!

*

Altădată, se lăţi zvonul că colonelul Urban s-ar fi retras dinaintea ungurilor, care au intrat pe pământul Bucovinei şi că au ajuns până la Podul Verde, de la Dorna. O spaimă nemaipomenită îi cuprinse pe cei de la sate; cei mai mulţi îngropară averile în zămnice făcute în pământ şi ascunseră banii sub cărămizile vetrei, apoi alergară, cu puţinul avut ce-l puteau duce, spre munţi. Urban, însă, cu cei 1.800 de oameni ai săi şi cu puţină artilerie, a stat vreo cinci săptămâni, de la sfârşitul iernii anului 1848, la Câmpulung, aşteptând ajutoare. După câteva isprăvi milităreşti, s-a retras mai spre Vama, dar mulţi feciori cădeau de lungoare (tifos) şi, afară de aceasta, erau lipsiţi de veşminte şi de mâncare.

*

Coperta Ion Gramada 2

*

Sucevenii stăteau, zi şi noapte, pe ruinele cetăţii, fumau şi povesteau, ca oamenii ce n-au de lucru; când se întâmplă ceva straşnic, ei tâlcuiesc în fel şi formă orice întâmplare sau veste cât de neînsemnată. De pe cetate, se auzea, noaptea, când bătea vântul dinspre munţi, cum bubuiau tunurile lângă Prundul Bârgăului şi Poiana Stampei; zice-se că omul care avea ochi buni zărea cum se deschide cerul, uneori, ca tăiat de o sârmă de foc. Din oraş, plecau, noaptea, boierii şi neguţătorii cei bogaţi, încărcând scumpeturile lor pe care braşoveneşti, ferecate cu lanţuri, şi apucau calea spre ţara muscalului, unde era linişte, lăsând acasă numai slugile şi odăile pustii. Săracii, însă, care n-aveau ce pierde, rămaseră să-şi apere pământul, care, la moarte, avea şi aşa să le astupe gura cea flămândă.

*

Dar iată că muscalul se hotărî să treacă graniţa cu oastea sa şi să-i ajute împăratului. Ştirea despre asta venise încă prin mai 1849, când se porunci ca în toată ţara să se strângă provizii de fân, de ovăz, de paie şi să se cumpere vite pentru înjunghiere. Mai ales s-au adunat cantităţi uriaşe de rachiu: în Suceava, erau vreo 3.000 de vedre de rachiu pentru oştirea muscălească, căci, după cum se ştie, cătanele sfintei Rusii sunt beţivani de aceia care-şi vând şi nevestele pentru rachiu.

*

În ajunul zilei, când aveau să sosească, în Suceava, muscalii, umbla un pristav pe uliţi, cu poruncă de la comună ca, a doua zi, să nu treacă trăsurile şi oamenii pe calea ce duce spre Tătăraşi; să se strângă tarabele de pe lângă drumuri, iar plozii să stea acasă, pentru ca să nu cadă în picioarele cailor. Oraşul era bucşit de lume străină, căci, a treia zi, era iarmaroc (bâlciul) şi sărbătoare, anume Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, care-i patronul ţării şi, de aceea, se adunase mulţime de peregrini din ţări depărtate. Tocmai de la Zolkiew, din Galiţia, veniseră, pe jos şi în trăsuri, rusniaci cu picioarele însângerate de cale; printre aceştia, se amestecau ţăranii din Maramureş, cu sarici miţoase, huţani unsuroşi, ai căror cioareci păreau însângeraţi, lipoveni voinici, în ciudatul lor port de pe atunci, cu pălării înalte cât o cofă şi curmate, pe la mijloc, jidovi şireţi şi iuţi cum e prâsnelul, care amăgeau lumea cu marfă proastă; felurite limbi loveau auzul şi nenumărate feluri de porturi ciudate împestriţau uliţele vechiului oraş. Prin spuza asta de oameni, se furişau, tăcuţi ca nişte umbre, călugări în rasele lor cafenii, cu feţele smerite şi uscate de atâta post şi rugăciune, veniţi de la mănăstirile din ţară şi de la Sfântul Munte. Unii vindeau icoane ce-nchipuiau muncile iadului sau judeţul din urmă, alţii, iarăşi, făceau negoţ cu ierburi şi cu „lacrămile” Maicii Domnului, ce cresc pe Sfântul Mormânt din Ierusalim.

