Dragusanul - Blog - Part 98

şi primăvara izbuteşti s-o-nveţi

 

tristeţea celor care dorm acum

s-a ridicat spre ceruri ca o sfară

în ceasuri de primejdii pentru ţară

pe sub galopul cailor de fum,

dar stelele aduc din nou lumină

ca s-o boteze soarele-n trăiri

doar risipind acele năluciri

şi somnul care curmeziş dezbină,

 

hai, nu mai sta, ridică de pe pernă

cu steaua dimineţii pururi vie

cuvintele ursite să ne fie

o înviere nouă şi eternă,

căci nu e loc acum pentru tristeţi,

cobzari pe struna zorilor când cântă

presoară-n jur o bucurie sfântă

şi primăvara izbuteşti s-o-nveţi

 


Arta țărănilor din Câmpulung, exponențială în Austria

 

În monografia „Arta țărănească în Austria și Ungaria”[1], publicată de Charles Holme, în 1911, Bucovina este reprezentată de districtul Câmpulung Moldovenesc, bogata iconografie fiind pusă la dispoyiție de profesorul Ilie Veslovschi sau, cum obișnuia domnia sa să semneze interesantele studii, risipite prin revistele vieneze de cultură, „Herr Elias Weslowski, Director of k. k. Fachschule Kimpolung”, colegiul tehnic cezaro-crăiesc fiind, de fapt, Școala de Arte și Meserii din Câmpulung Moldovenesc. Obiectele fotografiate și expuse în monografie au fost făcute de „ruteni”, adică de huțulii Carpaților, și „de români”, cum se precizează, de altfel, în prima pagină a „Introducerii” semnate de A. S. Levetus, opinând că arta populară bucovineană are un caracter „bizantin” (p. 11), găselnița aceasta, preluată de la Veslovschi, fiind, din păcate, una a culturii române din Regat, ca nu aflase și nici nu o să afle vreodată, că au existat două culturi ancestrale, pretotemică și totemică, ale căror simboluri doar țăranii Răsăritului europen le-au păstrat, în baza unui obicei și el subconștient totemic: „așa am apucat”, completat, firește, cu concluzia că, așa „cum nu ajută, nu strică”.

 

În districtul Câmpulungului, „sud-estul Bucovinei este foarte dens populat de ruteni, a căror artă seamănă cu cea a rutenilor din Galiția. Este cu totul altceva cu românii, care formează o foarte mare parte din locuitorii acestei țări. Acești țărani au o imaginație mai fertilă și sunt mai îndemânateci în executarea lucrărilor lor, fie că sunt pe obiecte pentru împodobit casa lor sau pentru împodobirea bisericii. Broderia lor are, în principal, un design geometric (simbolurile totemice de care vorbeam – n. n.), iar unii susțin că, fără îndoială, unele dintre cele mai bune exemplare de broderie din România se găsesc în Bucovina”[2].

 

 

Un studiu, „Arta țărănească în Austria”, semnat de profesorul Dr. M. Haberlandt, descoperă în motivele bucovinene elemente florale (p. 12), ceea ce, în bună parte înseamnă un adevăr, pentru că țărănimea deja „îmbrăca” simbolistica străveche, conform parabolei logodnei cosmice, în concretețea primăverii, a „gherghefului” lunar, întrezărind cum Fecioara Cosmică „șade la gherghef și coase, / nici nu coase, nici descoase, / dar la lacrimi știu că varsă”. Prin urmare, mutarea simbolisticii cerești în vivacitatea concretă a naturii însemna, pentru țăranul bucovinean, identitatea prin care și în care își afla locul în Univers și în Timp. Lucrările din acest studiu-album, scrie Haberlandt, datează din perioada 1820-1860 (p. 17), deși lăzile câmpulungene de zestre au fost făcute, după cum scria Ilie Veslovschi într-un alt studiu, înainte de acapararea Bucovinei de către Austria, deci sunt anterioare anului 1774.

