Uncategorized | Dragusanul.ro - Part 22

Societatea Scriitorilor Bucovineni

SSB

 Începuturile Societăţii Scriitorilor Bucovineni

Societatea Scriitorilor Bucovineni ar fi trebuit să fie, conform visurilor iniţiatorului ei, Mircea Streinul, o nouă mişcare literară, după cea a iconarilor, deja interzisă de propagandiştii lui Carol al II-lea. Numai că mişcarea iconaristă, provocată de Iancu Nistor şi sprijinită de Iancu Nistor, de N. Tcaciuc-Albu şi de Traian Brăileanu, mobiliza şi elibera generaţia tânără de „raţionalismul sec al bătrânilor”, ceea ce nu mai era posibil, în 1938, când bătrânii, osificaţi de „o pasivitate specific bucovineană”, cum nota George Ionaşcu, în Societatea pentru cultură şi literatură română în Bucovina, aveau un cuvânt greu de spus, iar o nouă generaţie scriitoricească se întrezărea greu şi anemic, prin condeiele unor Aurel Bogaci, Aurel Fediuc, Ştefan Baciu, Victor Săhleanu, Neculai Tăutu, Dimitrie Loghin, Petru Rezuş, Dragoş Vicol, Ben. Mihăescu sau George Sidorovici, poeţi necopţi şi deja ademeniţi de mondenitatea pseudoeroică a „Străjii Ţării” (cazul lui Neculai Tăutu sau al Silviei Bălan-Brătianu).
În jurul lui Mircea Streinul se grupaseră, iar, poeţi adevăraţi, precum Iulian Vesper, nepotul lui Iancu Nistor, E. Ar Zaharia, George Drumur, Vasile Posteucă, Teofil Lianu, Neculai Roşca sau George Antonescu, dar nici ei nu mai aveau zvâcnetul acela de generozitate şi de comunitarism, care justificase conceptul „scriitorului regional”, formulat şi reformulat de Mircea Streinul, care îşi propusese să înfiinţeze, în toamna anului 1938, la Cernăuţi, „o Academie liberă” care să se delimiteze strict şi ostil de literatura românească la modă („va şti să nu dea premii pentru savante opuri asupra cărăbuşilor sau pentru poeţi de talia lui Vasile Militaru”). Fiecare poet bucovinean avea, deja, un statut scriitoricesc recunoscut la nivel naţional şi, drept consecinţă, interese proprii şi interese de grup, cristalizat în jurul unor reviste literare, de regulă bucureştene, începeau să-i desolidarizeze discret.
Societatea Scriitorilor Bucovineni, visul lui Mircea Streinul, începe să existe din 12 noiembrie 1938, dar ca secţie a Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, sub prezidenţia lui Grigore Nandriş, preşedintele SCLRB, cu Mircea Streinul vicepreşedinte şi cu 20 membri: Constantin Loghin, N. Tcaciuc-Albu, Leca Morariu, Claudiu Usatiuc, George Antonescu, Octav Rusu, Sebastian Popovici, Liviu Rusu, Traian Cantemir, Aurel Fediuc, George Ionaşcu, George Voevidca, George Drumur, Iulian Vesper, Neculai Roşca, Leon Ţopa, George Fonea, George Ionaşcu, Procopie Milişte şi Traian Chelariu.
După şedinţa inaugurală, din 12 noiembrie 1938, şi, mai ales, după prima şezătoare externă, cea de duminică, 14 decembrie 1938, numărul membrilor SSB creşte (Rudd Rybiczka, Constantin Turtureanu, Ionel Negură, Neculai Pavel, Octavian Gruia etc.). În 14 decembrie 1938, preşedintele Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, Grigore Nandriş, se retrage din conducerea Societăţii Scriitorilor Bucovineni, încredintându-i-o vicepreşedintelui său de la SCLRB, Constantin Loghin, care, în anii următori, va organiza sărbători aniversare doar în 14 decembrie, deşi SSB fusese întemeiată în 12 noiembrie 1938.
Visată drept „o Academie liberă”, dar aflată sub „raţionalismul sec” mult prea monden şi fălos al autocraţilor din Societatea pentru cultură şi literatură în Bucovina, secţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni este, la începuturi, „nici moartă, nici vie”, după cum scria George Ionaşcu, iar dinamicul Mircea Streinul încearcă două diversiuni constructive: o colecţie editorială, intitulată „Gruparea de Nord” şi, odată cu înfiinţarea ziarului „Suceava”, la 1 ianuarie 1939, datorită demersurilor făcute de Mircea Streinul pe lângă profesorul Gheorghe Alexianu, Rezidentul Regal în Bucovina, o „grupare de literatură şi artă”, care poartă numele noului cotidian, „Suceava”, ambele menite întăririi Societăţii Scriitorilor Bucovineni. Din nefericire, singurul program al noului preşedinte era acela de a promova doar scriitorul tânăr, indiferent unde trăia acel tânăr, iar ideea conturării unei noi mişcări literare nu-i surâdea deloc. Constantin Loghin urmărea, în fapt, doar anihilarea „revoltei împotriva raţionalismului sec”, propusă de Iancu Nistor, în ianuarie 1932, şi aducerea tinerilor sub ascultarea bătrânilor, într-o armonie disciplinată a generaţiilor, care să sugereze solidaritate bucovineană, deşi însemna doar duplicitate. Şi Mircea Streinul, şi Constantin Loghin militau pentru o publicaţie literară („cât mai multe reviste literare, chiar dacă nu le citeşte nimeni”, cerea Mircea Streinul), revista însemnând un îndemn la scris, dar şi o disciplinare, văzută diferit de cei doi lideri ai tinerei Societăţi a Scriitorilor Bucovineni. Visul devine realitate, deşi cumva o altfel de realitate, la începutul anului 1939, când, datorită lui George Alexianu, un mare admirator al scriitorimii şi universitar de prestigiu, apare, finanţat de „ţinutul Sucevii”, cum i se zicea, pe vremea dictaturii regale, Bucovinei, un ziar, pe care Mircea Streinul îl poate transforma rapid într-o revistă literară (o pagină de literatură pe zi, format A2, înseamnă, în realitate, o revistă literară lunară suficient de consistentă).
Streinul îşi pregătise, din vreme, reţeaua de colaboratori pentru o viitoare revistă literară, vizitând, în toamna anului 1938, oraşele provinciei, în care avea prieteni scriitori. Vine şi la Suceava, în noiembrie, ca să-l întâlnească pe Valerian Doboş-Boca şi, prin intermediul acestuia, să inventarieze resursele scriitoriceşti sucevene. Doboş-Boca avea să-l urmeze, de altfel, la Cernăuţi, Streinul mediindu-i, prin intermediul liderilor Societăţii pentru cultură şi literatură, ocuparea funcţiei de administrator al universităţii cernăuţene. Cu ocazia vizitei la Suceava, Mircea Streinul a scris şi un reportaj, în coordonatele recunoscute ale prozei sale, adică o simbioză ciudată de mit, de realitate şi de trăire lăuntrică, desfăşurată în spaţiul unei dureroase timidităţi, care explodează, adesea, în tuşe umoristice sau doar satirice. Reportajul, publicat abia în 1939, sub titlul „Cetatea Sucevii”, e scris cu subtitluri incitante şi cu o vioiciune care ascunde, discret, o inefabilă amărăciune.

„CETATEA SUCEVII”

Noapte stranie – Pe vremea lui Ştefăniţă-Vodă – Biserica Sfântul Gheorghe – Oraş cu voevozi – Cetate bătută de ploi – Îngenunchiere în lumina Moldovei – Doinele murmură lângă cetate – Zări spre istorie

Reportaj inedit de MIRCEA STREINUL

Istoria ţării e plină de numele Sucevii.
Nume ca un cântec!
Suceava!
Ştefan cel Mare şi Moldova!
Veacurile au trecut peste pietrele colbăite ale Cetăţii, dar numele mai sună glorios, ca zângătul unui paloş, în sufletul nostru.

De Suceava te-apropii ca de-un altar. Uiţi că, astăzi, cetatea nu mai e decât un meschin oraş provincial, că – dealungul vremurilor – jâzii l-au năpădit ca buruienile, că vulgaritatea cea mai cumplită se răsfaţă’n inima Moldovei şi că turlele Mirăuţilor au melancolia unor ciobani împărăteşti cu turmele risipite – şi nu te gândeşti decât la istoria care trece cu paşi de voevozi printre ruinele unde flamuri nevăzute mai flutură’n vântul toamnei cu incendii de aur în copacii de pe dealurile Mitocului şi-ale Burdujenilor.

Seară cu umbre

Acceleratul opreşte gâfâind în lunga ploaie de Noembrie. Gara Iţcani, înconjurată de mărunte dugheni şi cârciume cu proprietari evrei, mă primeşte cu lumini tulburi şi-apoase, care cad galben pe faţa trecătorilor. O iau încet, prin burniţă, spre oraş. Suceava, ridicată pe măguri frumos unduite, abia se zăreşte de-aici, căci pâcla învălue ca un giulgiu felinarele cetăţii cenuşii de seară.
Pe măsură ce înaintez, lucrurile devin tot mai stranii. Nu se vede nici o lumină pe dealuri. Casele au dispărut în beznă. Ploaia cade monoton. Câte-un câne latră, însă rar şi‘ndepărtat. Ce-i asta? Am rătăcit drumul? Mă opresc pentru a mă orienta. De aici, ar trebui să văd semnalele optice dela gara Burdujeni. Îmi încord privirea să taiu întunericul. Zadarnic! Nici o lumină! Absolut nici una! Totuşi, pâcla nu e atât de deasă, ca să înghită cu totul gara şi semafoarele, căci disting lămurit un copac la o depărtare de vreo trei chilometri. Îmi întorc privirea spre Iţcani. Aceeaşi beznă. Mare comedie!
– Ce, ai rătăcit drumul? – răsare deodată un glas lângă mine, îndepărtând tăcerile.
– Da… Adică nu, căci cunosc bine locurile, însă mi se pare ciudat să nu văd nici o lumină… – răspund eu, cam mirat de neaşteptata apariţie a unui tovarăş de drum, pe care nu ştiu cum de nu l-am observat până acuma.
Un râs încet şi straniu perlează întunericul:
– Nici o lumină? Dar priveşte castelul!
– Castelul? Care castel? – şi tresar, cuprins deodată de-o inexplicabilă teamă.
Străinul întinde mâna. Mă uit în direcţia ei. Şi, prin ploaie şi ceaţă, desluşesc că, într’adevăr, numeroase lumini pâlpâie pe dealul care ţine în coastă ruinile cetăţii lui Ştefan-cel-Mare. Nu mai înţeleg nimic. Şi ploaia ţârâie cumplit de enervant. Bacovia surâde trist în amintirea mea.

Tovarăşul de drum

Larg, ca din nesfârşite hăuri, se-aude glas vestind ceasul. Sunetul înfioară văsduhul de cenuşă. Oare n’am desluşit, ca prin vis, clinchenit de arme? Totul se învolburează. Nimic nu mai e verosimil.
Şi vechiul cântec al lui T. Robeanu, care, „descurajat şi hărţuit de nevoile vieţii, şi-a pus capăt zilelor în camera unui hotel din Munkacs (Ungaria)”, mă obsedează:

„La Suceava în cetate
Ceas de miazănoapte bate,
Păzitorii cântă’n uliţi,
Răzimaţi în albe suliţi.

La Suceava în cetate
Ceas de miazănoapte bate,
Zidul vechiu adânc răsună:
Noapte bună, noapte bună!”.

Necunoscutul sperie dinnou întunericele:
– Trebuie să ne grăbim, că petrecerea e’n toiu şi Măriei Sale nu-i plac întârzierile…
Asta-i bună! Şi nu mă pot opri dela un hohot de râs:
– Nu cumva Măria-Sa mă aşteaptă pe mine?
Vocea necunoscutului sună a mirare:
– Vezi că pe dumneata! Că doar n-aş fi venit până la rohatcă pe-o vreme ca aiasta, dacă nu eram trimis să te‘ntâmpin pentru a te aduce‘ndata mare la curte… Da’ hai mai repede, că Măria-Sa vrea să-ţi audă cântecele cele noui. Nu cumva ai uitat să le iei cu dumneata! – se‘ngrijorează brusc tovarăşul meu de drum.
Asta-i bună! Adevărat, am în servietă câte un exemplar din „Tarot”, „Corbul de aur” şi „Divertisment”, dar le-am destinat pentru Valerian Doboş-Boca, bunul şi ostrul meu prieten, căci nu mă aşteptam deloc – vă asigur că absolut deloc! – să dau ochii cu Ştefăniţă-Vodă. Capul îmi zumzăieşte de cele mai absurde teorii şi-mi amintesc deodată că am văzut cândva un film după o nuvelă de Mark Twain, film în care, printr’o simplă isbitură în cap, eroul se trezeşte tocmai pe vremea Regelui Arthur, aşa că‘ncep să nu mă mir prea straşnic. Dacă tovarăşul afirmă că suntem pe timpul lui Ştefăniţă-Vodă, sumbrul erou al lui Delavrancea, dece să n’o cred? Fie! Şi‘ncep să mă gândesc la dedicaţiile pe care ar trebui să i le ofer.
Mă tem, însă, ca nu va‘nţelege versurile mele şi mă interesez îngrijorat:
– Oare Măria-Sa i-a citit pe Simion Stolnicu şi Emil Botta?
– Da’ cine’s aceştia? Că n-am auzit de ei…
– Cum, n’ai auzit de ei?
Şi mă‘ngrijorez şi mai mult: te pomeneşti că la curte nu circulă decât Otilia Cazimir şi Vasile Militaru – şi, atunci, e vai de mine.
– Dar de N. Crevedia ai auzit?
Iarăşi:
– Nu. Ş’aiesta un grămătic?
Va-să-zică tot Otilia Cazimir şi Vasile Militaru!
Nu mai insist şi mă gândesc iarăşi la eroul lui Mark Twain:
– Ascultă… Cum îţi spune, bre?
– Ionuţ… Ionuţ al Lupului…
– Ascultă, frate Ionuţ al Lupului… Nu ştii, nu cumva m’a isbit vreun zurbagiu cu parul în cap?
– Doamne-fereşte! De ce să te fi isbit? – şi pacă-i văd prin întuneric ochii căscaţi a mirare.
– Nimic… Am întrebat aşa, fără nici un rost… – şi mă las în voia soartei.
În definitiv, o să am material pentru un reportaj efef… Păcat că nu l-am luat pe Rudd Rybiczka, să-mi facă nişte ilustraţii teribile!
Leap-leap… leap-leap…
Tot liopăind prin glod, trecând prin văgăuni şi urcând şanţuri, iată că ne-am apropiat de cetate.

Dacă bei titiun…

Străjile ne‘ntâmpină cu straşnic zăngănit de suliţe. Ionuţ al Lupului dă parola şi trecem prin imensa poartă de piatră cenuşie, peste care lumina roşietică a făcliilor aruncă pete de sânge.
În ograda interioară, largă şi plină de făclieri, ne oprim pentru a ne odihni şi privesc cu lăcomie cetatea enormă, unde amintirea lui Ştefan-Vodă e încă vie în amintirea tuturor – dela Vlădică până la ultimul copil de casă.
Din palat străbate o muzică veselă, în care desluşesc o săltăreaţă melodie leahă. La răstimpuri, isbucnesc uriaşe cascade de râs. Desigur că vreun boier mai ghiduş îşi face iarăşi de cap! Totuşi, am impresia că râsul din-năuntru nu e tocmai sincer… Deh! Ştefăniţă-Vodă îi om ciudat şi cu toane… Cel puţin aşa ştiu din „Viforul” delavrancian… Şi te pomeneşti că boierii îşi cam tem capul şi râd galben!
Un oştean se-apropie de noi şi ne spune că vom fi chiemaţi imediat în faţa Măriei-Sale.
Emoţionat, mă mai gândesc o dată la nuvela lui Mark Twain şi-mi aprind o ţigară.

Nimic decât ploaie!

Doamne, ce-o mai fi şi asta? – Căci m-am trezit, singur cuc!, în cel mai cumplit întuneric.
Unde-i castelul? Unde mi-i Ionuţ al Lupului? Unde’s făclierii?
Sfrrr…
Un strop de ploaie a căzut pe ţigară, stingându-mi-o. Aha! Acuma mă dumiresc… Cine naiba m’a pus să-mi aprind o ţigară pe timpul lui Ştefăniţă-Vodă?! Mi-a trebuit iarba dracului? Acuma înghite-o, stimate domn! Mircea Streinul, ţi s’a dus copcă reportajul sensaţional.
Şi, amărât, leapa-leapa prin noroaie, abia reuşesc să urc dealul, ca să ajung însfârşit la Suceava.
Dacă n’aveam inspiraţia să-mi aprind o ţigară, beam acuma vin de Nicoreşti cu Ţugulea Moghilă şi nu mă perpeleam într’o odaie meschină de hotel obscur şi suspect…

Sfântul Ioan-cel-Nou

Disdedimineaţă, o iau încet către biserica sf. Gheorghe – ctitoria lui Bogdan cel Orb şi-a lui Ştefăniţă –, un adevărat giuvaer de piatră, în care se păstrează moaştele marelui mucenic Ioan-cel-Nou: acesta, nevrând să se lepede de credinţa în Hristos, a fost ucis de păgâni, după groaznice chinuri, la Cetatea-Albă.
În anul 1402, Alexandru-Vodă a adus la Suceava moaştele martirului pentru care, la 24 Iunie al fiecărui an, se face mare pomenire în fosta capitală a Moldovei.
„Moaştele sfântului Ioan” – spune un preot – „sunt un adevărat isvor de întărire a sufletelor creştineşti. În vechime, toţi Românii, dela Vodă până la arcaş, au îngenunchiat cu smerenie în faţa lor, rugându-se pentru mântuirea neamului şi, prin puterea ocrotitoare a sfântului Ioan, multe hoarde de străini au fost întoarse din cale ori răpuse în ţărnă…”.
M’apropiu de sicriul artistic lucrat în argint şi’ngenunchiez. Liniştea şi-un vag miros de tămâie domnesc în biserică. O lumină grea, cenuşie, învăluie în vis vastul interior fumuriu, în care aurul icoanelor împrăştie sclipiri mate şi suave.
Aici, departe de forfota uliţelor pline de evrei, e adevărata Suceavă, Suceava gloriei împărăteşti şi-a dreptei credinţe, Suceava voevozilor şi-a înţelepţilor monahi, – aici e Suceava eternă, pe care anii şi vitregiile n’au putut-o doborî.

Cetatea domnească

După lunga ploaie de ieri, cerul s’a luminat şi imensele azururi îşi tălăzuiesc peste oraş puritatea. Bisericile lucesc în bătaia dulcelui soare de toamnă, frunzişul copacilor depe dealuri îşi seamănă în vânt bănuţii aurii, colinele curg suav spre zările sidefate, iar departe, pe-o coastă, ruinile cetăţii lui Ştefan-cel-Mare se înalţă sobru şi majestuos, stăpânind văile ca un cioban turmele sale.
Dealtfel, întreaga Suceavă e mărturia vie a gloriei româneşti: cetatea domnească, Mirăuţii – nume de cântec, nu? –, Zamca – atâtea semne ale istoriei!
La Suceava, trăieşti ca’ntr’o biserică… Aici, îţi vine să vorbeşti cu sfială, să’ngenunchiezi. Între zidurile oraşului, parcă mai stăruie chiotul plăieşilor, parcă se mai aude zăngănit de suliţe. Oare acolo, în vale, nu stăteau hoardele tătare, ahtiate să cucerească lumina Moldovei? Oare dincolo, după dealuri, Dragomirna nu străjuieşte oştimea stejarilor?
Astfel fiind, oare nu se cade să îngenunchiezi pentru a săruta ţărna prin care, poate, a trecut cu pas viforos Ştefan-cel-Mare şi Sfânt?

Altă Suceavă

Mutând capitala Moldovei la Iaşi, Alexandru Lăpuşneanu a sortit pierzării Suceava şi chiar a poruncit să se dărâme cetatea.
Cu toate acestea, Suceava n’a murit. Cetatea lui Ştefan-cel-Mare n’a putut să moară. Oricât ar bate-o ploile şi vântul, oricât s-ar năpusti nămeţii iernii asupra ei, oricât ar cobi în nopţile lungi de toamnă cucuvăile şi bufniţele care îşi au cuibul între zidurile dărăpănate, – ea îşi ridică spre ceruri contururile enorme şi continuă să veghieze peste drumurile invadate de străini.
În timpul Austriei, Suceava a fost un puternic bastion de românism creator şi intransigent şi hidoasa pajură bicefală a defunctului imperiu nu cuteza să-şi fluture aripile negre deasupra cetăţii.
La Suceava, străinii nu sunt impertinenţi ca’n alte oraşe bucovinene. Aici, ei îşi dau seama că nu’s decât nişte intruşi şi se comportă în consecinţă, aşa că nu-i vezi ostentativi şi obraznici ca la Cernăuţi sau Storojineţ.

Noapte fără făclii

Amurgul m’a surprins pe dealul Zamcei. Şuvoaie de sânge gâlgâiau din nouri, amestecându-se cu aurul frunzişului din luncile râului care şerpuieşte pe lângă Iţcani şi Burdujeni. Soarele se rostogoleşte după zare şi umbrele cuprind repede văile imense. În apropiere, gara Iţcani, o fabrică – fabrica unui venetic, despre care un prieten îmi spunea că îşi bate la tălpi muncitorii – se conturează alb talazurile cenuşiu-albăstrii ale serii. În satele învecinate, casele ţărăneşti fumegă a mămăligă şi a lapte proaspăt, iar cânii latră melancolic, stârnind stihiile ascunse prin văgăuni. Un tren îşi târâie vagoanele spre Dărmăneşti. Un zumzet plăcut de care şi trăsuri adie dinspre şosea, iar dealurile răspund cu strigăt mic de păsări nocturne.
O lună enormă răsare peste noapte. Întreg peisagiul se cufundă într’o lumină palidă, ireală, prin care copacii îşi întind fantomatic braţele către cer.
Apoi, deodată, un cântec straniu prinde să crească tocmai depe celălalt deal. Rămân fascinat. Parcă niciodată n’am auzit un cântec mai dureros, mai tulburător. Am impresia că melodia asta, pe care-o murmură însuşi pământul, vine din vechile ruine – şi ascultând-o înfiorat ca’n preajma unei mari minuni, revăd întreaga istorie a Moldovei, ctitorită peste veacuri fără sfârşit.
Oare nu sună şi tulnice în depărtare?
Oare nu se-aprind focuri pe dealuri?
Oare nu răsună tropot de cai prin noapte?
Da, aici e Moldova; aici, unde Ştefan-Vodă mai trăieşte’n doinele ţăranilor; aici, unde sfântul mucenic Ioan doarme somn luminat; aici, unde zările închid un colţ de biserică şi de legendă.
Aţi înţeles acuma dece aici trebuie să’ngenunchiezi şi să săruţi ţărâna?
Noembrie, 1938″.
                                             Mircea Streinul

„Răspânditor de graiu,
simţire, faptă şi gând românesc”

Ziarul „Suceava” apare, începând cu 1 ianuarie 1939, la Cernăuţi, sub direcţiunea profesorului Romulus Cândea şi sub oblăduirea profesorului George Alexianu, Rezident Regal al Ţinutului Suceava, drept „organ zilnic al Ţinutului Suceava, răspânditor de graiu, simţire, faptă şi gând românesc”. Un „Cuvânt înainte”, semnat de Rezidentul Regal, şi un salut al Mitropolitului Bucovinei, Visarion, „Noul ziar Suceava”, prefaţează publicaţia în care Mircea Streinul („Fundaţia pentru literatură şi artă Carol II” şi „Sărăcilă”, un fragment din romanul „Guzli sau Tsu-Tsui”, aflat sub tipar la Editura „Vremea” din Bucureşti), Leon Ţopa („O carte actuală”), Liviu Rusu (cronica muzicală „Pro domo”), George Fonea (poemul „Colind”), Rudd Rybiczka (cu patru desene) şi Aurel Fediuc, deocamdată responsabil cu „Poşta paginei literare”, se străduiesc să asigure dreptul la exprimare scriitorilor bucovineni, deja grupaţi în SSB, dar fără să posede o revistă literară a grupării.
Mircea Streinul, care lansase conceptul „scriitorului regional”, odată cu iniţierea mişcărilor „Arboroasa” şi „Iconar”, trăind convingerea că „provincia, în cel mai nobil înţeles al cuvântului, a dat adesea frumoase realizări culturale” (Suceava, nr. 15/1939, pg. 2), lansase şi o rubrică de citate, „Critica autorizată despre literatura arboroseană”, menită dobândirii respectului „în Ţinut” faţă de bravul „scriitor regional bucovinean”, care se confrunta, pe atunci, cu lustruiala publică, ideală pentru oportunişti, săvârşită de fundaţiile şi de grupările naţionaliste regale. Streinul avea o generozitate inconfundabilă şi irepetabilă, dar şi un mod de a se jertfi pe sine la temelia visatului templu al spiritualităţii bucovinene, prin mărturisire, prin încredinţare memoriei, prin altruistă vehiculare a semnalărilor ocazionale de nume şi opere, care nu însemnau prea mult, dar ne aparţineau, făceau parte din patrimoniul nostru şi considera că este de datoria lui şi a noastră să tezaurizăm tot ce ne aparţine:

„Literatura e şi o funcţiune socială, aşa că nu trebuie dispreţuită nici de cititori, nici – mai ales – de cei ce o scriu. Deaceea, scriitorii regionali să fie cu luare aminte: o ucenicie cât mai îndelungată nu poate fi decât de folos, şi ea nu se face nicăieri mai bine ca într-o revistă mică. / Deci, deocamdată, cât mai multe publicaţii fără pretenţie, chiar dacă nu le citeşte nimeni… / După generaţia iconară, aşteptăm o alta, care să fie tot atât de entusiastă şi atât de gata, oricând, la sacrificiu” (ibidem).

Perpessicius, criticul literar care îşi pierduse braţul drept la Turtucaia, în Sfântul Război al Reîntregirii Neamului, scrisese elogios, cu mâna stângă, pentru ziarul „România”, despre literatura arboroseană, iar Streinul alesese un fragment, pentru a-l reproduce în primul număr al noii publicaţii bucovinene:

„Cea mai virgină, sub raportul harului liric, dintre provincii se dovedeşte a fi şi cea mai prolifică (presupun „proles”-ul latin) şi înscrie cu această falangă de „băetani nărăviţi la vis” (ca să întrebuinţăm plastica expresie a poetului Mircea Streinul) nu numai un amplu moment de inflorescenţă poetică, dar şi unul din cele mai surprinzătoare fenomene din istoria creaţiunilor artistice dela noi”.

