Coruperea lui Dumnezeu

Coruperea lui Dumnezeu

     Nu ştiu cum să vă spun, dar nici să vă mint nu mă lasă mintea şi inima, deci am să vă aduc la cunoştinţă faptul că, după experienţe şi observaţii de aproape o viaţă de om, am putut constata că şi bunul Dumnezeu ia şpagă.

     Şi tot e prea puţin spus, pentru că, dacă aveţi răbdare cu mine, veţi pricepe singuri că bunul Dumnezeu e titanul corupţiei universale, atât în cer, cât şi pe pământ.

     În România, cel mai aprig corupător al bunului Dumnezeu este evlaviosul erudit patriot oriental-ortodox Gigi Becali, cel care, după cum singur, de bună voie şi nesilit de nimeni – vorba vechilor hrisoave, bătea şeaua DNA-ului, ca să priceapă sfinţii, înaintea partidei Chelsea-Steaua, pentru gloria şi victoria românismului milenar şi daco-romaniuk era dispus să-i livreze bunului Dumnezeu, pe Sfântul Munte Athos, nici mai mult, nici mai puţin decât două milioane de euro.

     În mod stupefiant de surprinzător, bunul Dumnezeu pare să fi luat şpaga cu cosmică bucurie, pentru că, la pauză, românismul milenar şi daco-romaniuk triumfa printr-un 1-1 formidabil, de care aflase, telefonic, şi evlaviosul prea fericit Becali. Numai că, la pauză, după cum se pare, bunul Dumnezeu a pretins încă două milioane de euro, pentru menţinerea victorioasei egalităţi şi în a doua repriză, dar, cum Becali o făcu pe niznaiul, ca niznaiul i-a răspuns şi bunul Dumnezeu, prăvălind, spre finalul sfintelor negocieri coruptive eşuate, o înfrângere decisivă peste românismul milenar şi daco-romaniuk.

     Dar nu numai Gigi Becali, ci şi majoritatea românilor îl corup pe bunul Dumnezeu, oferindu-i şpagă ba pentru obţinerea unui dar neprevăzut în infailibilul Plan Divin (şi-atunci, Dumnezeu dă sau nu dă câte o rectificativă, după modelul guvernelor Boc şi Ponta), ba pentru nemiloasa pedepsire a unui blestemat de duşman al corupătorului ortodox de credincios.

     Iar bunul Dumnezeu, prin filialele lui pământeşti, inclusiv idolatrele relicve, adună şpaga munte lângă munte şi rezolvă traficul creştin de influenţă în funcţie de consistenţa şpăgii.

     Că-aşa-i românul daco-romaniuk: păcătuieşte în zilele de muncă şi cumpără sfântă bunăvoinţă şi iertare de sărbători.

     Pe corupătorii de Dumnezeu îi puteţi identifica mai ales în Săptămâna Luminată, când se toţi înfăţişează pe micul ecran, la radio sau pe pagina întâi a ziarelor (dacă-s oameni cu stare, mai ales politicieni), dar şi în banalul spaţiu civic, pledând ca „în Săptămâna Mare” sau „în Sfintele Zile de Paşti să fim mai buni”, adică se ne prefacem, timp de maximum zece zile, că am fi mai buni, iar în restul anului – la jaf, cruzime şi viol public, tataie!, precum ni-i firea noastră daco-romaniukă.

     De ce n-am încerca să fim mai buni, de la clipă la clipă, de la zi la zi, de la an la an, pe parcursul întregii vieţi?

    Gata, deja văd că am luat-o razna social, moral şi daco-romaniuk…

Bursa spagii, la Suceava

Bursa şpăgii, la Suceava

       La Suceava, bursa şpăgii funcţionează aprig şi necondiţionat, atât de necondiţionat încât proştii şmecheri ai PDL încă nu au fost înlocuiţi din funcţii decizionale de către proştii şmecheri ai USL, pentru că ultimii proşti şmecheri încă n-au izbutit să strângă şpaga care să-i propulseze în moţul unor instituţii judeţene sau descentralizate.

       Conform informaţiilor de largă circulaţie publică judeţeană (doar DNA, Parchetul – de lemn, Tănase!, securitatea totalitaristă, Prefectul Sorin Sinescu şi Preşedintele C.J. Suceava, Ioan Cătălin Nechifor, n-au auzit nimic), un post de cârmaci USL al unei instituţii bugetare costă 60.000 euro, plus un cal de rasă sau echivalentul lui în altă natură (mai ales natura terenurilor urbane, inclusiv cele de veci), pentru că noua burghezie proletaro-ţărănească adoră să-şi vadă progeniturile făcând echitaţie.

