ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro

Amintiri răzleţe din Timpul Unirii

Dimitrie Marmeliuc

„Pentru refugiaţii ardeleni şi bucovineni, mulţi dintre ei proaspăt demobilizaţi de guvernul Marghiloman, Basarabia deveni o a doua patrie, în slujba căreia aceştia îşi puseseră toate forţele spirituale, ajutând la consolidarea noii vieţi româneşti în provincia dintre Prut şi Nistru. Cu ospitalitate adevărat frăţească, moldovenii din Basarabia ne primiră pe toţi.

În septembrie 1918, ajunsei şi eu profesor la Seminarul Eparhial. Dar mult nu era să rămânem aici…

*

La 6 octombrie, refugiaţii şi voluntarii bucovineni se întruniră la Chişinău şi aleseseră un comitet, în frunte cu Ion I. Nistor, hotărând trimiterea unei telegrame M.S. Regelui Ferdinand I, la Iaşi, prin care îşi exprimau voinţa ca Bucovina întreagă să fie unită cu trupul Moldovei, din care fusese detrunchiată.

În Parlamentul din Budapesta, dl. dr. Al. Vaida Voievod ceru, la 18 octombrie, în numele neamului românesc din Ardeal, pentru naţiunea română, „dreptul de a hotărî, în deplină libertate şi fără nici o influenţă străină, forma de stat şi raportul ei cu naţiunile libere”.

*

La 21 octombrie, ziua în care, cu un an înainte, s-a proclamat autonomia Basarabiei, Consiliul Naţional al refugiaţilor şi voluntarilor ardeleni şi bucovineni a ţinut, la Chişinău, prezenţi fiind ambasadorul Statelor Unite ale Americii şi consulul Franţei, acel impozant meeting, în care s-a luat, cu însufleţire nesfârşită, rezoluţia ca „întreg teritoriul din monarhia habsburgică, revendicat de statul român, recunoscut şi garantat prin tratatele de alianţă încheiate de România cu puterile Înţelegerii (Antantei), să fie liberat şi unit cu patria mamă”.

La 27 octombrie, se întruni, în Cernăuţi, Adunarea constituantă a românilor bucovineni şi hotărî „unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”, alegând, în scopul înfăptuirii acestei hotărâri, un Consiliu Naţional de 50 membri.

*

Când generalul Berthelot trecu Dunărea, în fruntea trupelor aliate de la sud, marele rege Ferdinand I decretă a doua mobilizare a armatei române (9 noiembrie 1918).

Primind ordin de mobilizare, plecai, în ziua de 14 noiembrie, la Iaşi. În drumul spre Cartierul General, dl. general Artur Văitoianu, ministrul de interne de atunci, care mă cunoştea de la Oneşti, opri automobilul în strada Lăpuşneanu şi mă invită la Preşedinţia Consiliului de Miniştri.

Găsirăm pe dl. general C. Coandă, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu ochii umbriţi de lacrimi. Dl. general Văitoianu mă prezentă, spunându-i că sunt voluntar bucovinean şi potrivit pentru misiunea pentru care m-au căutat.

*

„Pe dumneata generalul Văitoianu te-a ales pentru o misiune importantă în Bucovina dumitale. Vei pleca imediat, cu avionul, rugând, acolo, pe dl. Iancu Flondor, căruia-i vei preda acest plic, să vină cât de curând la Iaşi, tot cu avionul”.

În Piaţa Unirii, întâlnii, atunci, pe George Tofan, care, auzind că plec la Cernăuţi, se hotărî să plece şi el. Era bolnav. De-abia-şi mişca picioarele. Numai sufletul lui de jăratec îi rămase neatins şi se comunica în văpaia ochilor săi mari, căprui, care se aprinseră ca două lumini la ştirea ce i-o adusei.

Drumul spre Cernăuţi îl făcurăm numai amândoi, George Tofan şi eu, făurind planuri şi povestindu-ne amintirile anilor de război.

*

La 15 noiembrie, orele 7, am vizitat, împreună cu George Tofan, pe bunul nostru prieten Sextil Puşcariu, care era secretarul de stat al externelor în guvernul bucovinean de sub preşedinţia lui Iancu Flondor.

