Dragusanul - Blog - Part 102

Polek: Călătoria lui Iosif al II-a prin Bucovina, în 1786

 

„Baronul Enzenberg a lucrat cu zelul obișnuit pentru îmbunătățirea stării Bucovinei[1]. Și succesul nu a reușit să se concretizeze. O imagine foarte vie a progresului pe care țara l-a făcut sub administrația lui Enzenberg, în special în ultimii ani, este evidentă în raportul Rationarium Provinciae, din 25 februarie 1786[2].

 

În această descriere a țării, populația, la acea vreme, cu 29.102 familii, constând, în cea mai mare parte, din moldoveni, poloni, ruși și unii germani, crescuse, de la aproximativ 17.000 familii, în 1778, cu 11.641 familii. Această populație nu mai este preocupată exclusiv de creșterea bovinelor, ci se apropie deja de agricultură și de industria regulată.

 

De asemenea, a fost posibil să aducem artiști, producători și meșteri în diferite profesii, astfel încât în ​​cele trei orașe (Cernăuți, Siret și Suceava) și în câteva localități frumoase, să se dezvolte prin profesiile cele mai necesare, ca: lăcătuși, tâmplari, pantofari, tăietori, șelari, pălărieri, săpunari, olari, cărămidari, rotari, brutari, berari, măcelari, împletitori de coșuri, un ceasornicar etc. Desigur, după cum spune generalul, cei mai mulți dintre ei erau dintre cei cărora le lipsea experiența și nu aveau cunoștințe suficiente despre meseriile respective. Nu ar fi putut profesa într-un oraș din Austria sau din provincie dezvoltat; numai aici, unde nu numai că nu exista o ofertă, ci și o lipsă, au devenit necesari. Deși fermierul local își asigura, în mare parte, cele necesare pentru nevoile sale simple, iar consumatorii din orașe nu erau încă atât de numeroși, încât să ofere un venit suficient unui număr mare de profesioniști și comercianți, totuși va avea oameni care își înțeleg bine munca sau arta și care, dacă vor fi folosiți în vocația adecvată, își vor asigura cele necesare traiului și vor contribui, din punct de vedere economic și nu în mod risipitor, la dezvoltarea economică a provinciei, de îndată ce producătorul de ceasuri a câștigat sume mari aici, din Moldova, iar șoseaua care a fost construită abia anul trecut a adus importante venituri bănești.

 

O nevoie urgentă a condus la construcția a două gatere (la Kupka, pe valea Siretului, și pentru Kapokodrului, pe valea Moldovei) și a 2 mori de măcinat (pentru Kotzman și valea râului Siret).

 

Pentru a limita consumul de vin, în special vinul străin Brant (ucrainean), s-au eliberat autorizații pentru construirea de fabrici de bere, fără a plăti o taxă. Acest lucru a creat fabricile existente, cu excepția celor care erau în curs de construcție, la Suczka (Jucica – n. n.), lângă, Cernăuți, și, deși nu intrau în categoria fabricilor de bere bine construite și dotate, ele au livrat o bere destul de bună, care a fost intens băută în țară.

 

 

Pentru a stimula comerțul și traficul, au fost construite, în Zastawna, Kuczurmare, Styrcze, Graniczestie și Wama, dar și în așa-numita Poiana Stampi, de pe noua șosea de comunicație cu Bârgău, hanuri pentru călători, dotate cu camere, grajduri și hambare, care au servit și pentru cazarea trupelor în marș.

 

Datorită creșterii populației și dezvoltării economice, puterea fiscală a țării a fost, de asemenea, crescută foarte mult. Conform proiectului de venituri fiscale finale pentru anul 1784, impozitele și taxele suverane, care, în primii ani, au dat visteriei peste șaptezeci de mii de guldeni, au fost 154.298 fl. 28 8/12 kr, contribuția reală (impozitul familiei) 62.248 fl. 56 6/12 kr., taxe de familii, 22.785 fl. 50 kr., contribuția pentru cazare militară 11.189 fl. 33 7/12 kr., lemnul tăiat 3.403 fl. 31 4/12 kr., Relația de muncă (compensația robotei) 3.596 fl. 45 kr., Deseatina (taxa moldovenească pe stupi și porci) 25.285 fl. 14 kr., goștina (taxa moldovenească pe ovine și caprine) 15.440 fl. 41 kr., căldărit (taxa moldovenească pe vin) 1.269 fl. 7 5/12 kr. 15 kr., Vulpe Kreczunului (taxa de blăni de vulpe, în raionul Cernăuți) 1.171 fl. 30 kr. și impozitul alodial (impozitul pe proprietate) 7.886 fl. 1 9/12 kr. În plus, a existat excesul de venituri, din diferența tarifară bucovineană, aparținând taxelor galițiene, care a fost transferată, de la gubeniul galițian, la districtul bucovinean. În anii guvernării militare 1784/85, veniturile s-au ridicat la 58.787 41 coroane.

 

Dar nu numai în ceea ce privește dezvoltarea materială, ci și în ceea ce privește cultura intelectuală, au fost înregistrate progrese majore. În 1783 și 1784, numeroasele mănăstiri, cu excepția a trei (Dragomirna, Putna și Sucevița) au fost desființate, iar bunurile lor au fost preluate în administrația de stat și din veniturile lor, precum și din veniturile episcopalului, cedate Curții Supreme mai devreme (în aprilie 1783). Bunurile acestea au fost folosite pentru întemeierea Fondul religios greco-oriental[3], din care întregul cler greco-oriental din Bucovina își primește salariul fix, încă de atunci. În al doilea rând, conform formulării înscrisului de mână imperial din 19 iunie 1783, Fondul religios greco-ortodox contribuie la promovarea școlii bucovinene. Baronul Ezenberg a luat primele măsuri în această privință. El însuși scria, în raportul său: Două școli gimnaziale germane, în care se învață și moldovenește, una dintre ele la Cernăuți, iar cea de-a doua la Suceava, au fost înființate și este impresionantă pentru națiune. În acestea, moldovenii sunt pregătiți pentru școlile naționale, dintre care patru au fost deja înființate, după care se vor forma treptat școli triviale. Faptul că întemeierea de şcoli, la fel ca şi în cazul celorlalte elemente de îmbunătățire a vieţii, nu a ajuns la stadiul care s-a dorit se datorează prejudecății și neîncrederii românilor față de toate inovațiile, prejudecăţi care nu pot fi îndepărtate, de-a lungul vremii, decât prin dovezi și convingeri.

 

În ceea ce privește administrația de stat, aceasta a fost doar interimară şi formată doar din cei mai necesari funcţionari. Ei se aflau în subordinea a trei auditori superiori și a patru direcții, pe lângă direcția economică superioară (din decembrie 1784), care era responsabilă pentru magistrații numiți în cele trei orașe și în consiliile satului și (pentru direcția economică superioară), birourile economice pentru bunurile camerale și spirituale, prin care au fost observate și implementate diferitele instituții polițienești și îmbunătățiri economice.

 

Iosif al II-lea, autorul “cumplitului rapt austriac”

 

Enzenberg enumeră următoarele ameliorări:

a). Şoselele pentru comunicații mai lesnicioase cu Transilvania, prin Bârgău, spre Dorna Candreni se intersectează cu cea a Coşnei (adică peste Rodna) și continuă spre Gura Humorului, de unde pleacă, prin Solca, Vicov, Storojineţ și Selenov, în Galiţia.

 

b). Crearea unui sat nou, pe Şoseaua Bârgaielor (Burgoer Strasse), numit Poiana Stampi, unde a fost deja construit un han spațios. În acest scop, se iau măsurile necesare pentru curăţarea terenului, asanarea mlaştinilor și pentru a face totul adecvat pentru utilizare, astfel încât zona să poată fi populată și să se poată face proviziile pentru întreținerea viitoare a şoselelor.

 

c). La Vatra Dornei va fi construită o brutărie militară și o moară cu 2 pietre, pentru o întreagă companie care a fost adusă acolo și care va fi încartiruită acolo pentru a asigura siguranța noii colonii și pentru a promova această intenție, fără a o extinde în altă măsură, în afara modului de asigurare a pâinii. În plus, există acele hanuri la şosea, care se află în zonele nepopulate, pentru a oferi călătorilor cazarea necesară și pentru a stabili un motiv al așezării unor colonişti.

 

d). Pentru a controla nevoile publice, va fi construită, în Suceava, o cazarmă pentru o întreagă companie și un birou pentru ştabi și alți ofiţeri, şi se va aloca teren pentru construirea unui spital pentru 50 de bolnavi, apoi va fi construit un apartament pentru auditorul districtual, împreună cu cancelaria și temnițele necesare, permisul și materialele necesare fiind deja furnizate.

 

e). În ceea ce privește economia prin economate, cererea pentru un hambar de cereale și o moară, la St. Ilie, lângă Suceava, și o fabrică de cherestea la Vatra Dornei sunt de așteptat în acest an.

 

De dragul agriculturii, s-au făcut demersurile necesare pentru a-i învăța pe localnici cum se face o cultură autentică. Exemplificările constau în modul de a cultiva pământul, timpul de a face acest lucru și de a-l cultiva, de a trata pământul, în funcție de circumstanțe, de a ajuta natura și de a fi mai preocupat de avantajele pe care le oferă terenul mâinii muncitoare. În cele din urmă, învăţămintele li s-au părut ciudate.

 

f). Cartografierea geometric-economică a țării și inventarierea de bază trebuie realizate conform unei conscripții a familiilor, prin care să se identifice subiectul care achiziționează bunuri imobiliare și pentru a se pune, astfel, bazele unor taxe și impozite ieftine și proporționale.

 

 

Acesta era starea Bucovinei, atunci când Iosif al II-lea și-a pregătit o nouă călătorie prin jumătatea estică a vastului său imperiu.

 

Instrucțiunile pentru această călătorie sunt cuprinse în următoarea scrisoare de mână către, adresată președintelui Consiliului de război al Curții:

 

„Dragă mareșale de câmp Hadik! Trec pe traseul călătoriei începută și zilele în care intenționez să poposesc la Reyse se vor respecta. În această situație, veți informa Marele Comandament General din Galiţia despre Bucovina, astfel încât, conform principiilor pe care le-am stabilit, o dată pentru totdeauna, să nu aibă loc ceremonii și nici unele reparații pe traseu, care sunt în totalitate inutile şi dezonorabile.

 

Numărul de cai din fiecare secțiune, care trebuie să aştepte, să fie 38, din care 3 înşeuaţi şi 6 și 5 pentru 4  trăsuri; dar dacă drumurile sunt prea proaste și caii sunt prea mici, puteți testa și trăsurile cu 6 sau 8 cai, ceea ce înseamnă că ar ieși 44 de cai.

