Mircea Streinul: Divertisment. Câteva poezii pentru prieteni

Moarte-n pădure

În ploi de verde luminiş aleargă cerbii

mai albi ca luna-n versurile mele;

Diana junghie-n culcuşul cald al ierbii

grumajii ciutelor cu ochi de stele.

Pândesc săgetătorii chiotul să vină,

zvâcnind în aer ca o inimă în sânge;

Diana goală-şi scutură din păr lumina

Şi-n ţarc tăcerea paşii mătăsoşi şi-i strânge.

Amantul refuzat ia arcul şi-l struneşte;

năierii turbură cu râsul lor frunzarele;

pe dealuri, toarnă Pan în struguri soarele,

pe când săgeata ţinta şi-o loveşte.

O clipă a tăcut pădurea; doar ogoarele

treceau cu ierburile-n naiul vântului;

apoi, cu fluierul, porni Pan iar izvoarele –

şi iar răsună-n-nalturi cântecul pământului.

Cetatea de apă

Atlantica îşi fremăta florinii aurii de lună;

oraşul iriza beţiile marine – ca-n genunchi

s-asculte mateloţii cum pietrişul mările şi-l sună, –

şi voluptatea-i pătrundea, adâncă, până la rărunchi.

În horă, înecaţii îşi ritmau la stele nostalgia,

pe care-atâta de frenetic le-o mai dăruia destinul –

şi valurile viorii înţelegeau că bucuria

îmbată uneori întregul cer şi oamenii, ca vinul.

Râzând cu ochii tulburaţi de visul serilor agreste,

Se-ndeasă ciutele din smârcul codrilor de stelărie;

enorm, atunci, şi-amar, oceanul creşte cu dorinţa peste

cetatea-n care se ridică fabrici mari de bucurie.

Migrare

Îi turbură pe reni prea multul dimineţii soare

şi-un freamăt nou spre calme norduri îi recheamă;

de-atâta primăvară, inima îi doare

şi-amiezile privirea le-o umbresc de teamă.

Aurore verzi halucinează-n codri depărtarea

şi dânşii tremură visând zăpezile eterne;

sălbatică, prin sânge iar le flutură-nserarea

cu nostalgii suave după tundrele materne.

Deşi-i aşteaptă-n drum atâtea uragane, renii

pornesc şi bucuria revederii îi agită;

banchize străvezii, în care au îngheţat lichenii,

ei simt de-acuma aspru răsunându-le-n copită.

Oricât le-ar sta-mpotrivă lupii, dându-le târcoale,

pe renii lânceziţi de-azur îi duce mai departe

mirajul irizatelor aurore boreale –

să-ngenuncheze-n liniştea zăpezilor şi-n moarte.

Monolog

Buza cum de vânt ţi-i arsă şi de soare,

câmp mă simt, pe care să-l săruţi;

umbră ţi-am căzut, ca lutul, la picioare –

trec pe mirişti nouri neştiuţi.

Umeri cu lumină rară de dumbravă,

iar vă plouă zeci de dimineţi;

culmile în hău te chiuie şi-n slavă –

chiotul sălbaticei vieţi.

Totuşi, depărtări ai dat; singurătatea

Bate-n frunzele cu gust amar;

drumurile se deznoadă-n vastitatea

miriştii cu nouri grei de var.

Ca-ntr-un ochi bolnav se tulbură lumina,

Sună-n dealuri râsul veşniciei –

cad cu ploile, să-ţi crească sub tulpina

clară hrana viermilor şi-a gliei.

Peter Schlemihl vorbind cu umbra vândută

Conturul tău cădea suav pe flori, pe-oglinzi, pe-o carte,

te profilai albastră-n stinsele amiezi;

acum, doar amintirea te mai tremură departe

pe apa serii, care flutură-n livezi.

Ţâfnos, exasperat de-atâtea umbre indecente,

călătoream cu cizmele-mi de şapte poştii

şi străbăteam grăbit pe zi vreo patru continente,

de-nmărmureau cu gura la ureche proştii.

Din amintire, iarăşi mă sfidezi alintătoare,

te furişezi prin ierburi, ca şopârla, şi te

înalţi, mai limpede ca remuşcarea mea, la soare,

de când picioru-mi a-ncercat să te evite.