Revederea noastră, după atâta timp de despărţire, a fost extrem de călduroasă. Două ceasuri întregi, am povestit, la o ceaşcă de cafea gustoasă, tot ce putea să ne intereseze reciproc, în acele clipe de hotărâre pentru destinul românesc. Dl. Sextil Puşcariu istorisi despre toate evenimentele ce s-au petrecut la Cernăuţi, în ultimele două luni, iar noi îi înfăţişarăm scene din epopeea românească şi din viaţa pribegilor bucovineni, aşa cum le-am trăit amândoi. La despărţire, dl. Sextil Puşcariu ne-a invitat să luăm parte la şedinţa Consiliului secretariatului de stat, care avea să se ţină în aceeaşi zi, pe 15 noiembrie, la orele 11.

*

La orele 9, m-am prezentat d-lui Iancu Flondor, care ocupa o cameră mare în hotelul „Pajura Neagră”. Era încă în pat. Suferea de o răceală. De aceea, m-a primit de-abia la orele 10.

Ceti scrisoarea cu atenţie şi o umbră îi alunecă parcă pe faţa bronzată. Nu-mi dădu nici un răspuns. Era supărat de ceva, de vreo legătură a frazei din scrisoare, al cărei conţinut nu-l cunoşteam, dar pe care l-am aflat mai târziu: generalul Coandă îl invită să vină personal la Iaşi, pentru a hotărî împreună unirea Bucovinei.

Mă concedie, invitându-mă să fiu, la orele 11, la Palatul Dietei Ţării şi să iau dejunul împreună cu domnia sa. La orele 11, m-am prezentat, împreună cu George Tofan, la Palatul Dietei Ţării. Revederea cu vechii noştri prieteni a fost înduioşătoare.

După scurte tratative între d-nii Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, am fost admişi să luăm parte amândoi la şedinţa Consiliului secretarilor de stat.

*

Aci, după îndeplinirea formalităţilor de deschidere, între care preşedintele Consiliului, Iancu Flondor, ne-a salutat în termeni foarte călduroşi, s-a discutat, pe lângă chestiuni de administraţie locală, şi chestiunea Unirii. Era în consiliu o minoritate, care o dorea cu anumite condiţiuni şi garanţii.

Ni s-a dat cuvântul şi nouă. George Tofan se ridică, sprijinindu-se în baston, şi, cu glasul său limpede şi armonios, pe care-l înduioşară lacrimile izvorâte în ochii săi frumoşi, pledă convingător pentru ştergerea oricărei condiţii din actul istoric ce se va plini în zilele următoare. După cuvântarea lui, consiliul rămase profund impresionat.

Eu vorbeam întâiaşi dată într-un astfel de sfat. Mă sculai de pe scaun emoţionat…

*

Când terminai, văzui lacrimi în multe priviri. Dr. Octavian Gheorghian sări de pe scaunul de lângă mine şi mă sărută pe amândoi obrajii. Majoritatea celor de faţă, în frunte cu Iancu Flondor, ai cărui ochi sfărâmau o lacrimă între gene, mă felicitară… Dar chestiunea rămase să se hotărască mai târziu, după întoarcerea de la Iaşi a d-lui Sextil Puşcariu, care a fost delegat să plece în capitala Moldovei în locul lui Iancu Flondor, şi a refugiaţilor, conduşi de dl Ion I. Nistor.

În aceeaşi şedinţă, Iancu Flondor mă numi, la propunerea d-lui Sextil Puşcariu, secretar de stat al apărării naţionale, al cărui interimat îl ţinuse, până atunci, dl Nicu Flondor.

În după-amiaza aceleiaşi zile, am luat în primire serviciul Secretariatului de stat al apărării naţionale, având ca secretar general pe dl George Dorofteiu, căpitan de rezervă, care, mai târziu, s-a dovedit a fi atât de bun gospodar ca primar al oraşului Suceava.

*

După două zile, la 17 noiembrie, am plecat la Iaşi, unde am prezentat un raport amănunţit despre situaţia din Bucovina d-lui preşedinte al Consiliului de Miniştri şi d-lui ministru de interne, care, în urma raportului acestuia, m-a însărcinat să plec la Chişinău şi să comunic refugiaţilor bucovineni, în frunte cu dl Ion I. Nistor, că s-au pus la dispoziţia lor trei vagoane de persoane şi unul de bagaje, pentru a se repatria, iar d-lui Ion I. Nistor, special, să-i spun că este invitat să vină la Iaşi cât se poate de curând.