 

Întrucât, cu o astfel de reședință, nu puteți prezice dacă nu va trebui să schimbați programul pentru o zi sau alta, îl voi anunța eu, întotdeauna, uneori printr-o ştafetă sau printr-un proprietar și, de asemenea, este nevoie şi de o caleaşcă pentru un curier, care îmi va aduce veşti; trebuie să existe încă 4 cai, în așteptare, pentru acest lucru; în total, prin urmare, vor exista, întotdeauna, un număr de 48 de cai pregătiţi, cu excepția drumurilor bune, unde 42 de cai sunt îndeajuns.

 

În secțiunile care sunt stabilite aici, care nu sunt târguri sau orașe mai mari, trebuie să existe o cantitate mică de pâine, de carne și suplimentar, în zilele notate, pentru ca bucătarii mei să vină, să găsească ceva, din care ştafeta precedentă îl va anunţa; numai acestea trebuie achiziționate, într-o cantitate proporțională și nu prea devreme, pentru a nu fi supuse deteriorării.

 

În această moderație, vă veți instrui comanda generală subordonată. Luxenburg, 30 mai 1781 Iosif”.

 

 

Călătoria a început, pe 16 iunie, de la Viena. A trecut prin Graz (17 la 19), Pettau (20), Ebensfeld (21 și 22), Warasdin (23), Agram (24), Karlstadt (25), Zengg (26), Gospich (27), Jessenitza (28) ), Karlstadt (29), Petrinia (30), Gradiska (1 iulie), Brod (2), Vinkovce (3), Mitrovitz (4), Semlin (5), Peterwardein (6), Titel (7), Zombor (8), Szegedin (9), Szentes (10), Nagyállás (13), Cluj (14), Karlsburg (15), Sibiu (16-20), Mediaș (21), Szász-Régen (22), Borgo-Prund (23)[4].

 

În Bucovina, împăratul trebuia să urmeze planul inițial; venind din Borgo-Prund, trebuia să petreacă noaptea în Dorna, pe 24 iulie, dar a continuat călătoria spre Câmpulung, în acea zi. În noaptea următoare, el a petrecut la Suceava. De asemenea, el a rămas cu greu în Cernăuţi, timp de 24 de ore (26 iulie)[5]. Cu toate acestea, a izbutit, tot timpul, să privească atât de intens încât, după cum vom vedea mai târziu, el putea lua deciziile care aveau o importanță majoră pentru întreaga țară. În acest moment, trebuie să ne amintim despre un singur incident, pe care canonicul Kunz (pastorul din Cernăuţi, din 1822, până în 1864) l-a scris în cronica sa. Kunz scrie: „În timpul prezenței sale la Cernăuţi, în 1786, Majestatea Sa Împăratul Iosif al II-lea l-a rugat pe pastorul local, venerabilul domn Kekert, să-i spună mijloacele de menținere și de susținere a cultului catolic. Când s-a vorbit despre construirea unei biserici, Majestatea Sa l-a luat pe părintele Wenceslaus (cum era numit de obicei domnul Kekert) de braț și a mers cu el spre locul unde se află acum biserica. Mergând și coborând drumul și, astfel, vizitând localitatea, el a spus că va avea o splendidă biserică, în formă de cruce, care se va construi acolo, cu patru intrări, orientate spre toate părțile lumii și cu un altar care se va înălţa maiestuos în mijlocul bisericii, pentru ca Sfântul sfinților să poată fi văzut și oamenii să i se poată închina din toate părțile, când ușile vor fi deschise”[6].

 

„Wiener Zeitung”, Nr. 64, de sâmbătă, 12 august 1786, conține următorul raport despre șederea în Galiţia:

 

„Majestatea Sa Împăratul a atins, pe 27 iulie, granițele Galiției și a ajuns, seara, la Sniatin, unde, în 28 și 29, a participat la exercițiile de armă. Pe 30, șapte întâlniri cu ofiţeri de rang înalt a avut la Stanislaw, în a doua tabără, de lângă Grodek. Trupele se adunaseră acolo deja din dimineața zilei de 31; li s-a poruncit să mărşăluiască, dar, din cauza ploii abundente, nu puteau să defileze decât în ​​regimente prin faţa Serenisimei Majestăţi. Împăratul a luat masa de la amiază împreună cu generalii actuali. În 1 și 2 august, începând din zorii zilelor respective, au început exercițiile de război”[7].

 

 

[1] Polek, Dr. Johann, Joseph’s Reisen nach Galizien und der Bukowina, Czernowitz 1895, pp. 41-45.

[2] Original în arhiva k. k. Ministerul d. Interior, retipărit din Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria Românilor, Vol. VII, 1876, p. 454-478.

[3] Vgl. Polek, Anfänge des Volckssschulwesens in der Bukowina, S. 45 ff. (Vezi Polek, Începuturile școlii elementare din Bucovina, p. 45 și urm.).

[4] Radics a. a. O. S. 37.

[5] Reise Liste in die Lager von 1786 (K.-A. II. S. 1786-49-2) Vergl. Auch Radics a. a. O. S. 37.

[6] Polek, Ansgewält Capitel aus d. Gedenkbuche der röm.-kat. Pfarre zu Czernowitz. Czernowitz 1890, S. 64.

[7] K.-A. II, S. 1786-49-2 (Orig.).


Izvoarele minerale din Vatra Dornei și Poiana Negri, în 1857

 

Un splendid citat[1] din Dubois-Reymond reprezintă motoul unei cărți, publicată la Viena, în 1868, despre apele minerale din Vatra Dornei și Poiana Negri[2], o carte care conține mărturii și despre povestea de atunci ale celor două localități montane și de care am decis să mă ocup astăzi, drept omagiu adus prietenei mele dornence Anastasia, căreia îi doresc viață lungă și fericită, fericirea – așa cum se știe – cuprinzându-le și fiind condiționată de toate.

 

În prefața cărții, se precizează că deja „de mai mulți ani, izvoarele minerale din Vatra Dornei au fost vizitate de bolnavi din Bucovina, din Moldova și din estul Galiției, fiind considerate a fi surse puternice de fier” și că „multe dintre vindecările realizate au fost motivul pentru care acest oraș balnear este vizitat destul de frecvent în fiecare an, în ciuda unor inconveniente.

 

Sursele de apă Vatra Dornei și Poiana Negri au fost analizate de patru ori, de naturalistul Hacquet și de Dr. Adler”, dar, în noiembrie 1865, când a fost scrisă prefața, la Cernăuți, rapoartele respective nu mai puteau fi găsite, dar se știa că, în toate analizele, apele dornene au fost caracterizate drept „surse de fier puternice”, confirmându-se, asfel, analizele din 1805, făcute de descoperitorul lor, medicul de district Dr. Pluschk.

 

Rezultatele celui de-al patrulea set de analize, făcute de chimistul von Torosiewicz, la cererea cu nr. 38150, din 14 decembrie 1841, a Direcției cercuale de finanțe „Zrödlamineralnew królestwie Galicyj i Bukowiny“, publicate ca raport în 26 octombrie 1865, i-au fost accesibile autorului cărții, Dr. Carl Denarowski, datorită prieteniei sale cu Torosiewicz. Citind raportul, Denarowski garanta, cu experiența sa profesională de medic, că apele minerale dornene „aparțin celor mai bune ape de fier” din Europa.

 

Suceava, biserica armenească – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Călătorind la Dorna, în scopul documentării, Denarowski a beneficiat de „toate facilitățile unei excursii montane”, adică de panorama unor „munții înalți, impunători pe ambele părți ale localității, un birou poștal și o stradă comercială foarte bună”[3]. Sosise, prin Gura Humorului, prin satele Bucșoaia și Frasin, care l-au frapat prin faptul că formau „un contrast puternic” cu sud-estul provinciei.

 

Vama, Stâlpul lui Vodă – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

De la Gura Humorului începe „lanțul muntos”, cu coline domoale, rareori întrerupte de „ziduri abrupte de stâncă”, acoperite cu păduri de brad și molid, i-au făcut impresia unui adevărat „parc natural”, în care, ici și colo, „se ridică mesteceni și coloanele lor” strălucesc printre „ramurile întunecate” ale conferelor. „Se formează dealuri luxuriante și stufoase, care sunt succesive și cresc mereu în formațiuni conice”, odată cu „ridicarea și înălțarea muntelui”, „în vârful căruia se află, uneori, un singur molid zvelt”, care parcă se bucură singur de „o vedere pitorească originală”. Iar în această alternanță a peisajului, Denarowski ajunge la „stația de poștă Vama (1864,80 picioare față de nivelul mării), în spatele căreia” zărește stâlpul de piatră, pus acolo „în memoria lui Rakowica voievod, care a avut o victorie asupra tătarilor, în 1716”. Notează și inscripțiile, pe care le preia din prima monografie a Bucovinei[4], scrisă, cu mult prea multe legendări, în limba germană. „Io Michael Rakowitza, Voievod și Prințul tuturor în Moldova. În 1716, în al treilea an al domniei mele, din partea Porții turcești, i-am înfrânt pe nemți” (Celălalt, ilizibil.). În partea de est: „Uniți cu unii germani, au fost în căutarea unor popasuri unguri și alții din Serbia, atacând capitala noastră, pentru a cuceri Iașii și pentru a ne captura și au pățit în această capitală ceea ce li s-a întâmplat anterior cu principii Woda Nicolaus Maurocordato. Cu toate acestea, avem i-am înfrânt complet, cu ajutorul lui Dumnezeu, și trupurile lor au fost îngrămădite unul peste altul. În semn de aducere aminte, această cruce împreună cu o piatră am construit” (există mai multe cuvinte lipsă aici). Pe latura nordică: „Acest stâlp de piatră a fost construit când am trecut munții Mestecănești și Suhard din Ungaria, să invadez Rodna. De aici am plecat cu Hanul unui număr mare de tătari la Bistrița, unde am făcut pradă mare peste tot și am pus foc în toate orașele, numai singurul oraș Bistrița a fost cruțat. De aici ne-am întors, prin Maramureș înapoi” (restul ilizibil)… „iar tătarii au suferit o mare înfrângere”. La vest: „Condusă de Jordaki Kantakuzenos, hatman al (în rest, ilizibil.)

