ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro

1917: Cernăuţi, în ruină

*

Aflat încă sub impresia filmului Die Befreiung der Bukowina, realizat de austrieci, în 1917, film pe care l-am redistribuit printr-o postare de mai jos, am selectat câteva imagini, care mi se par sugestive asupra ororilor pe care le-au lăsat în urmă trei ani de război. Am vizionat filmuleţul acela, de doar 10 minute, ore în şir, încercând să percep respiraţia acelor ani, dar, dincolo de „zădărnicia zădărniciilor”, nu cred că am fost fremătat de altceva. Nimic nu a mai rămas din acea vitalitate trufaşă, deşi rănită şi însângerată. În curând, se va aşterne un secol de uitare şi peste noi.

*

*


Un film alb-negru din Bucovina anului 1917

*

Un film alb-negru, cu Bucovina anului 1917, aflat în arhivele germane, izbutește să ne permită o călătorie în timp, în ciuda faptului că nu este deloc prelucrat, nici ca luminozitate, nici prin contrast. Faceți click pe fotografie, dacă doriți să intrați direct pe site-ul pe care a fost publicat și să-l vizionați.


Bucovina de înainte de nedorita unire

*

Bucovina, ca și Transilvania, nu și-a dorit unirea cu România, din simplul motiv că în România se trăia prost, datorită unor guvernări tradițional disprețuitoare și asumate de mântuială. Bucovina, ca și Transilvania, iubea modelul de viață european, pe care îl adusese, prin aceste locuri, Austria, iar zecile de mii de români bucovineni și transilvăneni, care și-au dat viața pentru garantarea accesului la civilizație și pentru urmașii lor, contrazic lozincarismul ieftin al zilelor noastre. Doar Ion Grămadă, dintre intelectualii Bucovinei, moare pentru înfăptuirea României Mari și doar Dimitrie Marmeliuc și Alexandru Bocănețu au udat brazda țării cu sânge, Nicolae Iorga mărturisindu-și, încă din 1914, dezamăgirea, cel mai adesea acid, în fața austriacismului românilor din cele două provincii, care visau o identitate statală românească, dar în cadrul Confederației Dunărene, în care, eventual, să intre și România. O românie care pierde, în doar doi ani de război, pe un singur front, mai mulți ostași decât a pierdut Austria, în patru ani, pe toate fronturile europene. O Românie pe care Ferdinand și Brătianu o adusese, în mai 1918, prin Pacea de la București, la dimensiuni minuscule, prin pierderea Dobrogei și a poalelor Carpaților, de-a lungul întregii granițe cu Ardealul și cu Bucovina. O Românie care refuzase să ocupe Bucovina, așa cum îndemna Xenopol și cum ar fi acceptat și Rusia, și Austria, pentru a o proteja de ororile bătăliilor austro-rusești, și care îi vâna și expulza pe refugiații bucovineni de pe teritoriul ei în Transilvania.

*

Din vremea anilor de calvar ai Bucovinei, am aflat, pe gettyimages.com, câteva fotografii, pe care le distribui pentru că înseamnă patrimoniul nostru de suferință, pe care l-am tot ținut sub preșul fanfaronadei de-a istoria.

*

gettyimages: Armata austro ungară, atacând în Carpații din nordul Bucovinei, în anul 1917

gettyimages: Artileriști austrieci, în Bucovina; fotografie din 17 martie 1915

gettyimages: Austrieci în marș, februarie 1915

gettyimages: Austrieci în marș prin Bucovina, februarie 1915

gettyimages: Austrieci reocupând Bucovina, în martie 1915

gettyimages: Austriecii recuceresc Bucovina, în februarie 1915

gettyimages: Austriecii recuceresc Bucovina, în februarie 1915

gettyimages: Austriecii recuceresc Bucovina, în februarie 1915

gettyimages: Austriecii recuceresc Bucovina, în martie-aprilie 1915

gettyimages: Austriecii recuceresc Bucovina, în martie-aprilie 1915

gettyimages: Baterie austriacă, în februarie 1915

gettyimages: Bătălia pentru Carpați, în august 1917

gettyimages: Bătălia austriacă pentru Carpați, în februarie 1915

gettyimages: Bătălia Carpaților, în ianuarie 1915

gettyimages: Coloană austriacă de aprovizionare, în 1917

gettyimages: Convoi austriac de transport, în februarie 1915

gettyimages: Infanterie austriacă în munții Bucovinei, în februarie 1915

gettyimages: Nemți avansând spre Ceremuș, în 1917

gettyimages: Pe malul Prutului, în ianuarie 1915

gettyimages: Rutence refugiate în Bucovina, în 1917

gettyimages: Ruteni, fotografie din 1 octombrie 1917

gettyimages: Schiori austro-ungari, în 1 decembrie 1916


Matei Millo, întemeietorul teatrului românesc

(25 noiembrie 1814, Spătăreşti – 9 septembrie 1896, Bucureşti)

