ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro

Detaliile hărţii Bucovinei din anul 1800

Harta Bucovinei, publicată în anul 1800, sub titlul „Geographische Karte der gesammten Cameral Religions und Schulen Fonds Güter in der Bukovina”, pe care am aflat-o, în mărime rezonabilă, în Biblioteca Naţională a Austriei, „Ősterreichische Nationalbibliothek”, înseamnă, pentru mine, o nouă răscruce spre căi de mult uitate, pe care le voi căuta în zilele următoare (mai e timp până la Bucovina Rock Castle), dar poate stârni interesul fiecărui om cu inima şi cu mintea brumate de nostalgie. De asta şi fac demersul de faţă: doar pentru a fi de folos.

*


Zile de sărbătoare la Suceava: „Crai nou”

Duminică, 19, luni, 20 şi marţi, 21 martie 1922, au fost adevărate zile de sărbătoare ale Sucevei româneşti, zile de triumf ale culturii naţionale. A fost triumful harnicei Reuniuni „Ciprian Porumbescu”, care s-a ridicat la o prestaţiune artistică cum n-a realizat-o încă Suceava românească.

*

Senina, vecinic tânăra operetă a neuitatului Ciprian Porumbescu s-a înfăţişat publicului în condiţiuni care au întrecut orice aşteptare: orchestraţie bogată, executând cu preciziune nuanţele cele mai fine; soliste încântătoare, solişti vrednici de partenerele lor; cor puternic, bine disciplinat şi plin de viaţă; înscenare plină de poezie.
A fost o vrednică reprezentaţie jubilară, împlinindu-se 40 de ani de când „Crai nou” a văzut lumina rampei, la Braşov, în 28 februarie şi 26 martie 1882, sub conducerea compozitorului însuşi, căruia publicul braşovean i-a făcut ovaţii delirante.

        Şi acum, la Suceava, opereta s-a reprezentat într-o atmosferă de nobil şi sincer entuziasm, iar ovaţiile mergeau mai ales la adresa celor doi maeştri, ale căror nume garantau, din capul locului, înfăptuirea minunii: domnul inspector general Dr. Grigorie de Pantazi, conducătorul artistic al montării şi înscenării, şi domnu1 August Karnet, ca dirigent muzical.
Solistele au fost domnişoara Porfira Ieşan şi domnişoara Eliza Manug (Anica).

*

        Domnişoara Ieşan, cunoscută publicului, de doi ani, încoace, ca apreciată soprană şi ca remarcabil talent dramatic, a pus mult temperament şi inteligenţă în rolul complex al Dochiţei, rol în care duioşia alternează cu veselie, haz, umor, cochetărie nevinovată, vervă ironică, dar şi cu grijă, frică, spaimă. Acesta gamă de nuanţe a fost redată într-un joc mimic de toată fineţa, culminând în duetul-vals cu Ispravnicul, scenă jucată, dansată cu verva umoristică a unei veritabile subrete. Jocul acesta, unit cu înfăţişarea drăgălaşă şi cu farmecul vocii de soprană, limpede, caldă, mlădioasă, ne-a dat o Dochiţă ideală.

*

        Anica domnişoarei Manug ne-a captivat, înainte de toate, prin exteriorul ei de dulce şi frumoasă „copiliţă de la munte”. Ne-a emoţionat în scena trezirii din leşin, unde e îngrozită încă de viziunea duşmanilor care o urmăresc, ca şi în duetul de fericire, unde ochii ei de mură se pierd în ai lui Leonaş; a fost de o graţie răpitoare în hora „Copiliţa de la munte”. Mezzo-sopranul domniei sale e dulce, plin, puternic, emisiunea vocii foarte justă, denotând o frumoasă şcoală”.
Dintre rolurile bărbăteşti, s-au impus, cu deosebire, Moş Corbu al domnului I. Berhang şi Ispravnicul domnului, P. Rodinciuc.

*

        Domnul Berhang, care, deşi nu e român, e un veteran al teatrului românesc din Bucovina – nu e mic numărul rolurilor jucate de domnia sa – ne-a dat un Moş Corbu nespus de simpatic, prin umorul său plin de viaţă, prin duioşia doinelor, cântate cu vocea-i plină şi puternică, de bas, şi prin cheful neaoş românesc, cu care juca şi chiuia, în scena unde bea cu jandarmii.