 

Vama – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Apoi șoseaua care trece prin Vama, după „o înclinare blândă”, duce „spre satul Eisenau, unde se află o topitorie de fier. Acest sat este situat într-un defileu de munte, pe piciorul unui munte abrupt, de înălțime considerabilă, care a delimitat locul ca un zid și pe lângă care trece râul Moldova, prin gâtuitura văii dintre lanțurilor de munte, care stau aplecate ca streșinile unui acoperiș spre marginea drumului. După o puternică curbură a șoselei, ajungi în valea Câmpulungului, care desface aglomerarea munților și oferă o priveliște minunată. De îndată ce intri în această vale, mici dealuri se ridică din drum și, treptat, el se transformă în altele mai mari, și iarăși, câștigând înălțimile alăturate, formează munți înalți, care, în funcție de grupul lanțului muntos, care se alătură până spre Transilvania și Maramureș; întunecatul Rareu, împânzit cu stânci, domină peisajul.

 

După o oră de mers prin această vale, se ajunge, la 1,75 mile de Vama, în orașul Câmpulung (2280,20 picioare față de nivelul mării), numele lui fiind dat de locația propriu-zisă (câmp lung). Închis, de o parte și de alta, cu lanțuri montane înalte, acest oraș se întinde într-o lungă vale luminoasă. El înseamnă o oprire obișnuită pentru călători. Dincolo de ultimele case din Câmpulung, se vede un alt lanț muntos, în partea de sud-est, care se înalță treptat”, numele acestor munți fiind „Runku, Mestiak și Pietri Uziga, însă, în partea de nord-est a catedralei muntoase fiind vârfurile Kokosz și Muntschel… Chiar dincolo de Câmpulungului se văd, spre sud, doi munți în formă de piramidă, stând unul lângă celălalt, amândoi abrupți și proeminenți, formați din stânci roci goale, pe care localnicii îi numesc Adam și Eva, iar, în sud-vest, în direcția masivului Giumalău, se întinde Piciorul Giumalăului.

 

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

De acolo, ajungi în localitatea de munte Pojorâta (2398,80 picioare), în care se găsesc mine de cupru. Cu greu ajungi la ultimele case din sat și-atunci te înfășoară o zonă sălbatic romantică, uimindu-te cu măreția care te întâmpină.

 

Munții sunt aglomerați aici, șoseaua, în ambele părți, este delimitată de munți înalți, abrupți și dens împăduriți, care închid calea prin proiecții puternice, astfel încât noi șerpuim pe meandre care se înfățișează ochilor în întreaga lor splendoare.

 

Curând, munți și mai înalți se ridică de lângă șosea, la distanță mică, și se ridică și se înalță unul peste altul, oferind o vedere și mai impunătoare priveliștii aglomerate a munților.

 

La următoarea curbură a drumului, munții formează pajiști minuscule, puternic umbrite, care sunt intersectate de pâraie și sunt delimitate, în spate, de ziduri abrupte de munte.

 

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – de Mattias Adolf Charlemont

 

În unele locuri se văd pâlcuri de copaci, dispuse simetric pe ambele părți ale pârâului, stâni uriașe, copleșite de mușchi, scufundate în mijlocul pârâului, din ale căror crăpături răsar mai mulți molizi mici, în timp ce fundalul este format de un zid de munte verde, pe care se află, între copaci, pereți de stâncă decorați cu arbuști în formă de buchete, înconjurate de ciorchini de mesteacăn și molid, unde ansamblul dă impresia unui peisaj teatral artistic.

 

Treptat munții se desprind oarecum de șosea, și se ridică Alpi înalți, care se unesc între ei în valuri, munți singuratici, adânci, formând chei și risipiri abrupte, care se închid cu următorul lanț muntos. În această veșnicie a naturii, se ajunge la Valea Putnei, la 2 mile de Câmpulung. O abundență de flori în fânețe, pe o vale care are forma unui vas cu pereți din munții înalți, în timp ce, în prim-planul estic, alături de un grup fantastic de munți împăduriți, se formează un perete de stânci cu vârfuri zimțate, aidoma cu ruinelor unui castel (stâncile de la Valea Putnei, imortalizate într-o acuarelă de Franz Xaver Knappp – n. n.).

 

Pojorâta, Valea Putnei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

În capătul acestei văi, calea urcă și se vede muntele Mestecănești (3480 de picioare), primul drum de munte de acest fel, care, dispunerii ingenioase a buclelor de urcuș.

 

Cea mai mare pantă este la poalele muntelui, dar șoseaua este protejată pe de o parte de barierele din beton, în timp ce o zonă frumos împădurită constituie a doua parte a acestei vecinătăți.

 

Prin înfășurarea serpentinelor, până la capăt, fiecare curbă oferă o grupare diferită a peisajului și, cu cât mergeți mai sus, cu atât mai frumoasă este priveliștea. Pe la jumătatea acestei șosele montane (la cota 1811) puteți vedea Giumalăul, care, cu creasta lui cea mai vizibilă, domină lanțul muntos, Valea Putnei aflându-se spre nord-vest.

 

Mestecăniş, popasul de poştă – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

De pe jumătatea cealaltă a Mestecășului, începe valea Iacobenilor, care, de pe munte, se zărește ca prototipul unei țări cu adevărat idilice. O vale largă, mărginită de creste muntoase, care cu arbori și tufișuri grupate sunt acoperite, o abundență de flori în ea, împrăștiate pe dealurile pe care colibele fac o trimitere plăcută în timp…

 

După o jumătate de oră de drum prin această vale, se ajunge la Iacobeni (2953 picioare), localitate situată pe Bistrița de Aur, cândva atât de aglomerată și oraș prietenose de munte, în care se află mine de fier. Se găsește, în defileul din fața Iacobenilor, sulf rece, izvoarele de lângă drum sunt folosite în case balneare bine construite.

 

Distanța dintre Valea Putne și Iacobeni este de transportă 1,75 mile.

 

Iacobeni – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

În spatele Iacobenilor, strada duce chiar pe sub piciorul versantul estic al muntelui, în timp ce, în dreapta, strada curge pe lângă Bistrița, pe care o flanchează și pe o parte, și pe cealaltă. Malurile Bistriței sunt însoșite de case din Iacobeni cale de o jumătate de milă.

 

Panta de munte vestică, chiar înainte Dorna, este plină de grădini, care devin promenade pentru plimbări pe vale și chiar mai departe”.

 

Până la Dorna Watra, Denarowski mai avea de parcurs un sfert de milă, dar simțea deja că „nevoile imaginației”, pentru a descrie călătoria, au nevoie de resurse suplimentare. De-a lungul drumului, între Gura Humorului și Câmpulung, existau hanuri confortabile, iar „cele 14 mile, de la Suceava, până la Vatra Dornei, pot fi făcute atât cu trăsura de poștă, cât și cu trăsuri particulare, într-o singură zi de vară”.

 

 

Vatra Dornei – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

Topografie și condițiile climatice din Dorna. Orașul balnear Vatra Dornei, din districtul Câmpulung, este situat între 47,9 și 48 grade latitudine nordică și 45,9 și 44 grade longitudine estică, la o înălţime de 2.723,40 picioare, faţă de nivelul mării, înşirându-se pe o vale montană, înconjurată munți înalți, o vale care se deschide în direcția sud-vest, unde se intersectează cu Bistriţa aurie, în care se varsă râul Dorna, care adună râuleţele din aval şi străbate Dorna Watra. Oraşul este staţie de poştă, penultima stație spre Transilvania, unde scrisorile și diligenţa ajung de trei ori pe săptămână, de la Cernăuţi. Pentru confortul oaspeților, a fost înființată în Dorna o stație de telegraf, pentru tot sezonul balnear.

 

Dorna Watra are 725 de case și 2.421 de locuitori, ţinutul fiind locuit încă din vremuri imemoriale, deoarece, la ocuparea Bucovinei, în 1777 (anul în care s-a depus jurământul de credinţă faţă de Austria – n. n.), această aşezare era format din multe colibe, aflate în lunga largă vale de munte şi la poalele pădurii seculare.

 

Vatra Dornei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

În 1804, presupusul izvor de fier din Dorna Watra a fost descoperit de ofiţerul vamal de acolo, Moritz Lattinek[5], care i l-a arătat medicului de atunci, Dr. Pluschk, iar acesta a examinat apa, în 1805, și a recunoscut izvorul ca unul de vindecare. De atunci, aceste izvoare au fost folosite în așa fel, încât apa să fie adusă în casă și încălzită acolo, într-o cadă cu pietre încălzite.

 

Abia în 1848 s-a construit o casă de baie improvizată, iar în 1860, actuala casă de baie, care constă din 9 camere, cu câte două băi fiecare. Locul are avantajul că razele soarelui pot pătrunde liber și căldura este temperată de fluxul de aer blând, care impregnează aerul cu mirosul balsamic al coniferelor; satul este protejat, la nord și est, de munți înalți. În capătul sud-vestic, valea este mărginită de o pantă a muntelui, care face ca direcția predominantă a vântului să fie spre sud-vest. Clima aparține zonei temperate”, cu dimineţi adesea ceţoase şi înserări calme, care tivesc zile vesele şi însorite, întrerupte de ploi rapide, timpul verii durând „de la a doua jumătate a lunii iunie, până la sfârşitul lui august, uneori până la mijlocul lui septembrie”, după care urmează „toamna frumoasă şi de lungă durată”, care sfârşeşte lungă şi deasă în ninsori fascinante.

 

Descrierea populaţie, care nu descinde din nobilime, dar nici nu se supune vreunui stăpân, şi istoria locurilor, caracterizată de ocupaţii ancestrale, sunt preluate din lucrarea monografică a lui Dimitrie Cantemir, apoi Denarowski adaugă şi nişte consideraţii personale, în baza excursiei la Vatra Dornei, din vara anului 1865: „Nevoile locuitorilor munteni sunt mici. O colibă ​​improvizată, acolo unde există un adăpost pentru animalele sale, cu care se mută în munţi, pe timpul verii, este locuinţa munteanului. Locuitorii din munţii acestei zone sunt blânzi și binevoitori, dar, la fel ca întreaga populație rurală din Bucovina, se află la un nivel inferior de civilizație. Educația populară intelectuală, religioasă și morală se află abia la început. Deocamdată, educația lor se bazează pe obiceiuri, precum respectarea stoică a posturilor și a slujbelor ritualice ale religiei lor, dar şi pe sentimentul înnăscut al dreptului, al moralităţii, al neîncrederii în clasele mai inteligente. O evlavie mare, dragostea de libertate și curăţenia casei sunt calitățile înnăscute, care caracterizează pe toți locuitorii munților, în ansamblu”, concluziona Denarowski, aproape plagiindu-l pe Cantemir, care, cu aceste atribute, caracteriza, de fapt, pe toţi locuitorii nordului moldav.