La Chişinău, am pus pe dl Ion I. Nistor, preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, în cunoştinţă despre toate înfăptuirile din Cernăuţi, arătându-i şi eventualele obstacole în privinţa unificării necondiţionate. Domnia sa a plecat, la 19 noiembrie, la Iaşi, unde a luat contact cu guvernul român, s-a întâlnit însă şi cu dl Sextil Puşcariu, cu care s-au înţeles în privinţa acţiunii viitoare în Bucovina.

*

Întâiul transport, cu 100 refugiaţi, plecă din Chişinău la 22 noiembrie. La Iaşi, se urcă în vagoanele noastre dl Ion I. Nistor. În gara Iţcani, ne întâmpină, în numele Consiliului Naţional din Cernăuţi, dl dr. Vasile Marcu, la ale cărui calde cuvinte de bună sosire răspunse George Tofan. În gara Cernăuţi, frumos împodobită cu steaguri şi scoarţe româneşti, ne întâmpină mulţime mare de români şi de românce, în frunte cu muzica militară.

Chiar în seara aceleiaşi zile, fruntaşii refugiaţilor se întruniră cu întemeietorii „Glasului Bucovinei”, în localul Societăţii studenţeşti „Junimea”, şi, împreună, hotărâră editarea numitei gazete ca ziar cotidian, având director de dl Sextil Puşcariu. Ziarul a apărut, în acest nou format, duminică, 24 noiembrie.

A urmat, apoi, în ziua de 25 noiembrie, cooptarea a 12 reprezentanţi ai refugiaţilor şi voluntarilor în Consiliul Naţional. În aceeaşi şedinţă, Iancu Flondor, în urma înţelegerii stabilite între guvernul bucovinean şi preşedintele refugiaţilor şi voluntarilor, făcu propunerea, primită cu entuziasm unanim, ca pe ziua de 28 noiembrie, orele 11, să se convoace Congresul General al Bucovinei, „pentru a stabili raportul politic al Bucovinei faţă de Regatul român”.

*

Ce frumoasă a fost acea zi de 28 noiembrie 1918! Se bucura parcă şi cerul de fericirea noastră, trimiţându-ne, în acel început de iarnă, raze calde de soare.

Veniseră soli din toate părţile locuite de români: din Moldova, din Muntenia, din Oltenia, din Ardeal şi din Basarabia, iar din Bucovina sosiră, la Cernăuţi, tot ce intectualitatea şi ţărănimea românească aveau mai curat şi mai bun. Şi, pe când mulţimea, încă dis-dimineaţă, se îndrepta, pâlcuri-pâlcuri, spre reşedinţa metropolitană, în sala de marmură a căreia era convocat Congresul, într-o cameră a hotelului „Pajura Neagră”, dl Ion I. Nistor redacta, împreună cu mine, moţiunea unirii necondiţionate a Bucovinei cu Regatul român.

*

Când am intrat în sala istorică a reşedinţei, o privelişte impunătoare ni se prezentă înaintea ochilor. Sala, ticsită de lume, avea aspectul unei alese adunări, chemată să întoarcă destinul unui neam. Primele rânduri erau ocupate de membrii Consiliului Naţional şi de reprezentanţii minorităţilor etnice. La dreapta mesei prezidenţiale, era masat corpul ofiţeresc, la stânga – autorităţile şi magistratura.

La masa de la mijloc, luară loc Dionisie Bejan, venerabilul preşedinte al Consiliului Naţional, şi Iancu Flondor, preşedintele guvernului bucovinean. Masa din dreapta o ocupă dl Ion I. Nistor, cu fruntaşii refugiaţilor, iar masa din stânga – generalul I. Zadik, ca şef al statului major al Diviziei a 8-a.

*

În aclamaţiile puternice, Iancu Flondor a fost ales, la propunerea lui Dionisie Bejan, preşedinte al Congresului. Lui i-a fost dat să pronunţe verdictul reparaţiei istorice a nelegiuirii din 1774, cetind moţiunea de unire necondiţionată şi veşnică a Bucovinei cu România.