*

        Figura comică a Ispravnicului a întrupat-o, cu mult haz, domnul Procopie Rodinciuc, cunoscut ca talent comic din alte piese, îndeosebi din rolul lipovanului Egor, din „Doi morţi vii”. Foarte simpatic, ca joc, ca înfăţişare şi ca voce (tenor) a fost domnul Nicolae Ştefanschi, în rolul tânărului Leonaş, iar domnul Teofil Macariciuc (Bujor) a fost un impozant căpitan de jandarmi.

*

        Dacă soliştii s-au achitat, în mod atât de splendid, de rolurile lor, să nu uităm că au fost povăţuiţi nu numai de îndemnurile frumoaselor lor talente, ci şi de indicaţiile maestrului Pantazi, cel care a dat suflet, din sufletul său bogat, realizând frumoasa viziune a ansamblului, aşa cum o concepuse imaginaţia sa fecundă. Opera lui Pantazi, operă de o săptămâna numai, se vădea îndeosebi în viaţa de care era animat corul. Corul acesta, compus, în partea cea mai mare, din elevi şi eleve de liceu, trăia în fiecare clipă, se mişca, se agita, se mlădia, se alcătuia în grupe încântătoare şi executa figuri de o estetică ireproşabilă – era corul coregrafului Pantazi.

*

        La această frumuseţe a mişcărilor, se adăoga splendoarea costumelor naţionale şi frumuseţea montării – în mare parte, şi meritul regizorului, domnul Christi Saco – cu Crai nou lucind aievea pe cer, cu casa Dochiţei şi „Crâşma lui Moş Precup” – încât, dacă opereta a fost un deliciu al auzului, a fost şi o desfătare a ochilor.

*

        Orchestra, care a cucerit auditoriul de la primele acorduri ale uverturii, era compusă din 14 persoane, între care, partea cea mai mare, diletanţii cei mai aleşi ai Sucevei, domnii: A. Bendas, C. Botezat, M. Derer, M. Feller, Dr. O. Ferlievici, Dr. J. Halpern,. Arnold Hasenöhrl, A. Migdal, V. Morariu, Const. Procopovici, Mih. Totoiescu, D. Voevidca, câţiva elevi de liceu, iar din Cernăuţi, domnii Const. Lupu (corn) şi Salter (trompetă). Corul şi orchestra au urmat, cu preciziune, baghetei dirijorului Karnet, a cărui muncă, de aproape jumătate de an, a fost încoronată de succes desăvârşit.
    *

        Ca şi la 1882, la Braşov, aşa şi acum, la Suceava, au fost trei reprezentaţii, una după alta, căci matineul de duminică, în 19, deşi fusese anunţat ca o „repetiţie generală”, de fapt a avut tot farmecul şi tot fastul unei reprezentări. Dar adevărata festivitate a fost în seara de luni, 20 martie, când sala era plină de publicul cel mai distins şi când, după Actul I, publicul i-a aclamat frenetic pe domnii Pantazi şi Karnet, iar preşedintele Reuniunii, domnul Severian Procopovici, le-a mulţumit tuturor celor ce şi-au dat concursul şi, îndeosebi, domnului Pantazi. În răspunsul său, acesta a arătat că aceea ce l-a făcut să vină la Suceava, ca să conducă înscenarea operei „Crai nou” a fost cultul şi admiraţiunea pentru muzica acestei operete, a cărei reprezentaţie a condus-o, acum 20 de ani şi mai bine, la Cernăuţi, şi pe care, şi acum, o găseşte fot atât de frumoasă, limpede, cristalină ca un pârâuaş de munte. Domnul Pantazi a terminat evocând memoria lui Ciprian Porumbescu şi invitând asistenţa să-i aducă omagiul cu¬venit, sculându-se de pe scaune, ceea ce s-a şi făcut.
Tot atunci, domnişoarele Ieşan şi Manug au primit, din partea Reuniunii, câte un coşuleţ cu flori, în oale, drept recunoştinţă şi amintire pentru frumoasele lor prestaţiuni.