 

„În apropiere de Dorna”[6], medicul Denarowski descoperea, în vara anului 1865, o puzderie de frumuseţi nemaiîntâlnite, pentru că „Dorna Watra are un mediu atât de minunat, încât puteți face plimbări foarte plăcute în toate direcțiile, locul fiind înconjurat de păduri tinere, de pajiști luxuriante de munte și de păduri mari” ale veacurile de până atunci. „Printre aceste ţinte, călătoria la Kolbu merită primul loc, pentru că se face pe o vale, care este cea mai frumos împodobită în această zonă. După ce ați parcurs o distanță scurtă cu trăsura, urcați pe plută, la debarcaderul Dorna Kilia şi plutiţi pe Bistriţa. În depărtare, zăriţi vârfurile Giumalău, Pietrele Doamnei, cu zidurile sale de stâncă, în care, potrivit legendei, o prințesă moldovenească s-a ascuns de turci, și Pietrosul, care munții se arată vederii în funcție de direcţia de mers, în direcția nord și nord-est apropiindu-se valea Kolbu. Pe măsură ce Bistriţa se îndreaptă prin defileul ei de munte, de fiecare dată când râul coteşte, veți fi surprinşi de o nouă grupare de munţi.

 

Spre nord-est, se observă lanțuri montane parțial simetrice, care se ramifică parțial spre culmi, parțial împădurite, parțial cu grupuri de mesteacăn și arbori de conifere, care înconjoară pădurea în formă de coroane. Pe măsură ce un munte se ridică peste altul, aidoma valurilor mării, deasupra tuturor se întrezăreşte vârful Giumalău, care îşi înalţă culmea în zare, înspre răsărit, în concurenţă cu smalţul armonios al Pietrelor Doamnei, pe care îl poate născoci doar cea mai sălbatică imaginație.

 

Ziduri abrupte, în creștere, dense păduri de munte, proeminenţe spre est, care sunt întrerupte adesea de chei, care pot fi percepute drept trăsăturile elementelor furioase, copaci rupți, alunecări de teren și ruperi de stâncă, peste care pârâul zgomotos se abate fără speranță. Pe măsură ce defileul Bistriţei devine mai îngust, se observă promontoriul Pietrosului, înspre est, al cărui vârf este acoperit cu imense masive de stâncă și este imitat. mai departe, de Pietrele Doamnei. Cu cât mergi mai departe, cu atât lanțurile muntoase se apropie unul de celălalt, iar pereții abrupți, ai căror mase de rocă se înalţă ameţitor dau contur celor mai aventuroase personaje. Vâslind prin aceste chei, vă vedeți înconjurat de ziduri de stâncă și de versanți de munte, de jur împrejur, dar o cotitură îndrăzneață a plutei, spre frumos, transformă valea Kolbu, care se îndreaptă spre sud, într-o o peninsulă grațioasă, mărginită pe toate părțile de munți înalți și situată în punctul în care pârâul Kolbu se varsă în Bistriţa, la 2.262,60 picioare faţă de nivelul mării. După ce ați coborât de pe plută, vă întoarceți, cu trăsura, acolo de unde aţi venit.

 

O a doua excursie minunată se poate face la Poiana Negri. După ce ajungeți la Dorna Candreni, la o distanță de o milă de Vatra Dornei, faceți la stânga, de pe şoseaua de poştă, pe un drum forestier, pe care, după o jumătate de milă, veți ajunge la Poiana Negri, un sat format din gospodării împrăștiate în această vale montană.

 

Poiana Negri, situată la 2.721,60 picioare deasupra suprafeței mării, oferă o vedere plăcută în toate direcțiile, dar este ea însăși precum imaginea unui schit. Privită de la sursă, puteți vedea un baldachin blând de munte, spre nord, care se pierde într-un plan prin care trece drumul forestier, în timp ce fundalul este mărginit de lanțuri montane înalte, dominate de vârful golaş Ouşor.

 

Spre est, puteți vedea un baldachin alungit de munte, cu o pădure frumos dezbrăcată şi cu alte culmi, care sunt acoperite cu păduri de molid. Pentru că această pantă de munte este din ce în ce mai abruptă, spre sud și diferite grupuri de culmi, care se acoperă reciproc într-o formă simetrică, poate fi zărit, în depărtare vârful Lugacz, care este acoperit cu pereți de stâncă și se ridică la 5.074 picioare deasupra suprafeței mării. Spre vest, acest acoperiș de munte se potoleşte în văi din ce în ce mai blânde, mai alungite şi dens împădurite.

 

O excursie la fel de plăcută este pe Ouşor. Odată ce ai urcat pe muntele, înalt de 5.100 picioare, în jur ţi se desfăşoară o priveliște a depărtărilor care depășește toate așteptările în ceea ce privește măreția.

 

Vatra Dornei, muntele Ouşorul – de Mattias Adolf Charlemont

 

La est, puteți vedea vârful înzăpezit al Suhardului din Moldova, la vest granițele înalte ale Transilvaniei, dispuse într-un imens lanț de munți, suprapuşi paralel şi care cresc în trepte, în continuare, într-o neclaritate îndepărtată în nori.

 

Călătoria la Şaru Dornei nu este mai puțin plăcută. De pe partea de sud-vest a dealului, spre ultimele case din Dorna, puteți vedea Ouşorul și Suhardul dominând lanțul nordic. La est, vârfurile Giumalău, Pietrele Doamnei și Pietrosul anunţă granița cu Moldova. Pe latura moldovenească a Pietrelor Doamnei există o mănăstire și un loc de pelerinaj.

 

Călătorind de-a lungul pârâului Neagra, timp de aproximativ o oră, ambele părți, de sud-est și nord-vest, oferă o vedere mai uniformă, dar la fel de plăcută. Culmi împădurite, între care curge pârâul Neagra, pajiști luxuriante, sate de munte împrăștiate pe coastele munților până în depărtare, munții înalți, grupați în splendide peisaje montane. În Șaru Dornei sunt izvoare minerale, a căror analiză nu a fost încă realizată.

 

Alte călătorii care se pot face din Vatra Dornei sunt la Iacobeni, pe cele șapte mari Măguri și satele fermecătoare învecinate”.

 

 

Vatra Dornei, Izvorul lui Otto – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

„Principalele proprietăți ale apelor minerale din Dorna”[7], prezentate sub aura unui citat din Aristotel[8] („Totul este apă”), încredințează posterității și câteva mărturii importante. În 1857, la Vatra Dornei, „în mijlocul satului, există patru izvoare de ape minerale feruginoase, pe malul drept al râului Dorna, care sunt folosite pentru băut și scăldat. Trei dintre aceste surse sunt colectate într-un rezervor comun. Au originea pe partea de sud a pavilionului și izvoarele se află la distanță, în trei locuri ale aceluiași munte; primul în est, al doilea în sud și al treilea în sud-vest. În vecinătatea pavilionului, ele converg și sunt preluate în tuburi de lemn, dispuse la patru centimetri unul de altul, care le transportă în rezervor.

 

Acest rezervor este alcătuit dintr-un bazin rotund, cu diamtrul de două picioare și la fel de adânc, în care se trece apa prin două tuburi. O singură țeavă de lemn duce apa într-un al doilea recipient, făcut din fontă și care înseamnă rezervorul camerei de încălzire, în care apa de la a patra sursă este de asemenea adusă prin tuburi de lemn.

 

Dacă nevoia este mai mare, tubul care aduce apa în al doilea recipient este închis și toată apa este direcționată spre camera de încălzire. Dacă cererea este mai mică, apa este drenată în al doilea container și, de acolo, în râu.

 

Din rezervorul camerei de căldură, apa este parțial direcționată, de o stație de pompare, în două cazane din fontă, în care este încălzită și apoi trecută, prin conductele de fontă, în căzile de scăldat, parțial pompate, parțial prin curgere liberă, rezervorul aflându-se în poziție superioară față de căzi, iar apa se scurge prin tuburi în căzile băii.

 

Casa pentru cură balneară este construită din lemn și este formată din nouă încăperi de baie, dotate cu 18 căzi, făcute din tablă de fier. De asemenea, trebuie menționat faptul că a patra sursă, care se ridică în direcția nord-est, are două șuvoaie care nu sunt colectate, ci se scurg în râul Dorna. Piscina este acoperită cu un pavilion, care protejează apa de contaminare.

 

În spatele acestui pavilion, se află un parc pentru oaspeții stațiunii, cu o suprafață de 1 jug și 1131 tați (T), care se desfășoară pe coasta unui deal și servește ca promenadă. Parcul a fost amenajat de Wandelbahn. Un salon de cură, un restaurant corespunzător, precum și extinderea casei de baie sunt cele mai urgente lucrări de care stațiunea are nevoie.

 

O casă nouă, construită cu podea înaltă, cu un spațios salon, este locul de întâlnire pentru petreceri mai mari ale societății.

 

Femei din Iacobeni, în 1805 – de Franz Jaschke

 

Bogăția surselor minerale este demonstrată de măsurarea recent luată. Dintre cele trei surse de apă, care se scurg în bazin, debitul din mijloc a umplut o măsură în 15 secunde, cel din dreapta a umplut 2 măsuri în 45 de secunde, dar a secat prin deteriorarea conductei. A patra sursă a livrat și o măsură de apă în 15 secunde. Echivalând, se constată că prima sursă furnizează 240 măsuri într-o oră și, deci, 5.760 măsuri în 24 de ore.

 

A doua sursă livrează aici 160 de măsuri într-o oră, deci 3.840 măsuri în 24 de ore. A patra sursă livrează, de asemenea, 5.760 măsuri în 24 de ore. Toate cele trei surse au, împreună, 15.360 măsuri.

 

Să calculăm, acum, rezultatul celei de-a treia surse, cu un debit de 5.760 de măsuri, deci cantitatea totală de apă, în 24 de ore, este de 21.120 măsuri. Cum sunt necesare 85 de măsuri complete de apă pentru o baie, toate sursele furnizează apă pentru 248 de băi zilnic.

 

Cât de mare ar fi rezultatul, dacă aceste surse ar fi mai chibzuit folosite, iar cele două șuvoaie ale celei de-a patra surse, care sunt deversate în râu, ar fi colectate?

 

În prezent, se administrează, zilnic, 60-80 de băi. Temperatura acestor surse este, conform studiilor lui Torosiewicz, de +14° R. Cele pe care le-am prezentat, cercetate în primele zile ale lunii septembrie 1865, prin măsurări făcute pentru primele trei surse, aveau o temperatură de +8° R, iar a patra sursă, de +9,9° R.