*

Exista, cândva, în Suceava, un splendid teatru de amatori, cu mare succes la public, şi care purta numele lui Matei Millo, întemeietorul teatrului românesc. Astăzi, din pură întâmplare, am dat de o puzderie de fotografii, făcute de Carol Pop de Szatmari, cu Matei Millo, în diverse roluri, pe scena bucureşteană. Dar boierul din megieşia Fălticenilor, şcolit la Paris, îşi pusese în gând să întemeieze în Moldova lui un Teatru Naţional Român. Şi a făcut-o. Şi ca actor, şi ca autor dramatic, şi ca militant.

*

Iaşi, Teatrul Naţional, in 1847 – în Boabe de grâu, 3, nr 11. noiembrie 1932

*

Despre Istoria teatrului în Moldova a scris, iniţial, în foiletoane oentru „Convorbiri literare”,  apoi, la Iaşi, până în 1922, în două volume, Teodor T. Burada, dar mai există studii despre Matei Millo, special despre el, publicate în „Memoriile Academiei Române”, Seria III, Tomul I, 1932, şi în „Revista Fundaţiilor Regale”, numărul din 1 aug 1934, aşa cum există şi prin alte reviste şi cărţi ale vremurilor, la unele dintre acestea apelând şi eu, din dorinţa de a… ilustra colecţia de fotografii cu Matei Millo, realizate de

*

*

„Matei Millo II, fiul lui Vasile şi nepot al lui Matei Millo I, s-a născut la Spătăreşti, la 25 noiembrie 1814. A făcut în casa părintească primele studii, cu profesori străini, iar la 1834 era elev în pensionatul francezului Cunez din Iaşi. Încă de tânăr i s-a manifestat talentul dramatic. La 8 noiembrie 1834, de ziua onomastică a lui Mihai Sturdza, Domnitorul Moldovei, elevii lui Victor Cunez au jucat o piesă în româneşte, în care Matei Millo s-a distins, şi ziarul „Albina românească” a vorbit despre el cu elogii. În 1840, plecă la Paris, unde face studii speciale de teatru, şi, întors în ţară, se dedică teatrului, are succese şi este considerat întemeietorul teatrului românesc. Matei Millo a fost şi scriitor: a compus şi câteva piese de teatru, între care „Baba Hârca”. Millo a murit în 1894 (eroare, pentru că Matei Millo avea să moară doi ani mai târziu, în 9 septembrie 1896)” (Artur Gorovei, Folticenii / Cercetări istorice asupra oraşului, Folticeni, 1938, p. 238).

*

*

„Iar, în ziua de sfântul Mihail, onomastica Domnului, la reprezentaţia dată în onoarea lui, elevii pensionatului Victor Quinet joacă, tot în româneşte, piesa: „Serbarea Militară”, al cărui autor, Matei Millo, interpretează şi rolul principal, fiind secundat de alţi colegi de pension, ceea ce făcu multă mulţumire Domnitorului Moldovei” (Teatrul Naţional din Iaşi, în Boabe de grâu, anul 3, nr. 11, noiembrie 1932, p. 523).

*

*

„Tot În 1835, Matei Millo joacă, la moşia Horodnicu (e vorda despre Horodniceni, dar conacul lui Canta se afla în Rotopăneşti – n. n.) a Logofătului Neculae Canta, „Piatra Teiului”, cu un succes extraordinar, după care înfiinţează la Iaşi un „Teatru de societate”, cu ai cărui actori îşi joacă alte două piese: „Poetul romantic” şi „Postelnicul Sandu Curcă”.” (Teatrul Naţional din Iaşi, în Boabe de grâu, anul 3, nr. 11, noiembrie 1932, p. 523).

*

*

„În 1836, după necurmate străduinţe, după biruiri ale celor mai aspre obstacole şi cu mari sacrificii, Vornicul Ştefan Catargiu, Aga Gheorghe Asachi şi Vasile Alecsandri izbutesc să dea fiinţă Conservatorului Filarmonic-Dramatic din Iaşi” (Teatrul Naţional din Iaşi, în Boabe de grâu, anul 3, nr. 11, noiembrie 1932, p. 523).