*

        La reprezentaţia de luni, multă lume a fost rămas pe dinafară, ne mai aflând bilete; a trebuit, deci, să mai urmeze un matineu, marţi, în 21. Iarăşi, sala plină, iar reuşita şi entuziasmul, încă mai mare decât în cele două seri anterioare. A urmat, apoi, la orele 9, o veselă „convenire”, la Hotel „Central”, un fel de „picnic”, la care „artiştii” au fost oaspeţii damelor din societatea românească. I s-au adus, iar, omagii domnului Pantazi, prin rostirile domnului Victor Morariu, care a scos în evidenţă strălucita carieră şi personalitate artistică a maestrului şi deosebita onoare ce a făcut-o Reuniunii, prin cooperarea sa. A fost salutat, ca oaspe drag, şi domnul prof. Constantin Şandru, care i-a făcut Reuniunii preţioase servicii, la reprezentare, având şi intenţiunea de a reprezenta opereta la Cernăuţi, cu Societatea „Tudor Flondor” şi cu concursul reuniunii sucevene…

*

        Citesc, din nou, cele scrise şi caut să-mi dau seamă dacă entuziasmul nu m-a făcut să exagerez în bine. Şi răspunsul e: nu! Nu-mi e frică să fiu dezavuat din vreo parte sau alta, îndeosebi fiindcă aprecierile de mai sus sunt culese, în partea cea mai mare, chiar din acest public, pe care l-am văzut atât de entuziasmat şi care aşteaptă cu dor, cu nerăbdare, reprezentarea a patra şi a cincia, care vor urma”.
Aşa încheie raportul „Glasului”.

*

        Dar se mai impune, aici, îndeosebi pentru ilustrarea generoasei spontaneităţi a gesturilor artistului Pantazi, să povestim cum anume a ajuns chiar el să-i facă Reuniunii acest nepreţuit şi neuitat serviciu. Era în seara de 16 ianuarie. Repetam Actul I din operetă, în sala „Dom Polski”, toţi şi toate în mantale, căci era frig şi sala neîncălzită. Deodată, ne pomenim cu Pantazi, ca privitor. Ai noştri stăteau pe scenă nemişcaţi, cu mâinile în buzunare, şi cântau „Haideţi, haideţi pe plaiul înverzit!”. La un moment dat, Pantazi sare pe scenă şi se răsteşte: „Apoi, asta-i „haideţi!”? Şi, nici una, nici două, o apucă de mână pe cutare duduie şi porneşte cu ea, mână în mână, roată, împrejurul scenei, arătându-le celorlalţi să facă la fel. După câteva minute de asemenea evoluţie a corului întreg, jur-împrejur, se opreşte şi conchide: „Asta-i „haideţi”!”. Şi atunci ni s-a şi oferit, aşa, fără de veste, să ne facă „regia”; ba, a doua zi, l-am căutat pe domnul Inspector General al Artelor la Mănăstire, unde stătea ca oaspe, de i-am înaintat o cerere a Reuniunii, pentru o subvenţie, pe care ne-a şi scos-o, în sumă de 2.000 lei.

*

        Ne-a venit, apoi, abia în ziua de 15 martie şi a stat lipcă de noi şi, în mai puţin o săptămână, a înfăptuit „minunea”!
„Crai nou” s-a mai reprezentat, apoi, a patra oară, la 6 mai, cu aceeaşi distribuţie.

*

Victor MORARIU


Darurile domnului Mihai Sofronie din Cernăuți

Descendent al preotului Ștefan Cepisca din Bahrinești, domnul Mihai Sofronie din Cernăuți, ajuns la vârsta deplinei înțelepciuni, îmi trimite, cu sfială, două fotografii, cu familia bunicului domniei sale, în fața bisericii și a casei parohiale din Bahrinești, fotografii făcute în 1910, precum și cărțile „Student in Czernowitz” (München, 1961), de Hans Prelitsch (strănepotul preotului George Prelici, din Breaza), și „Averile Bisericești din Bucovina”, carte publicată la Cenăuți, în 1939, de Mitropolia Bucovinei, pe care am tot folosit-o, de-a lungul vremii.

Amintirile cernăuțene ale lui Hans Prelitsch, bogat ilustrate, conțin mărturii iconografice indedite, pe care o să le răspândesc în curând. Deocamdată, vreau să-i mulțumesc distinsului domn Mihai Sofronie, din Cernăuți, pentru darurile pe care, și prin intermediul meu, le face memoriei bucovinene.

