Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi
Despre legendarul scripcar Costache Pompieru, care a compus celebra sârbă care îi înveșnicește porecla, au legendat diferit și Alexandru Odobescu, și Alexandru Davila. Odobescu, de pildă sugera că autorul sârbei publicate de Dimitrie Vulpian, în „500 de hore românești”, drept „Sârba Pompierilor”, este fratele mai mare al lui Ionică și al lui Gheorghe Ochi-Albi, și, deci, fecior al lui Năstasi din Botoșani, care, pe la 1850, făcuse albeață la ochi, și nepotul vestitului lăutar „Suceavă”, de la 1774-1810, conform lui Ubicini, și care se numea, de fapt, Ion Angheluță din Suceava. Năstase și-a făcut propriul taraf abia în 1810, dar la Botoșani, pentru a nu concura cu taraful tatălui său, Ion Angheluță având, în Suceava, o concurență puternică, din 1774, în taraful lui Vasile Pletosu din Pintig, care, în 1802, cânta la sărbătoarea breslelor din Suceava, folosind, împreună cu fiul și ginerele său, vioara, cornul englezesc și clarinetul (descrierea evenimentului, în colecția de documente „Suceava – File de istorie”, realizată de Arhivele Statului din Suceava).
Precum Năstasi, odinioară, cei trei feciori ai lui, Costache, Gheorghe și mezinul Ionică, s-au mutat la Iași, în 1852, unde și-au făcut propriul lor taraf. Ulterior, adică după 1860, aveau să plece, odată cu Curtea Domnească, la București și să se impună, deși aveau în basarabenii Ciolacu și Dinicu o minunată concurență. Costache Năstasi Ochi-Albi avea să fie cunoscut drept Costache Pompieru încă din perioada ieșeană.
În 1852, după ce rușii și turcii s-au retras din disputa pentru principatele dunărene, asigurarea ordinii fiind făcută, prin decizia Puterilor Garante, de către austrieci și polonezi, un ofițer polonez (numele îl găsiți în scrierile din tinerețe ale lui Odobescu) a organizat serviciul de pompieri în capitala Moldovei, adeseori fiind văzut pe tulumbă chiar și în halat de casă. Pompieria face să crească adrenalina (știu asta, din perioada serviciului militar), iar Costache Ochi-Albi, care deja compusese „Cântecul lui Bujor” (doar haiducul Pietraru își compunea singur cântecele, plătind lăutarii să le învețe și să le răspândească – spune Odobescu), s-a înscris printre voluntarii polonezului și, de aici, porecla și aparentul nume de mai târziu.
Ofițerul polonez avusese și el o întâmplare cu Bujor (socrul lui Darie, haiducul din Marginea bucovineană), care îi aținuse calea pe la Târgu-Frumos și i-a luat toți banii. Apoi, întrebându-l cine e, pentru că i se părea cunoscut, darie îi… dăruiește 5 monede, din punga pe care i-o luase, pentru că pompierul-ofițeri salvase de pârjol și casa surorii lui din Iași – cât și dacă a primit și Costache Ochi-Albi zis „Pompieru”, care participase la salvarea casei surioarei haiducului Bujor încă nu am aflat. Dar un lucru vreau să-l subliniez: în spatele oricărui cântec național românesc demn de neuitare, dar îmbrâncit în uitare chiar de către români, se află câte o tulburătoare poveste de viață și de creație. De aici ideea de a începe, cu „Zicălașii”, fonotecarea altor 300 de cântece vechi naționale, cu un film document, în care să spunem cât știm din povestea fiecărui cântec sau lăutar, precum și a celor care le-au notat, ca să nu se piardă – în mare majoritate, germani.