*

Oamenii făcuseră greaua şi îndelungata cale ca să se vindece la moaştele Sfântului de bolile ce-i chinuiau, să plătească slujbe pentru sănătatea lor şi a neamurilor şi să ducă cu dânşii câteva crengi verzi, de tei sau de plop, cu care va fi împodobită racla mucenicului. Oraşul vuia şi se zbătea ca o mare înfuriată, ale cărei ape ameninţă să iasă din matcă.

*

Dimineaţa de 13 iunie a anului 1849 era frumoasă şi senină. Orăşenii şi străinii se suiră pe ruinele cetăţii, ca să poată zări mai degrabă cele dintâi şiraguri de muscali, alţii, însă, merseră lângă măreţul pod de peste apa Sucevei, ca să-i vadă mai degrabă. Era acest pod o minune de meşteşug, cum nu mai afli altul în ţara noastră. Deasupra, era acoperit cu draniţă, iar pe de-alături avea fereşti, şi o lungime de 300 de paşi. Înăuntru, ardeau lămpi, zi şi noapte, ca să i se vadă calea călătorului. Meşterul îl clădise numai din lemn de stejar, pe căpătâi tare de piatră. Spre apărarea podului de puhoaie şi de năvala sloiurilor, se făcuseră astfel de întocmiri încât se frângea gheaţa; credeau oamenii că această puternică clădire, făcută de împărăţie în secolul al optsprezecelea, va dura încă veacuri, dar marele puhoi din anul 1803 l-a rupt, în iunie, la 3 ore după miezul nopţii. Un călător străin, V. Batthyani, de la începutul secolului al nouăsprezecelea, scrie că a auzit următoarea poveste despre acest pod minunat. Pe când Bucovina făcea încă parte din Moldova, trăia, în Suceava, un paşă turcesc, care avea o iubită dincolo, peste apa Sucevei, şi, când însera, încăleca şi trecea apa călare de ceea parte. Câteodată, însă, ploua la munte şi se umflau apele aşa de tare că nu putea trece dincolo, unde-l aştepta iubita lui şi, de aceea, a pus să se zidească acel pod.

*

Într-adevăr, în zori de zi, se înalţă departe, pe drumul împărătesc ce vine, prin Milişăuţi, spre Suceava, un nour de colb. Lumea strigă:

– Muscalii! Muscalii!

*

Lângă Iţcani, se desluşi şiragul nesfârşit de cazaci şi de care de transport, ce se apropiau încet, dimpreună cu nenumăraţii peregrini din Galiţia. La apropierea lor, începură să tragă clopotele de la toate bisericile. În Suceava, ferestrele şi porţile erau ticsite de oameni; unii se agăţară pe case, pe copaci chiar, ca să poată privi mai bine.

*

Cazacii, cu chivere înalte, erau îmbrăcaţi în tunici albastre-întunecate şi înarmaţi cu suliţi lungi şi cu carabine. Veneau câte opt în rând, călări pe cai sirepi şi frumoşi, cum numai în stepele Donului şi ale Volgăi pot creşte. Fiecare regiment avea caii numai de o culoare: acum se perindă unul cu cai negri ca noaptea, apoi altul cu roibi, al treilea avea caii albi ca neaua şi aşa mai departe. Muscalii erau oameni înalţi şi voinici, dar îi sluţeau ochii lor mici şi feţele pătrate, urâte, care erau pline de colb.

*

Cum intrară în oraş, începură să cânte cântece de război: fiecare companie avea corul ei, iar cântarea se răspândea, de la companie, la companie, de la regiment, la regiment, până spre capătul oştirii, ce nu se zărea din cauza colbului.