 

Apa este incoloră, pur transparentă, și depune un precipitat galben-ocru de fier, formând oxidul. Are un gust ușor acru, picant, gust de tartă. Greutatea acestei ape este, după Torosiewicz, de 1,00067, care este o circumstanță minoră. Cantitatea de săruri din această sursă relevă că, dacă este expusă la aerul atmosferic, o lungă perioadă de timp, se descompune cu atât mai mult, cu cât este mai lungă perioada, producându-se volatilizarea acidului carbonic, care este liantul oxidului de fier în apă, iar calciul carbonat se volatilizează, mai întâi, printr-o nuanță de galben murdar, apoi prin depunerea unui precipitat alb-cenușiu”.

 

La Dorna Candreni, în 1857, existau „șase surse minerale. Cinci dintre au debit mic și nu sunt folosite. Sursa din Poiana Negri se caracterizează prin conținut mai mare de săruri, iar acestui conținut i se datorează puterea de vindecare recunoscută. Această sursă izvorăște din mijlocul unei pajiști, întinsă pe suprafața unui jug și 58 de tați (T), pajiște care este înconjurată de o pădure moderat de înaltă, care se întinde pe coasta unui munte.

 

Atât sursa, cât și modestul bazin, se află într-un pavilion și mai modest acoperit. Observi, dacă privești în bazin, cum se ridică, din fundul acestuia, spre nivelul apei, bule abundente, în creștere vie, care trădează existența unei importante cantități de dioxid de carbon. Apa din acest izvor abundent este limpede, transparentă, ușor sărartă. Gustul este plăcut acid, răcoritor, cu discrete furnicături pe limbă. Greutatea acestei ape este, după Torosiewicz, de 1,00189. Temperatura +14° R. Măsurarea făcută de mine, în septembrie 1857, a dat +6° R”.

 

„Eficacitatea medicamentoasă a surselor Dorna Watra”[9] este luată în discuție, după citarea unei strofe din Goethe[10], care, în traducere mai mult decât liberă, spune că „Cândva a fost fericit, / Atunci când mintea-i căuta / și încerca răspunsuri / Despre miracolul creației naturii”. „Conținutul ridicat de fier al izvoarelor Dornei Watra se traduce, în primul rând, prin aceea că sunt recunoscute printre cele mai bune ape minerale feruginoase. Așa cum am spus deja, apele acestea au, pe lângă conținutul lor mare de fier, și o cantitate foarte mică de alte săruri, dar care nu afectează efectul fierului. În timp ce majoritatea surselor de apă conțin 43, 42, 40, 20, 15 gr de fier, în constituenți solizi,  în 16 uncii de apă, sursa de la Gleichenberg numărând 1,73568 grame în litrul de apă, sursa Dorna Watra are 2,40186 gr.

 

Gleichenberg și Dorna sunt singurele surse de ape minerale din Europa cu un conținut de fier de 0,66048 și 0,56800, deci cu cea mai mică cantitate de încărcare solidă menționată anterior”.

 

Deși diferite de apele din Vatra Dornei, cele din Poiana Negri erau recunoscute, în 1857, ca fiind „la fel de calitative și aproape cu aceleași componente cantitative ca sursele din Giesshübl, Krynica și Eger Franzensbrunn”.

 

Modul de utilizare a apei minerală de la Dorna, pus sub um moto francez, dar fără precizarea autorului, înseamnă, de fapt, o concluzie furișată discret, despre „cel care își irosește timpul în durere, / pentru că nu apelează la bătul apei și la băi”[11]. Și asta „pentru că apele din Vatra Dornei și Poiana Negri sunt potrivite pentru acele boli cronice, care rezultat dintr-un metabolism patologic, datorită localizării de tulburări într-un organ, tulburări ale respirației, circulației sângelui, digestiei” etc. Prin curele cu ape minerale, „la fel ca atunci când utilizați orice medicament, îmbunătățirea stării pacientului se observă zilnic”, dar cu condiția unei stricte supravegheri medicale, pentru că „se întâmplă adesea ca oamenii bolnavi, care apa minerală fără supravegherea medicului, să constate că starea bolii lor se agravează”.

 

Tratamentul balnear, descoperit și impus de Hippocrate[12], beneficia de o atotcuprinzătoare literatură de specialitate, datorată, în primul rând, experimentelor făcute de medicii francezi Délore, Panisot, Gebler și Reveil, temeinic analizate și concluzionate de Dr. Karl Hoffmann, în 1867, în fața membrilor Academiei de Științe din Paris,  sunt prezentate punctual și de către medicul austriac Carl Denarowski, în 1868, când publica monografia despre băile de la Vatra Dornei și Poiana Negri[13], dar scopul acestui material, așa cum am mai spus, nu este decât acela de a face cunoscută o mărturie neștiută despre oameni și locuri, și nu o mărturie științifică, referitoare la istoria stațiunii balneare din Vatra Dornei. Cei interesați doar de studiul ca atare, pot găsi cartea lui Denarowski în biblioteca digitală a prestigioasei Ősterreichische Nationalbibliotek, acolo unde o puzderie de mărturii, inclusiv iconografice, despre istoria românilor zac neștiute și, din nefericire, arogant ignorate.

 

: Fată din Iacobeni, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

 

[1] „O particulă de fier este și rămâne în mod fiabil același lucru, indiferent dacă traversează lumea cu pietre de meteoriți, dacă s-a desprins de pe șine de sub roata locomotivei cu aburi sau dacă trece prin templul unui poet din celula lui de sânge”.

[2] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868

[3] Capitolul „Reise nach Dorna” (O excursie la Dorna), pp. 1 și următoarele.

[4] Bandella, Theophil, Die Bucovina, Wien 1845.

[5] Și anul descoperirii acestor surse, şi numele presupusului descoperitor sunt problematice; prima analizare a surselor de ape minerale din Dorna Watra a fost făcută, încă din 1798, de către Hacquet.

[6] Capitolul Umgebung von Dorna.

[7] Eigenschaften der Hauptquelle in Dorna, capitol care urmează după cel al florei și faunei, peste care trec, doar existența umană interesându-mă în acest material – n. n.

[8] „Plerique tamen inquiunt esse aquam, qualis terra est per quam fluxerit, quod quidem in salsis aquis potissimum declaratur“, op. cit., p. 36.

[9] Capitolul Medicinische Wirksamkeit der Quellen von Dorna Watra, op. cit., pp. 46 și următoarele.

[10] „Freudig war vor vielen Jahren, / Eifrig so der Geist bestrebt, / Zu erforschen, zu erfahren, / Wie Natur im Schaffen lebt“.

[11] „Celui perd son temps et sa peine, / Qui sans préceptes boit et baigne.“

[12] „Curari medicamento, balneo auctor / Hippocrates memoriae tradidit!“, spune citatuldin Celsus, folosit de Denarowski, în deschiderea acestui capitol.

[13] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868.


Otto Wagner, Das rumänische Volkslied (1902)

 

Muzica populară românească[1], de Otto Wagner (Galaţi). Până acum aproximativ 40-50 de ani, în afară de Alecsandri (1821-1890, Asaki (1788-1871), Heliade și, mai recent, Kogălniceanu, nimănui nu-i păsa de literatura populară românească.

 

G. G. Burghele spune, în lucrarea sa „Câteva cuvinte despre literatura română”, că, acum 25-30 de ani, era aproape complet necunoscută. Până atunci, poporul român se hrănise cu literatură străină, care, însă, nu era absolut adaptată la limba lui. Dacă nu greșesc în totalitate, traducerile altor autori au fost cel puțin incomplete. Nu trebuia să se aștepte prea mult de la lecțiile de la acea vreme în școli. Limba română a fost predată doar în școlile elementare; în școlile mijlocii, clasicii latini, precum Virgilius, Horațius, Ovidius, Tacitus și alții au fost oferiți în traduceri absolut inadecvate, în afară de stilistică și ortografie, ultima din acestea fiind încă un punct de conținut pentru profesorii de limbă română.

 

În prezent, progresul în educație este foarte important aici, în țară, deoarece avem deja două universități româneşti (Bucureşti și Iaşi), la care profesori de top, cum este cunoscutul Gr. G. Tocilescu, lucrează. În 1852, Alecsandri a publicat o colecție de „poezii populare”, a cărei a doua ediție a apărut deja în 1866.

 

În același timp, în comerț a apărut o lucrare de 700 de pagini, a lui G. D. Theodorescu „Poezii populare românești”.

 

 

Lăutari basarabeni, înainte de anul 1900

 

 

Arhetipul caracteristic al cântecului popular românesc este „Doina”. Numele Doina este, după Hasdeu (născut în 1836), de origine dacică și poate fi găsit și în sanscrită drept „d’haina”. În Doină, românul exprimă bucurie și întristare, chiar crezând că își poate plăti datoriile cu aceasta, așa cum se poate observa din următorul exemplu[2]:

 

 

Doina ştiu şi doina zic,

De când am ajuns voinic,

Eu cu doina mă plătesc,

De bir şi de boeresc,

Tot cu doinişoara mea,

De podoabă, de belea.

 

 

În cântecul popular, românul preferă să cânte despre dragoste, forță și patriotism. Un exemplu despre cum cântă despre dragoste[3]:

 

 

Foie verde de pospai[4],

Mariţico, barbat n-ai,

Dar guriţa cui o dai?

O dau la cin’ mă iubeşte

Şi nu mă mai părăseşte.

Dă-mi-o, drăguţă, şi mie

Până la Săntă-Mărie

Şi d-aci pân’ la Ispas

Că mă jur, nu te mai las.

 

 

Cântecul popular cântă nu numai dragostea fecioarelor și feciorilor, ci și a soțiilor și a văduvelor. Doar un exemplu despre cum cântă sarcastic o văduvă[5]:

 

Văduviţă grasă,

Tânără rămasă,

Rumenă frumoasă,

La ochi mângâioasă,

Văduviţă dragă,

Dragă copiliţă

Ca o garofiţă,

Nu umbla cernită

Şi neprimenită

Jalnică-ntristată

Şi nepieptănată,

Scoal’ de dimineaţă,

Spală-te pe faţă

Şi mi te găteşte,

Păru-ţi netezeşte…

Oh, şi vină, zână,

Dă cu mine mână

Să trăim viaţă

Plină de dulceaţă…

Nu fi amărâtă,

Că nu eşti urâtă,

Ci eşti încă fragă

Şi mie mi-eşti dragă.

 

 

Dragostea de patrie oferă, foarte des, materialul pentru cântece populare, după cum am găsit exemple în poezia lui Alecsandri „Stejarul și Cornul”; tot aşa, în legenda preotului Marian, „Cucului și-a Corbului”.

 

În „Legenda Vulturului”, colectată de același autor, găsesc chiar melodii în care se cântă nedreptatea de a ocupa funcția înaltă, fără să îndeplinească nimic; la fel, bețivii și hoaţele nu sunt scutite în poezia populară, ca să nu vorbim de numeroasele cântece care o tratează pe soacră.