Perpessicius se referea, desigur, la generaţia de „băetani nărăviţi la vis” de Iancu Nistor, la începutul anului 1932, când tribunul Unirii debuta, în „Junimea literară”, un „frumos mănunchi de tineri de talent şi însufleţire care cearcă să se afirme pe tărâmul literar” (Mircea Streinul, Ion Roşca, Iulian Vesper, Neculai Roşca, Traian Chelariu – care publicase şi un dublu program literar, „Înapoi la Eminescu / Digresiuni neliterare în jurul unei teme literare” şi „Digresiuni inoportune” –, George Antonescu, George Drumur, E. Ar. Zaharia, Ghedeon Coca, Vasile Posteucă, Tudor Ulmanu şi Barbu Sluşanschi), îndemnându-i să se ferească „de raţionalismul sec şi de critici prea aprige, care în cele mai multe cazuri vin să deruteze talente în loc de a le încuraja şi modela”. Nistor intuia în tinerii aceia nişte adevăraţi „sacerdoţi ai frumosului”, iar revista „Junimea literară”, care, din 1904, slujea „talentul în jurul aceluiaşi altar”, rodea frumos „zorile unor vremuri mai bune”.
Mircea Streinul, încă din 1931 (1930, avea să stabilească, inexact, Mircea Streinul, mai târziu), când îl cunoscuse pe Ion Roşca, visa la o literatură de generaţie, cea a „arborosenilor”, aşa că, sprijinit financiar de Iancu Nistor, înfiinţează, încă din 1933, Colecţia „Iconar”, demarată printr-un concurs de debut în volum cu „poezii inedite”, destinat numai tinerilor Bucovinei, textele (trimise pe adresa lui Streinul: Cernăuţi, str. Transilvaniei No. 171) urmând să fie jurizate de „Comisia care va decerne premiul”, alcătuită din profesorul universitar N. Tcaciuc-Albu şi Iulian Vesper, nepotul lui Iancu Nistor (Junimea literară, nr. 7-9/1933, pg. 202). Pe sine nu se trecuse în „Comisie” Mircea Streinul, deşi el deja preluase de la Iancu Nistor şi, după propria-i mărturisire, de la Ion Grămadă şi George Tofan grija pentru destinele literaturii bucovinene.
În paralel, un profesor fără talent scriitoricesc, dar autor consacrat de manuale şcolare şi excelent cunoscător al fenomenului literar bucovinean, Constantin Loghin, alcătuise şi publicase o antologie a poeziei, o alta a prozei, dar şi o istorie a literaturii bucovinene până în 1919, lucrări utile, temeinice şi, de aceea, receptate cu interes şi în Bucovina, dar şi o istorie a literaturii române, care a apărut, până în 1938, în şase ediţii. E posibil ca Mircea Streinul să-l fi cunoscut, pentru prima dată, pe Constantin Loghin, în vremea studiilor la Liceul de băieţi din Cernăuţi, unde, împreună cu Neculai Roşca, Nicolae Pavlovici şi Tudor Ulmanu (Toader Plop, din Hotin), Streinul avea să facă, în 1928, „Caietul celor 4”, adică o remarcabilă revistă literară. Dar e de presupus că profesorul pe care şi l-a asumat drept maestru, aşa cum a mărturisit, dar fără să-l numească, Mircea Streinul, să fi fost Vasile Gherasim, poetul, filosoful, eminescologul, care avea să se stingă, la doar 39 de ani, în 10 februarie 1933.
Arborosienii, deci generaţia lui Mircea Streinul, publicaseră în revistele cernăuţene „Tribuna”, „Spectatorul”, „Munca intelectuală” şi „Cronica românească la Cernăuţi”, dar şi în revistele bucureştene „Răboj”, „Floarea de foc”, „Floarea soarelui”, „Ecoul” etc., unii dintre ei, precum Traian Chelariu, răzbind şi spre publicaţii occidentale („La voce di Mantova”). Toţi traduceau, cu încrâncenare şi talent, din literatura europeană (Baudelaire, Georg Trakl, Rainer Maria Rilke, Johan Bojer, Jean Tharaud, Uhland, Platen, Richard Dehmel, ba chiar şi din esticul Mihail Şolohov), traducerile însemnând, în fond, o mare şi temeinică ucenicie literară.
Constituirea Societăţii Scriitorilor Bucovineni, în 12 noiembrie 1938, însemna doar o solidarizare a generaţiilor, prin şedinţe-interne, adică un fel de cenaclu literar, în care câţiva autori citeau două-trei texte prospăt scrise şi se angajau, după aceea, discuţii. Iniţial, Societatea Scriitorilor Bucovineni, concurată viguros de societăţile pentru cultură şi literatură, inclusiv de Fundaţia „Carol II”, nu se ridica nici măcar la nivelul Colecţiei „Iconar”, mişcare literară care a produs un patrimoniu bucovinean. SSB era mai curând emblema unor întâlniri mondene, la care participau „bătrânii” Constantin Loghin, N. Tcaciuc-Albu, George Voevidca sau, la fel de rar, Leca Morariu, şi tinerii lui Mircea Streinul, omul care avea să se lupte, discret şi elegant, cu inerţia rigidităţii „raţionalismului sec” excesiv al universitarilor, pentru a realiza tripla relaţionare spirituală: cu mitul, prin lut, cu universul, prin credinţă, şi cu viaţa, prin dragoste.
În lupta lui cu inerţia, Mircea Streinul ostenea întru gloria generaţiilor scriitoriceşti, deja sufocate de oportunismul de masă (arcăşiile, străjeriile etc.), menit să consolideze dictatura în România, fiind, în fond, un adevărat vârf de lance în cultivarea cuvântului care zideşte. Scria mult (nuvelele „Salonul de iarnă”, „Legendă cu iarnă”, „Început cu ploaie”, „Era şi primăvara de vină”, „Luca Urâtu a dispărut”, „Întâlnirea cu domnu’ Umbră”, „Voncic în munţi”, „Lupul cel tânăr îşi arată colţii”, „Ianca ucide”; reportaje inedite despre Suceava şi „Cetatea Sucevii”, dar şi „Zile şi nopţi prin Basarabia, pământul minunilor”; fragmente din romanul „Lupul din Ţara Huţanilor”, intitulat „Împărăţia din neguri”, şi din romanul „Guzli Tsu-Tsui”, intitulat „Ciobanul în faţa morţii”; eseuri, precum „Pentru scriitorii regionali”, şi cronici de artă, sub genericul „Plastica în Ţinutul Suceava” scriind despre Leon Hruşca, Vladimir Nichitovici, Isidora Constantinovici-Hain, Vladimir Zagorodnicov etc.), iar rodnicia condeiului lui Streinul l-a obligat pe George Ionaşcu să sublinieze retoric, în „Constatări pe marginea literaturii arborosene” (Suceava, 11.o1.1939, pg. 2):

„Întrebaţi pe orice intelectual din Bucureşti cine este Mircea Streinul şi o să spună că a auzit vorbindu-se despre el la radio, a citit din scrierile lui sau despre el, în tot cazul ştie că este un scriitor bucovinean… Afară de aceasta, ar mai afla că în Cernăuţi există o „Societate a Scriitorilor Bucovineni”, al cărei preşedinte este d. prof. Loghin, un distins istoric literar, şi că această societate va aranja o serie de şezători literare unde se vor discuta probleme de estetică literară şi unde scriitorii bucovineni vor citi fragmente din operele lor”.

Ziarul ţinutal „Suceava” era, încă de la apariţie, un prim organ de presă, ce-i drept – neoficial, al Societăţii Scriitorilor Bucovineni.
Prima şedinţă a SSB, pe anul 1939, a fost şi prima cu o oarecare activitate, din 12 noiembrie 1938, până în ianuarie 1939, şi a fost anunţată în 12 ianuarie, cu următorul comunicat:

„Dela S.S.B. / Sâmbătă, la orele 8 seara, va avea loc, în sala Societăţii pentru cultură prima şedinţă din acest an a Societăţii Scriitorilor Bucovineni. D. prof. Leon Ţopa va citi un referat asupra romanului bucovinean, iar d-nii George Drumur, G. Z. Antonescu, Procopie Milişte şi alţii vor citi versuri şi proză”.

Un „curier literar”, datorat lui Mircea Streinul, care scrie şi despre „O editură şi un om tânăr” („Universul literar”, din Bucureşti, şi editorul Victor Popescu), inventaria sărăcăciosul, dar consistentul patrimoniu al literaturii arborosene:

„Romanul arborosean, care numără, până în prezent, mai mult decât merituoasele încercări ale unor Erast Mihalescu, Traian Cantemir (asupra căruia vom reveni pentru restabilirea unor adevăruri) şi Iulian Vesper, se anunţă din ce în ce mai bogat. E un semn de maturitate aceasta. După avalanşa lirică din trecut, care a cunoscut, printre altele, călduroasele şi entusiastele adeziuni ale unor cărturari ca: prof. Al. Rosetti, prof. Perpessicius, prof. Lucian Blaga, Camil Petrescu, prof. Şerban Cioculescu, B. C. Fântâneru etc., etc., scriitorii arboroseni, începând cu primul pe alfabet… – G. Z. Antonescu şi sfârşind cu ultimul… – E. Ar. Zaharia, pregătesc romane noi, dintre cari, unele, au şi fost angajate la edituri ca: „Fundaţia Carol II”, „Cartea Românească”, „Vremea” ş.a.”.

Doar despre celebrul său roman, „Ion Aluion”, cel mai bun din întreaga literatură bucovineană, nu pomeneşte nimic Mircea Streinul, aşa cum nu face referire nici la „Viaţa în pădure” sau la „Lupul din Ţara Huţanilor”, romane în manuscris, din care publică fragmente şi în ziarul „Suceava”, dar se entuziasmează faţă de izbânzile unor tineri din „poeticescul neam”:

„Ne reamintim cu câtă ne’ncredere, cu ce bale de invidie, a fost primită la început – de către nişte falşi intelectuali, amatori de-o „poezie” la un pahar cu bere (dealtfel, am mai scris, în Revista Fundaţiilor Regale, despre acest lucru) – splendida generaţie a iconarilor. Câte vorbe rele, câte intrigi de mahala, deadreptul odioase! Azi, destui dintre ei fac „mea culpa” – şi nici nu s-ar putea altfel, căci în decurs de numai patru ani, trei poeţi – arboroseni şi iconari totodată – au fost premiaţi de Societatea Scriitorilor Români, iar al patrulea, Neculai Roşca, a luat premiul „Baudelaire”, care-a fost unul din cele mai grele de cucerit”.

Perpessicius, un entuziast şi generos admirator al literaturii bucovinene, scrisese, în „România”, că „tânăra proză bucovineană este… una regională”. Aşa cum regional este şi bună parte din tânărul scris, în proză, ardelean… cum poate că e şi cel basarabean, ce nu ne-a ajuns încă la cunoştinţă ş.a.m.d. Dacă „Ion Aluion” pleca dela dramaticul episod al execuţiei unui nevinovat, în timp de războiu, planurile adiacente ale povestirii, ecourile ce trezia şi corelaţiile ce indica cu alte lucrări, în manuscris, ale autorului, contribuiau să creeze o atmosferă cu mult mai dilatată, decât simplul şi limitatul caz al lui Ion Aluion ar fi fost în stare să determine. În dramatica întâmplare a romanului d-lui Mircea Streinul cată să se citească un bun şi cuprinzător capitol din recenta istorie sufletească a Bucovinei. Stăpânirea dinainte şi sângerosul interludiu al războiului, care şi-a abătut tăvălugurile peste pajiştile de raiu ale grădinii dela Nord, au lăsat în sufletele oamenilor, şi mai cu seamă în acela al copiilor, urme adânci şi nevindecabile, aşa cum cele câteva lucruri ce, întâmplător, cunoaştem din „Viaţa în pădure”, viitorul roman al d-lui Mircea Streinul, izbutesc cu deosebită vigoare să puie în lumină. O Bucovină de după războiu, din primul an al înstăpânirii româneşti este şi aceasta din întâiul, sobrul şi, întru totul, revelatoriu roman al d-lui Iulian Vesper: „Primăvara în Ţara Fagilor”. Ca şi d. Mircea Streinul, d. Iulian Vesper vine din poezie, din tânăra promoţie a liricei bucovinene, cunoscută sub numele de gruparea iconarilor, despre care ne-am întreţinut în vară – ceea ce se vede, dealtminteri, din scrisul cu alintări formale, din toată acea îngrijire a stilului şi a compunerii, pe care poezia, cu disciplina canoanelor ei, o trece de timpuriu în vinele celor ce-au practicat-o. Ne şi aducem aminte să fi împrumutat, cu prilejul acela, d-lui Iulian Vesper, titlul lucrării sale de astăzi şi să fi închis într’însul peisagiul însuşi al tinerei poezii bucovinene” (Suceava, nr. 13/1939, pg. 2).

Societatea Scriitorilor Bucovineni avea nevoie de patrimoniul arborosean, pentru legitimare, cum avea nevoie şi de cel iconar, pentru dobândirea de prestigiu, dar şi mai necesar era, în 1939, când Mircea Streinul, vicepreşedintele SSB, se implică total, de spiritul lui Streinul, pentru a deveni un organism viu, creator, cară să „îndeplinească o funcţie socială”, aşa că prima şedinţă cu adevărat de lucru din istoria SSB îl are ca lider pe Mircea Streinul, cel care se născuse parcă pentru a sluji spiritualitatea şi pentru a urni lucrurile din loc, punând umărul, fără să afişeze aptitudini de conducător, dar orientând mişcarea literară spre eficienţă.
Cronica şedinţei este semnată, în pagina 2 a ziarului „Suceava”, din 19 ianuarie 1939, de Aurel Fediuc, redactor al publicaţiei şi poet modest, în ciuda aspectului opulent al cărţilor sale, valoroase doar prin găzduirea desenelor şi gravurilor fraţilor Rybiczka:

„La ultima şedinţă a S.S.B.-ului au asistat d-nii: prof. univ. Grigore Nandriş, preşedintele Societăţii pentru cultură, Mircea Streinul, vicepreşedintele S.S.B.-ului, Dr. N. Tcaciuc-Albu, prof. Claudiu Usatiuc, G. Drumur, Dr. Leon Ţopa, prof. Liviu Rusu, Dr. Traian Cantemir, prof. Const. Turtureanu, I. Negură, G. Z. Antonescu, Neculai Pavel, Procopie Milişte, Aurel Fediuc, O. Rusu, Oct. Gruia şi d-na E. Rusu”.

În prima şedinţă a anului 1939, Societatea Scriitorilor Bucovineni doar şi-a însuşit ceea ce nu-i aparţinea:

„D. Dr. Leon Ţopa referează despre romanul bucovinean, în care se înglobează lucrările: „Aventurile unui iredentist”, de Erast Mihalescu, „Şomerii”, de Constantin Turtureanu, „Ion Aluion” şi „Aventura domnişoarei Zenovia Magheru”, de Mircea Streinul, „Mensa academica”, de Traian Cantemir”, şi „Primăvara în Ţara Fagilor”, de Iulian Vesper.
După interesantul şi bogatul în concluzii referat al d-lui Dr. Leon Ţopa, urmează discuţii, la care participă d-nii: prof. univ. Gr. Nandriş, prof. Usatiuc, M. Streinul, I. Negură, Liviu Rusu, G. Z. Antonescu, George Drumur etc.
Apoi se trece la lecturarea fragmentului „Muntele Ungureanu”, din volumul „În vâltoarea războiului”, de prof. Const. Turtureanu”.

Discuţiile savante, în care „raţionalismul sec al bătrânilor” se manifesta în oratorii nesfârşite şi inutile, nu era pe placul şi nici în firea lui Mircea Streinul, care trudea întru cuvântul scris şi îndemna la trudă, aşa că, în 22 ianuarie 1939, vicepreşedintele SSB publică lista celor care, fără a se distanţa de SSB, formează Gruparea de literatură şi artă „Suceava”: Mircea Streinul, George Zamfira Antonescu, Traian Cantemir, Mihail Cazacu, Ghedeon Coca, Paul Constantinescu, George Drumur, Aurel Fediuc, George Ionaşcu, D. Loghin, Aspazia Munte, Neculai Pavel, Neculai Roşca, Rudd Rybiczka (graficianul), Cristofor Vitencu, Liviu Rusu şi Leon Ţopa.

Societatea Scriitorilor Bucovineni deja consacrase ideea solidarităţii scriitorilor din acest colţ de ţară, deşi senzaţia „că sunt uniţi” era doar aparentă, bazată pe faptul că „scriitorii arboroseni, fie tineri, în frunte cu Mircea Streinul, George Drumur, Iulian Vesper, George Z. Antonescu şi alţii, fie mai în vârstă, ca Leca Morariu, Const. Loghin, George Voevidca etc., au putere de muncă şi lucrează cu multă râvnă, au iniţiativă şi dau la iveală opere de reală valoare pentru cultura noastră” (Lucian Predescu).
Dincolo de cuvintele criticilor şi istoricilor literari, desigur că oneste, stă o stare de spirit şi un fel de a fi definitoriu pentru solidaritate.
În 1939, Victor Săhleanu avea doar 15 anişori şi îndrăznise să trimită o poezioară ziarului „Suceava”, iar fila caligrafiată a nimerit în mâinile lui Mircea Streinul, care, în firescul conştiinţei sale poetice sacerdotale, a reacţionat imediat:

„Suflet de noapte” se numeşte un poem pe care ni l-a dat V. Săhleanu. Deşi încă nu clar şi definit personal – V. Săhleanu n’are decât 15 ani (deci un fel de Ştefan Baciu…) scrie lucruri destul de frumoase pentru a desprinde câteva versuri.

„De luna rece care a străbătut finitul
ferindu-mă, mi-am pus o mantie de uitare,
şi’negurat, printr’însa, îmi aşteptam sfârşitul
banalităţii oarbe de ani şi de mirare”.

Liceul „Aron Pumnul”, care-a dat scriitori ca Neculai Roşca, Tudor Ulmanu, Leon Ţopa, George Zamfira Antonescu, Aurel Fediuc şi alţii, iată că-şi continuă tradiţia cu N. Tăutu şi cu V. Săhleanu”.

Despre sine, care făcea gloria reală a liceului cernăuţean, Mircea Streinul nu a pomenit nimic, el slujind altarul poeziei şi galeria de sfinţi vii, dar îndreptăţiţi la evlavie. Ăsta a fost spiritul arborosean şi iconar, spiritul dobândit, ulterior, adică după primul refugiu, şi de Societatea Scriitorilor Bucovineni. Din nefericire, spiritul acesta avea să fie spulberat în 1946, odată cu persecutarea lui George Antonescu şi a lui Dimitrie Loghin, care împrăştiaseră prin Suceava, de „Sânziene”, o ultimă antologie a poeziei iconariste, confiscată în mare parte de noul regim şi arsă în curtea interioară a închisorii, alături de mai toate cărţile Bucovinei.

Şedinţele Societăţii Scriitorilor Bucovineni se desfăşurau săptămânal, sâmbăta, spre seară, dar numai ca „şezătoare internă”, deci un fel de cenaclu, mai curând monden, decât util, cu cronici scurte în ziare. În condiţiile în care întreaga arhivă a Societăţii Scriitorilor Bucovineni s-a pierdut, iar relatările despre activitatea Societăţii, în ultimele luni ale anului 1938, lipsesc, cronicile şedinţelor sunt singurele care ne pot ajuta la reconstituirea întâmplărilor de mult uitate, dar pilduitoare şi, tocmai de aceea, de retrăit.

„Urmărindu-şi programul de activitate, S.S.B.-ul a ţinut în ziua de 21 Ianuarie curent o şezătoare internă, la care au luat parte S.S. Părintele E. Costea, şi d-nii: C. Loghin, preşedintele societăţii, Em. Voinescu, George Fonea, Dr. Leon Ţopa, Neculai Pavel, I. Negură, V. Posteucă, Octav Rusu, O. Gruia, Aurel Fediuc etc.
D. Traian Chelariu a prezentat monografia lui Octav Rusu: „Vasile Alexievici”.
Au citit d-nii: George Fonea (trei traduceri reuşite din Guillaume Apollinaire, dintre cari una, „Semn”, dedicată d-lui Mircea Streinul, şi poemul în proză „Aleea nesfârşită”), Aurel Fediuc (câteva poezii originale, printre care „Orbul” şi „Din oraş”, şi poemul „Magie” de A. Bogaci) şi O. Gruia (schiţa umoristică, intitulată „Cazul domnului Costică Maghereanu”).
S’au discutat apoi problema retorismului în poezie şi condiţiile esenţiale ale schiţei umoristice. / A.F.”.

„Poemul în proză”, cu inerentele „probleme ale retorismului”, reprezenta ultima modă lirică, importată epigonic de la Georg Trakl, din opera căruia Mircea Streinul traducea masiv. Dar impresia covârşitoare aveau să o producă cele şase părţi ale poemului în proză „Noapte de iarnă”, un fel de tablete despre natură şi despre definirea lăuntrului liric prin detalii ale naturii. Chiar şi debutantul Dragoş Vicol confecţiona, în 1939, astfel de texte, care nu aveau nimic în comun cu impresionismul timpuriu german, în timp ce alte poeme în proză ale lui Trakl, „Transformarea răului” sau „Vis şi’noptare”, adoptate doar retoric de bucovineni, nu fac prozeliţi, deşi amintesc de opera durabilă a aceluiaşi Georg Trakl.

Dacă în cronicile de şedinţă a Societăţii Scriitorilor Bucovineni sunt menţionaţi doar autorii şi personalităţile vag literare, care au citit sau au cuvântat, exprimând păreri riguroase şi definitive, ceilalţi participanţi pot fi aflaţi din „inventarierile” lui Mircea Streinul, care aducea, sub pretextul Grupării de literatură şi artă „Suceava”, noi aderenţi pentru SSB, societatea bazându-se deja, în 1 februarie 1939, pe următoarele nume: preot George Zamfira Antonescu, Viorica Doboş-Boca, A. Bogaci, Salustia Tr. Bona, Ovid Caledoniu, Dr. Traian Cantemir, Mihail Cazacu, Const. Cehan-Racoviţă, Ghedeon Coca, prof. Paul Constantinescu, prof. Isidora Constantinovici-Hain, Laura Miron, Lazăr Cozma, Ionică a Dariei, George Drumur, Aurel Fediuc, George Fonea, prof. univ. Valentin Al. Georgescu, George Ionaşcu, prof. D. Loghin, prof. Mel. Hayek, Aurel Marin, Aspazia Munte, Neculai Pavel, prof. Neculai Roşca, Ludovic Rybiczka, Rudd Rybiczka (graficianul, prietenul nedespărţit al lui Mircea Streinul, inclusiv în perioadele bucureştene), Mircea Scalat, prof. Vasile Ştefan, D. Tătăroiu, George Todiraş, Vasile Forminte-Ulian, Tudor Ulmanu, Cristofor Vitencu, E. Ar. Zaharia, Vladimir Zagorodnicov, Liviu Rusu şi Leon Ţopa.

Prima tentativă de scoatere a Societăţii Scriitorilor Bucovineni din inerţia mondenismului s-a produs în 25 februarie 1939, când Constantin Loghin şi Mircea Streinul provoacă la dinamism o lume trândavă, dar făloasă, dispusă la irosiri în interminabile şi inutile discuţii:

„Sâmbătă în 25 Februarie a.c. a avut loc o frumoasă şi interesantă şezătoare internă a S.S.B.-ului la care au luat parte domnii prof. C. Loghin, preşedintele societăţii, Mircea Streinul, vicepreşedintele, prof. Claudiu Usatiuc, prof. Liviu Rusu, George Drumur, George Zamfira Antonescu, prof. Sebastian Popovici, Mihail Cazacu, Neculai Pavel, George Ionaşcu, Procopie Milişte, M. Teleagă, A. Bogaci, Octav Rusu, Ion Ştefan, O. Gruia, Vl. Milici, Aurel Fediuc şi alţii.
Au citit din manuscrise originale: G. Ionaşcu (un poem), A. Fediuc (câteva poezii din manuscrisul volumului „Interior”) şi George Z. Antonescu (nuvela „Întâmplarea din Cotu-Nou”).
După obişnuitele păreri critice asupra celor citite, d. prof. C. Loghin a făcut frumoasa şi binevenita propunere de a se invita în oraşul nostru marii maeştri din Bucureşti (lucru care se va întâmpla abia după recucerirea Bucovinei – n.n.), cari ar dori să conferenţieze în cadrul unor şezători externe la Teatrul Naţional.
D. Procopie Milişte a omagiat în numele societăţii şi din iniţiativa domnului Mircea Streinul opera de mare valoare istorico-literară a domnului prof. C. Loghin, care a ajuns în zilele trecute la a 7-a ediţie, iar d. Mircea Streinul a propus să se sărbătorească – eventual printr’o agapă – apariţia volumelor ieşite de sub teasc dela data înfiinţării Societăţii Scriitorilor Bucovineni.
În urma discuţiilor care au avut loc, şi la care au luat parte majoritatea celor prezenţi, s’a hotărât sărbătorirea operelor apărute începând cu romanul „Mensa Academica” al domnului prof. Traian Cantemir.
În ceea ce priveşte sărbătorile dela Teatrul Naţional, d. prof. C. Loghin şi-a luat misiunea de a studia aranjarea lor în condiţiile cele mai favorabile”.

Peste o săptămână, la o nouă „şezătoare internă”, rezumată neglijent de acelaşi Aurel Fediuc, în prezenţa unor noi aderenţi, discuţiile şi iniţiativele dau semne de evoluţie spre bine, propunându-se, după modelul Colecţiei „Iconar”, acordarea de premii ale Societăţii Scriitorilor Bucovineni şi întemeierea unei reviste literare la Cernăuţi, care, în fapt, va vedea lumina tiparului începând din anul 1942, sub numele de „Revista Bucovinei”:

„Continuându-şi programul de rodnică activitate, Societatea Scriitorilor Bucovineni a ţinut Sâmbătă în 4 Martie a.c. o şedinţă internă la care au luat parte domnii: prof. Grigore Nandriş, preşedintele Societăţii pentru cultură şi literatură în Bucovina, prof. Const. Loghin, preşedintele S.S.B.-ului, prof. Val. Al. Georgescu, Mircea Streinul, George Zamfira Antonescu, George Fonea, prof. Liviu Rusu, prof. Const. Turtureanu, Rudd Rybiczka, George Drumur, A. Bogaci, George Ionaşcu, Procopie Milişte, I. Negură, Neculai Pavel, Dragoş Vitencu, Ioan Ştefan, M. Teleagă, Octav Rusu, O. Gruia, N. M. Epureanu, Adrian Ignătescu, A. Fediuc şi alţii.
Au citit: A. Fediuc (două poeme din manuscrisul volumului „Interior”) şi George Ionaşcu (trei poezii de V. Posteucă).
D. prof. Liviu Rusu a pus o interesantă problemă cu privire la legătura dintre poezie şi muzică.
Din discuţia care a urmat şi la care au luat parte majoritatea celor prezenţi, se desprinde următoarea concluzie: atât muzica, pe deoparte, cât şi poezia, pe de altă parte, s’au întors dela o vreme spre folclor, înfigându-şi rădăcinile adânc în comorile de artă curat româneşti, culese din gura poporului, dar, neţinând seama de legăturile fireşti ce ar trebui să existe între ele, au evoluat pe direcţii diferite.
S-a fixat, apoi, ziua de 13 Martie curent, data sărbătoririi operelor literare apărute recent. Şi s-au făcut propuneri în ce priveşte premiile S.S.B.-ului. În continuare, s-a discutat problema apariţiei unei reviste literare la Cernăuţi şi s-a fixat programul şezătorii interne de sâmbăta viitoare, şezătoare care va fi închinată, din iniţiativa domnului Mircea Streinul, lui V. Gherasim şi în cadrul căreia d. Fonea va prezenta opera acestui scriitor Bucovinean.
Apoi, d. prof. Const. Loghin a făcut propunerea de a sărbători în cadrul unei şezători externe 10 ani de la moartea lui Stănică Berariu.
Ca încheiere, d. George Fonea a prezentat două plachete de versuri în limba franceză ale d-lui Valentin Al. Georgescu, „Les voix” şi „Les dix stations d’une vierge” şi a anunţat apropiata apariţie a volumului de poezii „Cuvinte de deslegare” datorat aceluiaşi autor”.

Prezentarea operei poetului, prozatorului şi filosofului Vasile Gherasim, căruia Traian Brăileanu îi dedicase, deja, o monografie, făcea parte dintr-un plan încă nemărturisit al lui Constantin Loghin şi al lui Mircea Streinul de a realiza, cu autori diferiţi, o adevărată istorie a literaturii bucovinene, în paginile viitoarei reviste literare, ceea ce şi avea să se realizeze, în bună parte, odată cu apariţia „Revistei Bucovinei”.
„Comemorarea lui Vasile Gherasim la Societatea Scriitorilor Bucovineni” s-a făcut în 11 martie 1939 (poetul se născuse, la Marginea, în 26 noiembrie 1893, şi murise la Cernăuţi, în 10 februarie 1933), fără nici un pretext bio-bibliografic şi, aşa cum se va vedea, folosind memoria poetului tot ca pretext, cu deja consacrată duplicitate bucovineană, pentru a sărbători un om în viaţă, ce-i drept – cărturar cu notorietate europeană, Claudiu Isopescu, aflat, în acele zile, la Cernăuţi. Descrierea evenimentului o datorăm lui Aurel Fediuc:

„Sâmbătă, în 11 Martie a.c., a avut loc în sala de festivităţi a Societăţii pentru cultură şi literatură în Bucovina o şezătoare literară internă, închinată – din iniţiativa d-lui Mircea Streinul, vicepreşedintele S.S.B.-ului – poetului Vasile Gherasim. Şezătoarea a fost onorată cu prezenţa d-lui Claudiu Isopescu, profesor la Facultatea de litere din Roma, şi prezidată de d. prof, Const. Loghin.
La şezătoare au luat parte d-nii: Mircea Streinul, Dr. Leon Ţopa, prof. Sebastian Popovici, prof. C. Turtureanu, George Drumur, Dragoş Vitencu, George Zamfira Antonescu, George Fonea, Em. Voinescu, Neculai Pavel, T. Ulmanu, Procopie Milişte, George Ionaşcu, N. M. Epureanu, Octav Nandriş, Adrian Bondaru, A. Bogaci, Octav Rusu, O. Gruia, M. Teleagă ş.a. şi d-nele Rusu şi T. Fonea.

D. prof. univ. Claudiu Isopescu între scriitorii arboroseni. D. prof. C. Loghin a deschis şezătoarea salutând în numele societăţii pe d. prof. Claudiu Isopescu, bucovinean de origine, care – plecat în Italia de mai bine de un deceniu şi jumătate – a ştiut să ne facă neamul, cultura şi literatura cunoscute în ţara soră, întrebuinţând toate mijloacele care i-au stat la dispoziţie, şi în special presa, cursurile dela Universitate, conferinţele ţinute şi discursurile rostite la radio. Interesul publicului a ştiut să-l trezească treptat-treptat, ajungând la rezultate evidente.
Dar activitatea D-sale nu s’a mărginit numai aici. Domnia Sa a publicat împreună cu studenţii pe care îi are diferite studii asupra scriitorilor noştri, şi a îndrumat numeroase traduceri foarte reuşite.
D. prof. C. Loghin a subliniat, apoi, alte ramuri de activitate ale distinsului oaspe şi şi-a terminat cuvântul cu un călduros „bine-ai venit”.

Cuvântul d-lui Dr. Leon Ţopa. D. Dr. Leon Ţopa, luând cuvântul în numele scriitorilor tineri, a expus activitatea d-lui prof. Claudiu Isopescu, arătând că, încă din timpul războiului, distinsul oaspe – în calitate de prizonier italian a organizat o legiune de voluntari români.
Ajuns apoi membru al Şcolii Române la Roma şi mai târziu profesor universitar, d. prof. C. Isopescu a ştiut totdeauna să sprijine atât moraliceşte cât şi materialiceşte pe tinerii români veniţi în capitala ţării surori.
Vorbitorul a arătat marea valoare istorică şi documentară a volumului „La stampa periodica Romeno-Italiana in Romania e in Italia” datorit d-lui prof. Cl. Isopescu şi importanţa studiului „Un naturalista Romeno: Liviu Rebreanu”, studiu scris unui student italian, şi a expus în linii largi rolul lectoratelor din Torino, Florenţa şi Neapole, a căror înfiinţare se datoreşte în mare parte tot d-lui prof. Cl. Isopescu.