O zi, odată, va veni – fii sigură că vine! –,

în care mâna-mi nu va ezita şi-atunci

în crude-azururi de ţărână-i putrezi cu mine –

dar pietre-n care suflet o să mai arunci?

Pasărea măiastră

Robind-o-n lanţuri după lupta-ndelungată,

semeţ ai poruncit de aur colivia

să-i fie şi-ai ştiut că-n suflet niciodată

mai fără margini n-o să-ţi crească bucuria.

Privind prizoniera pasăre măiastră,

ai desluşit cum în privirea ei umilă,

sfidându-te, străbate-o flacără albastră –

şi-atunci, cu ghearele-i, te prinde-atâta milă,

că-n generos elan îţi creşte răsuflarea

şi hotărârea ta-i definitivă:

îi dăruieşti cu simpla-ţi bunătate zarea,

s-o-ncerce iar măiastră pasăre captivă.

Dar lanţu-şi scutură ca, fără să tresalte,

cu pliscul să-ţi sfâşie-n trup – şi peste-o clipă

se-avântă-n golul liniştii de brumi înalte,

simfonizând eternitatea din aripă.

Dimineaţa cea mare

…ein dunkles unverwundnes

grausames Etwas …

            Rainer Maria Rilke

Te cheamă cornul; rătăcind, nu ştii de unde.

La urmă-ngenunchezi. Îţi cade mâna. Urlă

un câine. Sau un lup – şi moartea te pătrunde

încet; şi Dumnezeu s-a coborât din turlă.

Un glas mai strigă prin pădure după sine;

apoi, în frunze, ploaia lungă l-a pierdut;

L-auzi pe Dumnezeu prin negură cum vine,

sunând lumina strânsă-n stelele de lut.

Ce burniţă! – şi peste piept pădurea-ti trece

cu paşi mai grei ca anii, care te-au umilit.

Cum intră amintirea, vesel! Ai petrece,

dar zâmbetul în lacrimă ţi s-a oprit.

Atâta ploaie! Stinşi se furişează zorii.

Ai vrea s-o termini. Arma ţi-o apeşi şi-n mână

e veşnicia. Cum se miră căpriorii! –

şi arma are zgomot moale, ca de lână.

Navigatorul

… drumul întoarcerii nu-1 mai ştiu…

                                   Lucian Blaga

Coralierii orchestrează-n mări meduze

şi maluri grele de-aur surpă-n valuri zarea

amurgului, când vâsla bate leneş marea,

pe care-o limpezeşte-n naiuri aşteptarea

înaltelor tărâmuri de zăpezi ursuze.

Pe frunte e-o lumină peste timp şi care

organizează-n ritmuri verzi eternitatea;

îi tremură sub mâna fermă cantitatea

imensă de azur ce-ncercuie cetatea

legănătoarei zări şi-a depărtării clare.

Pământurile stau în amintire, joase –

Ca-n vastul continent al visului; delfinii

amurgului se joacă-n apele luminii

şi-aproape luna albă-şi pregăteşte crinii…

Departe abureşte marea de sargase!

Eroul

… O Musik der Kräfte!

       Rainer Maria Rilke

Pădurile arhaice vestesc departe,

în zorii morţi de ploaie, vânători regale;

un semn ciudat îi cade-n ceaţa de pe carte –

stejarii au pornit cu turlele la vale.

Chemarea sângelui răsună-n văi şi bate

sălbatic în frunzişul fagilor, prin care

va luneca un chiot de eternitate –

cu focuri ciobăneşti şi iz de depărtare.

Cu steaua viitoare vei porni;

amară va undui cu linişti stinse zarea noastră

de-arhangheli răsăriţi pe lutul tău de seară,

dar iată cum pe tâmpla ta de stei, albastră,

luceşte-al veşniciilor elan

şi ţărna rumânească-ţi stă de logodire;

dar tu din cenuşiul ploii lan

ascultă cum trecutu-ţi dă de ştire!

Tristeţe de rai

Şi-n rai va trebui să fie moarte – o lină cântare

de îngeri, şi tăcute lumini

vor fâlfâi ca peste-o simplă, calmă plimbare

prin omeneştile grădini.

