Istoria, cu gura până la urechi
„Un Român, căruia Marele Vizir voi să-i smulgă secretul ascunderii Domnului Ţării Româneşti, Vlad V (în Constantinopol), recunoaşte:
– Ştiu unde se află, dar nu ţi-l voi spune, căci ştiu, asemenea, să mor şi să tac!
Un semn făcu Vizirul şi capul credinciosului Român se rostogoli pe pământ. Atunci Vizirul turc se întoarse către cei ce erau împrejurul lui şi le zise:
– Dacă Vlad ar avea o armată mai numeroasă de asemenea bărbaţi de credinţă, peste puţin ar putea s-ajungă Domnul lumii întregi.
*
Un rege al Poloniei zicea că Românii sunt neîmblânziţi, că ar fi mai lesne să capete cineva de la dânşii printr-un mijloc, decât prin arme, şi că e mai bine a-i avea amici, decât a cerca să-i subjuge cineva.
*
„La 1385, o armată inamică, venind cu rezbel asupra Românilor şi Sârbilor, văzându-i descurajaţi, le propuse pacea, cu nişte condiţiuni umilitoare. Unul dintre căpitanii Domnului Mircea al României, anume Vitejescu, află de cuviinţă să nu primească pacea şi, spre a încuraja pe compatrioţii lui, le jură a le aduce capul împăratului inamicilor. Zicând aceasta, se făcu nevăzut şi trecu, ca dezertor, în tabăra inamică. Îl prinseră şi-l aduseră în cortul împăratului, care voia să afle vreo ştiinţă de la dânsul şi, pe când căpetenia inamicilor îi făcea mai multe întrebări, el se repezi la dânsul, cu sabia în mână, şi-l răsturnă cu o singură lovitură, apoi căzu şi el, sub numărul sateliţilor ucisului.
Kraida, amanta (iubita – n. n.) acestui erou, pe care el o lăsase leşinată, în momentul când îşi luă ziua-bună de la dânsa, acum deşteptându-se pierdută, părăsită şi disperată, se îmbrăcă în port bărbătesc şi se duse în tabăra ne-oaspeţilor, să-şi afle amantul. Sosi tocmai în minutul când îl conduceau înaintea împăratului inamic, luă voia de a-l urma, să lupte şi ea alături cu dânsul, şi căzu împreună cu el.
*
În bătaia de la Roman (în Moldova), când Ştefan cel Mare puse contra inamicilor numeroşi o armată foarte mică, calul său fu ucis sub dânsul.
– Copii, nu vă daţi!, strigă el pajilor lui.
I se dete un alt cal, se începu iar lupta sângeroasă şi nu lăsă sabia din mână decât după ce a mai adăogit un laur mai mult la coroana sa”[1].
[1] Câteva trăsuri din istoria specială a Românilor, în Amicul Poporului / Călindariu pe anul comun 1861, Sibiu, Tipografia lui S. Filtsch, 1860, pp. 51-53