*

După amiază, pe la ojina cea mică, intrară cele din urmă rânduri de muscali, ce călăreau dinapoia carelor de transport. Pe Tătăraşi, au întins corturi lângă corturi, de ajungea tabăra lor până în marginea satelor Ipoteşti şi Lisaura. Îndată se ridicară fumuri din tabără, oamenii mişunau încoace şi încolo, ducând caii la adăpat, de gândeai că vor soarbe toate pâraiele de pe lângă Suceava.

*

Prima ispravă ce-au făcut-o a fost când s-au slobozit câţiva cazaci, prin lunca Sucevei, unde păştea o cireadă de vite, din care au furat vreo zece: le mânau, călări, la deal, fluturând din săbii. Le-au jupuit de piele şi le-au scos măruntaiele, apoi întregi le-au răsturnat în uriaşele cazane ce clocoteau şi ale căror gropi se mai zăresc şi acum pe Tătăraşi. Înainte de masă, au cinstit fiecare din ei câteva rachiuri, din cele 3.000 de vedre, ce se aflau în buţi uriaşe, aşezate pe roţi înalte. Precum se petreceau credincioşii în ograda mănăstirii pe sub racla Sfântului, aşa se petreceau muscalii pe sub buţile cele mari, din care li se împărţea fiecăruia câte o cinzeacă de rachiu, apoi se duceau la coveţile pline de carne şi de crupe.

*

Spre seară, când toca la mănăstire de vecernie, căpătară, o parte dintr-înşii, voie să meargă prin oraş, ca să se închine la racla cu moaştele mucenicului. Unii se rugau, iar alţii târguiau prin oraş rachiu şi untdelemn în ulcioare strâmte la gârlici, dar largi la fund. În ulcior, puneau un burete şi astfel colindau de la tarabă la tarabă. Dădeau neguţătorului nişte bancnote de schimbat şi, dacă n-avea să schimbe, muscalii turnau rachiul înapoi, mergeau în tabără să stoarcă buretele într-un pahar, apoi iar se slobozeau în oraş cu ulciorul.

*

Despre multe hoţii de ale cazacilor povestesc, şi acum, bătrânii; între altele, era şi furatul fânului. Ţăranii vedeau că se mişcă pe câmp căpiţele de fân, nu ştiau însă de ce. Pricina era că doi cazaci se băgau sub căpiţă, ridicau prepeleacul cu fân în sus ca pe-o umbrelă, iar fânul atârna în jos ca o rochie…

*

Pe la nouă ceasuri, seara, începură pe Tătăraşi să trâmbiţe goarnele strângerea, ca să se adune cătanele de prin crâşme. Oraşul vuia mai departe de tânguirile fluierelor şi ale flaşnetelor, de ţipetele comedianţilor şi de strigătele răguşite ale precupeţilor.

*

Pe pereţii mănăstirii erau lipite lumânări aprinse, ale căror licăriri sfioase se amestecau cu flacăra felinarelor de la tarabe. Suceava părea scăldată într-o mare de lumină şi de fum. În jurul zidurilor mănăstirii, privegheau câţiva păcătoşi ce băteau mătănii în colb; un grup de uniaţi cânta în cor, iar milogii învârteau flaşnetele…

*

A doua zi, după-amiază, oştirea muscălească plecă mai departe, ca să se întâlnească, la Humor, cu cealaltă, care apucase calea peste Vicov. Atunci s-au alăturat şi restul trupelor lui Urban, din Câmpulung, conduse, acum, de alt ofiţer.

*

(Ion Grămadă - Din Bucovina de altă dată,

Biblioteca societăţii „Steaua”).


Limba română, de la Academie… se-mpute

Caricatura-UNIVERS-LITERAR-n-24-din-7-iunie-1941

Savantul, către studenţi: Iată cum chirurgia modernă intervine cu succes în cazurile cele mai disperate. De exemplu, dumitale de ce ţi-am amputat picioarele?