Răspunsul d-lui prof. univ Claudiu Isopescu. D. prof. Claudiu Isopescu a răspuns antevorbitorilor săi spunând că fluidul care trece din sânge în sânge şi din suflet în suflet l-a determinat să înfiinţeze legiunea de voluntari, dar că – ajuns membru al Şcoalei Române – a putut observa că Românii erau complet necunoscuţi în ţara soră şi că fiind participant al unei excursii a fost întrebat la un moment dat dacă în Bucureşti există lumină electrică şi tramvaiu…
D-sa a făcut, în continuare, un mic istoric al şcolii româneşti în Italia dela începuturile ei.
Trecând la cercetările D-sale făcute în domeniul istoriei, distinsul oaspe şi-a motivat prelungirea activităţii la Roma pe faptul că a găsit unele documente ale trecutului nostru şi în special scrisoarea unică a lui Mihai Viteazul scrisă după lupta dela Călugăreni.
Odată rămas însă, a deschis un curs liber de limba română şi, trecând peste toate lipsurile, a croit aşa cum a putut un drum spre Apus, unde a „creat făgaşul nou de penetraţie culturală românească în ţara soră, pe baza volumelor traduse de studenţi”, lucru care a atras atenţia ziariştilor din Spania şi din America de Sud.
Domnia Sa a spus, apoi, printre altele, că ar fi fost poate mai nimerit ca această penetraţie culturală să se facă pe calea catedrei dela Sorbona care fiinţează de vreo 30 de ani, dar că din anumite motive aceasta nu s’a făcut. Şi poate că aceasta se datoreşte şi faptului că suntem mai apropiaţi în structura noastră sufletească de Italieni şi mai cu seamă de „Meridionali”.
Trecând la activitatea Societăţii Scriitorilor Bucovineni, d. prof. Claudiu Isopescu a salutat cu multă bucurie fericita idee de a crea societatea şi i-a urat succes deplin întru ridicarea elementelor, fapt pentru care va binemerita de la neam, deoarece aceste elemente aducând specificul local în opera lor vor contribui la cunoaşterea integrală a sufletului românesc.

Comemorarea lui Vasile Gherasim. D. George Fonea a vorbit despre Vasile Gherasim, punându-i opera poetică în legătură cu cea filosofică şi dând între altele şi o notiţă bio-bibliografică. D-sa a ştiut să releve concis şi de multe ori într-un stil original şi meritoriu valoarea operei lui Vasile Gherasim, iar d. George Ionaşcu a cetit câteva poezii din volumul „Poezii” datorit poetului comemorat.
A urmat o discuţie critică a lucrării d-lui Fonea la care au participat d-nii prof. Claudiu Isopescu, prof. Const. Loghin şi Mircea Streinul.
Între altele, d. prof. C. Loghin şi-a exprimat dorinţa de a se face cunoscută şi publicului această lucrare ca cea mai isbutită de până acum, d. Mircea Streinul a făcut propunerea de a se publica lucrarea eventual în editura Societăţii pentru cultură şi literatură, iar d. prof. Claudiu Isopescu a remarcat unele paralele leopardiene în opera lui V. Gherasim şi a felicitat munca d-lui Fonea.
După închiderea discuţiei, d. Mircea Streinul a anunţat că sărbătorirea operelor recent apărute va avea loc Miercuri în 15, nu cum era stabilit de mai înainte, şi l-a invitat la această sărbătorire şi pe d. prof. Cl. Isopescu, iar d. prof. C. Loghin a propus ca şezătoarea externă închinată lui Stănică Berariu să aibă loc Duminecă în 2 Aprilie a.c., la orele 11 dim.
Ca încheiere, d. George Ionaşcu a citit două poezii reuşite datorite d-lui N. M. Epureanu, iar A. Fediuc, cântul VI din poemul „Sculptorul” şi o poezie din manuscrisul volumului „Interior” / A. Fediuc”.

Identitatea dintre Gruparea pentru literatură şi artă „Suceava” şi Societatea Scriitorilor Bucovineni începe să se confirme, prin prezenţa unor artişti plastici, precum laboriosul Rudd Rybiczka sau graficianul Vladimir Milici, sau a unor profesori fără pasiunea scrisului, precum Sebastian Popovici sau Octavian Nandriş, printre scriitorii bucovineni. În fond, nici Gruparea, nici Societatea nu recompensau, în sensul recunoaşterii publice, anumiţi creatori, ci înfăptuiau solidaritate. Sau măcar asta îşi dorea.

Începuturile Societăţii Scriitorilor Bucovineni nu au fost spectaculoase şi nici eficiente. Societatea însemna mai curând un eveniment monden, decât o grupare literară, cu un ţel comun, cu un program şi cu perspective certe. Eforturile lui Mircea Streinul de a o orienta spre pragmatismul grupării „Iconar” încă nu dau roade. Scriitorimea bucovineană părea să fie la fel de bulversată, de îmbrâncită de la rosturile sale ca şi societatea românească, în care dictatura regală netezea căi glorioase pentru oportunişti, de la astfel de ademeniri neabţinându-se nici măcar soţia lui Theodor Bălan, Silvia, publicistă înzestrată, dar eşuată în rol de comandant al străjeriţelor, sau tatăl tânărului poet Neculai Tăutu, ofiţer cernăuţean specializat în pregătirea paramilitară a străjerilor. Ba chiar şi Neculai Tăutu se afla în primele rânduri ale „Străjii Ţării”, cu beneficiile de imagine scontate, străjeria având câte o pagină în ziar, dar şi publicaţii proprii.
Rezidentul Regal George Alexianu, profesor universitar şi protector al artelor, a fost înlocuit cu bucovineanul Gheorghe Flondor, boier cumsecade din Rogojeşti, care avea să fie judecat, la Suceava, prin neguroşii ani ’50, pentru exces de cumsecădenie.
Patriarhul Miron Cristea a murit, iar ministrul Armand Călinescu sufoca paginile ziarelor cu declaraţiile sale.
Apoi, prin iulie, moare şi Regina Maria, iar atenţia publică este iar deturnată afectiv spre Casa Regală.
Cultul lui Carol al II-lea determina o avalanşă de culturi ale unor personalităţi mărunte.
Teofil Sidorovici, comandantul străjeriilor şi primul elogiator al Străjerului Suprem, îşi lăfăia faţa milităroasă, cu bărbie violentă, sfredelită sferic, în paginile presei bucovinene.
Şi, totuşi, literatura încă mai rezista pe baricade, cu câte o pagină literară pe zi, uneori chiar cu două, sau cu relatări ale evenimentelor culturale, împinse discret în paginile de ştiri. În fond, şi evenimentul literar nu-i decât o mondenitate, iar umbra sângeroasă a primei ocupaţii sovietice, deşi se risipea difuz peste Bucovina, încă nu înspăimânta pe nimeni. Aşa se întâmplă în vremurile unor exaltări naţionalite, te simţi încrezător în forţa bicisniciei tale şi ignori orice pericol. Te simţi încrezător şi petreci cu subconştientă inconştienţă.

„Sărbătorirea

dela

Societatea Scriitorilor Bucovineni”

Prima sărbătoare a operelor literare ale membrilor Societăţii Scriitorilor Bucovineni s-a desfăşurat în 15 martie 1939, într-un restaurant românesc din Cernăuţi („Cumpăraţi numai de la Români!”, porunceau publicităţile comerciale ale vremii, dar şi politicienii îmbătaţi de exaltări naţionale), iar cronica evenimentului a fost scrisă tot de Aurel Fediuc. Ideea este destul de ingenioasă şi poate că ar trebui adaptată şi la vremurile pe care le trăim:

„Miercuri, în 15 Martie a.c., la orele 9 seara, a avut loc în sălile restaurantului V. Drăguleanu o sărbătorire a operelor literare recent apărute ale membrilor Societăţii Scriitorilor Bucovineni, la care au luat parte domnii: prof. univ. Grigore Nandriş, preşedintele Societăţii pentru cultură şi literatură în Bucovina, prof. Const. Loghin, preşedintele S.S.B.-ului, Mircea Streinul, prof. Constantin Turtureanu, dr. Leon Ţopa, prof. Sebastian Popovici, George Zamfira Antonescu, George Drumur, Neculai Pavel, George Fonea, Em. Voinescu, George Ionaşcu, N. M. Epureanu, Procopie Milişte, Rudd Rybiczka, V. Posteucă, Octav Rusu, Adrian Bondaru, A. Bogaci ş.a.

Cuvântările rostite. D. prof. C. Loghin a deschis sărbătorirea exprimându-şi dorinţa ca aceste întâmplări sărbătoreşti să devină un obiceiu al societăţii pentru a încuraja astfel printr’o apropiere sufletească pe aceia care scriu şi publică, dând pildă publicului cetitor, pentrucă întotdeauna scriitorul, mereu retras, mereu preocupat de ideile creaţiunilor sale, dacă a fost lipsit de încurajarea de afară, a încetat să mai scrie.
Fericit de ocasia că i-a fost sortit să deschidă această primă şi modestă sărbătorire, D-Sa i-a enumerat pe cei sărbătoriţi, începând cu d. dr. Traian Cantemir, care a apărut vara trecută cu romanul „Mensa Academica”. D-Sa a spus că această carte nu este o simplă înşiruire de evenimente, ci un roman: un roman trăit, iar trecând la operele d-lui Mircea Streinul, „Aventura domnişoarei Zenobia Magheru” şi „Ion Aluion”, şi cea a d-lui Iulian Vesper, „Primăvara în Ţara Fagilor”, le-a prezentat ca fiind nişte puternice fresce ale vieţii româneşti arborosene.
D-Sa a vorbit apoi despre operele domnilor prof Sebastian Popovici („Din ploile oraşului meu”), Mircea Streinul („Corbul de aur”), George Fonea („Rainer Maria Rilke”), dr. Leon Ţopa (o lucrare în italieneşte), Em Voinescu („Războiul care vine”), Octav Rusu (monografia „Vasile Alexievici”), Petru Iroaie („Poezia autentic populară” şi „Ionel Teodoreanu”) şi Aurel Fediuc („Rodnicie”), remarcând lipsa condiţiunilor prielnice desvoltării literaturii: revistă şi editură.
D. prof. Const. Loghin şi-a terminat cuvântul urând activitate rodnică scriitorilor din Ţara Fagilor.
D. Procopie Milişte a cetit o succintă prezentare a tuturor volumelor amintite de d. prof. C. Loghin, analizând fiecare operă în parte şi dând pentru fiecare autor câte o notiţă bio-bibliografică, în care a subliniat şi părţile mai puţin cunoscute de activitate scriitoricească a fiecărui, cum de pildă pe aceea a d-lui prof. Loghin, care de mai bine de 17 ani colaborează la „Universul” şi care în ultima vreme a scos a 7-a ediţie a „Istoriei literaturii române”.
Foarte impresionantă a fost introducerea acestei lucrări în care autorul ei – scriitor şi el – a făcut istoricul înfiinţării Societăţii Scriitorilor Bucovineni.
Încheind, d. Procopie Milişte şi-a exprimat într’o admirabilă cuvântare câteva păreri personale în ce priveşte viitorul societăţii şi, adresându-se d-lui prof. Const. Loghin, l-a rugat, în numele tuturor membrilor, să-şi continue cu aceeaşi râvnă munca, deşi vor veni alţii să-l descurajeze, cârtind împotriva acestui focar de înţelegere, înfiinţat pentru promovarea literaturii depe aceste meleaguri. D-sa omagiază şi pe Rudd Rybiczka.
După această comunicare, de multe ori îmbrăcată într’un stil original, din care n-au lipsit nici comparaţiile, nici metaforele, d. George Ionaşcu a prezentat cărţile d-lui Valerian Doboş-Boca, „Târgul Siretului” şi „Din trecutul Sucevii”, două măiestre monumente de pietate faţă de trecutul nostru.
Luând cuvântul, d. Sebastian Popovici a elogiat, cu acest prilej, strădania pe care a depus-o d. prof. Const. Loghin la publicarea cărţilor D-Sale şi i-a pus în evidenţă marile merite de profesor, istoric literar, culegător al adâncimilor sufleteşti literare şi entuziast preşedinte al S.S.B.-ului.
D. prof. Const. Turtureanu a mulţumit d-lui Procopie Milişte pentru frumoasa comunicare cetită şi, asociindu-se părerilor optimiste ale tinerilor scriitori în privinţa viitorului scrisului românesc arborosean, l-a arătat în lumina unui scris viu, care se inspiră dela adevăratul izvor dela care trebuie să se adape, original şi mereu în legătură cu viaţa poporului.
D. dr. Leon Ţopa a elogiat munca d-lui prof. Grigore Nandriş, preşedintele Societăţii pentru cultură şi literatură în Bucovina, care a ştiut să dea un nou ritm de viaţă societăţii pe care, cu atâta grijă părintească, o conduce, ducând-o dintr-o stare vegetativă tot mai sus către culmile de gândire şi traiu actual şi românesc. D. dr. Leon Ţopa şi-a încheiat cuvântul rugând în numele scriitorilor tineri pe distinsul premergător întru activitate pe teren cultural-literar să păstreze şi pe viitor legăturile D-Sale cu S.S.B.-ul.

Cuvântul d-lui prof. univ. Gr. Nandriş. D. prof. univ. Grigore Nandriş a vorbit în numele comitetului Societăţii pentru cultură mulţumind celor care au luat iniţiativa acestei sărbătoriri pentru prilejul de a fi putut asista la o manifestare atât de prietenească şi antevorbitorilor săi, pentru reuşitele portrete pe care le-au făcut celor sărbătoriţi.
Definind, în continuare, printr’un fond adânc uman de trăire, D-Sa şi-a arătat marea bucurie de a fi putut preţui viaţa scriitorilor în mijlocul lor.
Convins fiind de faptul că nu se poate tăgădui unitatea sufletului omenesc în totalitatea manifestărilor lui, d. prof. Grigore Nandriş şi-a manifestat marea mângâiere sufletească de a nu putea fi prea departe de năzuinţele artiştilor întru realizarea frumosului, deşi în această direcţie este numai diletant, fiind prin timp şi ocupaţii destul de îndepărtat de ei.
Domnia Sa a omagiat activitatea tinerei societăţi în numele comitetului central al Societăţii pentru cultură, asigurând pe cei prezenţi de convingerea pe care o are că aceste începuturi se vor dezvolta în roade ce vor rămâne în literatura noastră.
Şi dacă statul – asumându-şi, prin serviciul social, greaua misiune de a ridica cultura satelor – i-a uşurat munca Societăţii, aceasta nu înseamnă că ea, care dispune de atâtea energii, va stagna în activitate, căci va porni la crearea unei edituri şi a unei reviste ca fiind două din cele mai importante cerinţe locale. Dar, mai puţin entuziast şi mai cumpănit, comitetul va porni în momentul oportun, după un plan sistematic. Societatea, prin Domnia Sa, ştie păsurile scriitorilor şi va fi alături de ele.
D. prof. Grigore Nandriş şi-a terminat cuvântul cu speranţa că prilejurile de prietenească sărbătorire se vor multiplica din ce în ce.

Ca încheiere, în partea neoficială a programului, d. George Drumur a cetit câteva epigrame. Schimbul a fost început de d. Vasile Posteucă.
Reproducem câteva din cele cetite pentru spontaneitatea şi reuşita lor.

Lui George Fonea, Bucovinean prin adopţiune în literatură şi militar

E dela militărie –
Mulţi au spus de-atâtea ori:
Ofiţer în poezie
Şi Bucovinean… din flori!

Lui Mircea Streinul, Vicepreşedintele S.S.B.-ului, unul din iniţiatorii lui

Că-i o mişcare românească
În arta cestui plai divin –
Pe nimenea să nu uimească:
Îi stă în frunte un… Strein!

Lui George Ionaşcu, poetul care a prezentat opera d-lui Valerian Doboş-Boca

Nefiind aci de faţă,
L-ai executat, măi frate!
Prea era o nedreptate
Un plăieş şi azi în viaţă!

Tot lui Ionaşcu, cu precizarea că d. Val. Doboş-Boca a fost operat de curând

Doboş – o valoare mare –
Îl zărim printre ovaţii.
N’a venit la sărbătoare
Că-i sătul de… operaţii!

Lui Vasile Posteucă, din partea lui George Ionaşcu

Eşti trist că nu ai inspiraţii
Şi vremea epigramei trece.
Ţi-aş da un sfat – să nu bei bere,
Să stai cu capu’n apă rece!

Lui George Ionaşcu, din partea lui Vasile Psteucă

Într’o teacă, se’nţelege,
Două paloşe nu’ncap!
Eu cu capu’n apă rece,
Tu cu apă rece’n cap!

Lui Vasile Posteucă, replică de la Adrian Bondaru

Una ştim: anume
Ne dai epigrame…
Dar nu ştiu: volume
Sau în chilograme…

Tot lui Vasile Posteucă

Epigramele ce-ai scris
Le citesc într’una:
Nu de alta, dar aş vrea
Să găsesc vreuna…

Lui Adrian Bondaru, replica lui Vasile Posteucă

Caut acul epigramei tale,
Dar toată truda e-n zadar.
De’abea acum îmi vine’n cale:
Nu eşti albină, ci… bondar!

Sărbătoarea s’a sfârşit într’o atmosferă de deplină înţelegere şi voie bună – o admirabilă întrunire camaraderească. / A. Fediuc”.

Precum se vede, epigrama, în viaţa literară, e aidoma vinului de calitate. Apropie oamenii şi îi însoreşte.

Cele două evenimente de la jumătatea lunii martie, adică aproximativa omagiere a regretatului poet, prozator, filosof şi eminescolog Vasile Gherasim şi sărbătorirea unor cărţi doar însuşite de SSB, au cam sleit de puteri mondenismul patriarhilor rigorismului tăifăsuit, aşa că următoarea şezătoare internă a Societăţii s-a ţinut abia în 25 martie, în lipsa venerabililor universitari, care, aşa cum spune şi una din epigramele citate, scrisă de George Drumur, doar aderaseră la iniţiativa lui Mircea Streinul. Numele SSB este legat şi a fost legat, în conştiinţa publică, de cel al profesorului gimnazial Constantin Loghin, iar profesorul merită această onoare, deşi nu el a fost primul preşedinte, ci Grigore Nandriş, pentru că a girat cu numele său mişcarea tinerilor scriitori, deşi iniţiatorul real şi organizatorul începuturilor Societăţii Scriitorilor Bucovineni a fost Mircea Streinul, cel care, şi în 25 martie 1939, milita, de unul singur, pentru ideile sale, cele care au stat şi la temelia iconarismului:

„Sâmbătă, în 25 Martie a.c., a avut loc în sala de festivităţi a Societăţii pentru cultură şi literatură în Bucovina o şezătoare internă a Societăţii Scriitorilor Bucovineni. A prezidat d. Mircea Streinul, vicepreşedintele S.S.B.-ului. Au luat parte d-nii: dr. Traian Cantemir, prof. Liviu Rusu, prof. Sebastian Popovici, George Fonea, Procopie Milişte, N. M. Epureanu, av. I. Negură, Neculai Pavel, V. Posteucă, George Ionaşcu, I. Poştariu-Dogaru, Adrian Bondaru, Octav Rusu, A. Bogaci ş.a. şi d-na Rusu. D. Mircea Streinul a deschis şezătoarea anunţând totodată că, după sărbători, va avea loc o şezătoare externă.
D. V. Posteucă a referat asupra romanului istoric „Săraca ţară a Moldovei”, de Constantin Cehan-Racoviţă, insistând asupra bogatului material pe care îl oferă cartea din punct de vedere critic şi scoţând în evidenţă călduroasa recomandaţie a lui I. Al. Brătescu-Voineşti.
După discuţiile cari au urmat, George Ionaşcu a citit, din ciclul „Lauda focului”, trei poeme, încununate de d. V. I. Posteucă cu epitetul „tâşuire teluricului”.
Au urmat câteva păreri critice asupra celor trei poeme citite, date de d-nii Mircea Streinul, Liviu Rusu, Traian Cantemir, George Fonea ş.a. şi, tangenţial, s-a discutat problema unei critici obiective în literatura noastră.
S’a anunţat, apoi, reapariţia revistei „Bilete de papagal”, iar d. Mircea Streinul a propus ca la şezătoarea internă de Sâmbătă să se facă numai lecturi, rugând pe toţi membrii S.S.B.-ului să ia parte la această şezătoare. / Aurel Fediuc”.

În paralel, în profunzimea vremelnicei clipe, s-au anunţa vremuri grele. Mircea Streinul pleacă, definitiv, la Bucureşti, la sfârşitul lunii martie, iar ziarul „Suceava” nu mai are loc pentru ştiri scriitoriceşti, fiind sufocat de zvonurile despre grozăviile lumii. Rar, în câte un colţ de pagină, întâlneşti un poem sau o ştire lapidară.
George Ionaşcu a încredinţat tiparului „Chemarea Focului”, cu o copertă de Rudd Rybiczka.
Apare revista „De Strajă” a organizaţiei „Straja Ţării”.
Iancu Nistor e numit ministrul Cultelor şi al Artei în guvernul lui Gheorghe Tătărescu, format pe la sfârşitul lunii noiembrie a anului 1939.
Cultul lui Carol al II-lea este, deja, sufocant, obscen.
La Cernăuţi, sub bagheta lui Grigore Macovei, evoluează Corul cohortei de băieţi şi fete.
Doamnele Române fac colecte „pentru ajutorarea soldaţilor cari stau de strajă în hotarele ţării”.
Se organizează, prin decret-lege, la propunerea ministrului şi istoricului C.C. Giurescu, Frontul Renaşterii Naţionale.
Se publică doar „Cuvinte nemuritoare ale M.S. Regelui”.
Lui George Drumur îi apare placheta „Cântece în azur”, iar „cronica literară” din ziarul „Suceava” spune doar atât: „o carte de inedită substanţă lirică”. În jur, articole masive, precum „Ajutorarea sărmanilor şi familiilor concentraţilor din judeţul Suceava”
O parte dintre poeţi, precum Teofil Lianu sau Aurel Tudor, sunt deja concentraţi, iar Tudor va muri prin stepele Rusiei, odată cu cărţile sale încă nescrise, odată cu poemele risipite prin reviste literare.
Aurel Vasiliu, viitorul critic al „Revistei Bucovinei”, scrie despre „Eminescu şi câţiva critici”, semnând Aurel Vasiliu-Sânger. Deci, Emil Satco nu s-a înşelat, când a presupus că poetul adoptat de Bucovina, Aurel Sânger, este Aurel Vasiliu, criticul, prozatorul, poetul.
Târziu, abia în 10 martie 1940, ziarul „Suceava” publică o pagină literară şi vesteşte laconic, în sfârşit, despre Societatea Scriitorilor Bucovineni:

„Reluându-şi activitatea, Societatea Scriitorilor Bucovineni reîncepe seria şedinţelor literare Sâmbătă, 9 Martie, orele 6 d.a., în localul Societăţii pentru cultură din Palatul Naţional”.

Ştirea apare în numărul din 10 martie al ziarului, deci cu o zi după reluarea activităţii. Au pierdut doar cei de atunci; pentru noi este, totuşi, o informaţie, chiar dacă, fără explicaţii, căci ne aflăm în faţa unui gol de aproape un an, timp în care activitatea SSB, cum scria George Ionaşcu, nu a fost „nici moartă, nici vie”.
Apoi, un alt anunţ de reluare a activităţii SSB, în 4 mai 1940, dar acum publicat, totuşi, oarecum la timp, adică în 4 mai.
Nu se mai scriu cronici ale şezătorilor literare.
Scriitorii s-au furişat în lăuntruri.
Afară, „Suveranul şi Ţara”, Leon Ţopa îi ia direcţiunea lui Romulus Cândea, „Religia Ogorului”, „Romenopa”, „Bugetul Uman”, „Mesajul Tronului”, „Sub scutul de apărare a liniei Regele Carol, România poate privi cu linişte viitorul”…
Apoi, începe refugiul, sovieticii ocupă nordul Bucovinei. Catedrala din Cernăuţi, sub robie, se răsuceşte în sufletul lui George Voevidca dureros, aidoma unui cuţit ruginit: „În neguri se topi cer de mătasă. / Ca orbul – Cernăuţii-şi caută zarea. / Şi tot mai neagră creşte depărtarea. / Cumplit călcâi ca lespedea apasă”.
Poezia are ochii în lacrimi.
Ostaşii români deschid drumul întoarcerii acasă.
Poezia se întoarce acasă. Desrobită, „lung, Catedrala sună şi răsună; / mai sus îşi ‘nalţă-arcadele-n lumină; / cu toate clopotele ei se-nchină / că Dumnezeu din pulbere-o adună”.
Doar Mircea Streinul nu mai revine la Cernăuţi, acolo unde visele lui prind, în sfârşit, conturul realităţii. Vremelnic şi tulburător contur, dar contur.

„Revista Bucovinei”

Mult aşteptata publicaţie a Societăţii Scriitorilor Bucovineni, „Revista Bucovinei”, apare, la Cernăuţi, începând din ianuarie 1942, sub conducerea lui Traian Cantemir şi a lui Dragoş Vitencu, ambii sectretari de redacţie. Proprietar, deci şi finanţator, era Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina, aşa cum, de altfel, promisese Grigore Nandriş, la evenimentul sărbătoririi cărţilor din 15 martie 1939. Redacţia şi administraţia se aflau în sediul Palatului Naţional din Cernăuţi, Piaţa Unirii 3.
Colaboratori ai revistei, menţionaţi, număr de număr, pe coperta de gardă, membri sau pe cale de a deveni membri ai Societăţii Scriitorilor Bucovineni, societate care, încă de la începuturi, era doar o secţie a Societăţii pentru cultură şi literatură în Bucovina, erau Aurel Vasiliu, George Drumur, George Voevidca, George Antonescu, Teofil Lianu, N. Tcaciuc-Albu, Teodor Plop, E. Ar. Zaharia, George Todiraş, Procopie Jitariu, Ilie Mandiuc, Cuchi Lidia Puiu, Dimitrie Loghin, Alexandru Vitencu, Adelina I. Cârdei, N. I. Bontaş, Neculai Tăutu, Milan Şesan, N. Vlădulescu, N. Moţoc-Epureanu, Constantin Loghin, Leca Morariu, Emil Zegreanu, Augustin Z. N. Pop, Gr. Raţiu, Traian Chelariu, George Pătrăuceanu, Benjamin Frunte, Sebastian Popovici, Aurel Bogaci, Mircea Streinul (1942), Areta Bâcu, Constantin Bivolaru, Apollo Bolohan, Ion Cârdei, Oreste Gherasim (fratele poetului Vasile Gherasim), Manole Haivas, Petre Luţa, Dimitrie Moldovanu, Victor Morariu, Gheorghe Noveanu, Viorica Pintilescu, George Silver, George Todoran, Laurentie Tomoiagă, Nicolae Vlădescu, Dragoş Vicol, V. Arinaru, C. Bivolaru, George Fonea, Radu Bâcu, Ion Negură, Leon Humoreanu, Tudor P. Stoica, Silvia Bălan-Brătianu, Mel. Hayek, George Maxim-Burdujanu , George Pivin-Leandru, S. Anton, Ghedeon Coca, Pimen Constant, Dumitru Isac, Melania Livadă, George Nimigeanu, Aurel Putneanu, Emil Chindriş-Codrescu, Viorel Suluţiu, Maximilian Hacman, Emanoil Iliuţ, Dumitru Isac, Gruia Bodnărescu, Ben. Mihăescu (Mihai Bândea, alias Arcadie Arbore), Leonida Bodnărescu, Şt. I. Dascălu E. Costea, Victor Ion Popa, Ion Popinceanu, Dragoş Protopopescu, Oltea Puşcariu, Maria Verona, Aurel George Stino, Dumitru Vătămanu (Dimitrie Vatamaniuc), George Sidorovici şi Vasile Ţigănescu.

Încă de primul număr, noua publicaţie literară, care apare în ianuarie 1942, îşi revendică o tradiţie, cea a „Revistei Bucovinei”, apărută, cale de nouă numere, la Bucureşti, în vara anului 1916, un program aparent, cel al lui Constantin Loghin, care nu viza şi o identitate literară anume, ci o întregire a patrimoniului „Astrei” Bucovinei, cum inspirat numea Leca Morariu Societatea pentru cultură şi literatură română în Bucovina, ctitorită la 1 mai 1862, într-un material monografic impresionant, dar caracteristic, prin atitudini, epocii interbelice. Leca Morariu vorbeşte, cu admiraţie despre începuturile Societăţii, despre geniul generosului şi patriotului boier Alecu Hurmuzachi, ignorând meritele lui George Hurmuzachi şi ale lui Arune Pumnul, dar şi pe cele ale lui I. G. Sbiera, care, cu toate apucăturile etimologiste, de care făcea haz, cu sarcasm nedisimulat, chiar şi Vasile Alecsandri, a fost un valoros ctitor al mişcării culturale româneşti în Bucovina, omagiat, în această ipostază, cu exagerări justificate atunci, şi de Mihai Eminescu.
Prima publicaţie a Societăţii, „Foaea”, apărută în 1865 (până în 1869), sub conducerea lui Ambrosiu Dimitroviţă, printre altele, un precursor al folcloriştilor bucovineni, se bucură de aprecierile lui Leca Morariu, care, conform firii lui veşnic gâlcevitoare, nu se poate abţine de la a arunca săgeţi asupra „pumnulismului”, cultivat cu încrâncenare de I. G. Sbiera, până la moarte, aceleaşi săgeţi pe care le găsim şi la Constantin Loghin, în „Istoria literaturii bucovinene”. Şi, tot ca şi Constantin Loghin, Leca Morariu desfiinţează importanţa publicaţiei „Aurora Română” (1881-1884), respinsă, ce-i drept, pe timpul ivirii ei, de Iraclie Porumbescu şi prin refuzarea unui abonament gratuit, datorită cultului personalităţii lui Ioniţă Bumbac, practicat penibil şi de Vasile Bumbac, dar şi de însuşi Ioniţă. Numai că, dincolo de păcatele şi de stigmatele ei, „Aurora Română” a răspândit scrisul sigur şi vrednic de nemurire al lui Simion Florea Marian, al lui Constantin Morariu (excelenta proză modernă „Piramida cu Pigmei” în coloanele „Aurorei Române” şi-a durat notorietatea) sau Dimitrie Dan.
„Revista Bucovinei”, finanţată, ca şi „Foaea”, ca şi „Aurora Română”, de Societatea pentru cultură şi literatură română în Bucovina, se revendică, oarecum, drept continuatoare, în planul rolului cultural şi social, a publicaţiei din 1865-1869, dar printr-o infuzie de antiaustriacism, reprezentată de efemera publicaţie din 1916, datorată puţinilor iredentişti români din Bucovina vremii, care au trecut în Regat pentru a contribui la Reîntregirea Neamului, fiind condamnaţi la moarte prin spânzurătoare în Bucovina şi îndurând cu stoicism vrăjmăşia publicistică a elitelor româneşti cernăuţene şi, mai ales, cea a jalnicului popă George Sârbu. Despre revista din 1916 a scris, lapidar, E. Ar. Zaharia, deci un poet iconar, deci un iniţiat în spiritualitatea neamului:

„Revista Bucovinei. – Începând a regrupa talentele Bucovinei în jurul acestei publicaţiuni, e moral să ne amintim de alte momente, când, la Bucureşti, un stol de avântaţi idealişti au dat viaţă unei reviste similare.
Era în 1916 şi revista se chema tot „Revista Bucovinei”, apărând dela 1 Aprilie 1916 până la 1 August 1916, când România a intrat în războiu, deci un volum de 9 numere.
Cu preocupări culturale, accentuat politice, economică şi literară, ea a fost susţinută de migala şi truda cărturarilor Iorgu G. Toma, care zice că rostul poeziei este „lupta pentru desrobirea fraţilor şi lărgirea moşiei româneşti până la hotarele ei naturale” (Nr. 1, pag. 6), D. Marmeliuc, I. E. Torouţiu, la a cărui tipografie „Bucovina”, din Pasajul Român 14, se şi tipăreşte revista, Vasile Huţan, Aurel Morariu, Ovid Ţopa ş.a.
Se tipăresc studii, traduceri, articole, dări de seamă, note asupra războiului şi vesuri.
Afară de cei numiţi, mai colaborează Mihai Oltescu, Gavril Rotică, Vasile Greciuc, Emil Sluşanschi, Ion Dragoslav, Mihai Baciu, Ion Ojog şi Maria Dragu.
Aşa a fost „Revista Bucovinei” din 1916. / E. Ar. Zaharia” (Revista Bucovinei, nr. 1/1942, pg. 27).