 

De dragul caracteristicilor, aduc aici unul care tratează ultimul personaj menționat[6]:

 

Soacră, soacră,

Poamă acră,

De te-ai coace

Cât te-ai coace

Dulce nu te mai poţi face,

De te-ai coace-un an şi-o vară,

Tu eşti acră şi amară.

 

Lăutari basarabeni de înainte de anul 1900

 

Nașterea, botezul, logodna, nunta, moartea și înmormântarea sunt cântate în sute de variațiuni. Formele poetice ale poeziilor populare românești sunt extrem de simple. Legile măsurii artificiale sunt foarte rar întâlnite, însă poeții populari respectă regula împerecherii rimelor și a versurilor pentru creșterea armoniei.

 

Versurile sunt, în majoritate, de opt silabe, alternând cu șapte silabe; cu toate acestea, apar și versuri de 5 și 6 silabe, precum și cele cu mai puține silabe. În general, versurile se leagă rar de anumite dimensiuni ale silabelor. Versurile sunt, în cea mai mare parte, însoţite de rime sfâșietoare și tulburătoare; cu toate acestea, uneori există doar rime vocale în loc de rime complete. Rimele de rupere a ritmului nu sunt rare și nu se află doar la sfârșitul strofelor, ci și în mijlocul lor, de obicei ca o repetare a versurilor întregi.

 

Meritul principal de a face poezia populară cunoscută oamenilor este al poetului Vasile Alecsandri. Când acesta și-a publicat baladele, colecționate în 1852, acest eveniment a fost întâmpinat cu bucurie nu numai de poporul român, pentru care acestea nu au fost tratate în mod corespunzător pentru răspândirea în straturile largi ale societăţii, dar și în străinătate, precum sublinia un articol, publicat în „Revue des deux mondes”, ediţia din 17 martie 1859.

 

În ceea ce privește analiza muzicală a materialului meu, aceasta nu poate fi limitată decât în parte la câteva cântece (care sunt cântate doar de oamenii din mediul rural și, prin urmare, nu au apărut tipărite) și pe care le-am aflat  ocazional, în provincie, cântece pe care poporul putea să le audă și să le păstreze doar în memorie, provocat melodia fermecătoare, iar alte cântece populare, care au fost luate din gura lăutarilor (muzicieni rătăcitori) de către alții și publicate, într-o colecție mai mare  de „Cântece și dansuri populare” („Volkslieder und Volkstänze”), de Constantin Gebauer și M. Feder, publicată la Bucureşti şi demnă să fie luată în considerare.

 

Din punct de vedere muzical, cântecul popular românesc poate fi împărțit în două tipuri: 1). în cântecul propriu-zis (forma cântecului) şi 2). în cântecul dans (forma dansului). Ultimul gen se împarte, din nou, în diverse genuri secundare ca: Doina, Hora și Sârba. În ceea ce privește forma cântecului propriu-zis, compoziția este, de obicei, un crâmpei sentimental, conform versurilor, care au, în general, un caracter melancolic, dar cu melodii minunate, bine găsite, care sunt compuse într-un mod omofonic și care trădează descendenţa din vechea melodie populară germană (observaţia este corectă, când se referă la romanţele pe versuri de Conachi, Văcărescu sau Alecsandri, compuse de muzicienii germani de la curţile boiereşti ale Moldovei, după cum se observă şi din exemplificările care urmează – n. n.). Exemple: „Ştii tu?” şi „Luna doarme”. La fel, melodia moldovenească transcrisă de Fritz Spindler pentru pian: „Steluţa”[7].

 

În schimb, a doua formă a cântecului popular românesc, cântecul de dans, are forme foarte originale și cel mult sugerează o referire la cântecul rusesc de dans. Voi încerca, pe scurt, să caracterizez cele trei forme principale ale cântecului de dans.

 

Lăutarii lui Raffet

 

Doina[8], întotdeauna compusă în cheie minoră, este o piesă de muzică formată din nenumărate cadențe, fugi și triluri, care necesită un mod vocal practicat pentru coloraturi și semitonuri. De fapt, în opinia mea, are o mică valoare muzicală, dar, din cauza originalității și a răspândirii printre oameni, trebuie menționată în primul rând. Cadențele și trilurile sunt suflate, de obicei, într-un instrument cu țevi din lemn, numit Nai[9], în timp ce cântărețul adaptează textul Doinei la aceste coloraturi eterne, care conțin, de obicei, scara armonică minoră.

 

Însoțirea, care se presupune că aduce o oarecare armonie întregului, se efectuează pe un instrument cu corzi, numit Cobză. Cobza are corpuri de sunet ritmice, în stilul mandolinei de astăzi, dar este semnificativ mai mare, şi are patru sau mai multe strune, eventual făcute din sfoară, atunci când este foarte primitivă, deoarece este confecţionată, în mare parte, de însuși cobzarul. Strunele sunt ciupite cu degetele, în principal cu degetul mare. Instrumentul are un sunet gol, mai puțin sonor. În plus, însoțirea unei doine constă în ritmuri de coarde care se adaptează la cadențe ca un tremolo. Doina are, de obicei, trei părţi, dintre care începutul și sfârșitul formează partea principală, dar partea de mijloc este întotdeauna câtată într-un ritm de 6/8 timpi.

 

Hora este cântată ca un acompaniament la dansul național cu același nume, în care melodia este interpretată, în mare parte, de dansatori, care joacă înainte și înapoi, într-un lanț strâns. Oriunde poate fi găsit un scripcar, melodia este cântată de el, în timp ce acompaniamentul, dacă există, este asigurat de o chitară sau cobză. Hora se joacă în cerc, necontenit, întotdeauna în 6/8 timpi. Compusă într-o cheie minoră, trebuie remarcat faptul că accentul principal (secunda mărită – n. n.) cade, întotdeauna, pe primul şi pe al patrulea tact, iar accentul secundar (secunda minoră – n. n.) cade pe al 3-lea și al 6-lea tact, așa cum o arată exemplul următor[10]:

 

 

 

Sârba, o melodie de dans, compusă și în forma Rondo, dar într-o cheie majoră, care are întotdeauna 2/4 timpi, şi este foarte simplă în forma sa. Trebuie menționat că melodia este interpretată mai ales în triplete, în timp ce acordul este păstrat într-un ritm liniar. Iată un exemplu[11]:

 

 

Aceasta constă, de asemenea, din 3 părți, principală, mijlocie și finală.

 

Dintre melodiile românești publicate recent, doar câteva care pot pretinde originalitate, de exemplu: „Ce te legeni, codrule?”, de Gh. Scheletti (poezia lui M Eminescu) și „Mândruliţă de la munte”, de G. Ștefănescu (poezia lui V. Alecsandri)”[12].

 

Foaia ilustrată, 16 iunie 1891: Viitorul lăutar

 

[1] Când Comisia cezaro-crăiască de examinare muzicală de la Viena a primit sarcina de a trata melodia populară românească, istoric și critic, într-un domeniu admis pentru o sarcină de examinare, sincer vorbind, lucrarea nu mi-a fost ușoară, întrucât același subiect a fost, cel puțin din punct de vedere muzical, amplu tratat. Am căutat în zadar o lucrare relevantă, în biblioteca donată de marele patriot V. A. Urechia Gimnaziul „Alexandru” din Galaţi, dar am găsit numai următoarele trei lucrări literare, al căror conținut mi-a facilitat foarte mult sarcina: 1). Gh. Adamescu, Noţiuni de Istoria limbii și literaturii românești (Bucarest 1894); 2). G. G. Burghele, Câteva cuvinte despre Literatura poporală, cu un cuvânt înainte de Grigorie G. Tocilescu (Botoșani 1901); 3). Prelegerea profesorului Gheorghe Adamescu despre poezia populară românească, susţinută cu ocazia celei de-a 25-a aniversări a Gimnaziului „Alexandru” din Galaţi, pe 26 noiembrie 1892 (Galaţi, publicată în 1893). Critica muzicală m-a lăsat însă singur. Această mică explicație servește pentru a nu mi-o critica prea grav, atunci când veţi judeca prima mea timidă încercare”.

[2] Nr. 1 aus Alexandri’s Volksdichtungen der Rumänen, frei übersetzt vom Verfasser (Nr. 1, din poeziile românești ale lui Alecsandri, traduse liber de autor – în germană n. n.).

[3] Aus G. D. Theodorescu’s Rumän. Volksdichtungen, frei übersetzt vom Verfasser (G. D. Theodorescu, Poezie populară, tradusă liber din limba română de autor).

[4] Der Name Pospai ist in keinem Wörterbuch zu finden, er ist der Name einer Pflanze (Numele Pospai nu poate fi găsit în nici un dicționar, dar este numele unei plante).

[5] Aus G. Dem. Theodorescu’s Rumän. Volksdichtungen, frei übersetzt vom Verfasser (G. Dem. Theodorescu, Poezie populară, tradusă liber de autor, din română).

[6] Aus Elena Sevastos, Hochzeit bei den Rumänen; frei übersetzt vom Verfasser (Elena Sevastos, Nunta la români, tradus liber de autor în germană).

[7] Bei C. F. W. Siegel in Leipzig erschienen (Publicată de C. F. W. Siegel din Leipzig).

[8] Beispiel: Doina Oltului, von Gheorghe S. Vassiliu; Dichtung von V. Alexandri (Exemplu: Doina Oltului, de Gheorghe S. Vasiliu; poem de V. Alecsandri).

[9] Naiu ist ein aus mehreren Holzpfeifen verschiedener Größe zusammengesetztes Instrument, das, da die einzelnen Pfeifen chromatische Stimmung haben, nach Art un­serer Mundharmonika gespielt wird (Naiul este un instrument făcut din mai multe țevi de lemn, de diferite dimensiuni, care, atunci când conductele individuale au o dispoziție cromatică, cântă în maniera armonicii noastre).

[10] Anfang der Hora lui Pipa, von Leopold Stern (Bucarest).

[11] Anfang der Olteancă Sărbă, Verlag M. Feder (Bucarest).

[12] Otto Wagner, Das rumänische Volkslied, în Sammelbände der internationalen Musik-Gesellschaft, Vierter Jahrgang 1902-1903, Leipzig 1902, pp. 164-169.