Pacientul: Fiindcă mă strângeau pantofii, dar acum, Dumnezeu să vă ajute, domnule profesor, nu mă mai strâng deloc!

*

1881 Ortografia FAMILIA  n 38 mai 10 p 227

*

În ședința din 30 marie 1881, Academia Română lua în discuție diftongii „ea” și „oa”, care încă se scriau, etimologist, „é” și respectiv „ó” și se citeau „e”, respectiv, „o”, mai ales în Ardeal, unde oamenii știau să citească, precum și în lumea folclorică de astăzi, din întreaga patrie, care, din păcate, nu știe să citească, ci doar să cânte. Tocmai de aceea, din dorința autenticității, guriștii folclorici contemporani, chiar și când li se fabrică textele, folosesc pronunții false, inclusiv „u”-ul mut, de la sfârșitul cuvintelor, care se citea, dar nu se pronunța.

*

Și așa, câte o „flore” cântăcioasă, falsifică dezinolt limbajul străbunilor ei, doar din neștiință (mă feresc, totuși, să folosesc substantivul cu adevărat oportun, „tembelism”).

*

1881 Ortografia FAMILIA  n 39 mai 21 p 246

*

În ciuda argumentelor lui Hasdeu, din 1881 („scrierea cu oa și ea este sigura justificată prin istoria limbii, căci a, în oa și ea nu e o escrescență a lui o și e, și nu are a face cu diftongirea vocalelor latine scurte accentuate la neolatinii din occident”), brava Academie „a primit cu mare majoritate”, deci a votat majoritar, împotriva argumentelor lui Hasdeu, propunerea „diftongii ea și oa se vor însemna (scrie – n. n.) cu e și o cu accent acut: om, ómeni, véc, afară de ea de la imperfect, spre exemplu mergea, ținea, și afară de ea din stea”. Patriotism păgubos, ba chiar dăunător limbii române, dar, dacă așa s-a pronunțat votul democratic, asta e. Cu o obligație: ca astăzi, dacă ne aruncăm prin lecturi ale textelor vechi, să știm citi și reproduce corect scrierea etimologistă.

*

1895 z FAMILIA  p 151

*

În ședința din 1/23 martie 1895, când reia discuțiile asupra ortografiei limbii române, Academia, printre altele, având de decis în problema lui z, care se scria , după ce se scrisese anterior dz, optează pentru păstrarea păguboasă a lui pentru z, spre încurcare viitorimii folcloroase și nu numai. Culmea este că respingerea lui z se votează sub coordonarea… Regelui României, care știa românește cam cât interpreții de folclor de astăzi.

*

1895 z FAMILIA  p 152

*

„Chestiunea lui u mut final” este pe deplin lămuritoare prin însăși luarea ei în discuție, adică u mut final nu se dă pe gură, iubiți interpreți de folcloroase autentice scrise, la comandă, de o țață din Botoșani. Chiar și în nume precum Rotariu, Rotaru, u mut final nu se citește și nici nu ar trebui scris, pronunția corectă fiind Rotari, Rotar.

*

1895 u mut final FAMILIA  p 153

1895 u mut final 2 FAMILIA  p 153

*

Ar mai fi problema lui dz de la… Ilișești (printre altele), dar și din transcrierea operelor vechilor noștri cronicari, despre care Hasdeu (pe atunci semna Hașdău, în ortografia Hașdĕu, cu ă scris etimologic ĕ), se pronunța ferm, în sensul că în limba română „z nu se aude niciodată ca dz”.

*

1895 dz FAMILIA  p 152

*

Există, deci, și un istoric al ortografiei limbii române, pe care trebuie să-l cunoaștem temeinic, atunci când abuzăm de un inexistent arhaism rural. În sate românești din trei imperii se vorbea corect românește, dar intervenția urbană a disputei dintre etimologiști și fonetiști a condus la alterări ale limbii străbune pe vetrele neștiutoare și supuse ale satelor românești, care, ca și interpreții de folclor de astăzi, au citit fonetic, impunând pronunții false – doar din parvenitism tradițional (au vorbit ca… domnii), datorită necitirii etimologice a scrierilor etmologiste. În fond, era și greu, dacă nu cumva chiar imposibil. Dar astăzi, când fonetismul este pe deplin biruitor, nu mai avem dreptul ca, tot din parvenism, să falsificăm limba străbună prin false pronunții „dialectale arhaice”. Pentru că românii nu au avut niciodată dialecte, ci doar regionalisme, care provin tocmai din bătălia ortografică, de mai bine de jumătate de secol, dintre patriotarzi și patrioți.