Încă din primul număr al „Revistei Bucovinei”, Constantin Loghin, în dubla lui calitate, de vicepreşedinte al Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina şi de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, îşi exprimă un vag punct de vedere programatic, „Cuvinte de drum”, elogiind trecutul societăţii-mamă, precum şi implicarea ei în destinul scriitorimii bucovinene din anii tulburi ai ultimului măcel planetar:

„Cuvinte de drum. Editând această revistă, Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina este în bună tradiţie. Pe când se numea încă „Societatea pentru literatura şi cultura română”, a editat „Foaia Societăţii” (1865-1869), care, deşi a avut multe scăderi de redactare, a însemnat totuşi o importantă etapă în scrisul românesc şi este până astăzi citată cu cinste în rândul periodicelor de valoare din cultura noastră. Nu mai amintim de cele următoare, ca „Aurora Română” a lui I. Bumbac, editate de Societate sau numai sprijinite moral şi material de ea.
Dacă, dela Unire încoace, Societatea s’a desinteresat de soarta revistelor bucovinene, este din cauză că, în acest timp, ele au putut trăi şi fără sprijinul ei. Iar dacă Societatea n’a editat în ultimii ani nici o revistă – aşa cum proiectase de câţiva ani încoace – se datoreşte faptului că erau reviste suficiente în regiune. Să nu uităm că exista în Cernăuţi şi Universitatea locală, dela care porneau cele mai multe din revistele bucovinene.
Aceste împrejurări au dispărut. Suntem în plin războiu mondial. Universitatea cernăuţeană nu mai există, cel puţin temporar.
Chiar şi în aceste împrejurări vitrege oricărei acţiuni literare, setea de cultură dela noi, izvorâtă dintr’o îndelungată tradiţie culturală şi alimentată de generaţii de vizionari, se cere satisfăcută. Sufletul Bucovinei este mereu avid de mai multă cultură, de mai multă lumină.
Iată de ce Societatea pentru cultură împreună cu „Societatea scriitorilor bucovineni”, făcându-se ecoul acestui suflet, dă fiinţă acestei reviste, care porneşte la drum în prag de nou an şi în curs de eră nouă în viaţa ţării noastre.
Cu toate că poartă numele provinciei noastre istorice, „Revista Bucovinei” n’are caracter regionalist şi va îmbrăţişa talentul literar oriunde ar apare. Îşi propune să se pună mai ales în slujba talentelor literare de aici şi de pretutindeni.
Iată singurul nostru program şi, după cât mi se pare, singurul posibil în actualele condiţii. / C. LOGHIN / vicepreşedintele Societăţii pentru cultură” (Revista Bucovinei, nr. 1/1942, pp. 1, 2).

După plecare lui Mircea Streinul la Bucureşti, la sfârşitul lunii martie 1940, Societatea Scriitorilor Bucovineni a existat doar cu numele, până în ianuarie 1942, când motivaţia unei reviste literare aprinde sufletele într-un rug uriaş, care va arde până la capăt.
În 1942, începe, practic, epoca „eroică şi mucenică” a Societăţii Scriitorilor Bucovineni, care, fără îndoială şi deloc lozincard, chiar înseamnă „sufletul Bucovinei… mereu avid de mai multă cultură, de mai multă lumină”. Desigur că un suflet umbrit difuz de orgolii omeneşti, cum este şi cel al lui Constantin Loghin, care pare să nu-şi mai amintească de meritele lui Mircea Streinul şi ale lui Grigore Nandriş în determinarea solidarizării breslei, cum nici de data reală a înfiinţării SSB, 12 noiembrie 1938, pare să nu-şi mai aducă aminte, preferând, ca obârşie temporală, data de 14 decembrie 1938, cea a înscăunării sale ca preşedinte şi a primei şezători externe, în incinta Teatrului Naţional. Constantin Loghin încă era, la data apariţiei primului număr al „Revistei Bucovinei”, doar un „contabil al vieţii scriitoriceşti”, cum ar zice Aurel Rău, fără aptitudini literare manifestate, deci „un diletant”, cum zicea Nandriş, care îndrăgea lumea aceea profundă, dar stranie, pitorească, dar greu de înţeles. Ulterior, odată cu descoperirea unui eroism lăuntric, Loghin va deveni, prin proba scrisului, şi scriitor, ba chiar va şi trăi scriitoriceşte, în numele unui ideal, sacrificându-se pentru acel ideal şi îndurând martiriul anilor din urmă şi umilinţa definitivei uitări într-un mormânt, ignorat de localnici, din Gura Humorului. Dar, în ianuarie 1942, copleşit încă de poziţia sa elitistă, Constantin Loghin pare să fie expresia desăvârşită, dacă nu cumva, vorba lui George Ionaşcu, chiar o întrupată „pasivitate specific bucovineană”:

„Societatea scriitorilor bucovineni, o secţie a Societăţii pentru cultură, în jurul căreia s’a grupat spontan tot ce este preocupare literară în regiune, şi-a reînceput seria şedinţelor literare săptămânale, iar duminică 14 Dec. 1941 şi-a inaugurat, cu prilejul celei de-a treia aniversări, seria şezătorilor externe…
… Tot pentru păstrarea tradiţiei culturale în acest oraş şi pentru a promova mişcarea literară şi ştiinţifică din regiune, Societatea pentru cultură, în colaborare cu Societatea scriitorilor bucovineni, a înfiinţat această „Revistă a Bucovinei”, ale cărei coloane sunt deschise talentelor literare şi produselor intelectuale dela noi” (Revista Bucovinei, nr. 1/1941, pg. 25).

„Produsele intelectuale dela noi”

„Revista Bucovinei”, aşa cum a fost concepută şi continuată până în februarie 1945, când apar, comasate, ultimele două numere, aminteşte de teribla revistă a lui Iancu Nistor, „Junimea literară”, apărută, la Suceava, în 5 septembrie 1904, şi continuată, din octombrie 1907, la Cernăuţi, cu redacţia pe str. Emiliei nr. 10, apoi pe str. Reşedinţei nr. 2, iar după Unire, pe str. Arhm. Eusebie Popovici, apoi pe str. Sextil Puşcariu nr. 9 şi, în final, pe str. I. Flondor nr. 6.
„Revista Bucovinei”, ca şi „Junimea literară”, nu a avut un program, iar între „Cuvintele de drum” ale lui Constantin Loghin, deja prezentate, şi „dorinţele” exprimate de George Tofan există o mult prea străvezie identitate. Zice George Tofan, rememorând începuturile „Junimii literare”, în 1914: „Dorinţa noastră cea mai vie, de care suntem animaţi în editarea acestei reviste, este ca să deşteptăm în publicul român gustul pentru lucrările literare româneşti de valoare şi ca să facem ca ideile întrupate în ele să pătrundă în toate păturile sociale româneşti. Căci numai astfel ne vom emancipa de înrâuririle străine, cari pot înăduşi desvoltarea liberă a particularităţilor noastre naţionale” (Junimea literară, nr. 1-3/1914, pg. 5).
Asemănarea dintre cele două reviste („Junimea literară” apărea şi prin anii ’40, dar, din lipsa fondurilor şi a preocupărilor administrative, cu un singur „nr. 1-12” pe an) este normală şi logică, pentru că „Revista Bucovinei” beneficia de maturitatea scriitorilor formaţi la „Junimea literară”, iar modelul moral al revistei lui Iancu Nistor se transferă firesc în modelul „Revistei Bucovinei”. Ce înseamnă „model moral”, termen pe care elitele planturoase ale vremii noastre nu l-au mai auzit? Exact ceea ce descifrase Mircea Streinul şi impusese, în planul relaţionărilor, drept caracteristici definitorii ale iconarismului.
Modelul moral junimist cerea un adevărat cult al eroismului cultural al înaintaşilor, desfăşurat programatic şi persuasiv, iar „Revista Bucovinei” îşi începe misiunea cu un medalion Adrian Forgaci, scriitor bucovinean „mort în prima decadă a acestui secol”, căruia îi publică şi „Două traduceri din Eminescu” în limba germană. Eminescu, de altfel, devenise o adevărată obsesie bucovineană şi, deşi Poetul Nepereche căpătase un statut de poet continental, după ce un alt bucovinean, Em Grigorovitza, îi tradusese opera lirică în limba germană şi o publicase, în două ediţii, la Berlin, încă mai existau intelectuali bucovineni, precum Laurentie Tămăiagă sau N. Tcaciuc-Albu, care intraseră într-o adevărată competiţie a traducerilor eminesciene. Şi se mai scriau şi puzderii de studii despre opera, despre viaţa şi despre rudele poetului, ştafeta fiind preluată, de la junimiştii Ion Grămadă, George Tofan, Liviu Marian, Vasile Gherasim şi Grigore Nandriş, de Leca Morariu, care edita şi Buletinul „Mihai Eminescu”, de Ilie E. Toruţiu, cu cele 13 volume de „Studii şi documente literare”, de Aurel Vasiliu, de Traian Cantemir, de Constantin Loghin şi, desigur, de profesorul şi poetul Nicolai Tcaciuc-Albu.
În paginile „Revistei Bucovinei” au beneficiat de recuperări, prin studii bio-bibliografice, dar şi prin republicări de opere, corifeii literaturii Bucovinei de altădată: Aron Pumnul şi „Lepturarele lui Aron Pumnul”, prezentate şi comentate de Constantin Loghin; Vasile Gherasim, poet, prozator şi filosof, comentat de Constantin Loghin şi de o adevărată pleiadă românească şi evocat, în cunoştinţă de cauză, de fratele poetului, Oreste Gherasim; pictorul Epaminonda Bucevschi, cel mai bun prieten al lui Ciprian Porumbescu; Iraclie Porumbescu, acel „Creangă al Bucovinei”, cum îl numea Leca Morariu pe acest mare prozator bucovinean, dar inconfundabil şi, deci, necomparabil nici măcar cu genialul humuleştean; T. Robeanu, marele poet contemporan cu Eminescu şi supranumit, de acelaşi Leca Morariu, „un Eminescu al Bucovinei”, deşi între George, fiul teologului universitar Eusebie Popovici, cel pe nedrept atacat de Eminescu, şi poetul nostru naţional, care-şi zicea, calamburistic, printr-o întrebare, T. Robeanu (Te robea, nu?), a existat, întotdeauna o atitudine rece, aproape ostilă; Mihai Teliman, marele satiric siretean, pe care Leca Morariu, în baza unei nejustificate stereotipii, îl numise „Caragiale al Bucovinei”, aceeaşi sintagmă fiind folosită şi de Nicolae Iorga; Alecu Hurmuzachi, personaj incredibil al începuturilor culturii scrise româneşti şi ale emancipării românilor; Tudor Flondor, marele compozitor bucovinean, cunoscut în Europa vremii lui şi care, datorită duplicităţii bucovinene, era pe cale să-l detroneze pe Ciprian Porumbescu de pe scaunul ceresc al provinciei noastre; Ion Roşca, acel simbol al iconarismului, asumat ca atare de o întreagă generaţie lirică, autorul poemului care avea să devină imn al iconarilor, „Neohaiducească”; George Tofan, reformatorul şcolii româneşti din Bucovina, publicist aprig şi intransigent; Eudoxiu Hurmuzachi, autorul celebrei colecţii de documente istorice şi boier cumsecade, aflat mereu de partea românilor din satele şi târgurile bucovinene.
În paralel, „Revista Bucovinei” promova o nouă generaţie scriitoricească, o generaţie pe cale de a-şi afla o identitate, dar, din păcate, îmbrâncită dur în anonimatul înstrăinărilor comuniste. Din această pricină, tineri scriitori de atunci, precum Aurel Bogaci, Aurel Fediuc, Ştefan Baciu, Victor Săhleanu, Dimitrie Loghin, Neculai Tăutu, Ştefan Rezuş, Dragoş Vicol, Ben. Mihăescu (Mihai Bândea, pe care îl cunoaştem şi sub pseudonimul Arcadie Arbore) sau George Sidorovici au rămas, până astăzi, iluştri necunoscuţi ai Bucovinei, în ciuda faptului că unii dintre ei s-au afirmat în alte domenii (cazul pictorului Dimitrie Loghin) sau au îngenunchiat în faţa regimului, cel mai adesea în aparenţă (precum Dragoş Vicol, George Sidorovici sau Ben. Mihăescu, apoi, cu o demnitate sacerdotală, şi Petru Rezuş).
Din paginile „Revistei Bucovinei” putem descifra, în ciuda laconismului relatărilor, toate semnate, doar cu iniţialele, de Dragoş Vicol, şi elemente din istoria Societăţii Scriitorilor Bucovineni:

„S.S.B. cu colinda”. – Ocrotită de înţelegerea nelimitată a Societăţii pentru Cultură, a cărei secţie este, Societatea Scriitorilor Bucovineni are putinţa să facă modeste, dar savuroase descinderi în oraşele de provincie bucovinene. Storojineţ, Rădăuţi, Suceava s’au perindat în bine primite şezători şi în spontane manifestări de înfrăţire între scriitori şi intelectualii localnici. Cele ce vor urma vor avea, de bună seamă, cel puţin aceiaş reuşită. / D.V.” (Revista Bucovinei, nr. 8/1942, pg. 339).

„S.S.B. între răniţii din Lemberg. – Când am primit invitaţia Inspectoratului propagandei din Cernăuţi să contribuim cu scrisul nostru la şezătorile pe care acest inspectorat le-a pregătit pentru răniţii români din Lemberg, am plecat încolo lipsiţi de convingerea că facem un lucru util. Am acceptat invitaţia din politeţe şi, poate, din dorinţa de a vedea un oraş străin, dar cu strângerea de inimă că încercăm o experienţă care va rata: martirii întorşi de pe front aşteaptă altceva decât divertismentul scrisului nostru.
Şi, iată, n’a fost aşa! Ne-am regăsit prieteni. Am primit şi am dat lacrimi. Am fost, fără meritul nostru, solii din ţară, de acasă. Am rupt pentru câteva ceasuri singurătatea depărtărilor, cu graiul românesc. Am cules din ochii lor mulţumita, am văzut cât de buni sunt în chinurile lor şi am plecat de la ei umiliţi, ca la o ieşire din biserică. / D.V.” (Revista Bucovinei, nr. 3/1943, pg. 147).

„Societatea scriitorilor bucovineni, patronată de Societatea pentru cultură, a cărei secţie este (şi notăm: înfiinţată în 1938, pentru a corecta o greşeală de informaţie din „Cetatea Moldovei”, care lasă a se înţelege că această societate ar fi recent constituită), îşi continuă, fără reclamă, dar cu temeiu, munca. În fiecare Sâmbătă seara membrii ei se adună în cenaclu. Rezultatul: o bogată serie de tipărituri sub egida societăţii şi în vara aceasta, până acum, cinci şezători scriitoriceşti: Storojineţ, Câmpulung, Vatra Dornei, Suceava şi Gura Humorului. / D.V.” (Revista Bucovinei, nr. 7/1943, pg. 351).

Raportul lui Constantin Loghin

O sinteză a istoricului Societăţii Scriitorilor Bucovineni, în perioada 1942-1943, a fost făcută de preşedintele SSB, Constantin Loghin, cu ocazia Adunării generale a Societăţii Scriitorilor Bucovineni, din 2 octombrie 1943, când deja există un patrimoiu al obştii scriitoriceşti în sine, care, în mod firesc, se adaugă patrimoniului cultural bucovinean de până atunci.
Constantin Loghin aduce precizări despre „şedinţele interne”, pe care Dragoş Vicol, din postura de cronicar, le numeşte cu un termen modern, cenaclu, despre cărţile apărute într-un început de editură SSB, numit Colecţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni, despre şezătorile externe, organizate în oraşele Bucovinei, cu precizarea datelor în care au avut loc şi a numelui scriitorului emblemă pentru o localitate sau alta, omagiat prin şezătorile de vară, precum şi despre scriitorii români din Societatea Scriitorilor Români, care au fost oaspeţii Cernăuţilor şi ai Societăţii Scriitorilor Bucovineni, despre cele două publicaţii periodice ale scriitorimii bucovinene, despre noi primiri de membri în SSB şi despre alegerea unui nou comitet de conducere al SSB..
Raportul lui Constantin Loghin înseamnă un capitol monografic distinct şi demn de a fi cunoscut ca atare:

„Adunarea generală a Societăţii scriitorilor bucovineni. – În ziua de 2 Oct. 1943, Societatea scriitorilor bucovineni, Secţie a Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, şi-a ţinut adunarea generală, în care şi-a votat regulamentul de funcţionare şi a proclamat noi membri în societate.
În faţa acestei adunări d-l C. Loghin, preşedintele societăţii, a făcut o dare de seamă asupra activităţii societăţii în ultimii doi ani, din care reproducem:

Activitatea Societăţii scriitorilor s’a desfăşurat în cadrul şedinţelor literare săptămânale. Aceste şedinţe au continuat regulat şi în ultimii doi ani, când am ţinut 74 şedinţe literare. Programul acestora s’a alcătuit din citiri de opere proprii, din discuţii asupra acestor citiri şi din alte discuţii asupra problemelor literare.
Unele şedinţe au avut program special ca, de pildă, comemorarea unui scriitor (Liviu Marian, 28 Noemvrie 1942) sau recepţia de scriitori în vizită prin Cernăuţi: 12 Dec. 1942, recepţia scriitorilor Al. Philipide, Matei Alexandrescu, G. Cărare şi V. G. Dumitrescu; 10 Aprilie 1943: Pan Halipa; 12 Iunie 1943: Ionel Teodoreanu.
Roadele acestor şedinţe s’au evidenţiat în publicaţiile şi manifestările externe ale societăţii. Din colaborarea aproape exclusivă a membrilor Societăţii scriitorilor bucovineni au trăit şi trăiesc două reviste: „Revista Bucovinei” şi „Bucovina literară”. Scriitorii noştri au colaborat şi colaborează şi la alte reviste ca: „Vremea”, „Universul literar”, „Gândirea”, „Cetatea Moldovei”, „Convorbiri literare”, „Revista fundaţiilor” ş.a.
Ca manifestări externe sunt de amintit şezătorile organizate de Societatea scriitorilor în Cernăuţi şi oraşele din provincie. Obiceiul lor a fost inaugurat încă înainte de ocupaţia rusească.
Aceste şezători au continuat în verile anilor 1942 şi 1943, după următorul itinerar:
12 Iulie 1942, în Storojineţ;
26 Iulie 1942, în Rădăuţi;
2 August 1942, în Suceava, precum şi una în Cernăuţi.
Urmând un plan unitar de organizare, fiecare şezătoare a fost închinată unui bărbat dispărut, originar din acea localitate. Astfel, şezătoarea din Storojineţ a fost închinată scriitorului E. Grigorovitza şi s’a făcut un pelerinaj la mormântul lui I. Flondor, şezătoarea din Rădăuţi, lui Samson Bodnărescu, şezătoarea din Suceava, lui I. Grămadă, şi cea din Cernăuţi, lui T. Robeanu.
În vara anului 1943, s’au organizat următoarele şezători:
6 Iunie 1943, în Storojineţ;
13 Iunie 1943, în Câmpulung;
14 Iunie 1943, în Vatra Dornei;
20 Iunie 1943, în Suceava;
4 Iulie 1943, în Gura Humorului şi
29 August 1943, în Cozmeni.
Şi şezătorile din vara aceasta aveau tema să comemoreze şi să sărbătorească pe scriitorii din acea regiune.
Am colaborat şi la alte manifestări publice. Astfel: în şezătoarea din 13 Decembrie 1942, alături de scriitorii Al Philipide, Matei Alexandrescu etc.; la 23 Ianuarie 1943, în festivalul organizat de Inspectoratul regional de propagandă şi, a doua zi, la şezători organizate la spitalele cu răniţi din Lemberg.
Am contribuit şi la academiile organizate de societatea muzicală „Armonia”, în cursul iernii şi al primăverii. Aproape la fiecare academie a citit câte un scriitor din operele proprii, aşa că aproape toţi scriitorii au citit la aceste academii.
La invitaţia postului de radio-difuziune Iaşi, o serie de scriitori bucovineni au conferenţiat în acest post. Astfel, au vorbit d-nii: A. Vasiliu, C. Loghin, N. Tcaciuc-Albu, Dr. Vitencu, Gh. Drumur ş.a.
Continuând seria publicaţiilor proprii în „Colecţia Societăţii scriitorilor bucovineni”, serie începută încă înainte de ocupaţia rusească, au apărut, cu începere din Martie 1943, următoarele broşuri noi:
proză:
A. Vasiliu: „Bucovina în viaţa şi opera lui Eminescu”
Augustin Z.N. Pop: „Aglaia, sora lui Eminescu”
C. Loghin: „M. Eminescu şi A. Pumnul”
E. Ar. Zaharia: „Antologie Rădăuţeană”
versuri:
Dr. Vitencu: „Caiet de Duminică”
G. Noveanu: „Laude”
G. Voevidca: „Pro patria”
N. Tcaciuc-Albu: „Poezii chinezeşti”.
                                                         *
Noi membri în Societatea scriitorilor bucovineni. – Adunarea generală din 2 Octombrie 1943 a Societăţii scriitorilor bucovineni a ales următorii noi membri:
Cârdeiu Adelina, Cârdeiu Ion, Chindriş-Codrescu Emil, Livadă Melania, Loghin Dumitru, Noveanu Gheorghe, Pop Augustin Z. N., Putneanu Aurel, Suluţiu Viorel, Tăutu Nicolae, Vicol Dragoş, Todoran Gheorghe şi Zegreanu Emil.
                                                          *
Noul comitet al Societăţii scriitorilor bucovineni. – În adunarea generală din 2 Octombrie 1943, Societatea scriitorilor bucovineni şi-a ales următorul comitet:
Preşedinte: C. Loghin; vicepreşedinte: A. Vasiliu; secretar: Augustin Z. N. Pop; membri fără funcţie: Gh. Noveanu şi Gh. Drumur; cenzor: Dr. Vitencu; supleanţi: Gh. Todoran şi I. Cârdeiu; secretar de redacţie la revistă: Tr. Cantemir. / Melania Livadă. / D.V.” (Revista Bucovinei, nr. 10/1943, pp. 504-506).

Epoca „eroică şi martiră”

În primăvara anului 1944, odată cu rostogolirea frontului, dinspre stepele ruseşti, înspre teritoriile româneşti, Societatea pentru cultură şi literatură română în Bucovina, Societatea Scriitorilor Bucovineni, „Revista Bucovinei”, dar şi mulţimea oamenilor de artă încep pribegia prin propria lor ţară, risipindu-se care-ncotro. Dar şi în aceste condiţii vitrege, „Revista Bucovinei” continuă să apară, exprimând admiraţia faţă de Leca Morariu, care, în exil românesc la Râmnicu Vâlcea, izbuteşte să scoată la timp toate cele trei reviste ale sale, „Făt-Frumos”, „Fond şi formă” şi Buletinul „Mihai Eminescu”. Constantin Loghin, care preia secretariatul revistei, la Timişoara („Redacţia şi Administraţia: Cernăuţi, refugiată la Timişoara, str. Roentgen 3”. Secretari de redacţie: Constantin Loghin şi Dragoş Vitencu; din noiembrie, „Revista Bucovinei” se mută în Timişoara II, str. 3 August nr. 9, iar Constantin Loghin rămâne singurul secretar de redacţie), Constantin Loghin, deci, nu pare să-şi conştientizeze propriul eroism, cel subliniat de Petru Rezuş, în scrisorile adresate lui Leca Morariu, în 14 aprilie 1944 („Urmăresc cu mâhnire calvarul D-lui C. Loghin, cu nimic deosebit de al Dv.”) şi în 5 iulie 1944 („Revista Bucovinei, la Timişoara, cu aceeaşi dârză hotărâre, pare că ar apărea la Cernăuţii din nou ocupaţi de ruşi”).
„Revista Bucovinei” are, în cumplitul an 1944, un rol deosebit în menţinerea solidarităţii culturale a românilor bucovineni, aşa că, pe lângă paginile ei obişnuite de literatură, de critică literară şi de critică de artă, vehiculează informaţii despre noile adrese ale membrilor Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina şi ai Societăţii Scriitorilor Bucovineni, întreţinând şi o bogată corespondenţă, dar şi menţinând nestins „rolul social” şi naţional al literaturii, aşa cum îl descifrase Mircea Streinul.
Ştirile vehiculate de „Revista Bucovinei” întregesc raportul lui Constantin Loghin din anul anterior, oferind informaţii şi despre statutul de membri ai Societăţii Scriitorilor Bucovineni, pe care îl aveau mulţi publicişti şi scriitori bucovineni, încă din 1938, din 1939 sau măcar din 1942, când Societatea, „nici moartă, nici vie”, în perioada aprilie 1940 – ianuarie 1942, reînvie şi se defineşte literă cu literă:

„Comitetul Societăţii pentru cultură. Fiindcă ni se cer adresele din refugiu ale membrilor din comitetul Societăţii pentru cultură, le comunicăm mai jos pe cât le cunoaştem:
preş. Max Hacman în Turda, p-ţa 6 Sept. 13;
vicepreş. C. Loghin în Timişoara III, str. Roentgen 3;
vicepreş. Crest. Bucevschi în Râmnicu-Vâlcea, str. Gen. Praporgescu 45;
secretar Cl. Usatiuc în Orlat, jud. Sibiu, str. Lungă 141;
casier Cornel Tarnavschi, Brad, Calea Moţilor 10;
bibliotecar Milian Şesan în Râmnicu Vâlcea, str. Traian 191 bis;
membri în comitet: Dragoş Vitencu, în Buziaş băi, jud. Timiş-Torontal, str. Mărăşeşti 9; Ilie Mandiuc, în Brad, str. Iazului 6; Procopie Jitariu, în Timişoara, Căminul de ucenici, str. Reg. Maria 15; Artemie Găină, în Turnu-Severin, Şcoala primară IV, str. Independenţei; Vasile Olinici, în Timişoara, Fratella 1/36; Ilie Sava, Braşov, Uzina electrică; Oct. Scalat, Călimăneşti, jud. Vâlcea; Dr. Şt. Piersic, Selişte, jud. Sibiu.
Nu cunoaştem adresele membrilor din comitet: Ilie Câmpan, Aur. Banileanu şi Fil. Doboş.