*


„Şi s-a scris cartea în Cetatea Sucevei”

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

În 10 februarie 1388, „luni, în prima săptămână a postului”, Petru Muşat, domnul Moldovei,  îi scria lui Vladislav, „rege al Poloniei, stăpânitor al Lituaniei şi al Rusiei şi domn al mai multor ţări”, ca să-i dea de ştire că i-a trimis un împrumut de 3.000 de ruble de argint, şi nu de 4.000, cum coneveniseră anterior şi cum se menţiona în zapisul aflat în posesia lui Petru Muşat, zapis pe care voievodul moldav se obliga să-l returneze, atunci când avea să primească altul nou şi în care să fie menţionată valoarea reală a împrumutului. „Şi s-a scris cartea în Cetatea Sucevei, luni, în prima săptămână a postului, sub pecetea noastră, în anul naşterii Domnului 1000 şi 388”. Scrisoarea aceasta, exhaustiv comentată de istoriografia românească, reprezintă prima atestare documentară a Cetăţii Sucevei, ridicată, de acelaşi Petru Muşat, între anii 1374-1391.

Suceava, Ruinele, în 1807 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

Există în documentul menţionat şi câteva realităţi pe care noi, românii, în patriotismul nostru nobil şi veşnic efervescent, trebuie să le ignorăm; şi mă refer, în primul rând, la statutul de domeniu feudal pe care îl avea Moldova lui Petru Muşat, ca şi Moldova de mai târziu, închinată, funcţie de conjunctură, dar din ce în ce mai păgubos, ba polonilor, ba turcilor, iar uneori şi ungurilor, care, încă din vremea întâiului Descălecat, au poftit, la concurenţă cu polonii, ceea ce nu le aparţinea. Este de presupus că noua ctitorie a lui Petru Muşat a înlocuit o mai veche întăritură de lemn şi pământ, care servea „ca loc de retragere şi apărare pentru vremuri de restrişte… pe obiceiul timpului”, dar „această presupusă întăritură, ca întocmire şi valoare strategică, trebuie să fi însemnat însă prea puţin. Căci nici o mărturie n-o afirmă şi nici săpăturile n-au scos la iveală zidării mai vechi decât ale cetăţii actuale, care, sub raport istoric şi constructiv, nu poate fi anterioară epocii când Suceava a devenit capitală a Moldovei” (Al. Lăpedatu).

 

Cetatea lui Petru Muşat ar fi rezistat, conform cronicarului regelui Sigismund al Ungariei, unui asediu, în 1395, când oştile maghiare şi-ar fi „pus castrele lângă reşedinţa voievodului Ştefan” I Muşat. Piatra de mormânt a primului voievod Ştefan din istoria Moldovei, pusă de Ştefan cel Mare, glorifică, însă, victoria de la Hindău (Ghindăuani) a strămoşului său, iar victoria asta, soldată cu zdrobirea şi alungarea oştilor duşmane prin ţinutul Neamţului pare să anuleze afirmaţia cronicarului maghiar, deşi e posibil ca Sigismund să fi ajuns la Suceava şi, neputând cuceri cetatea, să se fi retras şi să fi fost înfrânt pe drumul întoarcerii.

Ştefan cel Mare a extins şi întărit Cetatea Sucevei, care, sub domnia lui, avea să se dovedească inexpugnabilă, şi încă în două rânduri: în 1476, împotriva turcilor, şi în 1479, împotriva polonilor. Vistierul sultanului, Giovanni Maria Angiolello, descria, în 1476, probabil că pentru prima dată în memorialistica europeană, târgul şi Cetatea Sucevei: „Parte din ea (oastea turcească) a plecat spre Suceava, pe care am găsit-o goală, deoarece locuitorii fugiseră şi lucrurile lor parte fuseseră luate cu ei, iar altele fuseseră ascunse în pământ… Oraşul Suceava era înconjurat cu şanţuri şi palisade. Casele şi bisericile erau de lemn şi acoperite cu şindrilă. Numai castelul Sucevei era clădit din piatră şi tencuială, pe o coastă în afara oraşului. Acesta rezista şi era bine înzestrat”.

În 20 septembrie 1538, când sultanul Soliman Magnificul venise, în fruntea unei oştiri de două sute de mii de oameni, să spulbere pâlcurile de luptători ai lui Petru Rareş, „prea frumoasa cetate a Sucevei se supuse Turcilor şi o batjocoriră ca pe roaba cea din urmă şi ca pe o curvă de pe drumuri” (Macarie). De atunci, din septembrie 1538, 300 de ieniceri au rămas în garnizoana cetăţii ca să apere domni slabi, precum Ştefan Lăcustă, Alexandru Cornea, Petru Rareş (în a doua domnie a fost un domnitor slab) şi fiii săi, Alexandru Lăpuşneanu, Ştefan Tomşa sau Despot Vodă. În vremea acestui aventurier albanez, Cetatea Sucevei a suferit un lung şi sângeros asediu, care a început în august 1563 şi s-a sfârşit abia atunci Despot a fost dus în faţa lui Ştefan Tomşa, pe tăpşanul Arenilor, şi ucis cu o singură izbitură de buzdugan. Dar şi Tomşa a sfârşit tragic, la Liov, după ce fugise din calea lui Lăpuşneanu, voievodul care, în a doua sa domnie, a abandonat cetatea, dar fără a o incendia, mutând capitala Moldovei la Iaşi, aşa cum promisese sultanului.