       Conform aceloraşi informaţii publice şi folclorice (investitorii în şpăgi se laudă, ca să se impresioneze sărăntocii de votanţi devotaţi cât de potenţi sunt domniile lor – domn însemnând, în fond, stăpân), un post de demnitar se adjudecă doar cu 120.000 euro, şpăguiţi prin „pierdere” la bambilici, adicătelea la „table” (judeţ sărac, deh!, Bucovină în faliment ascendent), în vreme ce un post de domn bugetar (leafă mare, muncă ioc!) se adjudecă ori cu 5.000 euro, direct la cucoana cadristă, ori prin relaţii de rudenie sau de încuscrire-încumetrire, ori cu o stagiune de evlavioase cântări în campania electorală.

       Ca şi în trecut şi, mai ales, cu aceleaşi personaje, şpăguirile în posturi  se fac „prin concurs” discret, ba chiar secret de stat, şi fără nici o abatere de la puhoiul de prevederi legale.

       Singura necunoscută pare a fi numele mahărului sucevean care adună şpăgi graţioase, cu aerul că nici usturoi n-a mâncat, nici politica nu-i miroase. Necunoscut rămâne bişniţarul politic doar pentru DNA, Parchetul – de lemn, Tănase!, pentru securitatea totalitaristă a ălora (şi a lui Băsescu, dar şi a USL), Prefectul Sorin Sinescu şi Preşedintele C.J. Suceava Ioan Cătălin Nechifor, nu şi pentru mulţimile aduse la sapă de lemn, dar care, entuziaste şi disciplinate, aţi mers la vot, pentru a vă asuma, în locul recentului coşmar portocaliu, un viitor galben de umilinţe.

Splendida epopee a umilirii politicienilor

Splendida epopee

a umilirii politicienilor

       Habar n-am de unde s-au ivit peste noapte în noaptea veşnic născătoare de monştri a televiziunilor, radiourilor şi ziarelor judeţene, unul mai simplu îmbrăcat şi mai rudimentar vorbăcios decât celălalt. 

       Semănau atât de mult cu cerşetorii profesionişti ai Sucevei, mai ales în repertoriul persuasiv, încât, indiferent de ce le ieşea pe gură, poporenii electori nu auzeau decât replici de genul: „Agiutî-ma cu un vot, să-mi ieu o pâne!”, „Dă şî mie, dă şî mie!” sau „Cie-va milă, agiutaţi cu un vot pi un biet ninorocit!”.

       Prin urmare, poporenii electori, şi ţăranii de târg, dar şi târgăii de la ţară, au prins să se simtă, tot pe neaşteptate, domni adevăraţi şi respectaţi, adică stăpâni deplini, în sensul semantic al creştinescului Dominus. Prinseseră toţi mâncărimi la limbă şi deveniseră atât de deştepţi în bună tradiţie românească (la noi există prostul satului doar ca etalon pentru deşteptăciunea suficientă a celorlalţi), încât numai la viitorul şi binele ţării se gândeau.

       Din nefericire, gânditul la români (mărturii, în: Cantemir, Balş, Spleny, Budai-Deleanu) este, în mod tradiţional, şi mai sărăcăcios decât nivelul de trai, aşa că domnii, adică stăpâni, ţărani de târg şi domnii, tot stăpâni, târgăi de la ţară, dorind instinctual să evite toxiinfecţiile intelectuale, gândeau la binele ţării retoric şi cu ţârâita („Da’ cu viitoru’ ţării ce facem?”), iar vorbăcioşii (Băişanu, Donţu, Onofrei şi ceilalţi, ale căror nume îmi sunt total necunoscute – de Mîrza, Flutur, Ilie fac abstracţie, ei fiind, cu calităţi şi defecte, chiar politicieni), gângureau savant, academic şi cu mare responsabilitate naţională şi patriotică: „Dumneavoastră îmi daţi un vot, iar eu vă dau viitorul şi binele ţării!”. Un răspuns mai frumos, mai înţelept româneşte şi mai convingător nu se putea da, aşa că toţi vorbăcioşii, de la Băişanu, până la cotizanţii disperaţii ai poporului Diaconescu, promiteau otova, identic, la fel şi la unison.

       Brava, să vă trăiască!

       Straşnic m-am mai simţit eu, ca ţăran urban ce mă aflu, stând cu ochii şi auzul ventuze pe micul ecran al beznei născătoare de monştri al televiziunilor locale, atunci când electorii români din judeţ se răfuiau pentru umilinţele din anii care urmează umilindu-i pe vorbăcioşi, ba mi-i şi închipuiam pe acei români aruncând mărunţişul votului democratic în cutia milei electorale, susurând printre dinţi: „Na şi ţie, bă! Să fie de sufletu’ tatii!”.

       Ce-a urmat nici că mai urmează. Vorbăcioşii şi-au tras costume şi raglane lungi, de firmă, s-au urcat în limuzine şi duşi au fost – Dumnezeu să-i odihnească în pace!