Adrese de scriitori bucovineni. Deoarece din multe părţi ni se cer adrese de scriitori bucovineni şi colaboratori de-ai noştri în refugiu, comunicăm câteva pe care le cunoaştem:
N. Tcaciuc Albu în Brad, str. Vânătorilor 20;
Leca Morariu, R.-Vâlcea, str. Ap. Dumitrescu 18;
Gr. Raţiu, Turda, str. Regina Maria 1;
S. Anton, Caracal, str. Traian 46;
Gruia Bodnărescu, Sânnicolaul Mare, str. Regele Ferdinand 16;
Ben. Mihăescu (Bândea Mihai), Sânnicolaul Mare, str. Reg. Maria 12
R. Bâcu, Buziaş-băi, str. Eroilor 1;
Chelariu Traian, Bucureşti IV, str. Ionescu Baican 7;
Cantemir Tr., com. Strejeşti, jud. Romanaţi;
Cârdeiu Adelina, Timişoara, str. Mihai Viteazul 16;
Drumur Gh., com. Brezoiu, jud. R.-Vâlcea;
Livadă Melania, Brad, Liceul de fete;
Noveanu Gh., Sibiu, Inspectoratul Muncii;
Plop Teodor, Abrud;
Popovici Seb., Bucureşti V, Rozelor 3;
Pătrăuceanu Gh., Alba Iulia, str. Reg. Ferdinand 11;
Pop Augustin Z.N., Timişoara, str. Miron Costin 6;
Rezuş T., Caransebeş, Academia teologică;
Todoran Gh., Timişoara, Căminul de ucenici, str. Regina Maria 15;
Vicol Dragoş, com. Mihăileşti, jud. Vlaşca la Reg. 21 Inf. P.S. Comp. I. Recruţi;
Zaharia E. Ar., Abrud;
Zegreanu Emil, Bucureşti VI, Epicol 68;
Cine cunoaşte şi alte adrese, îl rugăm să ni le comunice şi nouă” (Revista Bucovinei, nr. 5/1944, pg. 197)

Pribegi printr-o Românie însângerată şi deja bântuită de spaimele negurosului viitor roşu, scriitorii bucovineni aveau, în vara anului 1944, o singură lumină de urmat, cea a tradiţiilor culturale, naţionale şi sociale, reprezentată de Societatea pentru cultură şi literatură română în Bucovina, care îşi mai făcea auzit cuvântul doar prin „Revista Bucovinei”, un adevărat cor neauzit al simţirilor bucovinene. Exista, în fiecare scriitor român din Bucovina, o tărie eroică, înfiripată din cunoaşterea aprofundată a „Bucovinei eroice şi martire”, Bucovina spiritului, a identităţii, a veşniciei. Tocmai de asta, în anii aceia nesiguri, Milian Şesan, aidoma fiecărui bucovinean, încerca un recurs întremător la memorie:

„Bucovina culturală. După eliberarea din Iunie 1941 de sub jugul trecător bolşevic, Bucovina intelectuală a păşit de îndată la întărirea sufletească şi naţională a regiunii năpăstuite. Pentru contracararea subversivei propagande bolşevice, s’a pus în mişcare intelectualitatea bucovineană, fie pe cale oficială, prin propagandă patronată de autorităţi, fie pe cale particulară. Ne reţinem îndeosebi asupra acestei iniţiative particulare, care în Bucovina a dat totdeauna cele mai bune şi mai efective rezultate. Această iniţiativă a fost de două feluri, una purtată oral de cuvântul scriitorilor bucovineni la şezători publice şi cicluri de conferinţe, cealaltă depusă în scris. Au conlucrat la această operă nu mai puţin de 25 publicaţii periodice, provenind din cercuri consacrate ştiinţifice sau de specialitate, apoi din cercuri literare şi şcolare. Totul trebuia întreprins, când Universitatea Cernăuţeană rămase cu durere în lichidare.
În fruntea mişcării culturale stă venerabila şi vrednica „Societate pentru cultura şi literatura română în Bucovina”, intrată în anul 82 de existenţă, care a editat: „Revista Bucovinei” pentru promovarea artelor frumoase. Pe lângă articole beletristice, poezii şi cronică, au apărut şi numeroase articole de omagiere la adresa marilor personalităţi bucovinene şi din mediul bucovinean, precum au fost Mihai Eminescu, Aron Pumnul, Liviu Marian, Vasile Gherasim, Epaminonda Bucevschi, Iraclie Porumbescu, T. Robeanu, Tudor Flondor, Ciprian Porumbescu, Leon Goian, Gh. Tofan, Iancu Flondor, Alecu Hurmuzachi, Mihail Teliman, Ioan Roşca, articole ieşite din pana d-lor: Const. Loghin, Tcaciuc Albu, Aurel Vasiliu, Aug. Z. N. Pop, Traian Cantemir, Dragoş Vitencu. În paginile revistei se discută şi probleme fundamentale de documentare, precum este: Mesianismul rusesc (D. Vitencu), Adnotări în legătură cu începutul literaturii în limba română (A. Vasiliu) şi Consideraţiuni antropogeografice asupra Bucovinei (G. Nimigean). Prof. Const. Loghin scoate apoi la lumina tiparului importanta lucrare: Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina la 80 de ani, istoric şi realizări (1943). Această lucrare este o sinteză deplină a marei activităţi de culturalizare românească în Bucovina, săvârşită timp de 80 ani; este mai bine zis o istorie a Bucovinei, văzută prin prisma Artei bucovinene, în care şi-a dus traiul intelectualitatea românească, într’o pilduitoare activitate culturală…
… „Bucovina literară” din Cernăuţi este un supliment duminical al ziarului „Bucovina”, cu un cuprins literar, istoric şi folcloric, sub redacţia scriitorului Gh. Drumur, articolele fiind semnate de prof. S. Reli, M. Şesan, I. Mandiuc, V. Pintilescu, D. Isac. G. Todoran, A. Vasiliu, M. Cosmineanu. Din acest supliment se dezvoltă un cerc literar cu activitate intensă, care a editat, în 1943, o meritoasă colecţie de broşuri propagandistice, privitoare la mănăstirile Bucovinei, şi anume: Prof. S. Reli, Mănăstirea Putna; prof. I. Mandiuc, Mănăstirea Suceviţa; Păr. Dr. E Costea, Mănăstirea Voroneţ şi Schiturile şi sihăstriile Bucovinei de altă dată; prof. M. Şesan, Mănăstirea Dragomirna; prof. Chindriş Codrescu, Mănăstirea Vatra Moldoviţei. Acelaş cerc a organizat, prin grija dir. I. Munteanu, inspector regional al Ministerului propagandei, un ciclu de conferinţe al marilor scriitori români, şi a comandat un bust al poetului Mihai Eminescu pentru una din pieţele Cernăuţilor / M. Şesan” (Revista Bucovinei, nr. 6/1944, pp. 211-213).

Cântecul de lebădă

„În pragul celui de-al IV-lea an. „Revista Bucovinei” este un făt al războiului. Născută sub bubuit de tun, în Ianuarie 1942, din dorinţa Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina de a pune coloanele ei la îndemâna talentelor literare ale Bucovinei, revista îşi continuă în aceleaşi grele condiţii apariţia până azi, reuşind să grupeze în jurul ei cele mai de seamă condeie literare ale acestei provincii. Ne putem mândri că în trieniul de existenţă aproape nu este scriitor bucovinean – evident, în prima linie, scriitor în accepţia literară a cuvântului – care să nu se fi înscris pe coperta acestei reviste.
N’am creat curente, nu reprezentăm o şcoală literară, n’am dat directive, n’am încercat să impunem anumite atitudini literare, ci ne-am mulţumit să dăm prilej de manifestare talentelor literare, indiferent de provincie, evident, în prima linie, celor originari din Bucovina.
Tot cu sprijinul material al Societăţii pentru cultură, care şi-a înţeles şi în acest sens misiunea-i culturală, am putut îmbunătăţi dela an la an condiţiile tehnice de apariţie a revistei, am putut tipări mai multe broşuri de proză şi versuri ale colaboratorilor noştri şi eram pe cale să punem bazele unei mari edituri de cărţi literare şi ştiinţifice.
Intenţiile noastre însă au fost brusc întrerupte în Martie 1944, când a trebuit să luăm din nou în mână toiagul pribegiei. Ne-am părăsit meleagurile dragi şi ne-am împrăştiat în toate vânturile. Cetitorii ni s’au pierdut, colaboratorii ni s’au risipit, comitetul Societăţii pentru cultură s’a resfirat în toate unghiurile ţării, vremurile şi împrejurările ni s’au ridicat stâncă împotrivă, iar interesele culturale ale Bucovinei – câtă a mai rămas – nu mai pot fi apărate cu demnitate.
În astfel de condiţii, se punea revistei atunci şi se pune şi astăzi întrebarea: mai are rost să existe? Când nu poate reprezenta cum trebuie culturalitatea bucovineană, mai este demnă de sacrificiile materiale ale Societăţii pentru cultură?
Dacă sunt glasuri care cred că ne pot nega dreptul de existenţă, sunt iarăşi altele, foarte numeroase, care ne îndeamnă cu stăruinţă să continuăm. Dacă nu putem fi făclia care să lumineze puternic până în zări depărtate, să fim cel puţin luminiţa sfioasă care pâlpâie ca să despice în fâşii zidul de întunerec care ne stă în cale.
În conştiinţa acestei misiuni continuăm şi-i rugăm pe cetitorii şi prietenii noştri să fie convinşi că facem ce ne stă omeneşte în putere pentru a corespunde misiunii care revine acestei reviste şi Societăţii pentru cultură. / C. Loghin” (Revista Bucovinei, nr. 1-2/1945, pp. 1, 2).

Acesta a fost cântecul de lebădă al scriitorimii bucovinene, chiar dacă, pe ici, pe colo, încă mai apare o carte de autor sau o antologie.
Scriitorul bucovinean şi literatura bucovineană se scufundă, dureros de lent, în uitare, în suferinţă.
Bucovinenii, adevăraţi „aristocraţi ai simţirii”, continuă să lucreze şi să tragă nădejde.
„Am vrut să-ţi trimit matale şi încă la câţiva o listă a scrierilor mele nepublicate, de la 1945 încoace. Am realizat însă acest lucru numai faţă de Teodor Bălan, care şi el mi-a trimis o asemenea listă, ca s-o păstrez. Adică ne-am gândit noi în mintea noastră de bucovineni naivi că lucrările noastre ar fi de valoare şi că ar fi păcat să se piardă orice urmă în valurile vieţii, care trec cu nepăsare peste toate cele omeneşti”, îi scria N. Tcaciuc-Albu, în 6 februarie 1956, lui Leca Mraiu.
„Prietenii s-au nevoit acolo (la Suceava, iar „prietenii” erau Constantin Loghin, George Antonescu şi Dimitrie Loghin – n.n.) să facă o revistă „Pagini bucovinene”, dar au eşuat… Vom încerca din nou. Eu mă voi repezi zilele ce vin la Min. Prop. Spre a interveni la I. Vesper”, îi scria aceluiaşi Leca Morariu, în 10 noiembrie 1946, Petru Rezuş, lăsându-ne informaţia că Iulian Vesper îşi agrava situaţia din dosarul personal, slujind un „guvern antidemocratic”. Şi tot Petru Rezuş scria, în 12 august 1944, de la Caransebeş, că, „de când cu refugiul tuturor Bucovinenilor noştri dragi, casa mi s-a umplut până la refuz cu neamuri şi cunoscuţi… Alţii au rămas pe loc, ca bătrâna mea mamă, care n-a vrut să se urnească din loc (întâmplare repovestită în „Bejenirea Rădăuţilor”, publicată în „Revista Bucovinei” – n.n.)… / Stăm zilnic de vorbă despre ale noastre – minunile noastre scumpe arborosene – lăcrămăm mult şi aşteptăm ziua cea sfântă a pelerinajului spre casele noastre”. Cam la fel scria, într-un articol din „Deşteptarea”, şi Ştefan Piersic, tatăl cunoscutului actor.
„Eu o duc, să zicem, prost… Totuşi am luat hotărârea să nu mă las învins de greutăţi şi adversităţi. Mai ales că mi-i dor de pământul bucovinean… Am avut de suferit şi în alte privinţe. Noroc că sunt sănătos şi încă neblazat”, scria, în 14 septembrie 1946, Traian Chelariu, adresându-se lui Leca Morariu sau poate sieşi.
În Bucovina, cea atât de nepământeşte tânjită, mărşăluiau trupele ruseşti, luptătorii din munţi erau ucişi de fraţii lor, românii, iar scriitorii erau îmbrânciţi în temniţe sau numai în uitare.
Cărţile Bucovinei au fosat arse, în curtea interioară a închisorii din Suceava, timp de zece zile, începând din 10 şi până în 20 iulie 1952. „Se ard cărţile. Un rug înfiorător fumegă de zile întregi, mereu alimentat cu alte maldăre de cărţi, cărţi smulse de prin casele şi de prin sufletele românilor. Dispar în lacome flăcări ediţii rare, cărţi de rugăciune străvechi, iscusit caligrafiate de înţelepţii călugări ai mănăstirilor de odinioară. Dispar cărţile în cenuşi stranii de parcă s-ar incinera identitatea neamului, de parcă noi am fi fost izgoniţi definitiv din viitor. / Din celule, privim printre zăbrele cumplita urgisire a cărţilor şi, asemeni cenuşilor din curte care se golesc de cuvinte, trupurile noastre se pustiesc de speranţă”, avea să rememoreze câmpulungeanul Ilie Ilisei, în „Dosarele suferinţei” (Suceava, 1999, pg. 18), clipele de groază ale arderii cărţilor Bucovinei, pe care le trăise, de la aceeaşi fereastră îngustă a celulei, împreună cu fostul Rezident Regal George Flondor şi cu actorul Aurel Vizitiu.
Iar dacă visul lui Constantin Loghin, George Antonescu, Dimitrie Loghin şi Petru Rezuş de a înfiinţa „Pagini bucovinene” s-a spulberat, nefiindu-le lor ursită o astfel de responsabilitate, ci comuniştilor din anii ’80, un ziar tot apare, la Suceava, „Lupta Poporului”, începând cu 1 septembrie 1946. Doi ani mai târziu, se confiscă şi „Casa Naţională”, care ar fi aparţinut „unei clici de acţionari şi reacţionari”, adică elitele culturale ale Bucovinei de altădată. Încet, încet, pe urmele sacre ale lui T. Robeanu, Vasile Gherasim sau Mircea Streinul păşeşte băţos un strungar analfabet din Putna, Marcu Zubaş, cu poemul „oral”, caligrafiat de un strugar alfabetizat, „Ciocan-Seceră-Condei”. Lui i se alătură, din nefericire, foştii iconari Dragoş Vicol („Cântec de dragoste pentru strung”) şi George Sidorovici („Strungarul despre Eminescu”: „Tovarăşe poet, obosita mână de la strung răsfoieşte-n seara asta paginile albe”).
Poezia a murit. Memoria a murit.
Pe pământul însângerat al memoriei păşesc, în cadenţă, membrii Cenaclului literar al Filialei Uniunii Scriitorilor, compus, din 18 ianuarie 1850, din George Dan, Dragoş Vicol, Valeria Boiculesi, Traian Filip, Ecaterina Mihăescu şi Ilarie Poştariu.
Începe un veac nou, un veac fără memorie şi fără de identitate, care continuă şi în zilele noastre.
Şi, totuşi, timpul s-a oprit în loc, s-a pietrificat pe gheţurile acelui februarie 1945, când tragic a răsunat în memoria ofilită cântecul de lebădă al adevăratei scriitorimi bucovinene, şoptit de Constantin Loghin.
Iar memoria, cea mişcătoare de timp trăitor, poate începe de la cărţile Bucovinei, măcar de la cele care au supravieţuit rugului (Iancu Nistor, tribunul Unirii, pentru că a refuzat arderea cărţilor vechi din Biblioteca Academiei, a fost dat afară din Acadenie şi încarcerat, la 74 ani, pentru 5 ani nesfârşiţi, la Sighetul Marmaţiei), şi cu numele vechilor şi adevăraţilor scriitori ai Bucovinei, cu care o să ne familiarizăm cât de cât, măcar cât consătenii dintr-un sat mare.

Cărţile Bucovinei, care formează patrimoniul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, ar fi, conform penultimei coperţi a „Revistei Bucovinei”, următoarele:

Theodor Balan, „Corespondenţa lui Gh. Tofan”, Cernăuţi, 1943, Editura Asociaţiei Învăţătorilor
Theodor Balan, „Activitatea refugiaţilor moldoveni în Bucovina / 1848”, Biblioteca Institutului de istorie naţională a Universităţii Cluj-Sibiu, Sibiu, Tipografia Kraft & Drotieff, 1944
Teodor Balan, „Eudoxiu Hurmuzachi şi colecţia lui de documente”, Anuarul Institutului de istorie naţională Cluj-Sibiu, 1944
Leonida Bodnărescu, „Câteva datini de Crăciun şi Anul Nou la Români”, Cernăuţi, 1943, Editura „Mitropolitul Silvestru”
Eusebiu Camilar, „Cordun”, roman, Editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1942
E. Chindriş-Codrescu, „Mănăstirea Vatra Moldoviţei”, Cernăuţi, 1944, Colecţia „Bucovina tânără”
E. Codrescu, „Camaradul”, roman, Cernăuţi, 1943, Editura „Dacia Traiană”
M. Gr. Constantinescu, „Prefaţă la istoria literaturii de G. Călinescu”, Iaşi, 1942
Lucian Costin, „Din viaţa scriitorilor”, foiletoane, eseuri, vol. II, Tipografia Caracaleanu, Craiova, 1944
Lucian Costin, „Activitatea poetică a scriitorului Ioan Alex. Bran-Lemenyi”, Tipografia Caracaleanu, Craiova, 1944
George Drumur, „Sufete în azur”, poeme, Editura „Bucovina”, Bucureşti, 1940
George Drumur, „Vatra cu stele”, versuri, Editura ziarului „Bucovina”, Cernăuţi, 1942
Grigore I. Grecu, „Vise din ţara fagilor”, versuri, Bucureşti, 1944, Editura „Bucovina”
Vasile Grecu, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab”, versiune grecească, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1942
Petru Iroaie, „Natură şi sens popular românesc”, Iaşi, 1942
Petru Iroaie, „Sulla poesia popolare italiana, Iaşi, 1942
Dumitru Isac, „Cunoaştere şi transcendenţă”, Cernăuţi, 1943, Editura „Mitropolit Silvestru”
Teofil Lianu, „Carte de cruciat”, versuri, Editura „Gruparea de Nord”, Cernăuţi, 1943
Constantin Loghin, „Aron Pumnul – Mihai Eminescu”, Colecţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni, Editura „Mitropolit Silvestru”, Cernăuţi, 1943
Constantin Loghin, „Gramatica limbii române”, Cernăuţi, 1943, Editura „Mitropolitul Silvestru”
Constantin Loghin, „Istoria literaturii române”, Ediţia XIV, Timişoara, 1945, Editura „Mitropolitul Silvestru”
Dr. O. Lupu, „Acţiunea sanitară în Bucovina”, Cernăuţi, 1943, Tipografia „Mitropolitul Silvestru”
Octavia Lupu-Morariu, „Frunză verde, dor şi floare”, Biblioteca „Făt-Frumos”, Râmnicu-Vâlcea, 1944
Dragoş Luţa, „Paza”, nuvele traduse, Editura „George Drumur”, Cernăuţi, 1942
G. Maxim Burdujanu, „Il critico d’arte Demetrico G. Golescu e l’Italia, Cernăuţi, 1944, Buletinul „Institutul Cernăuţi”
Leca Morariu, „Ţara Scaunelor de domnie”, Cernăuţi, 1944
Leca Morariu, „La munte”, Biblioteca „Făt-Frumos”, nr. 12, Iaşi, 1942
Leca Morariu, „Veronica Micle”, Biblioteca Institutului „Cernăuţi”, Cernăuţi, 1942
Leca Morariu, „Miron Costin”, Cernăuţi, 1942
Leca Morariu, „De la noi”, basme, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1942
Leca Morariu, „Ep. Bucevschi în corespondenţă cu C. Porumbescu”, Cernăuţi, 1943, Colecţia Institutului „Cernăuţi”, nr. 28
Leca Morariu, „Bucovina turistică”, Editura „Institutul Cernăuţi”, Cernăuţi, 1943
N. Moţoc-Epureanu, „Un imperativ al vremii: „Institutul Român de cercetări genealogice”, Iaşi 1942, Colecţia Genealogică
Ion Munteanu, „Spitalul 2 de campanie”, Editura „Cultura Bucovinei”, Cernăuţi, 1943
George Noveanu, „Laude”, Editura „Mitropolitul Silvestru”, Cernăuţi, 1943
Dr. Ştefan Piersic, „Situaţia României zooeconomice”, Cernăuţi, 1943, Tipografia „Mitropolitul Silvestru”
Teodor Plop, „Versuri despre mine cel adevărat”, Editura „Cetatea Hotinului”, Hotin, 1942
Teodor Plop, „Traian Valter”, necrolog, Editura „Cetatea Hotinului”, Hotin, 1942
Teodor Plop, „Frunză elegiacă”, versuri, Cernăuţi, 1943, Colecţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni
Augustin Z. N. Pop, „Despre Aglaea Eminescu”, Tipografia „Mitropolit Silvestru”, Cernăuţi, 1943
Augustin Z. N. Pop, „Glosări la opera Mitropolitului Dosoftei”, Cernăuţi, 1944, Colecţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni
Şt. Popescu-Drăguşanul, „Baba Dochia”, poem dramatic, Editura „Bucovina”, Bucureşti, 1942
Simion Reli, „Istoria vieţii bisericeşti a Românilor”, vol. I, Cernăuţi, 1943
Liviu Rusu, „Muzica în Bucovina”, Bucureşti, 1942
Octav Rusu, „Poeme pentru liniştea nopţii”, Cernăuţi, 1941, Colecţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni
Mihai Sbiera, „Bucovina noastră”, Bucureşti, 1941
Dr. Radu Sbiera, „Unirea Bucovinei”, Cernăuţi, 1943, Calendarul „Arboroasa”
Leon Şandru-Humoreanu, „În umbra anilor”, Cernăuţi, 1943, Colecţia „Gruparea de Nord”
Neculai Tăutu, „Mătănii de zăpadă”, versuri, Cernăuţi, 1943, Editura „Bucovina literară”
N. Tcaciuc-Albu, „Schiller şi Eminescu”, Editura autorului, Cernăuţi, 1943
N. Tcaciuc-Albu, „Poezii chinezeşti”, Editura „Mitropolitul Silvestru”, Cernăuţi, 1943
N. Tcaciuc-Albu, „Ienăchiţă Văcărescu”, Cernăuţi, 1943, Editura autorului
Claudiu Usatiuc, „Structura etnică a comunei Văşcăuţi pe Ceremuş (jud. Storojineţ)”, Editura „Mitropolitul Silvestru”, Timişoara, 1944
Aurel Vasiliu, „Bucovina în viaţa şi opera lui Mihai Eminescu”, Cernăuţi, 1943, Colecţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni
Aurel Vasiliu, „Românii în două geografii”, Cernăuţi, 1943
Aurel Vasiliu, sub pseudonimul A. Sânger, „Melopei”, versuri, Cernăuţi, 1943, Editura „Dacia Traiană”
Aurel Vasiliu, „Dragoste şi moarte”, nuvele, Cernăuţi, 1944, Colecţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni
Al. Vioreanu, „Vasile Gherasim”, Iaşi, 1942
Dragoş Vitencu, „Caiet de Duminică”, versuri, Cernăuţi, 1943, Colecţia Scriitorilor Bucovineni
E. Ar. Zaharia, „Antologie rădăuţeană”, Editura „Mitropolitul Silvestru”, Cernăuţi, 1943

Cărţile scriitorilor bucovineni sunt însutit mai multe, dar celelalte cărţi, publicate înainte şi după dispariţia, pentru totdeauna (ca spirit), a Societăţii Scriitorilor Bucovineni, nu constituie şi nu pot constitui patrimoniul acestei societăţi. Şi au mai rămas cărţile nepublicate, care zac pe la urmaşi insensibili sau prin fonduri documentare, fără să intereseze pe cineva, precum cele despre care vorbea Nicolai Tcaciuc-Albu, în scrisoarea adresată lui Leca Morariu.
Drumul spre acele cărţi nu poate începe decât măcar printr-o vagă familiarizare cu numele scriitorilor de atunci, deşi acele nume au rămas, adesea, tainice chiar şi pentru adevăraţi iniţiaţi în memorie bucovineană şi, de aceea, veşnic vii, precum Mircea Grigorovitza sau Emil Satco, pe care i-am tot consultat, direct sau indirect, în anii de când eu însumi încerc să mă aflu.
Sunt mulţi şi îndepărtaţi, şi înstrăinaţi de înstrăinaţii care suntem, scriitorii care au creat tradiţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni, de care ne folosim noi, contemporanii, o dată la cinci ani, pentru a ne lustrui cu diplome, cu medalii aniversare şi cu premii în bani, smulse nejustificat de la Consiliul Judeţean Suceava. Nejustificat pentru că noi, morţii vii ai lumii literare de azi, nu avem tradiţie, ci doar ne lustruim cu invocarea numelui ei.
Mărturisesc, fără falsă căinţă, că multe din numele şi operele scriitorilor de la jumătatea secolului trecut mi-au fost şi încă-mi mai sunt necunoscute, dar încerc, şi prin tentativa de vagă familiarizare care va urma, să subţiez negura roşie, cu gest omenesc de om care doar şterge colbul de pe lada cu zestre a neamului, conştient că desfacerea lacătului şi inventarierea patrimoniului va rămâne în sarcina altora, dacă nu cumva suntem sortiţi să rămânem veşnic fără rădăcini.
Din noianul de nume, vehiculate în ziarul „Suceava” şi în periodicul „Revista Bucovinei”, le-am reţinut, ca ţinând, într-un fel sau altul, de Societatea Scriitorilor Bucovineni, pe următoarele:

Anton, S., „lăncierul” liricii bucovinene, care „şi-a uitat chipul alb pe zid” şi, probabil, poetul despre care „hronicele spun că se va întoarce iar / să veşnicească Ţării împărătesc hotar”. Era membru al SSB, era colaborator permanent al „Revistei Bucovinei”, aflat în refugiu, în 1944, şi menţionat ca scriitor bucovinean, cu domiciliul vremelnic în Caracal, str. Traian 46. Alte amănunte nu se ştiu despre S. Anton. E posibil ca numele poetului să fi însemnat pseudonimul lui Anton Şesan (08.01.1917, Carapciu – 16.08.1969, Iaşi), dar singurul lucru cert este că S. Anton a trăit în lumina zilei şi că „a râs şi a plâns lângă ea o noapte / pe lespezile ude de calcar, / dincolo de ziduri cădeau stele coapte / şi creştea minunea albă în hotar”.
Antonescu, George Zamfira, cum semna, la începuturi, poetul şi prozatorul iconar George Antonescu, s-a născut, în 11 iunie 1908, la Mănăstirea Horecii, şi s-a stins, pe nedrept uitat şi ignorat, la Câmpulung Moldovenesc, în 1 iunie 1993, după ce slujise, în anii grei ai comunismului, în faţa unui altar câmpulungean. În 1940, aveau să-i apară, aproape simultan, o carte de poezie, „Frângeri”, şi un roman, „Tabăra cu stângeni”.
Arinaru, Vasile, nume care apare în toate casetele cu colaboratori ai „Revistei Bucovinei”, dar nu şi ca semnătură. Nici în „Enciclopedia Bucovinei” nu poate fi aflat.
Balan-Brătianu, Silvia (13.02.1895, Ilişeşti – 18.12.1981, Gura Humorului), soţia lui Theodor Balan, publicistă, autoare de eseuri cu tematică şi enigmatică istorică („Groza lui Alecsandri, figură legendară sau personagiu istoric?”), comandanta străjereselor din Cernăuţi.
Balan, Theodor (26.07.1885, Gura Humorului – 25.11.1972, Gura Humorului), profesor, cu doctoratul în istorie luat în 1931, director al Arhivelor Statului din Cernăuţi (1929-1940), istoric şi neîntrecut recuperator de memorie bucovineană, prin celebrele-i „Documente”. Societatea Scriitorilor Bucovineni îşi asumase, ca apărute sub auspiciile sale – ceea ce era în parte adevărat, lucrările: „Corespondenţa lui Gh. Tofan” (Cernăuţi, 1943, Editura Asociaţiei Învăţătorilor), „Activitatea refugiaţilor moldoveni în Bucovina / 1848” (Biblioteca Institutului de istorie naţională a Universităţii Cluj-Sibiu, Sibiu, Tipografia Kraft & Drotieff, 1944) şi „Eudoxiu Hurmuzachi şi colecţia lui de documente” (Anuarul Institutului de istorie naţională Cluj-Sibiu, 1944). Theodor Balan a contribuit mult la recuperările de personalităţi bucovinene, săvârşite de „Revista Bucovinei”.
Bâcu, Areta, narator viguros, care surprinde prin dulcele-amar al naraţiunii chiar şi în timpul ultimului refugiu, când publică, în „Revista Bucovinei”, un excelent scris „Episod banal”.
Bâcu, Radu (24.10.1927, Cernăuţi – 20.02.1970, Timişoara), publicist, traducător din literatura germană, profesor de liceu, menţionat drept scriitor bucovinean şi în lista cu refugiaţi, din 1944.
Bivolaru, Constantin, publicist cernăuţean, colaborator al „Revistei Bucovinei” din 1943.
Bondaru, Adrian, stângace partener epigramistic pentru teribilul poet Vasile Posteucă, scria, uneori, rubrica „Curier literar” în ziarul „Suceava”, alteori – scurte cronici dramatice.
Bodnărescu, Gruia, poet tânăr, în 1944, pe care îl „doare atât amar de aşteptare” şi izbucneşte liric, „pe drum aspru, dar trist”, şi care trebuie să sângereze „pe urme de Crist”, printr-un superb „Rămas bun / Pentru Doina”.
Bodnărescu, Leonida (19.07.1872, Boian – 30.01. 1945, Suceava), ultimul director austriac al gimnaziului din Rădăuţi (profesor de sport, la origine, dar şi teologog, şi filolog). A publicat numeroase eseuri şi studii, mai ales prin presa de limbă germană, dar şi „Câteva datini de Crăciun şi Anul Nou la Români”, Cernăuţi, 1943, Editura „Mitropolitul Silvestru”, o broşură suficient de consistentă, şi ca număr de foi, dar, mai ales, ca valoare documentară.
Bogaci, Aurel, poet tânăr, în 1939, cu care Mircea Streinul, şi el absolvent al Liceului „Aron Pumnul” din Cernăuţi, se mândrea. A publicat, în ziarul „Suceava”, şi i s-au citit, în şedinţele SSB, poeme („Orbul”, „Din oraş”, „Magie”) şi povestiri („Vadul pustiu”, „Semnul în amurg”, „Făclii deasupra comorilor”).
Bolohan, Apollo (22.01.1914, Stanislaw, Polonia – 197?, Braşov), epigramist, sonetist, care a lăsat după sine „Catrenele mele” (1937, epigrame), „Epigrame” (1942) şi „Viorile azurului” (1943, sonete). În 1971, i s-a mai publicat o carte de epigrame şi sonete, „Surâs tangent”.
Bona, Salustia Tr., reprezentantă a unei lirici feministe tipologice („Poem” şi alte texte cu titluri neutre).
Bontaş, Nicolae I., poet firav, elegiac, cultivat şi de „Revista Bucovinei” („Melodieri”).
Caledoniu, Ovid, scria poeme disciplinate, cu aură clasică şi pâlpâiri iconariste („Lângă arbori, tristeţea”, „Terţine”). Remarcabile sunt, în cazul său, performanţele de editor, revista „Meşterul Manole”, lucrată împreună cu Vintilă Horia şi Miron Suru, cu colaborarea criticului literar Mihail Chirnoagă, fiind salutată entuziast, în Bucovina, şi de Mircea Streinul, şi de George Drumur, şi de Mihail Cazacu, şi de Leon Ţopa, în aceeaşi pagină a ziarului „Suceava” (nr. 63/1939).
Cantemir, Traian, critic literar, prozator, era, în 1939, asistentul lui Leca Morariu la Catedra de literatură modernă şi folclor, după ce-şi luase, în 1937, doctoratul, cu lucrarea „Istroromânii”. A publicat texte monografice şi memorialistică (despre Nicolae Iorga, Iancu Nistor, Leca Morariu, Vasile Gherasim etc.), studii de istorie literară, de folcloristică, lingvistică, dar şi proze remarcabile. S-a născut la Pătrăuţii Sucevei, în 20 noiembrie 1907, şi a murit la Iaşi, în 7 august 1998.
Cazacu, Mihail (08.11.1912, Mitocu Dragomirnei), alt anonim al spiritualităţii bucovinene, prieten al lui Mircea Streinul, critic şi istoric literar, care semna tablete prin presa bucovineană („Poetului Dorului”, despre Lucian Blaga, „Depreciere prin justă apreciere”, despre Andre Gide, „Masca unui sfânt”, despre Francisc, „fiul de postăvar din Assisi”). A publicat şi o carte de filosofie a culturii, „Mitul mioritic”, vizibil influenţată de opera lui Lucian Blaga, filosof pe care îl diviniza şi, drept consecinţă, îl promova cu perseverenţă în spaţiul cultural bucovinean. Era, de asemenea, în spirit iconarist, un excelent traducător (Andre Gide, Andre Salmon). Excelent autor de reportaje („Savonarola, profetul învins”, după o vizită la Florenţa, sau „Cu Asmodeu prin Cartierul Latin”, după o călătorie la Paris). În 1942, şi-a susţinut doctoratul în teologie, la Universitatea din Cernăuţi, cu lucrarea „Idealul etic de perfecţiune”.
Cârdei, Adelina I. (21.02,1901, Iaşi – ?.10.1987, Bucureşti), soţia artistului plastic şi poetului Ion Cârdei, membră a SSB din 2 octombrie 1943. A publicat, uneori sub pseudonimul Adelina Laerte, poezie pentru copii, dar şi imne frumoase închinate unor mănăstiri bucovinene. A contribuit la apariţia ultimelor numere ale „Revistei Bucovinei”, în exil românesc, pe când poetesa se stabilise la Timişoara, str. Mihai Viteazul 16.
Cârdei, Ion (12.11.1906, Smârdan-Dorohoi – 10.01.1970, Bucureşti), profesor la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava, lector la Institutul Pedagogic din Bucureşti, artist plastic şi poet lapidar, dar dens, autor al unor poeme prelinse „pe mâini divine”, dinspre „corabia de nouri”. Autorul busturilor lui Ciprian Porumbescu şi Mihai Eminescu din Suceava. Din 2 octombrie 1943, când a fost primit în SSB, a deţinut şi funcţia de membru supleant în comitet.
Cehan-Racoviţă, Constantin, a publicat mai ales articole pe tematică religioasă sau socială („Biserica şi Mitropolitul Visarion”, „Ridicare economică a ţărănimii”, „Plugurile…”), dar şi cronici dramatice („Gânduri la reprezentaţia lui Hamlet”) sau rememorări („În memoria lui Eudoxiu Hurmuzachi”, „Ţara Fagilor cu altare…”). A scris şi un roman istoric, „Săraca ţară a Moldovei”, publicat în 1939, la Editura „Cartea Românească”, şi lansat, după moda vremii, prin dese programe de acordare de autografe, la Librăria „Gloria”. A fost şi directorul revistei „Timpul Eminescian”.
Chelariu, Traian, poet, prozator, dramaturg, eseist, filosof, profesor universitar cu iniţieri postuniversitare la Paris şi la Roma, s-a născut la Dărmăneşti, în 21 iulie 1906, şi a sfârşit la Suceava, după umilinţele curăţirii rigolelor oraşului, ca muncitor necalificat, şi, ulterior îndurând ifosele comunistoide ale preţioşilor universitari suceveni, în 4 noiembrie 1966. A publicat cărţile: „Exod” (versuri, Cernăuţi, 1933), „Aur vechi” (versuri, Cernăuţi, 1936), „Zaruri” (eseuri filosofice, Cernăuţi, 1936) şi „Versuri de după-amiază” (Cernăuţi, 1940). Postum, au văzut lumina tiparului „Scrieri lirice” (Ed. Eminescu, 1970), „Necunoscuta” (nuvele, Ed. Minerva, 1972), „Scrieri lirice / (sonete pentru tine)” (Ed. Eminescu, 1973), „Teatru” (Ed. Minerva, 1976), „Poezii în vers alb” (Ed. Junimea, 1983), „În căutarea Atlantidei” (eseuri, Ed. Dacia, 1989) şi incredibilul său „Jurnal”, publicat, recent, de Mircea A. Diaconu.
Chindriş-Codrescu, Emil, membru al SSB din 2 octombrie 1943, publicist, romancier, autor al monografiei „Mănăstirea Vatra Moldoviţei” (Cernăuţi, 1944, Colecţia „Bucovina tânără”) şi, sub semnătura E. Codrescu, al romanului „Camaradul” (Cernăuţi, 1943, Editura „Dacia Traiană”).
Coca, Ghedeon, poetul nostalgicelor depărtări, s-a născut la Volovăţ, în 26 septembrie 1908. A debutat în revista „Muguri” din Rădăuţi, iar în 1937 debuta editorial, cu placheta „Confesiuni adolescentine”, urmată, în anul următor, 1938, „într-o tăcere de moarte”, de cartea de poezie „Alge”. Jurist, cu studii universitare la Iaşi (după un an de studii comerciale la Cernăuţi), Ghedeon Coca s-a stins, anonim, la Rădăuţi, în 1976.
Constant, Pimen, publicist discret, cu colaborări nesemnificative la „Revista Bucovinei”.
Constantinescu, Paul, celebrul compozitor, autorul operei „O noapte furtunoasă”, care s-a jucat şi la Roma, în 3 ianuarie 1939, muzician care tocmai compunea „Meşterul Manole”, pe un libret semnat de Mircea Streinul, însemna o personalitate europeană, abordată cu timiditate chiar şi de Claudiu Isopescu, universitarul şi, într-o vreme, ataşatul cultural al României la Roma. Constantinescu era profund ataşat de spiritualitatea locurilor natale şi, după exemplul lui Ciprian Porumbescu, încerca să nemurească şi prin muzică versurile tinerilor bucovineni.
Constantinovici-Hain, Isidora (26.12.1889, Câmpulung Moldovenesc – 05.11.1981, Graz, Austria), soţia pictorului Wladimir Zagorodnicow, pictoriţă, „talent maturizat, în plină activitate creatoare”, folosea, conform cronicii plasice a lui Mircea Streinul, din 24 ianuarie 1939, „transparenţe de-o suavă luminozitate, un colorit deosebit de gingaş, o rară armonie a liniei”, câteva lucrări, „Ţeţina” (ulei), „Fundul Herţei” (tempera) şi „Pietrele Doamnei”, sintetizând „întreaga artă peisagistică”, altele, „Arhanghelii”, „Balcicurile”, „Ştefan-cel-Mare”, „Ţărancă din Cuciurul-Mare”, „Ţărancă din Ardeal”, „Fecioara Maria”, impunând „o desăvârşită creatoare”.
Costea, Erast (08.11.1890, Mitocu Dragomirnei – 04.02.1963, Sibiu), pe numele adevărat Hostiuc, preot şi publicist. Vicepreşedinte al Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, Erast Costea a publicat cărţile: „Istoricul fostei mănăstiri de maici din Iţcani” (1928), „Istoricul fostei mănăstiri din Pătrăuţi pe Suceava” (1929), „Schiturile şi sihăstriile de altădată” (1936), „Ctitoria voevodului Ştefan Tomşa al II-lea de la Solca / 1613-1785-1938” (1939), „Mănăstirea Sf. Ilie, ctitoria voevodului Ştefan cel Mare / 1488-1783-1938” (1940), „Schiţă istorică asupra mănăstirii Voroneţ” (1943) etc.
Dariei, Ionică a, poet tânăr din Cernăuţi, în 1939, un brav epigon al poemelor în proză trakliene („Noapte…”).
Dascălu, Ştefan I., poet, colaborator al „Revistei Bucovinei” şi cenaclist disciplinat.
Doboş-Boca, Valerian, prietenul sucevean al lui Mircea Streinul, administrator al Universităţii din Cernăuţi, duios şi mistic evocat în „Catatea Sucevii” (1938), publicase, în 1929, „Călăuza Cetăţii Suceava”, apoi cele două cărţi sărbătorite în 15 martie 1939, „Târgoveţii Siretului din anul 1789”, ilustrată şi cu acuarele, de la 1810, ale pictorului silezian Franz Iaschke sau ilustraţii de I. Schubirsz şi stampe de Franz Xaver Knapp, publicată în 1937, şi „Din trecutul Sucevei de altădată”, publicată în 1938.
Doboş-Boca, Viorica, probabil soţia lui Valerian Doboş-Boca.
Drumur, George, remarcabilul poet iconar, născut la Mănăstirea Horecii, în 14 martie 1911, dar şi un prozator hăruit, cu care ne vom mai reîntâlni, avea să sfârşească în exil românesc, la Timişoara, în 7 iunie 1992. Se specializase, prin studii universitare cernăuţene şi timişorene, în artă muzicală şi dramatică, apoi în matematică-fizică, la Bucureşti, dar a fost nevoit să se irosească, în vremea comunismului, ca secretar literar-muzical al Operei din Timişoara.
Fediuc, Aurel, traducător din Giovanni Papini, publicase, în 1939, în Colecţia „Septentrion” din Cernăuţi, o plachetă de versuri, „Interior”, ale cărei poeme, 35 la număr, l-au „făcut oarecum şeful ultimei generaţii tinere bucovinene”, cartea însemnând, în opinia „Junimii literare” (nr. 1-12/1939, pg. 74), „o răscruce sau, mai bine zis, o cumpănă a izvoarelor, în ţinutul poetic al d-lui Fediuc. Poezia d-sale are ceva dur şi teluric. E o poezie virilă nedesrobită încă de propriile sale zguri fireşti”, dar versurile lui Fediuc puteau să însemne „brazdă nouă în ogor românesc”. Ceea ce, din păcate, nu s-a mai întâmplat, Fediuc rămânând, prin poezia tinereţii, un poet nesemnificativ, din pricina retezării de viitor. O următoare carte de poezie, „Rodnicie”, publicată tot în Colecţia „Septentrion”, este elogiată de către tânărul licean cernăuţean Neculai Tăutu, care preia, uneori, rubrica lui Mircea Streinul, „Curier literar”: „Placheta este elegant prezentată, în condiţiuni tehnice superioare, având şi-o gravură în lemn de Rudd Rybiczka. / Tânărul scriitor arborosean Aurel Fediuc este destul de cunoscut cititorilor noştri, iar cu placheta de faţă îşi afirmă din nou vastele posibilităţi în domeniul literar. / Toate cele cinci cânturi sunt un imn de muncă, de un colorit bucolic bogat în expresii şi variaţii” (Suceava, nr. 23/1939, pg. 2).
Fonea, George, ofiţer cu garnizoana la Cernăuţi, poet harnic, dar inconsistent, deşi versifica simplu şi frumos, „punând sub tipar placheta „Vrăjitorul din nord”;”, după cum anunţa, în „Curier literar”, Mircea Streinul, traducător de texte critice europene (Robert Pitrou, despre Rainer Maria Rilke;) sau de poezie (Paul Claudel, Charles Baudelaire). Era un exelent reporter, oarecum înrudit stilistic cu Mircea Streinul, care scrisese „Cetatea Sucevii”, în „Pădurea cu fazani de aur”.
Forminte-Ulian, Vasile, pare să fi trăit prin Câmpulung Moldovenesc, pentru că tabletele sale din 1939, cu vagi ecori lirice, omagiau „văile bătrâne ale Rarăului” („Chemarea clopotelor”, „Pe munţi”, „Anton Mândrilă” – despre excelentul pictor bucovinean).
Frunte, Benjamin, colaborator al „Revistei Bucovinei”, poet şi publicist.
Georgescu, Valentin Al., născut la Corabia, în 1908, licenţiat în drept, cu doctorat luat la Paris şi cu studii de specializare în drept roman la Heidelberg, Bruxelles şi Viena, publica, în 1939, în „Editions Corymbe”, placheta „Visages de Paris; Verlaine, L.-P, Fargue”, conţinând „două eseuri de calitate”, apoi plachetele de versuri, tot în limba franceză, „Les voix” şi „Les dix stations d’une vierge”, şi „Cuvinte de deslegare”, o carte de poezie în limba română. În presa bucovineană a scris mult şi pe teme diverse („Realitate şi normă socială”, „Normă socială şi cunoaştere sociologică a realităţii”, „Morala poetică”).
Gherasim, Oreste (25.07.1908, Marginea – 09.11.1971, Rădăuţi), preot, fratele poetului, filosofului, eminescologului şi prozatorului Vasile Gherasim, căruia i-a dedicat importante pagini rememorative. Publicist, participant activ la viaţa culturală cernăuţeană.
Gruia, Octav, scriitor satiric şi autor de parodii nesemnificative, avea să fie straşnic săpunit, în şedinţele de lucru ale SSB, pentru parodii precum „Cazul domnului Costică Maghereanu”, prin care lua în derizoriu tema romanului lui Mircea Streinul, „Aventura domnişoarei Zenovia Magheru”. A scris şi epigrame, grupate în volumul, tipărit în excelente condiţii grafice, „Catrenele mele”.
Hacman, Maximilian (13/25.08.1877, Oprişeni-Siret – 11.10.1961, Turda), jurist, specialist în Drept, cu numeroase studii publicate, preşedinte al Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, după Grigore Nandriş.
Haivas, Manole (28.02.1908, Cernăuţi – 05.08.1985, Sighişoara), filolog, autor al lucrărilor: „Graiul românilor din Roşa” (1936), „Aspecte ale criticii lui M. Kogălniceanu” (1936), „Scriitorul M. Kogălniceanu” (1937), „Aliteraţia în poezia românească” (1937) etc.
Hayek, Mel., critic literar şi filosof al culturii („Vasile Băncilă şi filosofia românească”, „Consideraţii filosofice asupra legendei populare”, „Critica intuiţionistă”, „Minunata călătorie a Selmei Lagerlof”, „Sparkenbroke”).
Iliuţ, Emanoil, publicist, profesor şi preot, inclusiv la Fundu Moldovei, pasionat de literatură, mare colecţionar de publicaţii bucovinene, donate, ulterior, fondurilor documentare.
Ionaşcu, George (12.04.1909, Pătrăuţii Sucevei – 20.09.1986, Bucureşti), poet discret, tocmai avea sub tipar, în 1939, o carte de poezie, bogat ilustrată de Rudd Rybiczka, „Chemarea Focului”, întâmpinată, totuşi, cu entuziasm de „Junimea literară”, care descoperă în noua carte, apărută la scurt timp după placheta „Poemele pentru altă viaţă”, un scris „sobru şi stăpânit”, în care predomină „motivele poetice majore”, cu impresia unei frământări „de probleme adânci”, dar cu o mult prea limitată „plasticizare a verbului liric”. A scris şi nuvele, toate mult mai valoroase decât lirica sa („Vânătorul din Valea-Corbului”).
Iroaie, Petru (22.05.1906, Mitocaş-Mitocu Dragomirnei – nov. 1989, Roma), filolog şi lingvist din „şcoala” lui Leca Morariu, lector la Universitatea din Palermo, din 1942, publicase, în 1936, teza de doctorat la Universitatea din Cernăuţi, „Cântecul popular istro-român”, apoi cele două cărţi sărbătorite în 15 martie 1939, „Poezia autentic populară” şi „Ionel Teodoreanu”.
Isac, Dumitru, publicist, filosof, autor al lucrării „Cunoaştere şi transcendenţă”, Cernăuţi, 1943, Editura „Mitropolit Silvestru”.
Jitariu, Procopie (1886, Berchişeşti – 1968, Berchişeşti), folclorist, prozator, monograf, membru în comitetul Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, refugiat, în 1944, la Timişoara, Căminul de ucenici, str. Reg. Maria 15. A scris şi o monografie folclorică a satului bucovinean, pe care a localizat-o, în 1964, în Berchişeştii natali. Avea o impresionantă colecţie de folclor, din care publica şi în revista „Făt-Frumos”, şi în „Revista Bucovinei”, şi în „Junimea literară”. A scris şi povestiri, şi relatări de călătorie.
Lianu, Teofil (12.12.1908, Capu Câmpului – 15.09.1997, Suceava), mare poet iconar, combatant român pe durata ultimului Război Mondial, deţinut politic, în 1970, în lotul celor 300 de ultimi deţinuţi politici ai României. Mircea Streinul îl definea, ca poet, drept „un uluitor fenomen liric”, „un mare poet original”, care „i-ar încânta pe Paul Valery şi pe umilul ţăran din Bretagne”. A publicat cărţile: „Rod” (1933), „Stampe de lumină” (1933), „Cuvintele s-au scuturat peste file” (1937), „Curcubeu peste ţară” (1937) – plachetă soldată cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români, unul dintre cele trei premii, la care făcea referire Mircea Streinul, în 1939, „Cartea stihurilor” (1942) şi „Carte de cruciat” (1943).
Livadă, Melania, poetesă, membră a SSB din 2 octombrie 1943, când a fost numită, în comitet, împreună cu Traian Cantemir, secretar de redacţie la „Revista Bucovinei”. În 1944, se refugiase la Brad, la Liceul de fete, fiind, probabil, profesor.
Loghin, Constantin, preşedintele cunoscut al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, s-a născut la Budineţ, lângă Storojineţ, în 4 noiembrie 1891. A absolvit cursurile gimnaziale la Liceul „Aron Pumnul”, apoi cele universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cernăuţi. A scris manuale de limba română pentru liceu, o puzderie de monografii (despre Cernăuţi, dar şi despre mai toate personalităţile bucovinene, începând de la Arune Pumnul, cu „Lepturariile” sale, şi terminând cu Vasile Gherasim), a alcătuit mai multe antologii ale poeziei şi prozei bucovinene şi a scris o istorie a literaturii bucovinene şi o alta a literaturii române. A condus şi remarcabila publicaţie „Revista Bucovinei”, apărută în ani grei (1940-1945), apoi, beneficiind de un surghiun românesc, aidoma tuturor cărturarilor, s-a stins la Gura Humorului, în 23 februarie 1961, iar târgul care-i adăposteşte ţărâna pare să nu conştientizeze cu ce simbol al spiritualităţii bucovinene a fost blagoslovit.
Loghin, Dimitrie, pe atunci, în 1939, profesor la gimnaziul din Suceava şi pictor tânăr, pe care Mircea Streinul îl ruga să îl contacteze, a fost şi un poet iconar remarcabil, în „linia plastică” a lui Ion Cârdei. S-a născut la Boteşti-Horodniceni, în 13 octombrie 1910, şi, după studii gimnaziale la Fălticeni, a studiat artele plastice, la Academia de Arte Frumoase din Iaşi, sub îndrumarea profesorilor Ştefan Dumitrescu şi Nicolae N. Tonitza. A murit la Suceava, în 1982, fără să mai fi publicat poezie în anii roşii, dar pictând lumina în cele mai incredibile ipostaze.
Luţa, Petre (14.03.1891, Cernăuţi – 20.04.1971, Braşov), artist plastic, secretar al Comisiei Monumentelor Istorice şi preşedinte al Societăţii Artiştilor Plastici din Bucovina.
Mandiuc, Ilie, publicist (a scris reportajele aducerii rămăşiţelor pământeşti ale lui Ion Grămadă, în 1926, la Suceava), membru în comitetul Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, refugiat, în 1944, la Brad, str. Iazului 6. Colaborator tenace al „Revistei Bucovinei”.
Maxim-Burdujanu, George (04.04.1901, Burdujeni – 15.03.1967, Bucureşti), scriitor, filolog. În 1944, publica, „Il critico d’arte Demetrico G. Golescu e l’Italia” (Cernăuţi, Buletinul „Institutul Cernăuţi”), carte care se adăuga altora, „O piatră pentru adevăratul monument al lui Şt. O. Iosif – Contribuţii biografice” (1933), „Suceava – centru de artă” (1037, Anuarul Liceului „Ştefan cel Mare”), „Rouen – oraşul artei şi al Jeanei d’Arc” (1940).
Mihăescu, Ben. (26.09.1927, Cernăuţi – 09.11.1994, Suceava), primul pseudonim al lui Mihai Bândea, cunoscut şi sub pseudonimul Arcadie Arbore. Nepot al celebrului ierarh Mihail Bendevschi, Ben. Mihăescu a publicat în „Revista Bucovinei” poemele „Aşteptare”, „Prefaţă” şi „Toamnele, visele…”, fiind, în anul 1944, o tânără speranţă a liricii bucovinene, mai apropiat de Teofil Lianu, ca expresie şi ca univers.
Milici, Vladimir (09.02.1913, Soloneţ – 12.09.1986, Suceava), fiul legendarului culegător de folclor, tatăl regretatului tehnoredactor şi grafician Valentin Milici, a fost un grafician remarcabil, cu desene răspândite prin mai toată presa cernăuţeană („Peisagiu cernăuţean”, „Vederi din Cernăuţi”).
Milişte, Procopie (01.05.1913, Gemenea – 23.01.1964, Iaşi), poet „c’un Olimp minuscul” sau, tot după spusa lui, „liricul motan” din preajma lui Mircea Streinul, încercase o reînviere a stilului imnic al poeţilor elini, sfârşind în stufoşenii şi preţiozităţi: „Deşteptarea Ringalei”, „Caseta lui Noe” etc. În 1935, a publicat poemul „Biografie lirică în memoria ţăranului Horia”. Figurează în antologiile tinerilor poeţi bucovineni, publicate în 1938 şi 1943, de Mircea Streinul şi, respectiv, E. Ar. Zaharia.
Moldovanu, Dimitrie, colaborator nesemnificativ al „Revistei Bucovinei”, dar menţionat ca atare în coperta de gardă, pe anii 1944-1945.
Morariu, Leca (25.07.1888, Toporăuţi – 15.12.1963, Râmnicu Vâlcea), personaj teribil al culturii bucovinene, critic şi istoric literar, eminescolog încrâncenat (scotea Buletinul „Mihai Eminescu” şi în 1945, în condiţii eroice), recuperator de memorie culturală. Contribuise, împreună cu Ion Grămadă şi George Tofan, la consolidarea prestigiului „Junimii literare”, apoi, după o neînţelegere cu Tofan, s-a retras, pentru a începe o operă publicistică pe cont propriu. În anii în care a funcţionat SSB, la Cernăuţi, a făcut parte din Societate, dar cu o detaşare, adeseori răutăcioasă, care-i era caracteristică, publicând, spre gloria SSB, dar pe cont propriu, „Ţara Scaunelor de domnie” (Cernăuţi, 1944), „La munte” (Biblioteca „Făt-Frumos”, nr. 12, Iaşi, 1942), „Veronica Micle” (Biblioteca Institutului „Cernăuţi”, Cernăuţi, 1942), „Miron Costin” (Cernăuţi, 1942), „De la noi” (basme, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1942), „Ep. Bucevschi în corespondenţă cu C. Porumbescu” (Cernăuţi, 1943, Colecţia Institutului „Cernăuţi”, nr. 28), „Bucovina turistică” (Editura „Institutul Cernăuţi”, Cernăuţi, 1943). La „Revista Bucovinei” a scris pagini memorabile despre Iraclie Porumbescu, Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu etc., adevărate capitole ale unei încă nepublicate istorii a literaturii bucovinene. În primul număr al „Revistei Bucovinei” a scris despre „Astra” Bucovinei, adică Societatea pentru cultură şi literatură română în Bucovina, societate al cărei istoric îl cunoştea poate mai bine şi decât Constantin Loghin, monograful ei.
Morariu, Victor (12.02.1888, Toporăuţi – 01.07.1946, Caransebeş), fost profesor al gimnaziului sucevean (până în 1928), doctor în filologie al Universităţii din Cernăuţi, suplinitor (1929), profesor agregat (1931) şi titular (1934) al catedrei de filologie. Cel mai bun prieten al lui Ion Grămadă (a publicat corespondenţa purtată cu Eroul Bucovinei) a publicat şi lucrări cu caracter istoric: „Un proces de înaltă trădare în Bucovina de la 1780” (Calendarul „Glasul Bucovinei”, 1920), „Călăuza istorică a oraşului Suceava” (Cernăuţi, 1921 şi 1930), „Istoricul Reuniunii muzical-dramatice Ciprian Porumbescu” (scrisă împreună cu Ştefan Pavelescu, Suceava, 1939), „Amintiri despre Ion Grămadă” (1926), „Vasile Bumbac” (1940) etc. Lucrările lui ştiinţifice, întregitoare de „patrimoniu cultural al perioadei interbelice” (Mihai Iacobescu), s-au numit: „Novalis, teoretician al romantismului” (1924), „Sintaxa propoziţiunii în Psaltirea Şcheiană” (1927), „Pedagogia lui Jean Paul” (1933), „Pedagogia lui Herder” (1936), „Problema nuvelei în literatura germană” (1940), „Prima traducere a Leceafărului” (1940) etc.
Moţoc-Epureanu, Nicolae, colaborator al ziarului „Suceava”, încă din 1940, şi al „Revistei Bucovinei”, publicist, heraldist (alături de Traian Larionescu), căruia îi apărea, în 1942, cartea „Un imperativ al vremii: Institutul Român de cercetări genealogice” (Iaşi, Colecţia Genealogică).
Munte, Aspazia, a fost adoptată de iconari, în ciuda diferenţei de vârstă (se născuse în 7 octombrie 1885, deşi în „Enciclopedia Bucovinei” figurează data de 11.05.1903, la Tereblecea Veche). A publicat două plachete de versuri, „Învolburări” şi „Luminişuri”, un „Breviar de poezie bucovineană contemporană” şi a lăsat alte plachete în manuscris („Diamante albe şi diamante negre”, „Cântece pentru vremuri noi”, „Pe urme cosânzene”), murind, în pribegie prin ţară, la Focşani, în 1944.
Nandriş, Grigore, preşedintele Societăţii pentru cultură şi literatură română şi, în această calitate, primul preşedinte, pentru doar o lună, al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, s-a născut, în 31 ianuarie 1895, în cartierul Mahala, fost sat din vecinătatea Cernăuţilor, şi a murit, în 29 martie 1968, la Londra. A făcut studii universitare la Bucureşti, Viena, Cracovia şi Paris, specializându-se în slavistică şi indo-europenism. La Universitatea din Cernăuţi, Grigore Nandriş i-a urmat lui Ilie Bacinschi, la Catedra de Slavistică. Lucrările lui ştiinţifice (studii de filologie, studii despre relaţiile româno-slave, documentele româneşti în limba slavă din mănăstirile de la Muntele Athos, pagini de istorie literară sau de memorialistică) au fost publicate în „Junimea literară” (printre altele, un studiu despre posibila înrudire a lui Mihai Eminescu cu poeţii Eminowicz din Cracovia) sau în „Codrul Cosminului”.
Nandriş, Octavian (14.04.1914, Mahala-Cernăuţi – 13.12.1987, Strasbourg), lingvist, filolog, cu importante studii de istorie a limbii, fonetică, gramatică istorică etc.
Negură, Ionel (05.01.1909, Putna – 02.07.1985, Bucureşti), economist şi statistician de marcă al Bucovinei, face parte din legendara echipă rădăuţeană a revistei „Muguri”, apărută, începând cu ianuarie 1924, sub privegherea profesorilor Ilie Vişan (despre care şi Streinul are numai elogioase cuvinte) şi Em. Isopescu, prin strădania tinerilor hurmuzăcheşti Mihail Horodnic, Iulian Vesper, Ionel Negură, Eugen Prelipcean, Ion Roşca, Aurel Prelipcean şi Constantin Pavlovici. Ionel Negură, fratele pictorului Radu Negură, are contribuţii în întemeierea mişcării cooperatiste în Bucovina, a scris studii economice şi monografice, dar a lăsat şi preţioase mărturii despre mişcarea culturală bucovineană.
Nimigean, George (24.05.1909, Tereblecea – 05.12.1987, Bucureşti), poet discret al Bucovinei, mare geograf, cu doctorat, obţinut în 1945, cu lucrarea (din câte ştiu, încă nepublicată, aflată în manuscris la Fondul Documentar „Bucovina” al Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”) „Huţanii în Bucovina”. Mircea Streinul l-a inclus între cei 14 „Poeţi tineri bucovineni” ai antologiei sale, dar George Nimigean n-a mai confirmat ca poet, aşa cum a făcut-o, şi încă într-un mod strălucit, ca om de ştiinţă.
Noveanu, Gheorghe, membru fără funcţie, alături de George Drumur, în comitetul SSB, ales în 2 octombrie 1943, când Noveanu a fost confirmat şi ca membru al SSB, a fost preot şi poet, cartea lui de poezie, „Laude”, care s-a bucurat de o bună primire din partea criticii literare, apărând la Editura „Mitropolitul Silvestru” din Cernăuţi şi fiind finanţată de Societatea Scriitorilor Bucovineni, aşa cum menţionează raportul lui Constantin Loghin pentru anul 1943.
Pavel, Neculai, s-a năcut în 1910 şi, după cum se consemnează în presa vremii, s-ar părea că lucrase, împreună cu Aspazia Munte, un „Breviar de poezie bucovineană contemporană”, care l-a enuziasmat pe istoricul literar Lucian Predescu, cel care „a binecuvântat pe autorii antologiilor de mai sus (inclusiv pe Mircea Streinul – n.r.), pentrucă materialul lor l-am utilizat pentru „Enciclopedia Cugetarea” pe care o am sub tipar”. Face parte, împreună cu Mircea Streinul, Teodor Plop şi Neculai Roşca din grupul celor patru liceeni de la „Aron Pumnul” care a scos, în 1928, revista „Caietul celor 4”.
Pătrăuceanu, George, alt enigmatic poet al Bucovinei, menţionat ca scriitor bucovinean, care se refugiase, în 1944, la Alba Iulia, strada Regele Ferdinand nr. 11, dar despre care nu ne-au rămas referinţe bio-bliografice, deşi poemele lui („Iubiri trecute”, „O umbră rămâne pe culmi mai departe”, „Înger căzut”, „Primăvară”), risipite prin paginile „Revistei Bucovinei”, continuă să farmece. E posibil ca poetul să fi făcut parte din familia luptătorilor din munţi, care au sfârşit tragic, în lupta împotriva bolşevicilor, dar nici literatura memoriei anticomuniste nu-l menţionează.
Pintiliescu, Viorica (15.10.1906, Liteni-Suceava – ?.12.1995, Bucureşti), profesor gimnazial, poetesă şi eseistă, care a publicat „Aspecte din viaţa studenţilor” (eseuri, Cluj, 1937) şi „Miniaturi” (poezie, 1939).
Pivin-Leandru, George, poet, publicist al „Revistei Bucovinei”, fără performanţe notabile.
Pop, Augustin Z. N. (30.08.1910, Bucureşti – 01.04.1988, Bucureşti), scriitor, critic şi istoric literar, care a activat, în perioada cernăuţeană (1941-1944), şi în Societatea pentru cultură şi literatură română în Bucovina, şi în Societatea Scriitorilor Bucovineni, al cărei membru a devenit în 2 octombrie 1943. A publicat, sub auspiciile SSB, „Despre Aglaea Eminescu” (Tipografia „Mitropolit Silvestru”, Cernăuţi, 1943) şi „Glosări la opera Mitropolitului Dosoftei”(Cernăuţi, 1944, Colecţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni).
Popa, Victor Ion, camarad al lui Dimitrie Marmeliuc, la Oituz, în Războiul Reîntregirii Neamului, autorul celebrei comedii „Tache, Ianche şi Cadâr”, colaborator al „Revistei Bucovinei”.
Popinceanu, Ion (15/27.01.1908, Cajvana – ?.?.1989), lingvist, profesor secundar la Cernăuţi, Vijniţa şi Siret, cu doctorat în lingvistică romanică, susţinut la Paris. Autor de studii de limba română şi de lingvistică romanică.
Popovici, Sebastian, colaborator permanent al celebrei „Revista de pedagogie”, organ al grupării unor profesori de la Facultatea de Filosofie şi Litere şi al Seminarului Pedagogic Universitar din Cernăuţi, cu apariţii trimestriale, în „4 caiete”, din 1931 şi până în 1943. A scris şi un roman, „Din ploile oraşului meu”, sărbătorit de SSB în 15 martie 1939.
Posteucă, Vasile, „înger blând”, care a devenit „poetul tragic al Bucovinei” (Ioan D. Popescu), s-a născut la Stăneştii de Jos, în 10 septembrie 1912, şi a sfârşit, departe de ţară, în America, la Mankato (Minnesota), după un „drum fără popas” prin Spania şi Canada, în 6 decembrie 1972. A publicat, în 1932, în „Junimea literară” câteva poezii din ciclul „Cântece de drum şi popas”, cărţile lui, la fel de durabile ca şi poezia începuturilor lirice, apărând târziu, pe un adevărat itinerariu al pribegiei: „Carte de cântece româneşti” (Madrid, 1953), „Poeme fără ţară” (Madrid, 1954), „Cântece din fluier” (Cleveland, 1960), „Catapeteazmă bucovineană” (Mehico, 1963).
Protopopescu, Dragoş, colaborator al „Revistei Bucovinei”, nominalizat ca atare în coperta de gardă, dar fără texte semnificative prin paginile revistei.
Puiu, Cuchi Lidia, tânără prozatoare a „Revistei Bucovinei”, care publica texte parcă desprinse dintr-un roman aflat în lucru (de pildă, „Fragment”), trecută sub acest nume în coperta de gardă a revistei.
Puşcariu, Oltea, colaboratoare a „Revistei Bucovinei”, dar fără texte semnate (probabil că este vorba despre soţia pictorului Vladimir Puşcariu, născut, în 29.01.1907, la Vadu Siretului, şi ea pictoriţă amatoare).
Putneanu, George (Aurel Belibău, 20.04.1913, Putna – 20.09.1970, Bucureşti), filolog şi poet iconar, cu debutul literar la „Răboj” (1932), membru al SSB din 2 octombrie 1943. A scris o poezie cuminte, adeseori presărată cu metafore superbe („îngeri au căzut înfrânte aripi” sau „dar rugul flăcărilor incandescente / ce inundau căderile latente / s-a stins”), dar cu opera risipită prin revistele literare ale vremii.
Raţiu, Grigore, membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, menţionat ca atare în lista, din 1944, cu adrese de scriitori refugiaţi, Grigore Raţiu aflându-se, atunci, la Turda, str. Regina Maria 1. Mircea Grigoroviţă îl menţionează şi printre colaboratorii „Revistei de Pedagogie”, confirmând, astfel, statutul de profesor al scriitorului.
Roşca, Neculai, poet de o stranie modernitate şi prieten al lui Mircea Streinul din vremea studiilor liceale comune, la „Aron Pumnul”, s-a născut la Trestiana, în 30 iunie 1912. Din pricina vrăjmăşiei vremurilor, nu şi-a mai susţinut doctoratul în litere, sfârşind la Câmpulung Moldovenesc, în 31 martie 1954. Debutat de Iancu Nistor, în primul număr, pe 1932, al „Junimii literare”, Neculai Roşca, poet strălucit, prozator viguros şi un iniţiat în lirica lui Ion Barbu, şi-a risipit opera prin paginile literare ale Bucovinei, „restrâns la înserarea prezentului destins / în cadrul evident al vieţii”.
Rusu, Octav, era, în 1939, un tânăr eseist bucovinean, care avea sub tipar monografia „Vasile Alexievici”. A colaborat la ziarul „Suceava” şi a participat la toate şedinţele SSB, din perioada Mircea Streinul (până în martie 1940).
Scalat, Mircea, grafician, promovat şi de ziarul „Suceava” cu lucrări sobre („Tuş”).
Sidorovici, George (13.02.1920, Frasin – 09.12.1976, Suceava), poet şi prozator debutat de „Revista Bucovinei”, cu poemele „Cântec pentru Bucovina” şi „Pe stepele lunii” şi cu frumoasa nuvelă „Pământul”. A absolvit cursurile Şcolii Normale din Cernăuţi, în 1939, dar a debutat în „Revista Bucovinei”, în 1944, cu cele două poeme, proza fiind publicată în primul număr al anului 1945, pe când era învăţător în Frasin şi, în timpul refugiului, la Başcovu-Dolj. Opera lui literară se iveşte târziu, după persecuţii (era nepotul lui Teofil G. Sidorovici, comandantul „Străjii Ţării”) şi „reeducări”, inclusiv prin promovare, datorită lui Dragoş Vicol, care a încercat să mai salveze, cât s-a putut, câte un poet iconar, la ziarul „Zori noi” din Suceava. A publicat cărţile: „Luceferii de sub grindă” (1950), „Inima gospodinei” (1951), „Păpuşoii” (1955), „Vulpile” (1970), „Oameni şi munţi” (1971) şi „Pădurea de dincolo” (1972).
Silver, George, colaborator insignifiant al „Revistei Bucovinei”.
Stino, Aurel George (28.06.1900, Fălticeni – 17.03.1970, Fălticeni), profesor, scriitor, publicist, colaborator al „Revistei Bucovinei”, cu studii despre viaţa culturală fălticeneană.
Stoica, Tudor P., colaborator al „Revisei Bucovinei” şi participant neobosit la şedinţele interne ale Societăţii Scriitorilor Bucovineni.
Streinul, Mircea (02.01.1910, Cuciurul-Mare – 17.04.1945, Bucureşti), un adevărat „aristocrat al simţirii”, poet şi prozator de geniu, ctitorul Colecţiei „Iconar” şi, prin aceasta, al singurei mişcări literare bucovinene. A fost şi iniţiatorul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, pe care o dorea o nouă mişcare literară. A publicat, în timpul vieţii, cărţile: „Carte de iconar” (Cernăuţi, 1933), „Itinerariu cu anexa în vis” (Cernăuţi, 1934, recompensată cu Premiul Naţional de Poezie, pe anul 1934, al Societăţii Scriitorilor Români), „Tarot sau călătoria omului” (Cernăuţi, 1935, cu 5 gravuri de Rudd Rybiczka), „Divertisment” (Cernăuţi, 1936), „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi” (Cernăuţi, 1936), „Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat” (Cernăuţi, 1936, poeme de 3-4 versuri, care aveau drept titlu un poem într-un sigur vers, al lui Ion Pillat), „Legionarii urcau spre cer” (roman, Cernăuţi), „Poeţi tineri bucovineni” (Cernăuţi, 1938, o antologie cu 14 poeţi, desenaţi de Rudd Rybiczka), „Aventura domnişoarei Zenobia Magheru” (Bucureşti, 1938), „Ion Aluion” (Cernăuţi, 1938), „Viaţa în pădure” (Bucureşti, 1939), „Mircea Streinul – Opera lirică / 1929-1939”, vol. I (Cernăuţi, 1939), „Guzli sau Tsus-Tsui, romanul unui băiat de stradă” (1940), „Drama casei Timotei” (Bucureşti, 1941), „Prăvălia Diavolului”, vol. I-II (Bucureşti, 1942), „Soarele răsare noaptea” (Bucureşti, 1943) şi „Băieţi de fată” (Bucureşti, 1944). Toate acestea, în doar… 35 ani de viaţă!
Suluţiu, Viorel, membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni din 2 octombrie 1943.
Şandru-Humoreanu, Leon, învăţător la Frasin (în 1937, a ţinut un discurs, cu ocazia sosirii Regelui Carol II la întâlnirea cu arcăşiile bucovinene), membru al SSB şi colaborator al „Revistei Bucovinei”, cu poeme semnate ba Leon Şandru, ba Leon Humoreanu. În 1943, a publicat, la Cernăuţi, în Colecţia „Gruparea de Nord”, placheta „În umbra anilor”.
Şesan, Milian (23.04.1910, Cernăuţi – 07.06.1981, Sibiu), preot, istoric, bibliotecar al Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, refugiat, în 1944, la Râmnicu Vâlcea, str. Traian 191 bis. Colaborator al „Revistei Bucovinei” cu publicistică.
Ştefan, Vasile (22.11.1905, Băluşeni-Botoşani), pictor, profesor la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuţi.
Tăutu, Neculai (24.11.1919, Cislău-Buzău – 13.06.1972), licean cernăuţean, al cărui tată, ofiţer de carieră, era tacticianul „Străjii Ţării”, a colaborat la ziarul „Suceava”, iar, în 1940, când i-a apărut cărticica „Tăceri peste apă vie”, Mircea Streinul i-a scris prefaţa şi i-a pus la dispoziţie 4 gravuri de Rudd Rybiczka. Membru al SSB din 2 octombrie 1943. În 1943, i-a apărut cartea de versuri „Mătănii de zăpadă” (Cernăuţi, Editura „Bucovina literară”). A colaborat intens şi la „Revista Bucovinei”.
Tcaciuc-Albu, Nicolae, s-a născut la Rogojeşti, în 11 noiembrie 1885 şi a sfârşit, în 1960, în anonimatul cenuşiu al Bucureştilor. A studiat la Cernăuţi, luându-şi doctoratul în litere, în 1920, după ce slujise şi la catedra gimnaziului din Suceava, în anii 1916-1918. A fost un publicist remarcabil, un poet de talent, care a aderat la mişcarea iconarilor, încă din 1933, deşi, ca şi în cazul Aspaziei Munte, vârsta nu-l recomanda pentru o astfel de primenire lirică. A publicat o singură carte de poezie, în exil românesc la Brad, în 1944, pe care a intitulat-o, cu modestie, „Versuri de tot felul”.
Teleagă, Mihai, originar din Horodnicu de Jos, întemeiasă o bancă la Suceava şi se dovedise a fi un mare economist.
Todiraş, George (26.08.1916, Voloca – 26.03.1944, Voloca), fiu de ţărani din Voloca pe Derelui, numiţi Chlopina, a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Cernăuţi (1935-1940) şi, după o scurtă carieră didactică şi funcţionărească, s-a retras, bolnav de ftizie, în satul natal, murind în ultima zi de stăpânire românească, 26 martie 1944. A scris şi publicat puţine poeme, dar profunde şi de o stranie frumuseţe („Logodnă”, „Alarmă…”, „Rugă”, „Vis”).
Todoran, George, poet, membru al SSB din 2 octombrie 1943, refugiat, în 1944, la Timişoara, str. Regina Maria 15. Membru supleant, împreună cu Ion Cârdei, al comitetului Societăţii Scriitorilor Bucovineni, din 2 octombrie 1943. Poemele lui, de „vagabond la poarta oraşului de hârtie”, care considera că doar „cuvântul îţi ciopleşte troiţă, / frate şi duhovnic în tristeţi şi evlavii, / şi străjuie-n preajmă-i poema domniţă”, au rămas risipite prin vechile reviste bucovinene.
Tomoiagă, Laurentie (Tămăiagă, 30.03.1880, Mahala – 05.06.1952, Beiuş), publicist, animator cultural, profesor de ştiinţe naturale, Secretar general în Ministerul Instrucţiunii Publice (1926-1927, 1929). A tradus masiv din opera eminesciană în germană.
Turtureanu, Constantin, nume deja uitat, a dat literaturii bucovinene câteva romane de succes în epocă, precum „Şomerii” sau „În vâltoarea războiului”.
Ţigănescu, Vasile (13.01.1898, Călugăriţa-Horodnicu de Jos – 18.08.1971, Rădăuţi), mare prozator bucovinean, fără „ucenicie la revistele literare”, dar care, tocmai de aceea, impresionează, în 1941, când i-a apărut volumul de nuvele „Brădetul”. Profesor, dar înrolat şi trimis pe frontul rusesc, Vasile Ţigănescu izbuteşte să publice, şi în anul următor, 1942, volumul „Ce vrea muntele”, primit cu entuziasm de critica literară bucovineană. Pe front, prozatorul este recompensat, pentru vitejie în luptă, cu „Coroana României cu panglică de virtute militară în grad de cavaler” şi cu „Crucea de fier”. „Revista Bucovinei” şi Societatea Scriitorilor Bucovineni l-au adoptat imediat, povestirile lui despre lumea mirifică, dar aproape ireală, aidoma pâclelor albăstrii din dimineţile de vară, precum „Crucea lui Bângău”, fiind publicate la loc de cinste.
Ţopa, Leon (02.06.1912, Carapciu pe Ceremuş – 20.02.1996, Bucureşti, asistentul lui Traian Brăileanu, marele sociolog român, la Catedra de Sociologie a Facultăţii de Litere din Cernăuţi (1939-1940), apoi la Universitatea din Bucureşti (1940-1949), s-a născut, în 1912, la Carapciu pe Ceremuş. A scris lucrări de sociologie (23), dar a cochetat şi cu publicistica, şi cu istoria literară, prin notiţele răspândite prin presa bucovineană.
Ulmanu, Tudor, tânăr profesor în Hotinul natal, la 1939, se numea, de fapt, Teodor Plop. Iconar incontestabil, Ulmanu a publicat poezie, proză şi tablete în „Junimea literară”, „Glasul Bucovinei”, „Răboj”, „Spectatorul”, „Cronica românească la Cernăuţi”. Despre el, din nefericire, se ştiu mult prea puţine lucruri: s-a născut în 1909, studia Dreptul, la Cernăuţi, în vremea ultimului război, apoi s-a pierdut în negura istoriei.
Usatiuc, Claudiu, profesor la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, o frumoasă amintire, de altfel, pentru Academicianul Mircea Grigoroviţă, nu a prea lăsat urme scrise în spiritualitatea bucovineană.
Vasiliu-Sânger, Aurel (19.06.1889, Huşi – 27.04.1976, Cluj-Napoca), membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni încă din 1938, care semna, în anul următor, studii critice, în ziarul „Suceava”, semnate Aurel Vasiliu-Sânger, şi-a tipărit primele cărţi în Colecţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni, publicând, în 1943, studiul „Bucovina în viaţa şi opera lui Mihai Eminescu” şi, în 1944, volumul de nuvele „Dragoste şi moarte”. În aceeaşi perioadă, poetul, prozatorul, criticul şi istoricul literar Aurel Vasiliu a mai publicat „Românii în două geografii” (Cernăuţi, 1943) şi, sub pseudonimul A. Sânger, „Melopei” (versuri, Cernăuţi, 1943, Editura „Dacia Traiană”). Aurel Vasiliu a fost succesorul lui Mircea Streinul, începând din aprilie 1940, ca vicepreşedinte al SSB.
Vătămanu, Dumitru, pseudonimul din tinereţea lirică a academicianului Dimitrie Vatamaniuc, cel născut la Suceviţa, în 25.09.1920, şi ajuns, după o viaţă dedicată spiritualităţii româneşti, Membru de onoare al Academiei Române (2001). Fără să ştiu că poetul „Revistei Bucovinei”, Dumitru Vătămanu, este academicianul de astăzi, am ales, pentru „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, doar două din cele vreo zece poeme publicate, „Scrisoare” şi „În poarta de la drum”, aflând, după aceea, cu plăcută surprindere, de la Constantin Hrehor, că poemele publicate sunt singurele pe care le preferă şi Domnul Academician.
Verona, Maria, colaborator permanent al „Revistei Bucovinei”, probabil soţia pictorului Paul Verona (09.04.1897, Dorohoi – 15.01.1966, Bucureşti), soţiile pictorilor de la Cernăuţi frecventând, în anii „Revistei Bucovinei”, şedinţele şi şezătorile Societăţii Scriitorilor Bucovineni.
Vicol, Dragoş (06.07.1920, Cacica – 22.12.1981, Bucureşti), poet şi prozator, prezent cu poezie, dar şi cu cronici mărunte, în paginile „Revistei Bucovinei” încă de la primele numere. În 1940, i-a apărut prima carte de poezie, „Muguri”, iar în paginile revistelor literare bucovinene publica o poezie iconară tulburătoare, în care cele trei relaţionări (univers, mit, viaţă), menţionate de Mircea Streinul, se împleteau armonios. A publicat, de-a lungul controversatei sale vieţi: „Scrisoare de la tata” (versuri, 1949), Raiul de aur” (povestiri, 1951), „Se risipeşte negura” (povestire, 1951), „Valea fierului” (roman, 1953), „În munţii din miază-noapte” (roman, 1959), „Reportaj liric” (versuri, 1963), „Nopţile dinspre ziuă” (roman, 1970), „Satul cu oameni frumoşi” (1975), „Poemele de-acasă” (1977), „Cerbul singuratic” (proză, 1978) etc. Membru al SSB din 2 octombrie 1943. În 1944, a fost încorporat la Regimentul 21 Infanterie, cantonat în comuna Mihăileşti, judeţul Vlaşca, experienţa de atunci fiind exprimată liric în „Scrisoare de la tata”, carte de poezie care grupează poemele publicate, în anii 1944-1945, în „Revista Bucovinei”.
Vitencu, Alexandru (1878, Broscăuţii Vechi – 1962), profesor, editor, publicist, colecţionar şi cercetător de documente româneşti inedite, tatăl poetului Dragoş Vitencu. A publicat: „Istoricul Şcolii reale ortodoxe din Cernăuţi” (1924), „Vechi documente moldoveneşti” (1925), „Documente moldoveneşti din Bucovina” (1929), „Contribuţii la istoricul şcolii reale ortodoxe din Cernăuţi” (1935) etc.
Vitencu, Cristofor, deşi inclus de Mircea Streinul în antologia „Poeţi tineri bucovineni” (Cernăuţi, 1938), nu are performanţe lirice. S-a născut la Broscăuţii Vechi, în 17 august 1907, a absolvit cursurile Conservatorului din Cernăuţi, în 1932, şi s-a dedicat artei spectacolului, sfârşind la Bacău, în 28 iulie 1970.
Vlădulescu, Nicolae, publicist, colaborator al „Revistei Bucovinei” cu o suită de reportaje de călătorie prin Germania, după modelul „Prin Germania de astăzi: Garmisch”.
Voevidca, George (09.04.1893, Sinăuţi – 01.02.1962, Câmpulung Moldovenesc), poet, epigramist, debutat de Ion Grămadă, în „Junimea literară”, nr. 4-5/1914, cu sonetul „Reminiscenţă”, după un prim debut bucureştean, la „Universul literar”, în 1913, cu sonete şi epigrame. A publicat: „Sonete” (Bucureşti, 1920, Editura „Bucovina”), „Turnuri” (Suceava, 1928), „Cântece pentru Lu” (Bucureşti, 1936) şi „Pro Patria” (Cernăuţi, 1943). A scris şi două texte dramatice, „Supremul argument” şi „Puteri întunecate”, dar şi epigrame rafinate, subtile. Este membru fondator al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, datorită unei prietenii admirative pe care i-o purta lui Mircea Streinul, după cum şi mărturisea, în 1955, într-o scrisoare adresată lui Leca Morariu.
Voinescu, Emanoil, colaborator al ziarului „Suceava”, pe care Mircea Streinul îl descrie, cu umor, într-o pagină ilustrată de Rudd Rybiczka: „Emanoil Voinescu, pentru prieteni: domnu’ vornic, e strategul nostru şi are ambiţia (pe care Rudd Rybiczka nu i-o respectă…) să fie băiat frumos. Român dintr’o bucată. Asta nu l-a împiedicat pe alt Român să-l ia drept neamţ la Viena…”. A scris şi publicat eseuri despre „Arta modernă”, precum şi o carte de istorie anticipată, „Războiul care vine”.
Zagorodnicow, Wladimir (27.09.1896, Kursk-Rusia – 09.11.1984, Graz, Austria), pictor, „un posedat al artei sale, un dinamic de pe marea linie a lui Van Gogh, colorist unic, un artist care biruie toate dificultăţile tehnice – pentru a ridica, în fiecare tablou al său, un imn de slavă materiei”, îl impresionase pe Mircea Streinul abia după ce poetul a privit atent cele peste 300 de uleiuri din atelierul pictorului şi a concluzionat că „opera lui Vladimir Zagorovnicov e o permanentă lecţie de artă”. Dintre lucrările care l-au impresionat, poetul enumără: „Sfântul Gheorghe”, „Naşterea Domnului”, „Sfinţii”, „Îngerul cu vioară”.
Zaharia, E. Ar. , un adevărat „aristocrat al simţirii”, s-a născut la Horodnicu de Jos, în 24 ianuarie 1911. A publicat superbe cărţi de poezie, „Rostiri tari”, „Apoteoz”, „Trandafirii negri”, „Minois”, „Marathon”, „Acteon”, „Nerv”, „Mim”, „Sânge şi crini”, dar şi o celebră carte de iconarism, „Antologia rădăuţeană”, în 1943, la Cernăuţi. S-a stins, uitat de toată lumea, vizitat doar de tânărul poet siretean Romeo Petraşciuc, într-un cămin de bătrâni de lângă Sibiu, în 2005.
Zegreanu, Emil, poet sibian, dar şi ofiţer activ, cu garnizoana în Cernăuţi, membru al SSB din 2 octombrie 1943.