În 1592, Aron Vodă, singurul voievod evreu al Moldovei, a mutat reşedinţa domnească la Suceava, dar cetatea începe să fie reparată abia din anul 1595, când Ieremia Movilă s-a aşezat, cu gânduri statornice, în Cetatea Sucevei. În 20 mai 1600, pârcălabul Ioan Kaptury a deschis porţile Cetăţii Sucevei în faţa lui Mihai Viteazul, jurând „pe Dumnezeu şi pe sfântul Fiul Său Iisus Hristos că voi fi drept şi cu credinţă domnului meu, stăpânitorul şi Domnul Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei”. În 15 septembrie 1600, oştile hatmanului Zamoyski încearcă un asediu asupra Cetăţii Sucevei, dar pârcălabul Ioan Kaptury şi-a respectat jurământul, păstrând cetatea până după înfrângerea lui Mihai Viteazul, când a închinat-o domnului legiuit, adică lui Ieremia Movilă. În 12 octombrie 1641, Petru Bogdan Baksik vizitează Suceava, apoi descrie târgul şi Cetatea Sucevei: „Am vizitat oraşul Suceava, neîmprejmuit cu ziduri, dar alături de oraş se află o cetate frumoasă şi puternică, aşezată pe un deal, la poalele căruia curge un râu numit Suceava, în care se află păstrăvi şi alţi peşti; şi acest râu vine din Transilvania…

Suceava, la Şipote – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cetatea… are trei-patru turnuri mari şi altele mai mici şi, deasupra porţii, are săpat un cap de bour, care este stema ţării; dedesupt sunt inscripţii slavone ale diferiţilor principi. E bine păzită, înzestrată cu arme şi este ţinută, totdeauna ferecată. În piaţă (deci în târg – n.r.), în faţa palatului domnului, se află un spital pentru bolnavi şi săraci, dar nu este prea mare. Mai sunt băi turceşti, nu departe de palat. Se află, acolo, multe ape curgătoare şi fântâni cu apă rece… Moldovenii au 700 de case, ceea ce face peste 3.000 suflete; au 16 biserici, o mănăstire cu biserică, închinată unui oarecare Sf. călugăr Ioan, şi se spune că trupul său se află în această mănăstire… Există 300 case de armeni, ceea ce face peste 1.600 de suflete. Armenii au cinci biserici”.

În 16 iulie 1653, seimenii şi ungurii lui Gheorghe Ştefan, aflând că în Cetatea Sucevei s-ar fi refugiat „casa lui Vasile Lupu cu toată averea lui”, au început să bată cetatea cu tunurile, dar zidurile au rezistat, până la venirea cazacilor lui Timuş Chmelnicki, care, sub pretext că vrea să-şi elibereze soacra, i-a alungat pe seimeni şi pe unguri, apoi a săpat şanţuri în faţa cetăţii, cu intenţia de a o smulge din mâinile garnizoanei moldoveneşti. În 18 august 1653, pe când cazacii lui Timuş prădau mănăstirile, iar el încerca, fără succes, să cucerească cetatea, Gheorghe Ştefan se întoarce şi începe să-i asedieze pe… asediatori. În 15 septembrie 1653, rănit de o bucată de lemn, desprinsă dintr-un turn căzăcesc sfărâmat de o ghiulea, Timuş Chmelnicki moare, iar noul hatman, Feodorovici, intră în negocieri cu pretendentul la tron şi, în 9 octombrie, primeşte învoirea să se retragă. Gheorghe Ştefan lasă în cetate o garnizoană de 200 lefegii nemţi, apoi se retrage spre Roman, alarmat de zvonul unei năvale tătărăşti.