Un important tezaurizator şi al cântecelor noastre

Jan z Lublina culture tabulatura organowa jana z lublina

*

Despre Jan z Lublina sau Joannis de Lublin, probabilul organist al mănăstirii din Králik, de lângă Lublin, nu se ştiu prea multe lucruri, în afară de faptul că a trăit la începutul al XVI-lea, cu posibilă naştere în cel anterior. Muzician înzestrat, care a cules numeroase cântece ale naţiunilor, de-a lungul vieţii, inclusiv „Haiducki” şi „Coloman” (unul dintre primii conducători ai românilor), Ioan din Lublin a creat, în anii 1537, 1548, celebra tablatură pentru orgă „Tabulatura Ioannis de Lyublyn Canonic. Reg. de Crasnyk 1540”, cu 350 de compoziţii personale sau ale cunoscuţilor, pe atunci, Nicolaus Cracoviensis, Josquin, Heinrich Finck, Janequin, Ludwig Senfl, Claudin de Sermisy, Philippe Verdelot sau Johann Walter.

*

Cele două dansuri româneşti, „Haiducii” şi „Coloman”, atestate ca fiind cântate, în 1502, la încoronarea regelui Poloniei, de către lăutarii suceveni, care însoţeau delegaţia lui Ştefan cel Mare, avea să se răspândească, în curând, în întreaga Europă, variante interesante supravieţuind în Ungaria, în Polonia, mai ales în Podhala şi Małopolski.

*

Cum Jan z Lublina este un important tezaurizator şi al cântecelor noastre străvechi, folosind imagini de pe un site polonez (http://culture.pl/pl/dzielo/tabulatura-organowa-jana-z-lublina), ţin să-i aduc un omagiu şi în acest neînsemnat colţ de pagină, care nu adăposteşte decât un oarecare suflet de român.

*

Jan z Lublina culture tabulatura organowa jana z lublina manuscris

*

Constat, cu bucurie, că peste tot, în lume, renaşte pasiunea pentru muzica străveche, demers în care noi, românii, nu am mai rămas de pripas, datorită zicălaşilor Ionuţ Chitic, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru, Răzvan Mitoceanu şi Petrică Oloieru.


Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (IV)

Fabian Epitaf Foaea nr 34

„un monument după stilul romanilor, vechilor noștri strămoși,

încă și acesta nu pe marmore poleite, de care era vrednic,

ci numai pe hârtie curând trecătoare”

*

În anul 1826-7[1], se vede a fi fost în casa boierului Lascarache Bogdan, de care fu trimis în Basarabia, în niște pricini de judecată, unde a zăbovit mai mult de un an, tocmai întru această vreme în care, din toate părțile, fumegau veștile războiului, care era a se începe între Rusia și Poarta Otomană[2], către sfârșitul anului 1827. Epitropia școlilor, ale cărei mădulare erau Prea Sfinția Sa Mitropolitul, k. k. Mihail Sturza și alți doi, iarăși s-au socotit despre deshiderea unui Gimnaziu Național; pentru aceea, făcu o anafură sau relație către domnul stăpânitor de atunci, Io Sandul Sturza, de care fu coroborată, cu 5-6 zile înainte de intrarea rușilor în Moldova.

*

În anul următor, la 1 ianuarie, s-a început cursul învățătorilor. În acest gimnaziu, a fost rânduit și răposatul Famian, ca profesor al matematicii, geografiei și al limbii latine, și, în vara aceluiași an, între zgomotul armelor, a făcut cu tinerimea un examen, cât s-au bucurat toți auzitorii de sporul școlarilor, ce vorbeau științe în limba patriei[3].