 

În Răsăritul Europei, sesiza Haberlandt, care „transfera” bizantinismul doar asupra vivilizației ruse „arta țărănească înseamnă un domeniu esențial, diferit de toate, aparent mult mai primitiv, deși este mult mai dezvoltat, cum putem concluziona atunci când avem în vedere lucrările de țesături și materialele țărănești din regiunea carpatică. În Galiția și în Bucovina, nu polonezii, ci doar țăranii ruteni și româin aparțin sferei de civilizație est-europeană și au o liniaro-logie care vine din antichitatea îndepărtată, până în zilele noastre, arătându-ne arta țărănească din cea mai timpurie stare a civilizației europene”[3]. Apoi adaugă, având o interesantă revelație despre moștenirea ancestrală, păstrată doar de huțuli și români: „Desigur, ornamentația acestor producții ruteniene și române este caracteristica lor cea mai interesantă și cea mai primitivă. Cunoscătorii acestor lucrări declară că, în distribuirea ornamentelor și a motivelor, localizarea este în mod clar regula și că diverse categorii de ornamente pot fi distinse ca aparținând unor teritorii distincte și chiar, ocazional, unor sate. Asta însă nu ne împiedică să recunoaștem în totalitatea acestor tipare un stil uniform de artă țărănească. Multe elemente provin, fără îndoială, din exterior – atât din Vest, cât și din Orient (influența preoteselor, cu colecțiile lor de reviste vieneze, după cum observa Romstorfer – n. n.). Stilul predominant este la început geometric, urmat mai târziu de ornamentarea artei textile cu ornamente vegetale convenționale. Adaosurile figurative sunt destul de târzii și de izolate (cum este, de exemplu, carpeta cu Contele Bellegarde, călare și fumând din pipă, în exemplele care vor urma – n. n.). Există o varietate inepuizabilă de motive unice, precum și de combinații ale acestora. La o examinare atentă, se vede însă că au evoluat dintr-un număr relativ mic de motive de bază prin modificări și adăugări ușoare”.

 

Cinstit vorbind, nu mă așteptam la o astfel de clarviziune, dublată de o erudiție impresionantă, la un profesor universitar occidental, Dr. M. Haberlandt, dar care „citește” atât de exact spiritualitatea carpatică.

 

 

 

[1] Holme, Charles, Peasant art in Austria and Hungary, London, Paris, New York 1911

[2] Ibidem, p. 12

[3] Ibidem, p. 19


ferestrele deschise-s prea departe

 

cu veacul ăsta nu mă prea împac

fiindcă-mi lipsesc ferestrele deschise

şi-am risipit atât amar de vise

încât mi-i dor de-ntoarceri în alt veac

acolo unde mă aşteaptă vinul

lângă mesteceni, ca să stăm la sfat

pe când străbunii din călcâie bat

cenuşile şi-mi hotărăsc destinul,

 

aşează-te şi gustă dintr-o cupă

şi-aprinde-mi steaua mea în univers

şi soarbe din fluidul unui vers

o pagină din cartea mea de după

căci mie-mi este dat să fiu o carte

uitată în uitarea altui veac,

cu veacul ăsta nu mă prea împac,

ferestrele deschise-s prea departe

 


Câmpulung, în colecţia iconografică Gabriel Ojog (I)

Duminica Mare 1926, la Biserica din Capu Satului

 