Și iată că, în 1922, Alexandru Davila venea cu o altă legendă, meritată desigur, despre legendarul violonist:
„Într-o seară de vară, plictisiţi amândoi, bătrânul Cazes şi cu mine, plictisiţi de căldură probabil, ne duserăm să luăm masa la Şosea, la Vila Regală, în care fusese în vremuri instalată instituţiunea V. A. Ureche. Cocoţaţi pe o moviliţă unde era pusă masa, aşteptam la răcoare să ne vie aperitivele şi mâncarea, când deodată nişte piţigăituri, discrete dar stăruitoare, străbătură prin tufişuri. Bâzăit ca de albine, ar fi zis Eminescu. Cunoşteam aceste piţigăituri, nu erau de albine, ci de cine ştie ce lăutari oropsiţi şi cărora le cădeau pleaşcă muştirii degeaba aşteptaţi şi degeaba doriţi. Zbârnăitul acesta însemna: „Chemaţi-ne şi pe noi, să vă cântăm ceva, ca să ne daţi câţiva gologani“. I-am fi chemat, desigur, împlinindu-le astfel dorinţa şi nădejdea, dar, zău, prea cântau fals. Bătrânul Cazes, cunoscându-mi damblaua, scoase parale şi-mi zise: „Dă-le ce vei voi, Alecule, ca să ne lase în pace”. Mă dusei să împlinesc cerinţele prietenului meu şi, după o clipă, venii iar la el, cam plouat îngânai: „E un moşneag”. Cazes mă pricepu, strâmbă din nas şi zise: „Fie în voia ta!”, atât aşteptam şi eu făcui repede un semn spre tufiş şi, urmat de alţi lăutari zdrenţăroşi, unul cu naiul, altul cu cobza, bătrânul scripcar, zdrenţăros şi el, îşi făcu apariţiunea puţin elegantă şi puţin impunătoare! Se aşează bine în lumină şi îmi zise: „Nu mă mai cunoşti, coane hilică? Fireşte, că e de mult de-atunci. Să fi fost dumneata de vreo 5-6 ani. Acum dec!, eşti băiat mare!”. Zgâiam ochii la bătrânul lăutar. Îi priveam mustaţa şi sprâncenele cărunte, faţa sarbădă, zbârcită, pleoapele grele, dar mişcându-se repede peste nişte ochi scânteietori. Degeaba mă uitam la moşu: nu-l recunoşteam. El continuă: „Coane hilică, eu sunt Pompierul!”. „Care Pompieru?”, strigă Cazes. „Păi Pompieru, ăl cu sârba!”. Cazes sărise în picioare. Acum privea la bătrân cu ochii ţintă şi şopti: „Te credeam mort de mult”. „Muream eu, dar m-a vindecat Domnul General”, mormăi moşneagul. Eram tustrei, Cazes, Pompieru și cu mine, pătrunşi de o adâncă emoţiune. Se aşternuse pe moviliță o greoaie tăcere. Cazes o rupse: „Cântă sârba ta”, zise el moşneagului. Moşul dădu din cap, se retrase mai în umbră, acordă, calea-valea, strunele bietei scripci crăpate (o sârmă şi trei coarde prost răsucite), îşi îndreptă căluşul, îşi trase arcuşul pe sacâzul lipit de gâtul scripcii şi apoi, bătând tactul cu piciorul, cântă sârba pompierului.
Am auzit această sârbă, cântată mai bogat de tarafuri mai mari, înzestrate cu fel de fel de instrumente; dar acea zguduire sufletească n-am mai aflat-o niciodată nicăieri. Şi era doar o zbârnăială, o biată zbârnâială. Să pun impresia pe seama momentului, dacă vreţi. Dar nu mi-ar fi iertat s-o las uitării. Cine era Pompierul? Cum îl chema? Nu ştiu şi poate nici el nu mai ştia. El era Pompierul. Scurt.
Pe la 1840, ţigănuş mititel, venind cine ştie de unde, el apucase o scripcă aruncată, încinsese pe ea patru sfori şi zbârnăia din ea cum da Dumnezeu. Aninat de un taraf, care colinda din sat în sat, el cutreieră aşa multe meleaguri şi prinse din gura poporului multe cântece. Turcii lui Omer-Paşa, îl goniră spre Bucureşti, unde fugise întreaga populaţiune dinspre Dunăre. Armata opusă de capitala ţării celor patruzeci de mii de oameni ai lui Omer-Paşa se compunea din pâlcul de pompieri din Dealul Spirii. Se căutau voluntari pentru a mări această mână de viteji adoratori ai duhului de jertfă, tânărul ţigan îşi aruncă scripca şi se angajă. Făcându-şi zdravăn datoria, el fu rănit în pântece de o baionetă turcească. Cinci ani de-a rândul purtă această rană, pe la toate babele şi pela toţi bărbierii din mahalale. În 1853, venind în Bucureşti tată-meu, ca trimis al guvernului francez, după cererea lui Vodă Barbu Stirbey, tânărul medic – un apostol oarecum – descoperi rănitul din ’48 şi îi dădu îngrijirile necesare. Pompierul, vindecat, îşi regăsi meseria de scripcar, numele însă nu, şi rămase Pompierul. Cam pe atunci compuse el frumoasa sârbă. O mai fi compus el şi alte bucăţi, dar cine le mai ştie? S-au pierdut ca şi adevăratul lui nume. Astfel, din trecutul său turbure poporul păstrează în amintirea sa, ca într-o comoară, mărgăritarele nepreţuite: un cântec, un mănunchi de versuri, o poreclă”[1].
[1] Davila, A., Pompierul, în Gândirea, No. 5, Anul II, 15 iunie 1922, p. 94