Ropote de aplauze acoperiră ultimele cuvinte ale moţiunii, rostite, cu glas emoţionat, de Iancu Flondor, în ochii căruia se iviră două lacrimi mari, prinos al nesfârşitei sale iubiri de neam. Iar când dl Ion I. Nistor se ridică, cu faţa transfigurată, şi, cu glas în care răsunau suferinţele unui veac şi jumătate, rosti motivarea istorică a reparaţiei, care trebuia să se facă în acea zi, în toate sufletele se furişă fiorul mândriei noastre de neam, care, ca şi stânca viforită de atâtea furtuni, a rămas neatinsă, înfiptă în soclul ce i l-a hărăzit destinul”[1]

[1] MARMELIUC, DIMITRIE, Amintiri răzleţe din Timpul Unirii, Cernăuţi, 1938, broşură


Iconarismul modern

George Damian, iniţiatorul nostru în iconarism

Despre mişcarea „Iconar” aflasem câte ceva, pe când eram foarte tânăr, de la Arcadie Arbore, care, sub numele său real, Mihai Bândea, publicase poeme în revistele conduse de Mircea Streinul şi de Constantin Loghin, dar de o adevărată iniţiere în acest fenomen literar bucovinean aveam să beneficiez datorită lui George Damian şi lui Mihail Iordache. Damian avea relaţii strânse de prietenie şi o corespondenţă săptămânală cu legendarul Iulian Vesper, care locuia în Bucureşti, iar cu Teofil Lianu se vedea adesea şi, pe măsură ce el însuşi se iniţia în relaţionările iconariste, mi le desluşea răbdător şi mie, care simţeam o adevărată fascinaţie faţă de relaţionarea cu strămoşii, cu sinele universal şi cu viaţa. Aveam un fel propriu de a percepe aceste relaţionări, dar şi un clocot metaforic surprinzător, care îmi permitea orice.

*

În timp, observasem că iconarismul modern prinsese contur, la Suceava, prin scrisul lui Dimitrie Loghin, pictorul şi profesorul nostru de desen, care ucenicise liric sub aura lui Mircea Streinul, al lui George Damian, al lui Constantin Ştefuriuc, al lui Roman Istrati şi al meu. Exista încă, în paralel, şi iconarismul clasic, prin Teofil Lianu, Arcadie Arbore, Vasile Pânzaru, Dumitru Oniga şi George Damian, dar Ştefuriuc, Istrati şi eu încercam, în aceleaşi coordonate, altceva. Cândva i-am zis lui Ştefuriuc despre iconarismul practicat de noi, iar udeşteanul s-a speriat, implorându-mă panicat să nu mai spun vreodată chestia asta: „Tu nu ai văzut cum au fost condamnaţi la temniţă Lianu şi Pânzaru, în ’75, pentru iconarism?”. Nu văzusem, pentru că nu participasem la procesul public, susţinut în Casa de Cultură, şi nici nu aflasem nimic. Nu înţelegeam cu ce ar putea dăuna iconarismul ordinii publice şi societăţii româneşti în general, aşa că m-am tot străduit să scriu cât mai iconarist cu putinţă, dar fără a mai aduce vreodată subiectul în discuţie. Ştiam că şi colegul meu de an, Roman Istrati, a abordat iconarismul, iar poemele pe care le publica în revista liceului m-au obligat spre lecturi filosofice, pe care, instinctual, le-am început cu eseurile lui Ralph Waldo Emerson, care trăgeau discret perdelele înspre „Fenomenologia spiritului”, astfel încât lumina Hegel să nu te orbească dintr-odată.

*

Când a venit vremea să lucrez cărţile de poezie ale lui Roman Istrati, culegându-i manuscrisele sau dactilogramele îngălbenite de vreme, am conştientizat pe deplin că un iconarism modern încă se mai practică în Bucovina, inclusiv de către poeţii de dincolo de sârma ghimpată. Şi am decis să atenţionez asupra lui, asumându-mi o practică iconaristă a apariţiilor editoriale simultane, gândindu-mi cartea proprie în consens de fârtate cu Roman Istrati, inclusiv prin titlul comun, ceea ce nu s-a mai făcut, deşi ar fi trebuit. Nici eu, nici Istrati şi nici poezia de după noi nu au nimic de câştigat din constatarea existenţei unei mişcări iconariste moderne, câtă vreme spiritul lui Mihai Iordache nu mai locuieşte în nimeni, dar consider că este o datorie să atenţionez asupra ei.