*

*

„Înainte de deschiderea stagiunii 1846-1847, guvernul, nemulţumit de purtarea actorilor care cântau cuplete şterse de cenzură, sub directoratul lui Tudorache Ghica, se hotărăşte să dea direcţia Teatrului Naţional unui tot pe atât de cult boier şi om de litere, Principelui Nicolae Şuţu, şi Comisului Matei Millo, întors, de curând, de la studii din străinătate, care dovedise mari aptitudini pentru arta şi literatura dramatică. Prin contractul ce ambii îl încheie cu guvernul, li se dau ambele teatre (cel vechi, de Varietăţi, şi cel de la Copou), pe timp de opt ani, cu îndatorirea de a elabora un nou regulament teatral, ceea ce şi fac cei doi directori, supunându-l aprobării Domnului.

*

*

Stagiunea începe, tot la teatrul vechi, cel nou nefiind gata, cu piesele: „Samson şi Spiridon” şi „Femeiuşca dracului”, în ziua de 14 octombrie 1846. Inaugurarea teatrului nou se face la 22 decemvrie 1846, dar nu de trupa românească, ci de trupa franceză, ocârmuirii, fiindu-i teamă ca nu cumva, chiar de la această primă reprezentaţie, actorii să arunce oarecare zeflemeli la adresa puternicilor zilei. Se joacă piesa „Clarisse Horlow”, al cărei subiect nu avea nici o legătură cu importanţa unui atare eveniment. Cea mai mare parte din spectatori se simt jigniţi şi nu se sfiiesc să-şi arate nemulţumirea, cu toate că, în sală, se găseau Domnitorul, Curtea şi consulii ţărilor străine. Această lipsă de atenţie pentru trupa naţională l-a făcut pe Neculai Istrati ca, întâlnind pe cei doi directori, să-i mustre cu asprime, lui Matei Millo spunându-i: „Aşa-ţi cinsteşti breasla în care vrei să intri?”.

*

*

Agitaţia provocată de această jignire a sentimentului de mândrie naţională n-a încetat, până ce trupa moldovenească nu a fost transferată să joace la Teatrul cel Nou. La 1 februarie 1847, actorii moldoveni joacă aci primul spectacol, o traducere, „Vicontele Letorier”, alăturându-i un tablou istoric, scris în grabă de Gh. Asachi, „Bătălia Moldovenilor cu Cavalerii Teutoni, la Marienburg”, tablou primit cu nesfârşite ovaţii de către public. „Pentru ieşeni, scrie Em. Manoliu, aceasta a fost adevărata inaugurare”.

*

*

Tot în acest an, Matei Millo înfiinţează şi o şcoală de declamaţie, înlocuind vorbirea declamatorie şi gesturile exagerate, introduse de Caragiali, cu vorbirea naturală şi gesturi cumpănite, lucruri văzute de el pe scenele pariziene.

*

*

Artiştii care compun trupa naţională sunt acum următorii: Poni, Theodorini, Neculau, Luchian, Banciu, Teodoru, Dimitriu, Sterian, Cuza, Apostolu, Cazacliu, Strcescu, Jan, Evolschi, doamnele Sterian, Lang, Teodorina, Vişu şi domnişoarele Gabriella şi Dimitriu.

*

*

Viitorul Teatrului Naţional moldovenesc pare asigurat, Iaşul având două trupe: franceză şi naţională; cum şi două teatre: cel de varietăţi şi cel nou, de la Copou. Repertoriul jucat în stagiunea 1846-1847 a însumat piesele: „Bărbierul din Sevilla”, „Creditorii”, de Vasile Alecsandri, „Căciula brumărie”, „Contrabandul”, prelucrare de Gh. Asachi, „Rămăşagul”, de Vasile Alecsandri, „Bufonul prinţului”, „Uliţa Lunii”, „Piatra din casă” şi „Buna educaţie”, comedie în 3 acte de Bălăcescu, cu care s-a şi închis stagiunea, la 15 mai 1847.