*

După un timp de șapte ani, în care atâtea necazuri pătimise, acum i se ivise o stea mai favorabilă, după a cărei curgere aștepta a ieși la un liman mai adăpostitor, însă și această stea puțin a lipsit ca să ajungă la sfințitul sau apusul său. Rușii, după multe și crunte, dar nu tocmai fericite bătălii, ce au avut, în anul acesta, asupra turcilor, s-au întors, spre iernatec, în Țara Românească și Moldova, însă cu bolnavi nenumărați, cai prăpădiți și muniții zdruncinate, cu un cuvânt – mai mult învinși, decât învingători; pentru mulțimea bolnavilor, au vrut să ia școlile, pentru spital, care lucru prea lesne s-ar fi și întâmplat, dacă Prea Sfinția Sa Mitropolitul nu le-ar fi apărat[4]. În acest gimnaziu a rămas el, ca profesor ordinar, până la anul 1834, în care timp se vede a fi scris „Starea Moldovei din anul 1829”, cu o poezie a cărei înălțime și delicatețe nu se pot prețui, la anul 1834, când s-a statornicit la Academia Mihăileană în Iași; luându-se în băgare de seamă meritele lui, nu numai că a fost întărit ca profesor de filosofie, dar și cu titlul de „Paharnic” fu dăruit. Acest titlu, care i se dădu de către un prinț domnitor și deosebit protector al științelor, reînnoi zelul și râvna în el. Către sfârșitul acestui an, ca o lebădă, despre care se zice că, simțind că i se apropie moartea, cântă un cântec duios, „carmina qui moriens canit exequialia”, a scris acele frumoase versuri, la moartea școlarului său Ștefan Șendrea, sub titlul „Supliment de geografie”, în care, cu o nespusă poezie, a descris țintirimul sau acea țară în care avea el, în scurtă vreme, a se așeza:

*

Unde aerul cel rece în așa țară străină

Trage vânturi ce cu jale acum gem, acum suspină.

Roua cerului ce cade în picuri amestecate

Cu amară lăcrimare din dureri nevindecate[5].

*

În cursul profesoratului său, a scris, în limba română, și vreo câteva cărți scolastice (manuale – n. n.), din care o parte s-au și tipărit. În postul acesta de profesor a rămas acest bătbat până la anul 1836, când, după o îndelungată și plină de dureri boală, și-a dat sufletul în mâna aceluia de la care l-a luat, în vârstă de 40 de ani, 3 luni, 7 zile, în 7 aprilie 1836. Cu un cuvânt, în cea mai frumoasă floare a bărbăției.

*

 Domnul Popescul Scriban află, în caracterul acestui bărbat, trei virtuți de căpetenie: 1. era neinteresat; 2. avea un cuget curat; 3. avea iubire către nație și omenire. Lângă aceste așa nobile virtuți, cu drept pot să adaog și eu încă trei: 4. era religios, fără de fariseism; 5. prieten curat, fără de fățărnicie; 6. era un geniu peste veacul său, așa cât, dacă ar fi avut mai bună norocire, în tinerețile sale, și dacă ar fi avut o viață mai îndestulată, de care era vrednic, ar fi făcut epocă în literatura națională.

*

Cursul  bolii acestui bărbat nime nu poate, nici mai acurat, nici cu mai mare și adâncă simțire a-l descrie, de cum l-a scris domnul Popescul Scriban, care, ca un al doilea Ioan, nu s-a mișcat de lângă pieptul dascălului său, până la cea de pe urmă răsuflere. Din care toate se vede că Fabian a murit așa precum a viețuit, adică ca un om bun și creștin adevărat.