Agonia Cetăţii Suceava începe în octombrie 1673, după trădarea lui Petriceicu Vodă la Hotin, când în Cetate şi în târgul Sucevei se instalează o garnizoană polonă de trei mii de oameni, care, jefuiesc şi pradă satele din megieşie până în primăvara anului 1674, când, din porunca voievodului Dumitraşcu Cantacuzino, hatmanul Sandu Buhuş împresoară cetatea cu trupe turceşti, tătare şi moldoveneşti, împresurarea luând sfârşit în 9 august, când, urmare a unei convenţii speciale, polonii ies din cetate şi părăsesc Moldova.

Suceava, ruinele Cetăţii – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cetatea Sucevei şi Cetatea Neamţului, „cetăţile cele vestite ale Moldovei” au fost încărcate cu lemne şi incendiate, la porunca voievodului Dumitraşco Cantacuzino, în iulie 1675. „Un cuptor uriaş – rug al măririi noastre celei vechi” (Iorga) au fost Cetăţile Sucevei şi Neamţului în „luna lui Cuptor” a anului 1675. Cutremurul devastator din 8 august 1681 a distrus şi ce mai rămăsese de pe urma pârjolului, iar cetatea „măririi noastre celei vechi” s-a mistuit sub cenuşi şi sub colburile şi mâlurile pe care le-au adus vânturile şi ploile. Din când în când, târgoveţii Sucevei desfăceau rămăşiţele de ziduri, piatră cu piatră, pentru a-şi construi casele, bolţile şi pivniţele lor făloase. A mai rămas, deasupra pământului, un stei ciudat de piatră zidită, care fusese, cândva, într-o vie durată, paraclisul bisericii Cetăţii de Scaun a Moldovei.

Franz Ritter Des Loges

Imaginea dezolantă a ruinelor de odinioară a clătinat sufletul unui funcţionar de cadastru austriac, Wickenhauser, care începuse să alcătuiască, în nemţeşte, o atotcuprinzătoare colecţie de vechi documente moldoveneşti, scriind, în paralel, şi tulburătoare pagini despre istoria intuită a locurilor, inclusiv a Cetăţii Sucevei, pe care o asemuie unei regine părăsite: „Urmează-mi, iubitule cetitorule, urmează-mi în noapte luminată cu stele. Vezi! colo, pe malul Sucevii, jeleşte o regină părăsită. Strălucirea purpurei ei a pălit, cununa de aur de pe fruntea ei zace la picioare. În tăcere şi supunere îşi jeleşte zilele tinereţii, plânge timpurile când regii îi făceau curte! Aşa e Suceava. Câţi prinţi străini n-au tăbărât în jurul ei, câţi n-au umblat să-i câştige, cu armată mare, graţia ei! Câţi regi şi împăraţi n-au încercat să-i câştige inima! Cât sânge a înroşit zidurile ei pentru a o păstra sau câştiga! Şi ce s-a ales din turnurile acestea, pe care au fâlfâit steaguri atât de deosebite?”.

Karl Adolf Romstorfer

Tulburătoarea întrebare a reverberat doar în inima unui arhitect vienez, Karl A. Romstorfer, stabilit la Cernăuţi, din 1888, ca profesor la Şcoala de arte şi meserii, care a invitat notabilităţile Sucevei la o întâlnire, în casa primarului Franz cavaler Des Loges, pentru ziua de 23 iulie 1895. În ziua cu pricina, s-au prezentat în vila cu foişor din Suceava, pe care, de vreun deceniu, o părăginesc sindicatele, profesorii gimnaziali Simion Florea Marian, Animpodist Daşchevici şi Constantin Procopovici, negustorul grec Ilie Pantazi, ieromonahul Pancraţiu Sidorovici, din partea stareţului mănăstirii Sf. Gheorghe din Suceava, Emanuil Ciuntuleac, prefectul Basil cavaler de Duzinchiewicz, arhitectul oraşului, inginer Leo Fuchs, profesorul german Wilhelm Schmidt şi directorul şcolii primare, Andrei Paşcan. Lor li s-au alăturat, ulterior, Dr. Frisch, procurorul Leon cavaler de Goian, avocatul Ioan Luţia, directorul gimnazial Ştefan de Repta, consilierul guvernamental Constantin Tarangul, consilierul de tribunal Filip Zierhofer, precum şi profesorii Iosif Fleischer şi Alfred cavaler de Peyersfeld, ambii transferaţi la Suceava pentru a se alătura lui Romstorfer. Atât, pentru că Suceava nici pe atunci nu era locuită, în ciuda aparenţelor de împuhoire cu lume. Romstorfer obţinuse aprobarea, ba chiar şi însărcinarea Înaltului Minister pentru Cultură şi Învăţământ din Viena ca „să întreprindă cercetări la Cetatea voevodală din Suceava, în care scop i-a fost pusă la dispoziţie suma de 300 florini”.