*

*

Stagiunea 1847-1848 e pregătită din vreme, direcţia teatrului, pe lângă alte îmbunătăţiri aduse scenei, ridică lângă teatru o clădire cu un număr de apartamente pentru artişti; repertoriul e alcătuit cu grijă din vodeviluri, comedii şi drame, hotărând deschiderea teatrului pe ziua de 19 octombrie 1847, cu piesa „Mulatrul”, o melodramă tradusă din limba franceză. Reprezentarea piesei produce o mare zarvă şi nemulţumire în rândurile boierilor, subiectul oglindind viaţa negrilor din colonii, având asemănare cu viaţa robilor acelor vremi din Moldova. Ocârmuirea găseşte pretext să închidă teatrul şi să desfiin­ţeze trupa naţională, ca „fiind alcătuită din nepricepuţi de a-şi cunoaşte rostul”. Aceasta, pentru puţin timp, căci, la 7 decemvrie 1847, noi placarde vestesc continuarea reprezentaţiilor trupei naţionale, reorganizată sub conducerea lui B. Luzzatto. Se joacă o serie de piese, din care cităm: „Lumpatius Vagabondus”, „Plumper”, „Două fete”, prelucrare de C. Negruzzi, „Cleopatra de la St. Paul”, „Sfărâmarea corabiei Meduza”, „O nuntă ţărănească în Moldova”, de Vasile Alecsandri şi Matei Millo, „Robinson” sau „Ştrengarul din Londra”, o traducere a comisului Alecu Vasiliu, cu cuplete de Dumitru Gusti şi muzica de A. Flechtenmacher.

*

*

Neculai Şuţu retrăgându-se de la Direcţia Teatrului, guvernul încredinţează conducerea artistului francez Victor B. Delmary, care-şi alătură pe Matei Millo, căruia de fapt îi trece direcţia Teatrului Naţional.

*

*

Stagiunea teatrală 1848-1849 se deschide la 1 decemvrie 1848, de către trupa franceză, care joacă „Le Demon de la Nuit” şi „La Chercheuse d’esprit”, şi, a doua zi, în 2 decembrie, de către trupa naţională, care joacă piesa „Nişcorescu”, vodevil în 2 acte de Matei Millo, cu muzica de A. Flechtenmacher, şi „Hangiul”, comedie într-un act. În ziua de 5 decembrie, pentru onomastica Ţarului Nicolae I, trupele franceză şi română dau un spectacol extraordinar, jucând „Morăriţa de la Morly” şi „Rămăşagul”, de Vasile Alecsandri, spectacolul fiind deschis de corul unor cântăreţi ruşi. La 26 decembrie 1848, se joacă, pentru prima oară, opereta „Baba Hârca”, în 2 acte şi 3 tablouri, de Matei Millo, cu muzica de A. Flechtenmacher. Succesul a fost extraordinar, iar biruinţa muzicii cu motive naţionale, definitivă. Piesele jucate, apoi, au fost: „Familia de Moronval”, „Viaţa unui jucător de cărţi”, „Joco” sau „Momiţa Americană”, „Cârlanii”, vodevil într-un act, jucat la spectacolul dat în folosul refugiaţilor din Transilvania (al cărui text se află în biblioteca teatrului), iar la 8 mai 1849, „Nişcorescu”, în beneficiul lui Millo, piesă cu care se închide şi stagiunea.

*

*

Anul teatral 1849-1850 se deschide la 10 octombrie 1849, când trupa naţională joacă „Lapeirus”, prelucrare de Gh. Asachi, cu muzica de soţia sa, Elena Asachi. Spectacolul e completat cu „Pamfil”, o prelucrare de Costache Negruzzi. Urmează piesele: „Nobleţea cumpărată”, „Doi ţărani şi cinci cârlani”, comedie într-un act de C. Negruzzi, „Blestemul părintesc”, dramă în trei acte, de comisul A. Vasiliu, „Robert, şeful bandiţilor”, „Scara Mâţei”, operetă originală de A. Flechrenmacher, şi „Cucoana Chiriţa” sau „Două fete şi-o Neneacă”, vodevil în 3 acte, de Vasile Alecsandri. Ca reluări, merită să amintim piesele „Baba Hârca”, „Nişcorescu”, „Burghezul gentilom”, sub titlul „Neguţătorul boierit”, „Iaşii în Carnaval”, iar în reprezentaţia extraordinară, dată în folosul sătenilor nevoiaşi ai Ţării de Jos, bântuiţi de foamete, „Le demon de la Nuit” şi „Nunta ţărănească”.