Starea muzicii din Moldova. Iași, în iunie 1821

Iași, în 1818 – acuarelă de Adam Neale

 

Starea muzicii din Moldova. Iași, în iunie  1821. Nu se poate da o idee corectă a stării muzicii în Moldova, fără să aruncăm o privire, mai întâi, asupra culturii acestei țări. Moldovenii sunt, în general, grefari, tributari culurii grecești și, deși presiunea conducătorilor turci a împiedicat dezvoltarea condițiilor burgheze, moldovenii fac pași repezi în educația generală, în care restul Europei s-a maturizat deja. Literatura este, de obicei, calea către această afirmare: Moldova a urmat-o și ea; aici veți găsi bărbați care sunt familiarizați cu literatura și au o gamă largă de cunoștințe și, din moment ce părinții le oferă copiilor lor o educație tot mai fină, de la an la an, artele frumoase înfloresc în sfârșit.

 

Deci nici muzica nu este neglijată: pianul este predat în aproape toate casele mijlocii; se cântă și la chitară, nu și la harpă, uneori se pot auzi cele mai frumoase sonate, pe unul sau pe altul dintre instrumentele moldovencelor. Desigur, această abilitate nu se regăsește printre oamenii obișnuiți; profesorii de muzică sunt străini, care joacă, în Jași, jocuri cu bile și se distrează și cu alte activități de genul celei amintite. Există, aici, o încredere a societății în ei. Muzica formează un ansamblu orchestral foarte complet. Deci nu ar trebui să căutați autorul național al muzicii moldovenești în ea.

 

În folclor, există trupe de țigani, care cântă melodii plăcute, dar nu și un cor, care să cânte cu orchestra, așa cum puteți vedea în restul Europei. Instrumentele obișnuite sunt viorile, clarinetul, naiul și un fel de chitară (cobza – n. n.). Trupa aceasta cântă, în general, în pentru oamenii de rând, fără cunoștințe reale despre muzică.

 

Fiecare națiune, chiar și cea mai neinstruită, își imprimă caracterul național în muzica sa. Muzica este genul care desemnează individualitatea civică a fiecărui popor, dar trebuie mai întâi menționat că caracterul muzicii moldovenești este influențat de muzica altor popoare. Romanii antici, în special sub Traian, au stabilit colonii în Moldova; ulterior, ei cu rătăcit obiceiurile; muzica turcească, așa ciudată cum este, încă se poate auzi, în fiecare zi, de sub ferestrele voievodului care locuiește în Iași; în sfârșit, grecii, care s-au răspândit de multă vreme în această țară, mai au ceva național în melodiile lor. Deci, caracterul muzicii moldovenești este amestecat, în melodiile ei scurte. Muzica moldovenilor este, de obicei, melancolică, aproape întotdeauna în game minore, și limitată la cântece și dansuri, cu excepția unor muzici pentru nunți sau alte sărbători; armoniile instrumentelor exprimă o dispoziție calmă și serioasă.

 

Prin această muzică trec ecourile strălucirii grecești antice, rămase printre arhonți, cântate, mai mult sau mai puțin, în limitele unei octave.

 

Poate că cititorii sunt interesați să încerce câteva piese muzicale moldovenești, incluse aici, care au fost colectate din țara în sine”[1].

 

 

[1] Zustand der Musik in der Moldau, în Allgemeine Musikalische Zeitung, No. 30, 1821 Juli, pp. 523, 524


Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (V, final)

 

Am arătat mai sus că rușii au fost nevoiți să rămână mult timp în Hotin. În final, După ce dificultățile de disputare a acestei cetăți, între Rusia și Turcia, au fost rezolvate, Turcia a încercat să pună stăpânire pe Hotin. Austria a acordat o atenție deosebită acestei dispute, așa că solia locotenentului colonel von Stein a călătorit la Hotin, pentru a observa totul la fața locului. Acolo, în numele brigadierului rus von Beutling, a fost primit de colonelul baron von Rothkirch, care i-a spus că viitoarea ocupație turcească a Hotinului era în pregătire și că trupele turcești se opriseră la Ștefănești, la 8 km de Hotin. Întrebat despre puterea turcilor, Rothkirch a răspuns, inițial, că ar fi de aproximativ 1.600 de bărbați puternici, apoi s-a corectat și a redus numărul la mai puțin de jumătate[1].

 

După aceea, von Weinbergen a aflat, de la un ofițer prusac, care era în Moldova, despre cumpărarea cailor, despre faptul că turcii de la Ștefănești erau în număr de 480 de oameni puternici, cu 10 tunuri. Aceste precizări l-au ajutat să ajungă la concluzia că garnizoana cetății Hotin trebuia să fie de 650 de bărbați, dar încă nu a fost luată nici o precauție pentru a o păstra. În fruntea acestui grup turc se afla Aga de ieniceri Ifmar Liatij, Pașă de Hotin, care era de așteptat abia în luna mai[2].

 

Ocazia sosirii Pașei la Hotin, trebuia folosită de Thugut ca să solicite Porții cesiunea benevolă a Bucovinei. Diplomatul pregătise deja Poarta pentru aceasta, printr-un aranjament cu Dragomanul Testa. Acesta l-a invitat ​​pe Reis Efendi la o întâlnire, pe 1 februarie. Dragomanul Kostaki Moruzi era și el prezent. Thugut i-a spus ministrului turc că, din prietenie sinceră pentru Padișah, el nu numai că a făcut cunoscute anterior cererile legitime ale imperiului austriac, ci le-a redus la minimum. Austria a vrut doar să revendice partea ocupată, deoarece era indispensabilă pentru comunicarea dintre Galiția și Transilvania; dar, în viitor, va revendica această parte cu toată seriozitatea. În acest scop, a solicitat înființarea unei comisii mixte, care să aibă sarcina de a rectifica și granița dintre Transilvania și Țara Românească. De asemenea, a fost abordată problema cu privire la Altorsowa, adăugând că ar fi avantajos pentru Poartă, dacă această bucată de pământ din Austria i-ar reveni, în urma păcii de la Belgrad. La sfârșitul acestei lungi conversații, ambii au fost de acord că Reis Efendi ar trebui să raporteze acest lucru sultanului și ministerului său, în timp ce Thugut ar trebui să prezinte un memoriu la Înalta Poartă, cu privire la cererile Austriei pentru cesiunea Bucovinei. Despre tot ceea ce a auzit și a văzut, Thugut a crezut de cuviință că trebuie să-l informeze pe Kaunitz, în speranța că Reis Efendi nu se va împotrivi cerințelor Austriei.

 

 

Între timp, Ghika avea o nouă hartă a Bucovinei, pe care o includea într-un raport, predat Porții, cu observația că, chiar dacă ceda o parte din Moldova Austriei, Poarta nu trebuie să cedeze întreaga zonă ocupată de Austria…

 

Pe baza înclinării Porții de a ceda Bucovina Austriei, Kaunitz a transmis lui Thugut instrucțiuni mai ample, cu privire la extinderea frontierelor în dauna Moldovei. Ulterior, Thugut i-a scris lui Kaunitz, subliniind că ar fi periculos să fie abordată Turcia cu noi propuneri de extindere a frontierelor, în astfel de vremi. El considera că trebuie să aștepte, mai întâi, răspunsul Porții la ultima sa sugestie. Conform noilor zvonuri, există speranța de a obține cesiunea Bucovinei, dar nu în măsura sugerată. Riso îl informase, din nou, că Ghika trimisese Porții, recent, un raport, împreună cu o hartă, în care erau marcate zonele dintre Prut și Siret și cea dintre Siret și Moldova, care fuseseră ocupate recent de austrieci, drept îndreptățiri ale Moldovei. Poarta nu l-a informat pe Thugut despre acest lucru. Dar faptul că Ghika a trimis un memoriu, care conține detalii despre extinderea granițelor, a probat că generalul Barco a greșit în raportul său către ministerul de război austriac, atunci când a presupus că moldovenii nu știu unde se află implantate pajurile imperiale.

 

Dacă aceste negocieri s-ar fi desfășurat numai între puterile implicate, concluzia lor ar fi fost mai ușor de prevăzut. Ambasadorul francez a intervenit de partea Moldovei, astfel încât problema a devenit din ce în ce mai complicată și mai dificilă. Când ambasadorul francez de Priest a vorbit cu Thugut, el a remarcat că Poarta a fost foarte tulburată de comportamentul Austriei. Thugut putea propune un schimb, dar Thugut i-a răspuns ambasadorului de Priest că nu poate fi vorba despre nici un schimb. De asemenea, a încercat să-l convingă pe ambasador că Poarta ar face cel mai bine, dacă ar ceda de bună voie Bucovina[3].

 

 

Thugut nu a lăsat nici o piatră neîntoarsă, pentru a câștiga bunăvoința Dragomanului turc, căruia i-a făcut promisiuni, în interesul său, promisiuni cu care Kaunitz a fost de acord, deoarece acest lucru nu putea fi decât benefic în cadrul negocierilor actuale. De asemenea, Kaunitz l-a informat pe Thugut că Divanul Moldovei a trimis, din Iași, un recurs formal în Rusia, în care a solicitat protecția Rusiei împotriva pretențiilor Austriei față de Bucovina. Ca răspuns la intervenția Divanului, Rusia s-a grăbit să răspundă că Moldova era acum sub suveranitate turcă și că Rusia nu poate interveni în afacerile Turciei. Cu toate acestea, Kaunitz i-a atras atenția lui Thugut asupra faptului că partea rusească și prusacă umblau cu intrigi secrete, în mod constant, împotriva Austriei, dar, în prezent, astfel de proceduri nu pot avea consecințe nefaste.

 

Comportamentul lui Ghika părea să-l încurce pe Kaunitz; dar Kaunitz s-a consolat cu gândul că, dacă lucrurile s-ar dobândi, întotdeauna, la fel de ieftin ca acum, el ar putea dobândi totul cu ușurință și fără prietenia lui Ghika[4].

 

Poarta îi datora încă lui Thugut răspunsul la memorandum. S-a organizat un consiliu ministerial, la care au luat parte marii muftii și savanții de drept turci, dar fără să fi fost luată nici o decizie. Thugut a aflat mai târziu că s-a discutat despre cesiunea Bucovinei. Majoritatea acestor membri erau în favoarea unui acord amiabil cu Austria. Acest lucru a oferit lui Thugut perspectiva unor rezultate favorabile, în ceea ce privește negocierile sale cu Poarta. Cu siguranță, aceste perspective erau oarecum întunecate de faptul că, așa cum Riso îl informase pe Thugut, Ghika trimisese un alt memoriu către Poartă, al cărui conținut se referea la posibila avansare ulterioară a trupelor austriece în Moldova, ca urmare a faptului că teritoriul moldovenesc, de la Slatina, până în Transilvania, și cel dintre Siret și Suceava și dintre Suczawa și Samos, îi aparține. De această dată, Ghika a atașat o altă hartă la memoriul său.