Bucovina din desenele lui Karl A. Romstorfer

Karl Adolf Romstorfer

Pentru că în 1904 urmau să se comemoreze patru veacuri de la plecarea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei, un arhitect vienez, pe nume Karol Adolf Romstorfer, a sosit în Bucovina, cu vreo 15 ani înainte de evenimentul de căpătâi al românilor şi, după ce a cercetat cu migală ruinele voievodale ale nordului moldav, făcând schiţe şi calculând costurile scoaterii de sub pământ a Cetăţii Sucevei, refacerii bisericilor Mirăuţi, Putna, Solca şi repararea celorlalte, a început să cerşească bani de pe la autorităţile vieneze şi bucovinene, cu gândul de a reda Bucovinei lăcaşurile domneşti de odinioară. Îşi găsise, în Suceava, un aliat entuziast, în persoana ctitorului modernităţii Sucevei, primarul Franz Ritter Des Loges, şi purcese nemţeşte la treabă, pentru că, prin 1892, încă nu se născuse strategia culturală de tip „Barb, ruf die Bauern in der Stadt an und lass sie spielen!” („Barbă, cheamă ţăranii în oraş şi pune-i să joace!”).

*

Studiile şi desenele lui Karl A. Romstorfer au fost publicate în Mittheilungen der Kaiserl. königl. Central-commission zur erforschung und erhaltung der baudenkmaledin Viena, începând cu anul 1892, când prezenta primele planuri tipice de biserici voievodale, dar şi în Jahrbuch des Bukowiner Landes-museums, publicaţie cernăuţeană, pe care o edita, începând cu anul 1893, împreună cu E. Maximowicz, A. Mikulicz şi J. Polek.

*

Studiile menite să atragă o simpatie eficientă şi efectivă faţă de patrimoniul medieval moldovenesc din Bucovina apăreau sub titlul „Die Kirchenbauten in der Bukowina” şi erau semnate „Romstorfer, Karl A., Conservator”. Atât. Simplu. Eficient, pentru că, în mai puţin de un deceniu, bravul arhitect vienez, căruia românimea patriotardă îi tot întoarce spatele, ne-a oferit tot ceea ce mai avem şi cu care ne fălim româneşte, fără habar de merite şi de recunoştinţă. Sper să puteţi intui ce volum uriaş de muncă şi cât sacrificiu pentru memoria românească stau în spatele următoarelor desene:

 

Franz Ritter Des Loges

*


Desenele lui Romstorfer despre Bucovina

O puzderie de desene, cu biserici din Bucovina desenate din unghiuri diferite, înainte şi după ce au fost restaurate de arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer, zac prin publicaţiile germane de specialitate, însoţite de studii aprofundate, care argumentează recuperările de memorie, săvârşite aşa cum au fost săvârşite. Ieri, am copiat doar câteva desene, dar îmi dau seama că va trebui să revin şi să preiau inclusiv planurile bisericilor noastre vechi, inclusiv detaliile. Cu regretul că nu pot traduce studiile care însoţesc imaginile, dar poate că, dacă voi atenţiona asupra lor, se va găsi cineva care să o facă. Deci, o să încep noul an cu o… vânare de Romstorfer, de data asta stăruitoare.

*


Din anii „cumplitului rapt austriac” (I)

Iosif al II-lea, autorul „cumplitului rapt austriac”