*

*

Stagiunea 1850-1851 se deschide la 15 octombrie 1850, tot sub direcţia lui Millo. Trupa franceză, la fel, sub direcţia lui Delmary, care ia în impresariat şi o nouă trupă de operă italiană (condusă de Pietro Tozzoli). Ambele teatre, francez şi român, au un director general, pe boierul N. Soutzu. O înştiinţare-program anunţă repertoriul „Timpului Dramatic 1850-1851”, compus din 24 noutăţi, cu un total de 50 de acte, împărţite în 40 de reprezentaţii. Piesa de deschidere e „Solomon Împăratul Iudeilor”. Urmează, apoi, o serie de piese originale, de prelucrări şi traduceri, iscălite de Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi, Matei Millo, Gheorghe Asachi, A. ManolLi şi alţii: „Cucoana Chiriţa”, „Tuzu-Calicul”, „Un Teşmeki”, „Şoldan Viteazul”, „Profesorul şi Chineza”, „Ursul alb şi Ursul negru”, „Samson şi Spiridon”, „Nunta ţărănească”, „Don Cezar de Bazan”, „Baba Hârca”, „Scara Mâţei”, „Iaşii în Carnaval”, „Capodopera necunoscută”, „Strigoiul”, „Înturnarea Plăieşului din Anglia”, „Două dispărţenii”, „Bărbatul anonim”, „Sfărâmarea Meduzei”, „Un trântor cât zece”, „Portul Romantic” (Teatrul Naţional din Iaşi, în Boabe de grâu, anul 3, nr. 11, noiembrie 1932, pp. 528-530).

*

*

Cum doar Matei Millo, ajuns director, este cel care mă interesează deocamdată, o să selectez doar citatele care îl privesc în mod direct. „În vara anului 1851, Matei Millo, înconjurat de o parte a trupei moldoveneşti, artistele Mirişescu, Gabriella Negroni, Nini Valery şi artiştii Teodorini, Luchian şi Nicolau, organizează un mare turneu teatral, cu piesele „Baba Hârca”, „Cucoana Chiriţa”, „Tuzu Calicul”, „Doi morţi vii”, „Nunta ţărănească”, „Şoldan Viteazul”, „Muza de la Burdujeni”, „Herşcu Boccegiul”, „Căsătoria fără voie”, „Ursul alb şi Ursul negru”. Joacă în oraşele Roman, Bacău, Focşani, Bucureşti, Brăila şi Galaţi. La Focşani stă 20 de zile, fiindcă intrigile unor confraţi artişti munteni fac să nu obţină viza paşapoartelor. Numai intervenţia Domnitorului Barbu Ştirbei ajută ca Millo să poată trece graniţa în Muntenia.

*

*

La 5 august 1851, joacă prima reprezentaţie cu „Cucoana Chiriţa”, de Vasile Alecsandri. Succesul repurtat este desăvârşit. Boierimea munteană aleargă, de pe la moşii, să asculte opereta naţională „Baba Hârca” şi chiar Domnitorul asistă la câteva spectacole. Ziarele vremii nu se sfiiesc să sublinieze „via simpatie şi aprobare ce s-au dat domnului Millo, la apariţia dumisale în public. Am aplaudat cu entuziasm pe acest artist român, ce uneşte aşa de bine întreitul caracter al unui bun actor, adică, talentul, dezvoltarea şi onoarea”. Iar mai departe: „Înainte de toate, cele mai multe piese moldovene sunt sub forma naţională, având un scop naţional. Aceasta a făcut a se primi cu entuziasm de publicul nostru: aceasta corespunde destul de bine cu necesitatea supremă ce avem toţi românii de a produce, oricât vom putea, opere naţionale, spre a răspândi gustul naţional, a întipări cu trăsuri plăcute obiceiurile şi tradiţiile noastre şi a cânta faptele străbunilor noştri” (în Zimbrul, Nr. 10 din 2 August 1851).

*

*

Revenit în Iaşi, Millo deschide stagiunea 1851-1852 la 28 octomvrie 1851, cu „Doi morţi vii”, vodevil de Vasile Alecsandri, şi „Nişte secături”, comedie localizată. Slab pregătită, la început, din cauza lipsei lui Millo din Iaşi, trupa moldovenească joacă o serie de preluări: „Tuzu Calicul” (vodevil în 2 acte de Matei Millo – n. n.), „Piatra din casă”, „Baba Hârca”, „Fata Cojocarului”, „Cucoana Chiriţa” şi „Herşcu Boccegiul”. La 20 noiembrie, se reprezintă comedia originală „Fata zgârcitului”, de I. Sion. La 25 noiembrie: „Gealatul tainic” sau „Bravul de Veneţia”, de A. Bourgeois, traducere de A. Vasiliu. La 2 decembrie, „Otrăvitorul sau Doctorul Ghermani”, de Teulescu şi Bolintineanu, care mai prelucrează, la Paris, din îndemnul lui Vasile Alecsandri, piesele „Hurdug-Burdug”, „Bucureşti în Paris”, „Mânzul Neneacăi” şi „Ton-Potera”.