Tânărul, dar vechiul meu prieten Gabriel Ojog este un interpret de folclor cu un timbru inconfundabil şi cu un stil interpretativ surprinzător, în care influenţele ardeleneşti, precum odinioară, îşi fac loc în melosul inconfundabil al Obcinelor Bucovinei. Şi aici este marea lui problemă, într-o epocă de o înduioşătoare îngustime a minţii, în care, dacă nu scremi sacadările consacrate ca fiind bucovinene, nu ai nici o şansă. Te ignoră culturnicia mai dihai decât ignoră lăutăria splendidă a unor Nicolae Picu, Grigori Vindereu, Ionică Batalan, Ion Bidirel sau Alexandru Bujdei, care, dacă ar recăpăta notorietate, ar transforma în hârtie igienică toate studiile docte ale semi şi sfertodocţilor decizionali. Dar lui Gabriel Ojog nu-i pasă de cele ce se întâmplă, el fiind un neostenit recuperator de memorie, care deţine, printre altele, şi o colecţie mare de mărturii iconografice câmpulungene (fotografii, ilustrate, cărţi poştale, timbre), pe care mi-a trimis-o ca s-o pun la dispoziţia celor care au nevoie de astfel de străluminări ale trecutului nostru nu prea îndepărtat. O fac cu plăcere şi cu recunoştinţă, pentru că prieteni de talia lui Gabi Ojog mă vindecă de însingurare, de mult prea deasa înfăşurare tăcută în propria mea viaţă. Încet, încet, vehiculând câte 30 de imagini, sper să întregesc minunata colecţie de mărturii câmpulungene, pe care am început-o cu fotografiile din colecţia de familie a istoricului şi poetului Vasile Ursache.

 

 


O temă pentru Zicălași: muzica veche comparată

 

O carte a londonezului Carl Engel, publicată în 1866, în care muzica veche a popoarelor este comparată, nu ca împrumuturi spirituale, pentru că „astfel de adopții sunt, în general, rare” și „apar cel mai des la o națiune a cărei muzică are un caracter național mai puțin marcat și între națiuni a căror muzică nu este foarte diferită, în ceea ce privește trăsăturile sale caracteristice”[1], ci ca ecouri târzii ale unor rădăcini ceremoniale comune, m-a obligat la o întâlnire de urgență cu „starostele” Petru Oloieru, care, și ca muzician înnăscut, și ca profesor, mă putea lămuri asupra unui limbaj al istoriei muzicale europene care, între timp, a beneficiat de modificări avantajoase, din punct de vedere semantic. Discutând, cu partiturile la vedere, atât cu cele ale unor vechi melodii românești, dar și cu cele ale unor cântece ale maghiarilor și ale scoțienilor, am convenit ca, la primul răgaz, să încercăm o lectură cu arcușul a cântecelor care au pasaje comune în patrimoniul diverselor popoare europene, așa că, în afară de Engel, va trebui să mă însoțesc la drum, în următoarele zile, și cu alți cărturari vechi ai Europei, pentru a afla ceea ce ei știau despre muzica românilor, iar noi, românii, nici că am vrut vreodată să prindem de veste. Voi începe, prin voia inspirației sau a destinului, cu niște citate din Engel, dar nu înainte de a vă pune la dispoziție și concertul „Zicălașilor” cu melodiile lui Wachmann, pe care Carl Engel le ia în discuție:

 

 

„În Principatele Dunărene și în Turcia întâlnim, cu o predilecție remarcabilă, secunda mărită ( superfluului, de prisos, deci în plus – n. n.). În muzica valahilor, de exemplu, astfel de pasaje sunt foarte frecvente, precum în acest exemplu:

 

 

Mai mult decât atât, în muzica valahă, pasul unei secunde mărite nu este întotdeauna strict limitat, ca în exemplul de mai sus, la aceleași intervale ale scării, adică de la a treia, la a patra și de la a șasea, la a șaptea; dar chiar o întâlnim în coborârea la a doua tonică, așa cum se va vedea în următoarele bare de final ale unui dans valah, preluate din interesanta colecție de melodii din România a domnului Wachmann[2].

 

 

Domnul Wachmann, profesor de muzică, stabilit de mai mulți ani în București, evident un colecționar prudent și de încredere, a reușit să păstreze fidel, în aranjamentele sale pentru pian, caracteristicile, precum și frumusețile muzicii valahe. Prin urmare, nu mi-am permis nici o modificare, în aranjamentul de mai sus, deși, așa cum este, melodia va părea aspră pentru o ureche neobișnuită cu muzica valahilor.