Suceava, 1904, „Boabe de grâu”, 1930, nr. 8, p. 454 – fotografie de Julius Chrzanowski

Două zile mai târziu, în 25 iulie 1895, sub supravegherea paznicului cimitirului ortodox din Suceava, austriacul, originar din şi înmormântat în Gratz, Georg Sorger, au început lucrările de escavare a pământului şi gunoaielor de pe ruinele Cetăţii de Scaun a Moldovei, iar Romstorfer a plecat să facă rost şi de alţi bani. În fiecare zi, supravegheau inventarierea şi transportul pieselor găsite la mănăstirea Sf. Gheorghe, cea care adăposteşte moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Constantin Tarangul (luni), Pancraţiu Sidorovici (marţi), Simion Florea Marian (miercuri), Animpodist Daşchevici (joi), Ilie Pantazi (vineri), primarul Franz cavaler Des Loges (sâmbătă). În aproape nouă ani de trudă, au fost cheltuite 13.071 coroane pentru recuperarea glorioaselor ruine. Ministerul de Instrucţie din Viena, care oferise şi primele 300 coroane, a contribuit, în total, cu 4.800 coroane, cu aceeaşi sumă implicându-se şi Dieta Bucovinei. Muzeul Bucovinei, înfiinţat, la Cernăuţi, încă din 1892 (oficial din 1893), sub consilieriatul ştiinţific al lui Karl A. Romstorfer, a investit 3.151 coroane, dar s-a ales cu o valoroasă colecţie de mărturii arheologice. Comuna urbană Suceava a oferit 200 coroane, alte 120 coroane provenind din donaţii particulare, din partea boierului din Costâna, armeanul Popovici, şi al boierului din Iţcani, Mihail cavaler de Kalmucki. Şi, astfel, „cu multă râvnă, mare folos şi puţină cheltuială pentru desfacerea din pământul lutos al Sucevei noastre de demult”, Cetatea de Scaun ne-a fost redăruită. „Pe rând au răsărit şanţurile adânci, pline de apă în zilele grele ale apărării, zidul puternic din afară, întărit pe o temelie veche de Ştefan, vulturul acestui cuib al ulilor şi şoimilor dinaintea sa, apoi zidul dinăuntru, cămările de locuinţă, încăperile Domnului, beciurile de arme şi de ostaşi, gropile pentru robi, curţile cele mari din mijloc, unde puteau încăpea mii de apărători, turnurile de strajă şi bisericuţa în care zilnic se cerea, fără sunet de clopot, îndurarea lui Dumnezeu, nădejdea cea mai tare şi apărătorul cel mai statornic. S-au găsit oase înfrăţite în acelaşi praf fără nume, hărburi de smalţ cu frumoase împiestriri, care n-au fost încă cercetate, unelte şi săpături, bani, lemnării, inscripţii pe patră. Unele se află astăzi jos, la Muzeul dintr-o casă pustie, pe celelalte ţi le arată paznicul, un gropar de cimitire, harnic şi călduros ajutător al lui Romstorfer, în chiar cuprinsul zidurilor” (Iorga).

Julius Chrzanowski, 1894: Armenisches Wohnhaus in Suceava

Între timp, primarul Sucevei, Franz cavaler Des Loges, înlocuit în unele din sâmbetele în care trebuia să supravegheze săpăturile la Cetate de fiul său, pe atunci student, a prins să construiască edificiile Sucevei moderne (Gimnaziul, Palatul Administrativ, Uzina electrică, iluminatul public, aducţiunea cu apă, canalizarea etc.), iar Karl A. Romstorfer, ca să nu se plictisească, ne-a reparat bisericile şi mănăstirile. A început cu biserica domnească Mirăuţi, care, după ce fusese folosită ca grajd, funcţiona ca depozit de piei nedubite, a continuat cu Solca, cu Putna, ale cărei rămăşiţe de ziduri aveau maximum un metru şi jumătate înălţime, cu biserica Sf. Gheorghe din Suceava şi aşa mai departe, până în 2 iulie 1904 stil vechi (15 iulie stil vechi), când ne-au organizat, la Suceava, serbarea comemorativă a patru sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, eveniment în care noi, românii, am investit mult entuziasm şi enorm patriotism. „Această serbare a avut caracter naţional, căci la ea au luat parte nu numai întreaga inteliginţă şi burghezime din loc, ci şi foarte multă lume românească din întreaga ţară”, nota, mândru de discursul pe care l-a rostit la acea serbare, profesorul sucevean Eusebie Popovici. „Cu prapore şi steaguri în frunte – nota însuşi Romstorfer – preoţii s-au dus la ruinele frumos împodobite ca să închine cu evlavie umbrei lui Ştefan şi să facă obişnuitele rugăciuni pentru odihna sufletului său. La această serbare au asistat societăţile arcaşilor şi veteranilor, reuniunile de pompieri, delegaţiunile din o mulţime de comuna, chiar şi din cele mai îndepărtate comune de la munte, populaţiunea Sucevii, cum şi mult public din împrejurimi şi chiar din Bucureşti. O preţioasă amintire de la această serbare frumoasă ne înfăţişează excelenta fotografie a fotografului I. Chrzanowski din Suceava” (fotografie pe care o reproducem).