Să presupunem că trăiaţi şi pe atunci. Întrupaţi în cine ştie care străbun (dacă l-aţi uitat generaţie după generaţie, nu-i vina mea!) şi că, ştiutor de carte fiind (adică Io-Anu, transformat de Voievozi din „Io”, adică „ştiutor”, în „Ioan”, adică „ştiutor de cer”, că literele nu le prea ştiau, cu excepţiile de rogoare), tocmai v-aţi abonat la „Gazette de France”, ca să prindeţi de veste cum mai merg lucrurile prin lumea largă. Ca urmaş al celor mai viteji şi înţelepţi dintre traci, desigur că vă interesează, în primul rând, ce se mai întâmplă prin Geţia moldovenească şi muntenească, bine înţepenită în imperiul turcesc, dar proaspăt şi mereu împrospătată de ocupaţii turceşti. Nici Dacia transilvană nu vă este indiferentă, mai ales că, împreună cu Ungaria, tocmai au parte de „cumplitul rapt austriac”, manifestat prin construcţii de căi de comunicaţie, pentru înflorirea negoţului, inclusiv una navigabilă, care să unească lacul Balaton cu Dunărea, prin regularizarea râurilor şi asanarea mlaştinilor, pentru a se preveni dezastrele naturale, precum cel din 29 aprilie 1773, care a spulberat Banatul. Polonii nu ne mai deranjează, pentru că din ţara lor, în disputa confederaţiilor patriotarde, înşfacă şi austriecii, şi prusienii, şi ruşii. O fac, în schimb, tătarii, când îi trimit turcii, şi cazacii, când îi trimit ruşii, cele două mari puteri imperiale fiind, uneori, împiedicate să vină cu oşti şi să ne prade, şi să ne schingiuiască cu mâinile propriilor lor ostaşi. Oricum, nici o rană nu o să vă doară astăzi, pentru că vorbim şi simţim doar ipotetic. Uneori şi numai unii mai şi gândim, dar tot numai ipotetic.

*

Minunat umblau jarişti de foc, din zare în zare, pe mândrele noastre plaiuri daco-romano-pontice, iar ierburile se prăbuşeau sub copitele cailor războinici ai Răsăritului şi ai Miezului-Zilei ca nişte prunci, uitaţi de părinţii puşi pe goană de spaimă în calea urgiilor. Fraţi cu dracul, până trecem puntea, plini de înţelepciune în privinţa sănătăţii fugii ruşinoase, noi, cei mai viteji şi mai înţelepţi dintre traci, goneam sălbăticiunile de prin vizuinile întunecaţilor codri strămoşeşti, numiţi în documentele vremii turceşti, iar prin dese rotaţii la guvernare, ruseşti, ca să ne mai tragem sufletul. Că sabia din teacă nu o mai trăgea nimeni, de veacuri.

*

Pe neaşteptate, într-un nord de ţară românească a Moldovei, încep minunăţiile. Jariştile dispar de pe zare, ruşii pleacă în tăcere, iar turcii se opresc depărtişor, iar cumpliţii autori ai inimaginabilului rapt vin şi încep să facă drumuri, oraşe, ordine şi pace. Încet, încet, ieşim din hăţişuri şi, pentru că aşa ne vine, încercăm să ne aflăm rostul în noua lume a meleagurilor noastre strămoşeşti. Dincolo, pe pământurile getice scăpate de cumplitul rapt, turcii, ruşii, tătarii, cazacii şi cine se mai nimerea să fie ne îndemnau în hora echinocţială a rodirii, bătuta, când erau prea grăbiţi ca să ne ucidă pe îndelete. Noroc de noi că nu a durat mult zavistia ruso-turcă prin sângele nostru: cel mult un secol, până în 1856. Un fleac de suferinţă, ce mai!

*

Ooo, dar de ce să vă tot duc eu cu vorba, când puteţi primi, renăscând fiecare în strămoşul lui, ştirile vremii lui, al celui uitat, dar care cu siguranţă că a existat, ca să aveţi din cine vă trage, aşa cum şi noi existăm, în vremuri şi mai grele, ca să aibă din cine se trage alţii:

Iosif al II-lea, trăgând brazda reformei agrare din 1785

1763, mai 3, Constantinopole: „Sărbătorile Bayramului sfârşindu-se, a avut loc un Divan la Serai, în 19 al lunii trecute (19 aprilie 1763 – n. n.). În faţa Divanului, Constantin Racoviţă, Voievodul Valahiei, a fost prezentat Marelui Sultan şi a primit însemnele domniei, care sunt mantia şi cuşma numită „couka”, un fel de casă împodobită cu pene mari. A doua zi, a primit ambele tuiuri şi a plecat, ieri, în principatul său, după ce a trecut pe la Marele Vizir, pe la miniştrii Porţii, pe la muftii şi pe la Aga ienicerilor” (Gazette de France, No. 46, du Vendredi 10 Juin 1763).

*

1767, martie 27, Constantinopol: Gligoraşko Ghika, Voievodul Moldovei, înainte de a se împlini trei ani de guvernământ, a fost înlocuit de Marele Sultan în acest Principat Grigore Callimachi, care mai fusese pus Domn, fiind rechemat în 1764(Gazette de France, No. 25, du Vendredi 16 Février 1767).