*

Trupul lui s-a înmormântat în 9 aprilie 1836, la 8 ceasuri dimineața, cu toată pompa care i s-a cuvenit, în biserica Sfântului Nicolae, ce se zice a Academiei[6]. Lângă mormânt i s-a ridicat, pentru aducerea aminte, și o piatră, pe care s-a scris, în limba națională, un epitaf foarte frumos și bine potrivit, în care, pe scurt, se cuprind toate însușirile lui. Noi, pentru depărtarea locului, nu avem nimic cu ce să împodobim mormântul acelui dulce prieten și adevărat patriot, decât, pe lângă fierbințile lacrimi și adesele suspinuri și oftări, a-i ridica un monument după stilul romanilor, vechilor noștri strămoși, încă și acesta nu pe marmore poleite, de care era vrednic, ci numai pe hârtie curând trecătoare, care așa urmează:

*

Fabian Epitaf in Monumentul pe hartie

*

Lângă această inscripție se mai adaugă, întru memoria răposatului, ca unui adevărat poet, următorul epitaf:

*

Fabian Epitaf in versuri
*


[1] Foae pentru minte, inimă și literatură, nr. 34, 16 august 1840, pp. 265-268

[2] „Scrisoarea domniei tale din din 28 septembrie 1826 am primit-o în Basarabia, unde mă aflam pe vremea aceea, cu niște pricini de judecată ale boierului Lascarache Bogdan. Zăbava de un an și mai bine, ce am stătut într-o țară unde scrisorile trecătoare peste hotar au cele mai grele împiedicări, și mai ales într-o vreme când, din toate părțile, fumegă veștile războiului, a cărui pară ne cuprinde astăzi; iarăși, după trecerea mea înapoi, la Moldova, alte împrejurări cu zătihnire și nestatornicii ajungându-mă, într-o așa vreme, dintr-o nedumerire, într-alta, nu mi-a lăsat nici un curaj a-ți scrie și a te mai supăra cu așa fel de lamentații” (Epistola din Iași, 7 decembrie 1828).

[3] „Mai întâi, fac știut domniei tale că, la noi, în Iași, s-a deschis un curs gimnazial de învățături, despre al cărui așezământ pleroforisi mai mult din copia anaforalei, ce s-a făcut în pricina aceasta de către Epitropia școlilor naționale, ai cărei mădulari sunt Prea Sfinția Sa Mitropolitul, k. k. Mihalache Sturza și încă doi. Această anaforă s-a alcătuit, s-a înfățișat și s-a coroborat cu întăritură domnească de către fostul Moldovei Domn Ioan (Sandul) Sturza (acel „Ioan”, care ținea loc de străvechiul „Io”, care însemna știutor, inițiat, s-ar traduce prin „știutorul de cer”, Io-Anu, deși Sandul Sturza numai în chestiunile metafizice nu se putea pronunța – n. n.), numai cu nu mai mult de 5, 6 zile înaintea intrării rușilor aici. De atunci merg școlile. Am făcut, în vara trecută, un examen și s-au bucurat toți auzitorii de sporul școlarilor, ce vorbeau științe în limba patriei” (Epistola mai sus numită).

[4] „De mirare și însemnate au fost trecerile lor (ale rușilor) înapoi, spre iernatec, cu bolnavi nenumărați, cai prăpădiți și munițiile zdruncinate, cu un cuvânt – s-au întors, de obște, cu un aer mai mult de învinși, decât învingători. Au rut să ia școlile pentru spital. Prea Sfinția Sa (Mitropolitul) le-a apărat, până acum, dar urma va alege” (Epistola mai sus pomenită).

[5] Foaea, 1839, nr. 15, p. 113

[6] Aceasta o adeverește aici această țidulă, care așa sună: „Domnul Paharnic Vasile Fabian, profesor de Filosofie la Academia Mihăileană, după o îndelungată boală răposând la 7 ale aceștia, în vârstă de 45 de ani, toți prietenii și elevii sunt poftiți, din partea Direcției învățăturilor publice a fi față la înmormântarea ce i se va face la Biserica Academiei, joi, în 9 a acesteia, la 8 ceasuri dimineața – Iași, 1836, în 8 april”.


Pagina 1 din 6912345...102030...Ultima »