 

Poate fi doar o coincidență că există o asemănare strânsă între muzica națiunilor, din cauza prevalenței în comun a celei de-a doua superflue; într-adevăr, uneori o particularitate poate fi găsită adoptată de două națiuni, ale căror melodii populare sunt, în toate celelalte aspecte, diferite. Astfel, angajarea minorului șapte, în locul celei de-a șaptea majore, are loc atât în ​​muzica valahă, cât și în cea scoțiană, deși poate exista o diferență mai decisivă de construcție și de caracter, decât cea care există, de fapt, în muzica acestor două națiuni[3].

 

(în paginile următoare, Engel reproduce partiturile Hora Dance of Wallachian Soldiers, apoi continuă – n. n.)

 

În interesanta ediție The Songs of Scotland (Cântecele Scoției) a lui G. F. Graham, pot fi văzute mai multe melodii, în care se folosește cel de-al șaptelea minor, în locul celui de-al șaptelea major. Editorul, în comentariile critice despre aceste melodii, observă, în mod repetat, această particularitate și susține că aceasta „este în acord cu adevăratele tonalități scoțiene vechi”[4].

 

La pagina 100, unde reproduce o Hungarian air, care începe cu versul „Az al földön halász vagyok én” (Sunt pescar de câmpie), Engel găsește un motiv dintr-un cântec valah și trece la comparații, pe baza aceleiași „secunde de prisos”:

 

„Un motiv, precum cel care urmează, este cel mai frecvent întâlnit în muzica valahă:

 

 

Desigur, este imposibil să înțelegem efectul particular și fermecător al unor astfel de motive, fără a le vedea în legătură cu melodica din care fac parte. Prin urmare, voi insera aici o melodie valahă, în care iese în evidență exemplul de mai sus, după cum se va vedea în fiecare dintre cele trei părți. Chiar dacă nu prezintă ritmurile obișnuite ale unor secunde de prisos, această melodie este foarte melodioasă și expresivă chiar și pentru urechile neinițiate în caracteristicile muzicii valahe. Însoțirea este astfel aranjată încât să transmită cititorului o idee despre efectul produs, atunci când melodia este interpretată de o trupă valahă. Instrumentele folosite, de obicei, sunt trei sau patru viori, un nai și un fel de chitară sau, mai degrabă, de lăută, numită Kobsa[5].

 

O altă comparație a elementelor comune între un Hungarian Air, care începe cu „Bárha a bubánat nyomja lelkemet” (Când tristețea îmi apasă sufletul), și Hora Dance of the Wallacians pornește de la constatarea că „efectul foarte frumos al schimbării din la major în la minor, în acest cântec este mult îmbunătățit atunci când melodia este, așa cum ar trebui să fie, repetată de mai multe ori, într-o mișcare lentă, pe un ton susținut de voce și cu respectarea semnelor de exprimare. În exemplul următor, un dans valah, numit Hora, dă însoțirea așa cum a fost aranjată melodia de domnul Wachmann din București, după auzirea muzicii interpretate de o trupă mică. Aici avem modularea – muzică destul de neobișnuită – de la o cheie majoră, la cheia minoră a treimii minore”[6], iar după ce reproduce partitura Horei, Engel scria: „o modularea și mai singulară decât cea din exemplul precedent o reprezintă schimbările abrupte de la o cheie la alta, care pe oamenii din unele țări par să îi încânte. Trecerea bruscă, de la o cheie minoră, la o cheie majoră, cu un ton întreg mai scăzut, care a avut loc în muzica scoțiană și irlandeză, a fost deja observată ca probabil provenind de la construcția cimpoiului. În următorul dans al țăranilor valahi, la major este cheia minorului – un interval străin de scara diatonică a cheii în care începe tonul – și este introdus fără nicio pregătire”[7].

 

Lăutari basarabeni de înainte de anul 1900

 

[1] Carl Engel, An Introduction to the study of National Music, London 1866, p. 3

[2] Ibidem, p. 35

[3] Ibidem, p. 36

[4] Ibidem, p. 38

[5] Ibidem, pp. 100, 101

[6] Ibidem, pp. 128, 129

[7] Ibidem, p. 130


Pagina 98 din 1,266« Prima...102030...96979899100...110120130...Ultima »