1770, ianuarie 2, Varşovia: „Confederaţii se reunesc din nou. Cei de la Dobrzim şi de la Jakroczim au înfrânt, în 18 ale lunii trecute, un mare detaşament rus, care mergea să se alăture colonelului Galliczin, ca să îl sprijine la împresurare. Ei s-au stabilit, atunci, la Bramberg, de unde joncţiunea cu confederaţii Prusiei poloneze avea să se facă în 27 decembrie. Îndrăzneala confederaţilor începe să-l incite şi mai mult pe generalul Weyrnarn, prin numărul şi succesele lor, care sporesc cu fiecare zi. Nu vedem cum le-ar putea face faţă fără ajutorul armatei lui Romanzow , iar acesta nu pare pregătit să trimită nici cel mai mic detaşament. Regimentele care au intrat în cartiruirile de iarnă, în Podlachie şi în provinciile situate pe malul stâng al Nistrului şi, deci, se poate spera că mai multe dintre ele vor putea avansa în Polonia, au părăsit, pe neaşteptate, acest mal, pentru a se opune turcilor, care au ridicat un mare corp de trupe, dincolo de Dunăre, şi care ameninţă diviziile generalului Stoffel, care au rămas în Moldova. Ştim, din mai multe scrisori de la Kaminiek, confirmate de sursele ruseşti, care s-au exprimat prin corpurile de armată răspândite prin Valahia şi prin Moldova, că le ameninţă o maladie epidemică, care a făcut mari ravagii şi în rândurile locuitorilor care trăiau în aceste provincii, atunci când turcii le-au evacuat. Acest flagel teribil, care a mai spulberat două armate ruseşti, care au pătruns în Moldova, se face simţit şi în Podolia şi se alătură flagelului războiului pentru a dezola acest nefericit Regat (Gazette de France, No. II, du Lundi 5 Février 1770 ).

*

1770, februarie 6, Petersbutg: „A sosit aici, cu un curier, o telegramă a armatei comandate de generalul Conte de Romanzow, cu noutatea că, în 14 şi în 15 ale lunii trecute (ianuarie 1770 – n. n.), generalul-maior Pororoczani, care se află în Valahia, a avut două bătălii cu turcii, din care ruşii au ieşit în avantaj. Se dau asigurări că Ţarina pregăteşte, aici, o rezidenţă pentru Hospodarul Valahiei, cel care a fost făcut prizonier de trupele ruse; intenţia Majestăţii Sale Ţarina este ca el să fie tratat cu tot respectul cuvenit demnităţii sale” (Gazette de France, No. 20, du Vendredi 9 Mars 1770 ).

*

1770, noiembrie 27: „Conform ultimelor noutăţi care ne-au sosit de la marea armată rusă, generalul Romanzow se află la Falsy, în Valahia; încă nu se ştie unde îşi va instala cartierul general, dar cum el are mari locaţii în Moldova, acolo se prezumă că îşi va încartirui armata” (Gazette de France, No. 40, du Ludi 17 Mai 1770).

*

1773, mai 1, Viena: „În 29 al lunii trecute (29 aprilie 1773 – n. n.), un uragan furios a făcut ravagii în Banatul Timişoarei. Vântul era atât de impresionant încât arunca cirezile de vite şi turmele de oi în mlaştinile învecinate ale Mureşului, mare râu al Ungariei, care izvorăşte din Munţii Carpaţi, în Transilvania, şi se varsă în Tisa, aproape de Segedin. Ninsoarea a căzut, de asemenea, din abundenţă pe câmpii, iar fermele de animale şi hergheliile au fost înzăpezite în întregime. Ploaia care a urmat a completat dezastrul; ea a făcut ca râurile să se reverse, topind zăpada şi, în acest moment, câmpia seamănă cu o întinsă mare, pe care se văd plutind rămăşiţe din casele distruse, furaje şi mii de animale.  Nu s-a mai pomenit în această ţară un uragan la fel de îngrozitor. Numărul cailor şi al celorlalte animale care au pierit este imens. Se evaluează pierderile la mai mult de un milion de florini” (Gazette de France, No. 48, du Vendredi 17 Juin 1773).


Pagina 1 din 8512345...102030...Ultima »