„Barbut” – prima carte a lui Roman Istrati
E înspăimântător cât de puţin, dar şi cât de mult poate rămâne după o viaţă de om care a şi trăit. Un maldăr de foi, unele dactilografiate în câteva exemplare, altele scrise de mână, ba şi grupaje de versuri ale unor prieteni, pe care le ţii în depozitul tău de suflet. Cam o sută de poeme se zvârcolesc în aceste pagini pentru a contura pecetea unei individualităţi spirituale. Puţin, dar dacă le asculţi povestea, conştientizezi că ţi s-a încredinţat un tezaur, pe care trebuie să îl desluşeşti şi abia după aceea să-l încredinţezi rafturilor memoriei.
Cicluri de poeme, semnate de Dinu Adam şi Cleopatra Lorinţiu, aflate în moştenirea Roman Istrati
Citind atent poemele şi însemnările lacunare rămase după Roman Istrati, înţeleg că prima lui carte de poezie trebuia să se numească „Barbut”, şi nicidecum „Miezul adânc”, poeme precum „Zaţul ghicit”, „Elegia ţiganilor”, „Destin” („Olga, ţiganca, ţipă peste noapte: / Luaţi ceaune, hai, luaţi arginţi!”), „Întâlnire”, „Barbut”, „Nunta”, „Vorbă grea” etc. urmând să propună o mitologie misterioasă, drept spaţiu liric, pe care poetul o şi schiţase, surprinzător şi admirabil, într-un poem de secvenţialităţi ale efemerului, de clipită cromatice ale condiţilie existenţiale, numit, cu trimitere tranşantă spre prietenul şi mentorul nostru, legendarul profesor Ioan Nemeş, „Colecţia de fluturi”. Acest lung, lung poem, alcătuit din aproape o sută de poeme, de transpuneri picturale străluminate, dar şi un titlu în sine, dactilografiat pe pagina întâi a poemului „Barbut”, probează că Roman Istrati atentase liric la un anume tip de mister solar, dar care, prin organizarea tipologică patriotism – sat mitic – critica imperialismului, impusă de editură, a fost spulberat. A ieşit, ce-i drept, o carte bună de poezie, cu titlu şi structură propuse şi impuse de Constanţa Buzea – admirabil mentor al vremii, „Miezul adânc”, dar nu a ieşit ceea ce îşi dorea, şi dintr-un impuls teribilist, Roman Istrati.
2 exemplare ale poemului „Colecţia de fluturi”
Nu intenţionez să scriu, aici, un studiu despre opera lirică a lui Roman Istrati (o voi face în postfaţa „vestirilor”), dar nici nu puteam trece peste revelaţia acestor manuscrise, care au zăcut prea îndelungată vreme într-o cutie de carton.