 

Boierii moldoveni îl determinaseră pe voievod să trimită o deputăție mare la Sultan, pentru a se plânge de pasul ostil al Austriei. Ghika cică ar fi întârziat să trimită deputăția, dintr-o simpatie specială pentru Curtea austriacă. Pe de altă parte, i-a sugerat lui Riso să nu piardă din vedere dorințele speciale ale Austriei. Apoi Thugut s-a confruntat deschis cu Riso, spunându-i că ar trebui să renunțe definitiv la o colaborare care nu ar conduce la îndeplinirea obiectivului Austriei. Riso a încercat să se apere, declarându-se simpatizant cezaro-crăiesc. Îi apără interesele, dar nu credea că teritoriul nou ocupat al Moldovei ar putea fi acaparat cu succes, deoarece Poarta nu va aproba niciodată o astfel de cesiune și chiar linia de frontieră, delimitată prima dată de Austria, ar fi greu de recunoscut de către turci.

 

 

Veștile primite de la Thugut au fost, de asemenea, neliniștitoare, el informând că Zegelin ar fi vrut să se amestece în această chestiune și că moldovenii au dorit chiar să recurgă la protecția țaristă[5].

 

Kaunitz a vrut să vadă soluționarea afacerii Bucovinei ca un schimb reciproc și ca o rectificare de frontieră, fără a face Poarta să își închipuie că favorurile făcute Austriei vor favoriza o alianță secretă în viitor. Dacă cedarea nu ar putea fi făcută în baza situației actuale, cel puțin ar trebui să încerce[6] să se ajungă la recunoașterea primului teritoriu ocupat.

 

Totuși, din rapoartele lui Thugut s-a văzut că Poarta intenționa să trimită, în sfârșit, un mesaj Vienei, cu propunerea să retragă trupele din Moldova și să renunțe la cesiunea Bucovinei sau măcar să-și reducă cât mai mult cererile sau să găsească un alt mod de acaparare. Dar Thugut nu a fost de acord, iar Poarta a decis să cedeze și a aprobat alegerea unei comisii de frontieră. Ambii comisari turci au fost nevoiți să se ocupe mai ales de cedarea acelei părți a Moldovei, care părea a fi necesară pentru ca Austria să stabilească o comunicare între Galiția și Transilvania. Poarta a propus o linie de frontieră conformă cu cea din harta lui Ghika, care mergea din Transilvania, până în Pocuția. Mai târziu, a fost de acord cu linia care a fost trasă, din Transilvania, în Podolia, și cu teritoriul deținut de Austria. De asemenea, comisia a recunoscut că, după ce va fi stabilită linia de frontieră, ambii comisari ar trebui să țină cont, în continuare, de acele părți ale zonei care ar fi mai oportune pentru o frontieră clară între cele două state, în baza locației lor. Teritoriul ocupat de trupele imperiale în ținutul Hotinuluir trebui cedate Porții.

 

 

Cu toate acestea, Thugut nu a fost încă mulțumit și a cerut Porții să lărgească linia de frontieră, în concordanță cu cele mai bune intenții[7].

 

Poarta părea să cedeze. Numai împotriva cesiunii districtului Hotin și Altorsowa au apărut dificultăți. Reis Efendi și muftiul Ahmet (delegatul legiștilor), care au avut o întrevedere cu Thugut, în noaptea de 2 spre 3 aprilie, s-au opus hotărâtor acestei cesiuni și au declarat că Padișahul ar prefera mai curând să renunțe la prietenia Austriei, decât la ținutul cetății Hotin. Thugut nu și-a pierdut răbdarea, dar a încercat să găsească o altă soluție[8].

 

Kaunitz a fost în totalitate de acord cu abordarea lui Thugut. De asemenea, el a dorit ca Poarta să emită dispoziții detaliate, ceea ce ar împiedica ulterior orice neînțelegeri între comisarii de frontieră. Reputația Porții trebuie respectată, în orice ocazie, a scris el. Dar, dacă numirea comisarilor de frontieră ar putea fi amânată, ar fi mai profitabil pentru chestiunea în cauză. Acest lucru ar înlocui zelul actual sobru al turcilor cu o considerație sobră, în timp ce Austria ar câștiga timp pentru a-și consolida poziția[9].

 

 

După ce negocierile cu Poarta au progresat, până în momentul în care se întrezărea o cedare voluntară a Bucovinei, s-au făcut eforturi pentru apropierea țării ocupate de Austria. Din acest motiv, Ellrichshausen a sugerat ca, sub denumirea de „indemnizație de vară”, să se perceapă o taxă de numai 2 florini 30 creițari pentru a repara drumurile, deoarece țara nu putea plăti impozite mai mari. În caz că nu se aprobă, ar trebui păstrat totul în status quo. Ellrichshausen că credea că acest lucru îi va face pe bucovineni să simpatizeze Austria, întrucât Ghika dublase taxele pentru fiecare locuință din Moldova, numindu-le „cadou voluntar”, cu gândul de a preveni emigrarea din țară[10].1 Această propunere a fost pe deplin apreciată de autoritățile imperiale.

 

În cele din urmă, Thugut a reușit să obțină, cu înscris de la Poartă, cedarea Bucovinei către Austria. Cu sentimentul de bucuroasă satisfacție, Thugut a anunțat încheierea unei convenții[11] cu Turcia, la 7 mai 1775, într-o scurtă scrisoare către Viena, primită în 12 mai. Motivul pentru care nu a trimis veștile bune mai devreme a fost că unele dificultăți mai trebuiau rezolvate până pe 10 mai[12].

 

Acest tratat nu conținea tot ceea ce a cerut Thugut, dar, în general, trebuia să satisfacă Austria, mai ales că a fost acaparată Bucovina fără vărsare de sânge. Și chiar dacă Maria Theresia nu părea să fie impresionată atât de plăcut de încheierea tratatului, care nu era așa cum s-ar fi așteptat, și, la început, nu a fost de acord cu atribuirea ordinului Sfântului Ștefan lui Thugut, acest lucru se va datora, probabil, mai mult faptului că nu era încă pe deplin recunoscută importanța strategică a țării nou dobândite, în raport cu Galiția. Acest punct important nu a scăpat succesorului marii împărătești. Acesta ar trebui să fie și motivul pentru care prima idee[13] pentru acapararea Bucovinei este atribuită împăratului Iosif al II-lea.

 

Odată cu împreunarea Bucovinei cu Austria, s-a stabilit și calea înfloririi acesteia. Populația era eliberată de un jug greu și putea urmări liber cultura care se răspândise și aici, dinspre vest. Este evident că relele de care locuitorii au suferit anterior nu au putut fi remediate dintr-odată, deoarece acest lucru era imposibil. Dar faptul că cea mai mare suferinţă a fost înlăturată de la început este dovedită nu numai de sugestia lui Ellrichshausen, de a se impune doar un impozit mic asupra locuitorilor, ci și de scrisoarea lui Kaunitz, către Hadik, în care se spune că „această taxă provizorie – de 2 florini 30 creiţari – să fie și mai mică, și chiar atenuată pentru săraci”[14]. Religia, naționalitatea, obiceiurile și tradițiile oamenilor au fost respectate de austrieci. Pe scurt, administrația militară a oferit tot ceea ce îi putea încuraja pe locuitori să înceapă o nouă viaţă, să se împace cu noile condiții și să îi facă fericiți[15].

 

 

NOTĂ: Dr. Daniel Werenka îşi încheie studiul cu peste o sută de pagini de documente referitoare la acapararea Bucovinei, pe care le-a găsit în arhivele Vienei şi pe care desigur că le voi traduce în curând, dând întâietate, deocamdată, altor mărturii referitoare la „apariţia şi înflorirea Bucovinei”, cum inspirat şi onest formula Daniel Werenka. Pentru această parte finală a studiului, folosesc ilustraţii din:

 

Levetus, A. S., Puchinger, Erwin – illustrated, Imperial Viena, an account of its history, traditions and arts, London & New York MCMV

Boehn, Max von, Deutschland, Berlin 1922

Abels, Ludwig W., Alt-Wien. Die Geschichte seiner Kunst, Berlin 1909

 

 

 

 

[1] În timpul acestei conversații, a intrat o pereche de tuiuri cu cozi de cal și opt turci. Doar Pașa a întrebat despre starea marii împărătese și a adăugat că, atâta timp cât a trăit, Turcia nu a avut nici o teamă de război, „numai că fiul ei nu se poate încrede prea mult”. Weinbergen l-a liniștit, în această privință, ceea ce l-a făcut pe Pață foarte fericit. Că Maria Theresa s-a bucurat de venerație generală în Turcia este evident nu numai din această conversație, ci și dintr-un raport al lui Tassara, către Kaunitz, din 17 ianuarie 1778. Aproape de această dată, vestea bolii Maria Tereza s-a răspândit la Constantinopol, ceea ce a făcut ca Poarta să fie foarte alarmată. Desigur, cancelarul turc s-a grăbit să se intereseze de la Tassara, iar acesta din urmă scrie, printre altele: „Cancelarul menționat a vorbit despre calitățile rare, despre darurile și virtuțile naturale deosebite ale acestui monarh cu adevărat mare și incomparabil, în acel entuziasm plin de inspirație, de care, în toată lumea, inimile și limbile oamenilor sunt însuflețite de îndată ce vorba merge spre un subiect atât de sublim, demn de iubire și venerație generală” (Tassara, lui Kaunitz, Pera, 17 ianuarie 1778. Arhivele Curții 1778, nr. 2 L.E.)

[2] Beil. LXXXIV.

[3] Thugut, lui Kaunitz, Pera, 17 februarie 1775. Hurmuzachi, VII, pp. 135-137.

[4] Kaunitz, lui Thugut, Viena, 21 februarie 1775. Hurmuzachi, VII, p. 140.

[5] Thugud, lui Kaunitz, Pera, 4 martie 1775. Hurmuzachi, VII, pp. 141-143.

[6] Kaunitz, lui Thugut, Viena, 7 martie 1775. Ebendaselbst p. 145.

[7] Thugut, lui Kaunitz, Pera, 18 martie 1775. Hurmuzachi, VII, pp. 146-148.

[8] Thugut, lui Kaunitz, Pera, 3 aprilie 1775. Ebendaselbst pp. 149, 150.

[9] Kaunitz, lui Thugut, Viena, 7 aprilie 1775. Ebendaselbst pp. 151, 152

[10] Beil. LXXXIX.

[11] Beil. XC, XCI.

[12] Thugut, lui Kaunitz, Pera, 12 mai 1775. Hurmuzachi, VII, pp. 160, 161.

[13] Vgl. Arneth, VIII, pp. 488-491.

[14] Beil. XCII.

[15] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.


Pagina 102 din 1,266« Prima...102030...100101102103104...110120130...Ultima »