Ascultând, vor veni copiii morţi demult

la îngereasca, slobozitoarea ceată –

să moară încă o dată

într-al sunetelor dulce tumult.

28 februarie 1937

În tâmpla ta mai linişteşte seara

lumini târzii de crepuscul apos;

coboară ploaia să asculte umbra

pe mâna ta cum cântă de frumos.

Pe-obraji mireasma cimbrului îţi urcă

un abur de câmpie, amărui;

tăcerea bate-n lampă zumzet de lumină…

Iar ai plâns! De dorul cui?

Îngenunchez şi plânsul ţi-l sărut,

dar fruntea-ţi cade, pasăre, pe carte.

Doamne, simt de-acuma cum îţi sună-n lut

cerurile tale moarte.

Făt-Frumos

Salonul corespunde-armurilor din galerie,

care azi îmbracă descendenţi de carte veche, –

şi aria re-nvie Făt-Frumosul de hârtie,

pe care-l râd bufonii apucaţi de streche.

Pe nas îi cade soarele şi-ncepe să strănute;

La-ncheieturi rugina strâns l-a prins şi-l ţine;

zadarnic goarna ştirbă azi ogarii îi asmute

din somnul lor de sub pământ – acolo-i bine! –

şi Făt-Frumos se uită-n jur, ceţos, bătrân, săracu’!

Repede-apoi – cu gura plină de sudălmi –

curtenii, care s-au dus acu’ de mult la dracu’ –

şi-exasperat vrea umbra să şi-o ia la pălmi.

Moarte de primăvară

Femeia zăpezilor şi-a ridicat mâna, care

lucea străveziu – şi algele inimii prin piele

se vedeau, când înflorea pe mare

bruma albastră de stele.

Înotând, au venit la ea morsele molâi

şi urşii albi, tulburând pădurile de ape,

încât nu mai ştia pe care să-i mângâie întâi –

atât de mulţi erau pe-aproape!

Risipindu-şi aurorele, banchiza a plecat

spre sudul, în care irizau depărtarea

gheţarii porniţi să se-afunde, – şi cerul destinat

să-i oglindească, şi-a aşternut pe ei uitarea.

Când soarele, răsfrânt în valuri, a erupt semeţ,

femeia a mai privit o dată

zăpezile cum scad, şuvoind dezgheţ,

şi s-a topit în curcubeie – şi-atunci imensul soare

a părut o pată

pe suava puritate-a tundrelor din depărtare.

Isus în pădure

Pădure veche. Zeii gem în piatra lor tăcută,

stejarii freamătă de nouri. Brumi de toamnă lungă.

Vânează regii orbi de seară-n amintiri o ciută,

pe care-ogarii prin frunzişul lunii o alungă.

În fiecare fag, o cruce de luceferi bate;

se-apropie Isus; spre zeii vechi de-a dreptul merge;

le dă lumina de pe umeri de eternitate

şi-apoi cu mânecaru-albastru lacrima le-o şterge.

Îşi lasă capul pe frunziş. E obosit Isus

şi zeii îl veghează peste noapte. Mare, trece

prin codri Dumnezeu – o negură de sus, mai sus

de clarele tării cu mortuar luceafăr rece.

Regret

Din groapă m-am întors, să pipăi cum lumina

mai cade-n clară ploaie peste pomi şi ierbi –

azurul sângele şi-l varsă pe grădina

în care vin să-l bea îndrăgostiţii cerbi.

Un soare-imens îşi desfăşoară depărtarea

pe umerii livezilor înfiorate

şi parcă-n clopote albastre cântă zarea

în care ca o inimă vecia bate.

Dar din adâncuri glasul lutului mă cheamă,

i-aud în fiecare frunză tânguirea;

de-atâta soare a-nceput să-mi fie teamă

şi simt ce-obositoare-i în lumină nemurirea.

Mi-i dor de tine iarăşi, noapte, moarte, mamă.

Mesagiu

Eu, ciobănind cu turma prin smârcuri de azur

şi prin geometria caratelor brumoase,

mă limpezesc în norduri pe-un aur mult mai pur

ca seara care plânge în stelele apoase.

Când şerpi albaştri suie pe fluier luminişul

pădurilor cu ploaia aurorelor, aud

cum inorogii-şi saltă copitele-n frunzişul

de sângele Dianei răpuse încă ud.