*

*

În programul pe care Millo îl publică în ziarul „Zimbru” No. 45, din 3 decembrie 1851, găsim că, graţie concursului dat de autorul şi poetul Vasile Alecsandri, repertoriul teatral s-a îmbogăţit cu 22 piese noi, drame, comedii şi vodeviluri, din care reţinem: „Şeiloc sau zaraful din Veneţia”, „Lucreţia Borgia”, „Nabucodonosor”, „Peticarul din Paris”, „Dihania Verde”, „Lumea pe dos sau Crăiasa Femeilor”, „Iudita şi Holofern”, pe lângă care Vasile Alecsandri prezintă comedia nouă „Kir Zuliaridi, arnăut cărunt”, trei cântecele comice: „Piciul Dricarul”, „Madama Fercheziana, actriţă”, „Harţă Răzeşul”, la care direcţia se măguleşte cu nădejdea că va putea adăuga şi „mult dorita „Întoarcerea Cucoanei Chiriţa în provincie”, vodevil ăn 2 acte, făgăduit teatrului de autor”…

*

*

… La 19 aprilie 1852, se joacă drama istorică „Mihul” de spătarul Neculai Istrati (nu mi-am închipuit că boierul cărturar Neculai Istrati, de la Rotopăneşti, cel care i-a cumpărat o vioară „Amatti” lăutarului Ştănică din Horodniceni, ajunsă, ulterior, în posesia lui Ciprian Porumbescu, a scris şi literatură – n. n.). Premiera mult aşteptatei „Înturnarea Cucoanei Chiriţa” („Chiriţa în provincie”) are loc la 8 mai 1852, cu actorii Millo, în Cucoana Chiriţa, Bosie, în Leonaş, şi Luchian, în Luluţa. La 18 mai, se joacă, în beneficiul lui Millo, „Istoria Cucoanei Chiriţa”, partea I şi a II-a. În acest an, se produce o intervenţie a Mitropoliei Moldovei, către Departamentul din lăuntru, ca să se oprească reprezentaţiile teatrului, în ajun de sărbători mari şi de toate duminicile anului, cât şi întreg postul mare (bravo! Deci tentativele de interzicere a Festivalului „Bucovina Rock Castle” au tradiţie istorică ortodoxă! – n. n.). Domnitorul (se vede că era la fel de mintos ca perfecta Mirela Adomnicăi! – n. n.) aprobă lista sărbătorilor ce urmează a se păzi, după o veche rânduială, lăsată încă de la 1833 de mitropolitul Veniamin Costache” (Teatrul Naţional din Iaşi, în Boabe de grâu, anul 3, nr. 11, noiembrie 1932, pp. 530, 531).

*

*

„Stagiunea 1852-1853 poate fi socotită ca o înfrângere a ideii de Teatru Naţional. Reprezentaţiile trupei moldovene sunt rare. Directorul Matei Millo părăseşte, pe neaşteptate, conducerea teatrului, în luna decembrie 1852, producând, prin aceasta, o mare perturbare în activitatea trupei na­ţionale” (Teatrul Naţional din Iaşi, în Boabe de grâu, anul 3, nr. 11, noiembrie 1932, p. 531).

*

*

În stagiunea î868-1869, Teatrul Naţional din Iaşi joacă „Duelistul sau Mirele fără noroc”, vodevil na­ţional în 2 acte, de Matei Millo (Teatrul Naţional din Iaşi, în Boabe de grâu, anul 3, nr. 11, noiembrie 1932, pp. 530, 537). Iar „în luna aprilie 1873 Matei Millo vine şi dă la Iaşi, o serie de spectacole, cu trupa sa de la Bucureşti. Joacă: „Apele de la Văcăreşti”, revistă cu cântece, de Matei Millo; „Sgârcitul galanton”, „Haimana”, canţonetă de Vasile Alecsandri, „Millo, director” şi „Lipitorile Satelor”, tot de Vasile Alecsandri” (Teatrul Naţional din Iaşi, în Boabe de grâu, anul 3, nr. 11, noiembrie 1932, p. 539).