Apoi s-a lăsat tăcere şi uitare. Nici o stradă, nici o plăcuţă şi nici un omenesc pomelnic nu mai amintesc, în Suceava, de Karl A. Romstorfer şi de Franz cavaler Des Loges, deşi le suntem datori cu recunoştinţă. În fond, nici nu o putem face, pentru că, neam fără memorie fiind, şi noi, păşitorii prin Bucovina de azi, deja suntem, dar fără să fi prins de veste, doar colbul de pe tălpile viitorimii.


Bucovina, în ilustraţiile cărţii lui Nicolae Iorga

Citisem, fişând atent, pe teme, cartea lui Nicolae Iorga, „Neamul romănesc în Bucovina”, dar într-o ediţie mai târzie, nu în cea dintâi, apărută la Bucureşti, în 1905, la aproape un an după călătoria titanului prin Bucovina, când, aproape de Paşti, a fost condus sub escortă la punctul de trecere dintre Iţcani şi Burdujeni. Cartea îmi tot iese în cale, de ceva vreme, dar abia astăzi am aflat timp să o răsfoiesc şi să constat că imaginile ediţiei din 1905 sunt altele decât cele ale ediţiilor ulterioare, care au păstrat acuarele (alb-negru) de Knapp şi desene de Zuber şi de Bernt, dar nu şi fotografiile de până în 1904, nu şi desenele lui Romstorfer, şi-atunci, pentru că nu a văzut ediţia princeps, pe bună dreptate cârcoteşte cineva, prin dosoşenii, despre ce zisesem eu, de parcă tocmai mă sfătuisem cu Iorga: „Ei, nu toate desenele sunt ale lui Romstorfer!”. Aşa e, prietene: Cetatea şi bisericile au fost redate neamului românesc de către bădica Traian, iar desenele, de nevasta lui d’ochişică, Decebal.

Datorită lui Nicolae Iorga, aflu că mai există o acuarelă cu biserica Fântâna Albă, lăsată nepăsării moştenire de către un neamţ, pe nume Franz Xaver Knapp, căruia atât de străfundic îi mersese la suflet „cumplitul rapt” austriac, încât a rămas la Cernăuţi pentru totdeauna, drept pumn de pământ… ucraineano-român sau viceversa.

Nici autorii fotografiilor nu sunt menţionaţi de Nicolae Iorga, pentru că nu erau daco-romani de ai noştri, ci nemţi, evrei, poloni, aşa că tribunul nu s-a mai încurcat în numele fotografilor Julius Chrzanowski din Suceava, Julius Dutkiewicz din Rădăuţi, Engelbert  Richter, Philipp Georg von der Lippe, Oskar Galter din Rădăuţi etc., dar a ţinut să sublinieze, la final, că iconografia respectivă i-a fost pusă la dispoziţie de liderii românismului bucovinean, Dimitrie Dan, Eusebiu Popovici şi Egumenul Suceviţei. Nu-i bai, nu ne-om supăra noi pe Nicolae Iorga pentru că-i veştejise umbra şovinismul care bântuia peste Europa încă de prin 1880. Importante sunt mărturiile şi, chiar dacă pe unele dintre ele le-am reprodus după fotografiile abia numiţilor artişti fotografi ai Bucovinei, revin şi cu cele din cartea lui Nicolae Iorga, pe care v-o recomand cu căldură, pentru că e o carte pururi vie şi plină de savoare.

*


Pagina 1 din 8712345...102030...Ultima »