La vânătoare şoimii şi-n munţi, pe culmi, furtună.

Stejarii cad în hăuri, pe mâini îmi curge-un clar

amurg, iar Pan, în trestii, elegiac mă sună

şi visul mi-l ascunde cu naiul în şerpar.

Sălbătăcind, eu versul îl strâng în cornul aspru,

vânătoresc, şi-n fumul oierilor alint

pe frunză, ca pe frunte, luceafărul albastru

din apele ceţoase şi scorbura de-argint.

Târziu, când simt că tâmpla îmi abureşte-n geruri

înalte, unde bate un vânt de nebunie,

îmi iau pe umăr corbul, păşind ursuz pe ceruri,

indiferent să intru cu mine-n veşnicie.

Clan trist, sufletele

…Vedi ch’io son un che piango!

                                         Dante

Lăutele de seară urcă-n inimi luna

şi liniştea alungă cerbi prin ochii uzi de ciută;

pândesc din amintiri să cadă, una câte una,

ciutandrele de vis în ploaia nevăzută.

Biserici în azur, colină în privire –

atâta cresc fântânile de poezie;

mai mult decât un nume, totul de iubire,

nimic în aburul acesta n-o să fie.

Moartea şarpelui

Priveşte lung asupra depărtării.

Pădurea cade-n somn şi iar adie

ninsori albastre-n largurile zării,

văzduhul reavăn are iz de glie, –

amiaza-i, totuşi, grea şi fumurie.

O vulpe-şi linge rănile de-amurg,

izvoarele culeg din marea slavă

lumină pentru-a ciutelor zăbavă,

tăcerile din stânca stearpă curg,

roteşte-n soare-o pajeră bolnavă.

Cum vede limpede pădurea, cum

o simte cu întreaga ei răcoare! –

dar şarpele, zdrobit de-atâta soare,

cu pietrele se luptă-n asprul drum

şi muştele-au-nceput să-l înconjoare.

Când Pan alege-n naiu-i murmur lin

de-albine-n joc sub cimbruri şi sulcină,

e cântecul o ploaie de lumină

cu stropi de-azur şi sunetul e plin

de flori – ca o mirifică grădină.

Zadarnic şarpele privirea-şi pierde

în albăstriul cer cu dulci lumini,

căci noaptea prinde aspre rădăcini

în ochii lui, iar ziua parcă-i verde

şi-l plouă soarele cu-albaştri spini.

Când moartea vine în sfârşit, e pace

şi noaptea peste codri-ncet se lasă;

cu turmele-i ciobanul către casă

porneşte; peste şarpe iar se face

lumină. Cine-ascute-n noapte-o coasă?

Machiavelli

Italia se-aprinde, ruguri scânteiază

şi Papa-mparte cardinalilor veninul;

în sânge – proaspăt cade fiecare rază

şi nimeni nu mai ştie care-i e destinul.

În timp ce spumegă Savonarola-n piaţă,

artiştii Iasă marmora-n pierzare, ca să

se-ascundă-n pivniţi, unde speră cu viaţă

să scape de nebunul căruia nu-i pasă

de linia suavă, modelată-n formă

nepieritoare. Rezemat de balustradă,

şopteşte Machiavel: „Florenţa se transformă.

Nestingheriţi nebunii urlă-n stradă!” –

şi râde-ncet când vede stelele: „Doar lor mă

încred…”. Dar zâmbetul dispare:

o stea se clatină să cadă

şi-n negura cetăţii moare.

Fata în mormânt

Ich glaube dich viel weiter.

          Rainer Maria Rilke

Ea simte cum deasupra soarele

deschide pe mormântu-i crinii

şi-aude în pietriş izvoarele

cum plâng sub aripa luminii.

Prin mâinile-i îşi sapă viermii drum,

în ochi îi mustuie puroiul,

iar inima s-a prefăcut în scrum

şi braţele-i sporesc gunoiul.

Deodată, însă, o imensă fericire

îi copleşeşte sufletul, căci simte cum din ea răsare,

făcându-şi loc prin carnea ruptă, un subţire

şi gingaş fir: e pomul, care

va creşte mâine cântece spre soare.