*

*

În august 1877, „vine la Iaşi şi decanul artiştilor Români, Matei Millo. Joacă, în grădina „Madame Alexandre” o serie de piese, între care „Cucoana Chiriţa la Expoziţia din Viena”, care se dă pentru prima dată la Iaşi. Tot Millo dă, pentru beneficiul soldaţilor români răniţi, „Furiile geloziei”… Produsul reprezentaţiei s-a ridicat la peste 2.000 lei” (Teatrul Naţional din Iaşi, în Boabe de grâu, anul 3, nr. 11, noiembrie 1932, p. 542).

*

*

„La 15 Martie, bătrânul decan al artiştilor români, Matei Miilo, vine la Iaşi, anunţând o reprezentaţie de rămas bun de la scenă, fiind hotărât, din cauza vârstei, să nu mai joace. Artiştii ieşeni pregătesc „Cucoana Chiriţa”, cu Matei Millo în rolul principal, şi reprezentaţia are loc în mijlocul unor ovaţii nesfârşite. Vorbesc pentru sărbătorit: Xenofon Gheorghiu. din partea Comitetului Teatral, Em. Manoliu, din partea societarilor Teatrului, State Dragomir, din partea studenţimii ieşene, şi Belador, din partea artiştilor gagişti. Copleşit emoţie, bătrânul artist făgăduieşte că va veni, anul viitor, la inaugurarea noului Teatru, să joace măcar „Barbu Lăutarul”…” (Teatrul Naţional din Iaşi, în Boabe de grâu, anul 3, nr. 11, noiembrie 1932, p. 548).

*

*

„În ziua de 9 septembrie 1896, se stinge, la Bucureşti, flacăra cea mai vie a începuturilor culturii romaneşti din secolul trecut. Marele Matei Millo moare, în vârstă de 83 de ani, lăsând în urma lui, pe de o parte, o bogată operă de autor dramatic, iar pe de altă parte, şi o carieră artistică ce ştiuse să strălucească prin sentimentul jertfirii de sine tot atât de mult cât şi prin calităţile neîntrecute, puse în slujba propăşirii naţionale prin teatru” (Teatrul Naţional din Iaşi, în Boabe de grâu, anul 3, nr. 11, noiembrie 1932, p. 548).

*


Bucovina, înainte de Bucovina

*

Bucovina geografică, indiferent dacă a cuprins teritoriul dintre Carpaţi, Nistru şi, în partea sudică, Neamţul şi Târgu Frumos, sau doar spaţiul împădurit din târguşorul Siret şi Cernăuţi, înseamnă un toponim vechi, folosit în cancelaria poloneză şi în veacurile anterioare Bucovinei istorice. Întâmplător, dau şi peste alte mărturii, adunate grupat de istoricul P. P. Panaitescu, în cartea Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, mărturii pe care le-am notat, în ciuda faptului că arealul geografic al toponimului se restrânge, odată cu trecerea veacurilor, iar în documentele bucovinene începe să dispară, sub autoritatea noilor repere toponimice, impuse de reforma administrativă a lui Alexandru cel Bun. Oricum, în uricul din 30 martie 1392, emis de cancelaria lui Roman al II-lea, şi în textul tratatului de la Lublau, din 15 martie 1412, publicat şi încredinţat viitorimii de Jan Długosz, referirea toponimică Bucovina, cea Mare şi cea Mică, defineşte nordul Moldovei, odinioară împădurit în proporţie de 80 la sută.

*

*

Samnuel Twardowski, în „Descrierea călătoriei ducelui de Zbaraz, 1622”[1], relatând o întâlnire a ducelui cu Ştefan Tomşa, undeva, aproape de Iaşi, foloseşte numele polonez cel vechi al cancelariei polone dat nordului Moldovei, Bucovina. Relatarea, interesantă din alte perspective, care mă interesează în mod deosebit, spune, în fragmentul care mia atras atenţia:

*

„Disdedimineaţă, domnul face cunoscut solului că-ş aşteaptă la dânsul şi trimite ca dar o sabie aurită şi o bucată de brocart, ascunzându-şi astfel ura lui vicleană. Mai întâi, trimitem carele înainte, spre pădurea Bucovinei, iar solul se îndreaptă către curte, palatul de odinioară al voievodului Movilă, astăzi o adevărată dărăpănătură. Afară, în hală, zidurile sunt îmbrăcate în draperii urâte şi în ganguri stau drabanţi cu aspect îngrozitor. Din aceste ganguri se ridică scări spre o sală luminoasă, unde muzicanţii domnului cântă o melodie nouă şi se aud sunete neplăcute. Pe mesele acoperite cu frumoase feţe de masă stau, în talere de argint, gustări reci, în abundenţă, precum şi mâncăruri calde, destul de proaste ca gust şi ca savoare, afară de „abuchte” şi „bastram” (pastramă). „Abuchte”  şi pastrama sunt afumate şi uscate la soare; cele dintâi, din carne de vacă, pastrama din carne de berbec. Ambele sunt vestite în Moldova.

*

Domnul şi-a arătat însă bunăvoinţa prin aceea că a poruncit să aducă şi vin vechi de Tokai. Feţele se îmbujorează, frunţile se fac fierbinţi şi, până la sfârşit, câţiva cad pradă vinului. Când se aduce desertul, se termină şi banchetul”.

*

În „Solia lui Ioan Gninski, palatin de Culm, 1677-1678”[2], este menţionată, iarăşi, Bucovina: „Deşi voiam să mă îndrept spre Cameniţa, fiind chemat în grabă de dietă, am fost silit să ocolesc spre Suceava, care nu de mult fusese prădată de bandiţi; de altfel, peste tot în Moldova era mare pustiire, într-un chip îngrozitor. Trecând cu greu prin Bucovina, de la Suceava m-am dus la Sniatyn”.

*

În prima relatare „Solia lui Rafael Leszczynski, 1700”[3], pădurea de fag dintre Siret şi Cernăuţi este numită „pădurea Bucovina” („dla złey drogi przez Bukowine” înseamnă, de fapt, drumul prin Bucovina, şi nu prin „pădurea Bucovina”; iar „pădurea Bucovinei” se numeşte, în polonă, „Bukowina las”): „La trei mile depărtare, este pădurea Bucovina. Merserăm prin ea, o milă şi jumătate, pe un drum rău şi, de acolo, încă o milă bună, până la Cernăuţi, aşadar de la Târgul Siretului, până la Cernăuţi, după care vine graniţa dintre Moldova şi Polonia, am mers şase ceasuri, drum de patru mile mari”. În a doua relatare[4], însă, cea din 19 februarie, „solul, pornind din acel conac (locul de popas din Lujeni – n. n.), a străbătut cinci mile mari prin pădurea Bucovinei şi Troian, drum neîntreţinut, foarte greu de străbătut, pe dealuri şi în păduri foarte dese, până la Seredzki Targ sau Seret, orăşel aşezat pe râul cu acelaşi nume, unde sosi către seară”. Că, în jurul anului 1700, doar teritoriul împădurit dintre Siret şi Cernăuţi părea să mai însemne Bucovina o găsim confirmată şi în episodul întoarcerii: „17 Septemvrie. La prânz sosirăm la Târgul Siretului, poposind puţin, am trecut apa Siretului, foarte mulţumiţi că trecerea acestui râu nu ne-a mai întârziat, de astă dată, ca la Paşcani, căci aci puturăm avea un vad foarte puţin adânc. / 18 Septemvrie. După ce străbăturăm pădurea Bucovinei, sosirăm, la prânz, în conac, la Cernăuţi, pe Prut, tabăra a trecut pe plute, iar caii toţi în vad”[5].

*

Relatarea „Solia lui Stanislaw Chometowski, voievodul Mazoviei, 1712-1714” conţine atenţionarea despre specificităţile numirilor polone, care nu coincid, întotdeauna, cu cele geografice, recunoscute la nivel european: „tara pe care o numim noi „Wolochy”, este numită pe mape Moldavia, şi aceea pe care o numim „Multany”, e numită Valachia. La noi, în Polonia, din vremuri vechi este obiceiul să numim ţara mai apropiată Wolochy, iar pe cea mai depărtată Multany”[6]. O astfel de atenţionare, care se referă la „vremuri vechi”, în care Wolochy (Moldova) avea statut de voievodat vasal, numele nordului Moldovei, de la Neamţ, Târgu Frumos, Nistru, spre graniţa cu Polonia, se numea, totuşi, Bucovina, după cum o preciza şi tratatul de la Lublau, din 15 martie 1412, prin care regele Poloniei, Vladislav Jagello, şi regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, preconizau împărţirea nordului Moldovei între cele două regate catolice, ungurii urmând să stăpânească „Bucovina Mare”, adică regiunea dintre Carpaţi şi râul Siret, iar polonii, „Bucovina Mică”, adică teritoriul dintre râurile Siret şi Nistru.

*

*

[1] P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 17

[2] P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 70

[3] P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 97

[4] P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 99

[5] P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 110

[6] P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 143


Pagina 1 din 8012345...102030...Ultima »