Fără să însemne prea mult în literatura română, cu excepţia vechilor arboroseni şi iconari, lungul şir al scriitorilor regionali, care au ţinut în viaţă, cu un remarcabil eroism cultural, cele două ultime reviste literare ale Bucovinei merită dăinuirea, pentru că şi prin ei se întregeşte patrimoniul spiritualităţii noastre. Dar rămân cărţile nepublicate, abandonate în manuscris pe la fel de fel de urmaşi insensibili sau prin fondurile culturale, pe care nu le cercetează nimeni, decât pentru o eventuală lustruire cu spiritualitate tainică pentru dobândirea unor mult râvnite titluri ştiinţifice. Nici suferinţa din epoca tăcerii şi a umilinţei nu mai interesează pe nimeni, semn că eroismul şi martiriul reprezintă nişte daruri de prisos pentru mult prea îndărătnicul nostru neam românesc. Neam fără memorie şi, drept consecinţă, neam fără de noroc.

Comunistoizarea scriitorilor bucovineni

Martiriul scriitorilor bucovineni, în epoca roşie, a fost, în cele mai multe cazuri, un martiriu al demnităţii, o demnitate dusă, adesea, până la absurd sau – cine ştie! – poate că până la sublim.
Iancu Nistor, tribunul unionist, a fost arestat, de pildă, în 5 mai 1950, când împlinise 74 ani, dus „la Malmaison şi anchetat pentru activitatea sa politică şi publicistică”, după ce a fost demis din funcţia de director al Bibliotecii Academiei, în 28 mai 1947, pentru că refuzase să ardă colecţiile revistelor, ziarelor, broşurilor şi cărţilor vechi, încălcând, cică, „legea de aplicare a Armistiţiului, deoarece a decis păstrarea pe mai departe a publicaţiilor retrase din circulaţie”. În 9 iunie 1948, i s-a retras şi titlul de academician, titlu deţinut din 1915. După anchetele de la Malmaison, cumplită închisoare bucureşteană, Nistor a fost încarcerat, vreme de cinci ani, la Sighetul Marmaţiei. Eliberat, în 1955, tribunul Unirii a mai trăit şapte ani de calvar, murind într-o mansardă bucureşteană, în 11 noiembrie 1962.
Iancu Nistor nu a fost membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, ci părintele tuturor generaţiilor literare de după anul 1904, precum şi al celor interbelice.
Sociologul şi prozatorul Traian Brăileanu, teoretician al conceptului de naţionalitate în sociologie, studiat încă în toate universităţile lumii, traducătorul operei lui Kant în română, dar şi sfătuitorul tinerilor poeţi iconari, a sfârşit, în toamna anului 1947, în cumplita închisoare din Aiud.
Vasile Ţigănescu a ispăşit „vinovăţia” soţiei sale, Felicia, prima româncă cu brevet de planorism, dar care a fost arestată, în 1946, pentru că organizase, la Rădăuţi, în numele filialei „Crucea Roşie”, o serbare în cinstea americanilor. Felicia Ţigănescu a zăcut, la Gherla, până în 1952, când a fost adusă la Suceava şi supusă torturilor, pentru a mărturisi că iniţiativa serbării americanilor ar fi fost a ţărăniştilor. A fost eliberată abia în 1961, iar soţul ei, prozatorul Vasile Ţigănescu, i-a împărtăşit soarta, Bucovina pierzând, astfel, un prozator care deja îşi probase geniul.
Ştefan Piersic, medic militar, publicist tulburător şi membru al comitetului central al Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, a fost arestat, în septembrie 1952, pentru că refuzase să se înscrie în partidul comunist, ca să poată fi numit prefect al Clujului. Nu a fost judecat niciodată, dar a trăit calvarul coloniilor de muncă forţată din Dobrogea până în vara anului 1954, când a fost eliberat fără explicaţii.
Alţi scriitori şi publicişti bucovineni au pactizat imediat cu comuniştii, bucurându-se de influenţă şi ascensiune profesională. Printre ei, Dragoş Vicol, George Sidorovici, Eusebiu Camilar, Neculai Tăutu, Ilarie Poştariu-Dogaru, doi dintre aceştia, Eusebiu Camilar şi Neculai Tăutu, urmând să se bucure, imediat, de statutul de lideri comunişti ai Uniunii Scriitorilor din România. De acelaşi statut avea să beneficieze, dar ceva mai târziu, şi Dragoş Vicol, care a rămas la Suceava şi, vreme de câţiva ani, s-a dezis de toate idealurile tinereţii lui, dar, din postura de lider cultural, l-a putut salva pe Teofil Lianu de valul de arestări de prin anii ’50, pretextând, la rubrica „Şantier literar” al ziarului sucevean „Lupta Poporului”, că poetul Teofil Coştiug (numele cu care s-a născut Lianu) lucrează la volumul „Flamuri în zori”, volum „în care cântă marile transformări care au loc în ţara noastră şi munca şi lupta poporului de la sate”. Vicol publica, întru dovedire, şi un „Cântecul ovăsului”, de Teofil Coştiug, pe 30 august 1948, un superb poem de dragoste al lui Teofil Lianu, poetul cu sângerase pentru ţară, pe toată durata războiului, pe cumplitele fronturi ale salvării identităţii noastre.
Viaţa literară comunistoidă suceveană începe cu Dragoş Vicol, George Dan, Valeria Boiculesi, Traian Filip (care tocmai publica romanul „Calipso”, un roman bine scris şi inspirat de realităţile sucevene din acea vreme), Ecaterina Mihăescu şi Ilarie Poştariu, ulterior alăturându-li-se George Sidorovici, George Damian, Mihai Bândea, Clement Antonovici (11 februarie 1958, debutând cu poemul „Îndemn”), Mircea Radu Iacoban, Platon Pardău, Marcel Mureşeanu, Ion Beldeanu (debut, în octombrie 1962), Constantin Ştefuriuc („Frumuseţi”, în 6 iulie 1963) etc.
Viaţa literară comunistoidă înseamnă, în primul rând, o retezare brutală a memoriei, în favoarea gomoşeniei poziţiei elitiste a autorului şi a accesului la abundenţa bufetelor şi magazinelor ştabilor comunişti, un autor suficient, dar căruia lumea îi este datoare cu omagiile şi recunoştinţa cuvenite nemuritorilor. Ei, comunistoizii, nu au rădăcini în trecutul neamului, ei sunt totul, de la fiecare dintre ei începe marea literatură bucovineană, iar eventualii „evadaţi” din disciplinata ierarhie locală (cazul uriaşului poet Constantin Ştefuriuc) erau marginalizaţi, îmbrâncirea în anonimat făcându-se, cel mai adesea, şi după moartea poetului adevărat, cum se întâmplă, pentru a treia oară, cu memoria lui Constantin Ştefuriuc, cel izgonit din titulatura festivalului care-i fusese dedicat, la doar şase luni de la păşirea „desculţ pe cer”.
Comunistoizii nu au memorie, se au doar pe ei, grupându-se, uneori, dar numai conjunctural, în găşti, nu în grupări, care să beneficieze de firimiturile culturnice ale zilei. Datorită comunistoizilor, Societatea Scriitorilor Bucovineni nu a mai reînviat, deşi, de prin 1990, încoace, s-a tot încercat o formulă SSB, credibilă – câtă vreme a mai trăit inconfundabilul Mihail Iordache, apoi folosită pentru lustruirea ultimilor comunistoizi, unii chiar tineri, dar molipsiţi de deşertăciunea vechilor comunistoizi. Rând, pe rând, scriitorii Bucovinei de astăzi au abandonat făcătura SSB, Mircea A. Deaconu, Ion Filipciuc, Angela Furtună, Constantin Severin şi mulţi alţii preferând să existe pe cont propriu. Şi ei chiar există, sunt viii vii ai unei vieţi literare lipsită de vlagă, cenuşie, ostilă.
Fără memorie, zicea Mircea Streinul, nu exişti, pentru că nu există glorie pentru viaţă, ci pentru după aceea. Încă nu a venit timpul gloriei lui Mircea Streinul în Bucovina, cum nu a venit nici timpul generaţiei eroice şi martire, de care mai nimeni nu vrea să-şi mai amintească. O generaţie identificată cu neamul şi care a împărtăşit destinul neamului românesc. O generaţie cu sufletul crucificat, mereu şi mereu îngenunchind în faţa neamului visat, dar rămas, şi atunci, şi acum, la statutul de gloate învrăjbite, gata să se extermine una pe cealaltă. Osatura neamului trecea prin satele Bucovinei asemenea unei lumini line, abia întrezărită, dar respirată cu nesaţ, pentru că lumina aceea vindeca, da putere de viaţă, aducea speranţă. Osatura neamului trecea prin satele Bucovinei, şi ele aprig disputate de gloate sălbatice, dar lumina lină este atemporală şi, tocmai de aceea, dăinuie. Poţi să o vezi, să o auzi, să o simţi, numai dacă ai ochi, urechi şi suflet, aşa cum au avut, la cumpăna istoriei, doar câţiva dintre cei pe care, astăzi, îi anonizăm, prin ignoranţă şi uitare, în formularea glotaşă de Societate a Scriitorilor Bucovineni contemporani.
Atunci, când asupra ţării se rostogoleau şenilele roşii, când Dragoş Vicol, Eusebiu Camilar, George Sidorovici, Neculai Tăutu sau Ilarie Poştariu-Dogaru apucau, cu grăbire, steagul roşu al învârtelii întru veşnică bunăstare personală, cei mai mulţi dintre membrii Societăţii Scriitorilor Bucovineni se prăbuşeau în genunchi, sub greutatea cărţilor pentru totdeauna şi pe nedrept nescrise, dar fără să-i mai poată înfrânge cineva.
Îngenunchiaseră, pentru că aveau de dus până la capăt închinarea cea pe deplin meritată neamului de ţărani bucovineni, precum Ştefan Piersic, cel născut la Corlata:

„Voi, ţăranii Bucovinei, aţi fost mucenici ai Neamului în trecut, sunteţi mucenici ai Neamului astăzi şi pietrele de temelie în fundamentul Ţării Româneşti totdeauna.
Voi, ţărani din mândra Bucovină, sunteţi monumente istorice, cari purtaţi în pletele voastre şi în portul vostru ţărănesc frânturile cele mai dulci din prea glorioase vremi ale Neamului moldovenesc.
Voi, ţăranii din Bucovina, întruchipaţi în făptura şi în ţinuta voastră pe logofeţi, vornici, paharnici şi pe plăeşii de rând din trecutul falnic al Moldovei.
Plăeşii din Bucovina au frământat istoria Moldovei, în veacurile trecute, şi mândrul ţăran Bucovinean de astăzi păstrează şi poartă cu atâta demnitate moştenirea plăeşului de demult, de cu veacuri în urmă, păstrându-i portul, limba şi frumuseţea.
Când mândra noastră Bucovină, cea mai frumoasă perlă din stema Moldovei, a fost smulsă cu brutalitate de la sânul mamei, s-a cutremurat trupul Moldovei, căci în plaiurile Bucovinei au rămas dovezile istoriei trecutului Neamului Moldovenesc.
Ţăranii Bucovinei, prin descendenţa lor din logofeţi, din vornici, din paharnici, din ispravnici şi din demnitari ai vestitelor curţi domnitoare din Moldova, reprezintă elita Ţării Româneşti.
Şi satul bucovinean este un monument istoric, atât prin aşezarea şi construcţia lui, prin bisericile voivozilor, logofeţilor şi vornicilor, prin ruinele cetăţilor vechi, apărătoare ale trăiniciei Neamului din trecut.
Cât te-au cântat poeţii pe tine, Bucovină dragă, grădină de inspiraţii şi rai de frumuseţi!
Dor ni-i de tine, Bucovină dragă, şi plâng sufletele noastre, ale feciorilor tăi scumpi, pribegi alungaţi din frumuseţea inimii tale, alungaţi din frumuseţea plaiurilor noastre, din farmecul pădurilor şi munţilor noştri.
Tu, ţăran Bucovinean bătrân, ai rămas singur stâlp de sat să păzeşti încă o dată, cu vrednicia strămoşilor tăi, comorile pământului nostru scump, bisericile şi mănăstirile voivozilor şi strămoşilor noştri.
Tu, plăeş Bucovinean, eşti şcoala generaţiilor cari se nasc şi se frământă pe pământul Bucovinei, de la tine se învaţă istorie, de la tine iubire de neam, de la tine dragoste de ţară, de la tine se învaţă dragoste de vatră strămoşească, de la tine, Ţăran Bucovinean, se ia virtute din virtuţile strămoşilor noştri.
Şi astăzi ca şi altădată, tu, Ţăran Bucovinean, ai rămas lângă comoara satului tău să înfrunţi puhoiul năvălirilor cu demnitatea ta mândră, clădită de frământarea şi tradiţia trecutului şi, astfel, să devii din nou martir şi şcoală pentru noi şi pentru urmaşii noştri, peste veacuri viitoare.
La întoarcerea noastră în Bucovina, vom călca sfioşi şi ruşinaţi în faţa ta, Ţăran Bucovinean, şi cu greu te vom putea privi drept în ochi, în privirea ta mândră şi mustrătoare, încărcată de greutatea unei răscruci din istoria Bucovinei.
La întoarcerea noastră în Bucovina, vom intra în sfinţenia satelor noastre, arse şi prădate, plângând, tremurând şi sguduiţi de mustrare sufletească şi, de pe mormintele martirilor noştri de astăzi, vom culege învăţături de dragoste de Neam şi glie strămoşească.
Mormintele voastre proaspete de martiri vor fi pagini de istorie grea, pagini de istorie vie ce se vor întipări prin lacrimi în sufletele noastre de moştenitori ai voştri, cu regretul dureros că n-am putut să fim la înălţimea voastră, Ţărani Bucovineni“ (Deşteptarea, nr. 11-12, 1-15 iulie 1944, pg. 2).

Îngenunchiaseră, pentru că aveau de dus până la capăt închinarea cea pe deplin meritată neamului de ţărani bucovineni, precum Constantin Loghin, cel de sub lespedea grea a uitării humorenilor şi a scriitorilor comunistoizi de astăzi:

„Trăim, după cum se afirmă public, în plină eră democrată, când masa are dreptul să-şi spună liber cuvântul în orice privinţă şi să participe efectiv la conducerea treburilor obşteşti. A participa, însă, la arta guvernării ţării înseamnă a lupta, iar a lupta are la bază organizarea.
De aceea, asistăm la asocierea cetăţenilor în partide, uniuni, sindicate etc., fiecare cetăţean ce se respectă grăbindu-se a se încadra în organizaţiile existente sau a înfiinţa altele noi pentru a-şi putea, astfel, valorifica drepturile. Reînvie peste noapte asociaţii de mult perimate sau se nasc altele noi, fiecare din ele tinzând să corespundă unui scop, să reprezinte o serie de interese comune. Cine se izolează şi nu se înşiruie într-o organizaţie oarecare este desconsiderat şi riscă să fie călcat în picioare, vremurile de astăzi fiind ale celor care se agită şi luptă.
Şi noi, Bucovinenii, suntem o categorie de cetăţeni ai acestei ţări, numeroşi şi răspândiţi pe tot cuprinsul ei. Deşi suntem uniţi de peste un sfert de veac cu ţara mamă, totuşi, încă ne avem interesele noastre, deosebite de ale celorlalte provincii, interese care, în urma ultimelor evenimente, au devenit mai acute şi mai evidente ca în trecut. Ne avem şi noi particularităţile noastre, revendicările noastre, dreptul nostru de viaţă sub soarele acestei ţări?
Dar, pentru ca aceste dreptăţi ale noastre să fie auzite şi considerate acolo unde se cuvine, ele trebuie să fie spuse şi arătate într-un mod cât mai energic.
Cine s-o facă? Cine să ridice glasul în numele nostru?
Căci cineva trebuie s-o facă!
În zadar aşteptăm noi, fiecare în colţul unde ne-am retras şi ne rumegăm amarul, să se ridice spontan omul sau oamenii care să se agite, să lupte în numele nostru şi pentru noi, iar noi, de acolo, din umbră, să-i aplaudăm şi să profităm pe urma acţiunii lor, fără să fi mişcat vreun deget. În zadar aşteptăm această minune! Au trecut timpurile eroismului romantic, când unul lupta şi se sacrifica pentru toţi, iar masa profita. Astăzi, individul nu mai contează, n-are nici o putere de afirmare şi este strivit fără cruţare, numai masa, şi anume masa organizată, îşi poate impune revendicările.
Unde este masa organizată a Bucovinenilor? Unde sunt conducătorii ei?
Partidele politice? Acestea au mai existat şi în trecut şi am văzut, din proprie experienţă, cât de puţin au făcut şi au putut face pentru Bucovina. Astăzi, mai mult ca oricând, aceste partide sunt preocupate să satisfacă interesele celor ce strigă şi nu se sinchisesc de indivizii care se mistuie în anonimat.
Oamenii noştri politici? Dar unde sunt aceştia? Cei care, timp de două decenii, s-au bătut cu pumnul în piept, strigând că ei şi numai ei reprezintă Bucovina, împingând în umbră pe oricine încerca să se ridice, au dispărut de pe orizontul Bucovinei, de parcă i-ar fi înghiţit pământul. După ce s-au căpătuit bine pe unde s-au căpătuit, nu se răspund de loc, ca nu cumva să-şi pericliteze situaţia.
Şi, atunci, cine să ridice cuvântul? Cine să ne strige durerile?
Evident că numai din mijlocul nostru trebuie să răsară purtătorii de steag. Sunt atâţia şi atâţia Bucovineni, împrăştiaţi peste tot teritoriul românesc. Nu există oraş sau orăşel cât de mic, ba chiar nici sat mai mare, unde să nu se găsească un număr oarecare de Români originari din Bucovina.
Sunt, apoi, o serie de alţi cetăţeni, care nu sunt originari din Bucovina, dar care au trăit acolo ani de zile ca funcţionari, ca negustori, ca meseriaşi sau ca industriaşi. Toţi aceştia îşi mărturisesc şi astăzi simpatia lor pentru Bucovina, deoarece s-au simţit bine acolo, iar unii dintre ei au acumulat, acolo, averi frumoase. Cu toţii păstrează acestei Bucovine o amintire caldă şi recunoscătoare. N-am auzit pe nici unul din ei purtându-i vreun ponos. Toţi aceştia, atât cei originari din Bucovina, cât şi cei care au trăit câtăva vreme în Bucovina, ca şi cei ce-i poartă o dragoste constantă, fără să fi fost legaţi trupeşte de dânsa – şi câţi nu sunt de aceştia! – trebuie organizaţi în numele Bucovinei şi pentru interesele ei.
Dar, încă o dată, cine s-o facă? Sub ce steag să se adune Bucovinenii şi prietenii Bucovinei?
Şi apoi – s-o mărturisim sincer – mai are cineva curaj s-o facă? Cine din noi nu cunoaşte firea Bucovineanului în materie de organizare? „Fă tu, că eu sunt pentru“, îţi răspunde, prompt şi stereotip acela căruia i te adresezi să sprijine un anume fel de organizare. Iar când apelezi la punga lui – căci fiecare organizare este combinată cu jertfe băneşti – îţi aruncă generos câteva sute de lei drept cotizaţie la organizaţia proiectată sau drept abonament la un organ de publicitate, fiind adânc convins că şi-a făcut cu vârf datoria.
Încolo, fiecare rămâne comod în bârlogul său cald sau rece, cum este, te aprobă, te aplaudă, ce-i drept, dar de la distanţă şi în cerc cât mai restrâns, pentru ca nu cumva gestul să-l oblige la mai mult decât a dat şi a făcut.
Dar organizarea de astăzi diferă foarte mult de cea de altădată. Pe atunci, organizare însemna reprezentarea platonică de interese, afişare personală, scară de măriri. Astăzi, oraganizarea înseamnă sbucium, sacrificiu de energii şi de bunuri şi poate chiar calvar. Nu este suficient să se agite numai doi, pentru că zbuciumul lor ar fi zadarnic, dacă îndărătul lor nu se agită masa organizată, care să-i susţină sgomotos şi să-i împingă mereu înainte.
Lozinca nu trebuie să fie „Fă tu, că eu sunt pentru!“, ci hai să facem cu toţii, să sacrificăm cu toţii şi, dacă e nevoie, să plătim cu toţii. Nu e destul ca, atunci când unul din noi cade în această luptă, ceilalţi să-i trimită un compătimitor „Dumnezeu să-l ierte, că-i păcat de dânsul“, ci să ne ridicăm ca un om pentru dânsul.
Deci, nu adeziune platonică la un oarecare sistem de organizare sau program de activitate, ci participare directă, totală şi intensă a fiecăruia, nu contribuţie simbolică la opera proiectată, ci sacrificiu sângeros din partea tuturora, nu compătimire creştinească, ci pătimire comună pentru scopul urmărit. Numai o organizaţie temeluită pe astfel de principii are sorţi de izbândă şi acţiunea ei poate fi încoronată cu succes.
Încă o dată: cine să facă această organizare? Un nou partid politic? O nouă asociaţie? Avem atât de multe, încât crearea uneia noi ar trezi, de la început, nedumerire şi lipsă de interes, mai ales că întemeierea unei noi organizaţii este legată de atâtea formalităţi greu de îndeplinit.
De aceea, agreez ideea ca această organizare a Bucovinenilor, oriunde ar fi ei, să se facă în numele şi sub steagul „Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina“. Veche de peste 80 de ani, chintesenţă a tuturor strădaniilor româneşti, timp de decenii, această societate şi-a câştigat, în cursul lungii ei existenţe de luptă, nu numai dreptul la încrederea masei româneşti din Bucovina. Societatea are existenţă legală, şi-a ales, de curând, un comitet, în fruntea căruia se află persoana respectată de noi toţi şi demnă de toată încrederea, care este domnul profesor universitar Max Hacman. În comitet sunt reprezentate toate nuanţele politice, toate părţile sociale, toate vârstele.
Această societate a fost vatra românismului din Bucovina în cele mai grele timpuri prin care a trecut neamul românesc de acolo, şi-a împlinit cu prisosinţă datoria. A sosit, iarăşi, vremea ca tot ea să ne fie simbol de rezistenţă şi conservare naţională.
Dar ea nu-şi poate împlini această grea misiune, dacă nu e sprijinită din toate părţile. În jurul ei trebuie să se grupeze tot ce este bucovinean şi simte bucovineşte. Oriunde se găsesc cinci Bucovineni – aşa cum glăsuiesc statutele Societăţii – trebuie să se constituie în secţie a Societăţii pentru cultură, să se manifeste şi să lucreze în numele ei. Astfel de secţii ar trebui să existe în toate colţurile ţării, pentru că în toate unghiurile ţării sunt Bucovineni şi prieteni ai Bucovinei. Să nu existe colţ de ţară românească unde să nu se simtă activitatea culturală a acestei Societăţi, unde să nu se lucreze cinstit, legal şi intens pentru interesele veşnice ale Bucovinei.
Pentru că un adevăr trebuie să-l recunoaştem cinstit: nimic nu vine de-a gata. Cine nu se sbuciumă, cine nu sacrifică şi nu luptă e menit pieirii sigure. Să nu criticăm pe alţii, să nu înjurăm în familie, să nu ne amărâm unii pe alţii, să nu strângem venin la inimă, ci să muncim, să ne sbuciumăm, să sacrificăm şi, dacă e nevoie, să pătimim pentru Bucovina. Numai atunci când cu toţii ne vom simţi trup din trupul Bucovinei, durere din durerea ei, suflet din sufletul ei, suferinţă din suferinţa ei, numai atunci ne vom arăta vrednici de Bucovina de totdeauna, de Bucovina geniilor Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu şi Epaminonda Bucevschi, de Bucovina Hurmuzăcheştilor şi a acelei pleiade de oameni politici, bărbaţi de ştiinţă, scriitori şi ziarişti care au trăit şi au pătimit pentru Bucovina noastră. Nu putem aştepta nimic de la alţii, ci numai de la noi.“ (Revista Bucovinei, nr. 9-10/1944, pp. 334-336).

În loc de concluzie, reproduc încă o dată, în intenţia de a supune atenţiei scriitorilor de azi şi de mâine şi cititorilor de azi şi de mâine, aidoma unei rugăciuni, un fragment din textul lui Constantin Loghin, pe care l-am tot reprodus pe coperţile revistelor şi cărţilor pe care le-am lucrat sau le lucrez:
„Numai atunci când cu toţii ne vom simţi trup din trupul Bucovinei, durere din durerea ei, suflet din sufletul ei, suferinţă din suferinţa ei, numai atunci ne vom arăta vrednici de Bucovina”.


Istoria muzical-dramatica a Sucevei 7

 

Marea sărbătoare a Sucevii:

 

Dezvelirea bustului

 

Ciprian Porumbescu [1]

 

         Pe deasupra tuturor mizeriilor zilelor noastre, vechea capitală a lui Ştefan a trăit o zi mare, zi de înalte şi curate emoţii. Aniversarea a 80-a a naşterii Celui ce doarme la Stupca, sărbătorit prin mult aştep­tata dezvelire a chipului lui de bronz. A fost o mare manifestaţie de cea mai frumoasă armonie, înfăptuire vie a devizei „Pe-al nostru steag e scris: Unire!”. Într-adevăr, în ziua aceasta, Suceava românească una s-a simţit, ca în vremurile cele mai bune.

        Plouase în ajun, când comitetul executiv[2] era cuprins de îngrijorare, dar, duminică, am văzut împlinită încrederea cuiva, care spunea că nu se poate ca bunul Dumnezeu să nu ţină seamă de intervenţia părintelui Iraclie şi a preotului Constantin Morariu pentru vreme frumoasă, pe seama cântăreţului care îl slăvise în nemuritoare cântări şi pe care Părintele Ceresc, iubindu-l prea mult, ni l-a luat prea timpuriu la Sine.

*

        Oaspeţii începuseră a veni încă din ajun, între ei, I.P. Cuvioşia Sa egumen al Suceviţei, Ortisie Popescul, octogenarul stejar arborosean, prietenul şi tovarăşul de suferinţă al lui Ciprian Porumbescu.

        Iar în dimineaţa zilei de 15 octombrie, se vedeau mereu trăsuri, adu­când oaspeţi şi delegaţii, unele chiar cu steaguri.

        În parcul oraşului, înconjurat de stâlpi înghirlandaţi şi pavoa­zaţi, se înălţa, pe soclu, bustul învelit, deocamdată, încă mister pentru cea mai mare parte din lumea ce se adunase: reprezentanţii autorităţilor, ai societăţilor culturale şi ai corporaţiilor; numeroasă asistenţă din oraş şi din judeţ; elevi şi eleve, soldaţi şi săteni.

        Dar ve­niseră şi oaspeţi de departe; lipseau, însă, cei pe care îi aşteptam mai cu drag şi cu dor: familia Cionca-Raţiu. O telegramă de la Cluj ne lămurea că-i oprise acasă un caz de îmbolnăvire.

        Telegrame mai trimiseră: maestrul Augustin Bena, directorul Academiei de Muzică din Cluj; veteranul avocat George Dobrin din Lugoj, cel dintâi Moş Corbu (în premiera de la 1882 a operetei „Crai nou”); Societatea muzicală „Hilaria” din Oradea Mare şi prof. Gheorghe Socoliuc, exilat, de un capriciu ministerial, la Soroca.

        Serbarea s-a început cu parastasul şi doxologia mare, săvârşită, în faţa, bustului de Părintele Ortisie Popescul, cu mare sobor.

        Răspunsurile le execută corul bisericesc al Reuniunii „Ciprian Porumbescu”, sub conducerea domnului Aurelian Isar.

        Urmează momentul culminant: preşedintele Reuniunii, domnul Ilarie Berezniţchi, anunţă dezvelirea; pânzele cad şi iată-L aievea pe dulcele şi îndureratul măiestru, cu privirea visătoare şi inspirată, îndreptată –observă cineva – chiar înspre Stupea tinereţilor sale. Este clipa triumfului definitiv al artistului Ion Cârdei, care a ştiut, întradevăr, să în­sufleţească bronzul, să-i dea acea expresie şi acea frumuseţe, pe care în zadar o căutăm în searbădul pretins Eminescu, din faţa Catedralei cernăuţene. Şi iată-l, acum, pe părintele Ortisie, profund mişcat, îndreptându-se către chipul marelui prieten, cu duioase vorbe de bun sosit şi de amintire a ceasurilor de bucurie, dar şi de restrişte, petrecute împreună. Cu evlavie, ascultăm încă odată – mulţi poate întâia oară – peripeţiile procesului „Arboroasei”.

        Corul intonează „Imnul festiv”, cu următorul text, adaptat de domnul prof. Victor Morariu, la textul şi la melodia lui Ciprian Porumbescu, „Imn de urare”[3]:

 

O sfântă zi, o zi de sărbătoare

Ne umple azi de farmec îngeresc

Azi îţi deschidem loc de-nchinare,

Astăzi urmaşii Te slăvesc.

Tu ce-ai cântat: „Pe-al nostru steag: Unire!”

Tu ce-ai slăvit frumosul Tricolor

Tu ce ne-ai fost „Crai nou” de mărire,

Azi Te slăveşte al Tău popor.

Cu-n dulce vers, cu-n imn de bucurie

Ne ridicăm spre bunul Dumnezeu:

A Tale cânturi pururi să fie

Izvor de viaţă neamului Tău.

 

        Urmează cuvântul preşedintelui Ilarion Berezniţchi, îndeosebi pentru a aduce mulţumirile cuvenite acelora, prin jertfa şi devotamentul cărora s-a putut înfăptui frumoasa operă. În fruntea acestora stă revista „Făt-Frumos” a d-lui Leca Morariu, cu colecta ei, de 25.000 lei, apoi Consiliul Judeţean al Sucevei şi cel Comunal, cu subvenţii de câte 10.000 lei.

        Se perindă, apoi, la tribună un şirag de oratori: domnul prof. univ. şi fost ministru Dr. Ion I. Nistor (din partea Academiei Române), Părintele Inspector misionar Dr. Orest Tarangul (în numele Bisericii), domnul dir. P Jelescu (Conservatorul din Cernăuţi), prof. George Onciul (în numele învăţământului din Bucovina), domnul prof. Brânzea (în numele li­ceului „Andrei Şaguna”, din Braşov, unde domnia sa e profesor de mu­zică, fiind, în acelaşi timp, şi dirijorul corului de la biserica Sf. Nicolae, deci, în ambele calităţi, urmaş al lui Ciprian Porumbescu); domnul prof. Constantin Loghin (Societatea pentru Cultură şi Literatură Română, din Cernăuţi); domnul E. G. Alberti, de la Universitatea din Cernăuţi (în numele Italiei); domnul prof. univ. Dimitrie Marmeliuc („Junimea literară”); domnul prof. Constantin Botezatu (venit în fruntea unei delegaţii a cohortei de cercetaşi „Aron Pumnul”, din Cernăuţi); domnul Dr. Aurel Morariu, în numele ziarului „Glasul Bucovi­nei”; domnul prof. univ. Leca Morariu („Armonia”, Cernăuţi); în sfârşii, reprezentanţii studenţimii cernăuţene: domnul Galatiuc („Junimea”), O. Sabin („Dacia”), Coclici („Dacia”, din Iaşi) şi Cojoc (Cercul studentenţesc „Ciprian Porumbescu”, din Iaşi).

        Dacă e să spunem care din cuvântările astea a făcut impresia cea mai adâncă, nu pregetăm a afirma că a fost a solului Italiei, domnul lector univ. E. G. Alberti, care ne-a desfătat auzul chiar cu muzica dulce a limbii sale. „Con profonda emozione ed elevazione di spirito ho assistito ed assisto a questa pia cerimonia che onora uno dei migliori figli dela dolce Bucovina”.

        Aşa şi-a început cuvântul distinsul ş,i mult simpaticul „fratello”, pentru a evoca, apoi, gloria acelui „il più grande dei Voevozi romeni, quello Stefano”, legată de „questa nobili città di Suceava”.

        Trecând la Porumbescu, arată, după jurnalul lui, „cosi amorosamente studiato del mio illustre amico, il professore univ. Leca Morariu”, dorul lui de Italia, de Roma şi fericirea ce a simţit-o când, în sfârşit, i-a fost dat să-şi vadă împlinit visul acesta „Ma, all’ Italia il Porumbescu e legato non solo da queste vincoli de sentimento”, ci însăşi arta sa „s’è alimentata della grande arte musicali italiana, e di quest’arte è fratello spirituale”. O notă comună a muzicii lui Porumbescu cu cea italiană, a timpului său, o găseşte oratorul în faptul ce amândouă îşi trag inspiraţia „degli tratti d’animo semplici e fondamentali”, şi că amândouă caută „nell’espressione mu­sicale del popolo la sua fisionomia nazionale”. Relevă, apoi, valoarea artistică a bustului, „schisita opera d’arte d’un assai dotato artista”.

        Călătorul italian, ce va trece, în viitor, pe aici, va privi cu veneraţiune la acest „Bucovineano”, care a arătat, în mod miraculos, „quanto profondi siano i legami che tengono avvinte nella storia e nello spirito la Romania e l’Italia”. În  sensul legăturii acesteia, dintre cele două naţiuni, oratorul încheie cu vorbele lui Porumbescu: „Sulle nostre ban­diere e scritto: Unione!”.

        Rostită cu clasica dicţie eminamente italiană, cuvântarea aceasta a putut fi înţeleasă aproape deplin de cei prezenţi.

        A urmat solemnitatea predării bustului, din partea preşedintelui Societăţii, către domnul Niculae Caba, primarul Sucevei, care declară că-l primeşte sub ocrotirea oraşului.

        Printre discursuri, cvartetul „Armoniei” a intonat „Adusu-mi-am aminte”, iar corul sucevean (al Reuniunii „Ciprian Porumbescu”), „Imnul Regal” şi „Cântecul Tricolorului”.

        Serbarea s-a sfârşit cu fotografierea în grup a tuturor persoanelor proeminente din asistenţă.

        În cursul serbării, s-a pus în vânzare şi o ilustrată, cu fotografia bustului, apărută în colecţia revistei „Făt-Frumos”, care are o parte atât de covârşitoare în realizarea eroicei iniţiative – eroică, dacă avem în vedere că a fost pornită şi dusă la capăt în aceşti ani de criză. E o pilduitoare izbândă a spiritului, a idealismului, asupra materiei.

        Serbarea şi-a aflat încoronarea prin şezătoarea festivă, de la ora 6, seara, în Sala Festivă a Casei Naţionale, împodobită cu acel splendid portret al lui Ciprian Porumbescu, pe care îl datorăm pictorului Ion Cârdei. Încă un cuvânt de mulţumire al preşedintelui Reuniunii, Ilarion Berezniţchi, îndeosebi la adresa oratorilor; apoi corul domnului Aurelian Isar intonează, din nou, „Tricolorul”,  urmat de „Foaie verde foi de nalbă” şi de „Cât îi ţara românească”.

        A urmat conferinţa domnului George cav. de Onciul[4],  apreciatul profesor al Conservatorului nostru, din Cernăuţi, autorul celui dintâi manual românesc de „Istoria muzicii”, conferinţă care a fost o revelaţie.

        Vorbind despre Ciprian Porumbescu, compozitorul, cu pătrundere şi claritate ştiinţifică, dublată de o caldă şi nespus de simpatică însufle­ţire, conferenţiarul lămureşte definitiv locul lui Porumbescu în istoria muzicii generale şi a celei româneşti, arătând că el se situează la începutul perioadei a doua a „evului” românesc, ca unul care face tranziţia de la folclorul muzical, la muzica de casă, de salon, „galantă”, totdeauna melodică, voit simplă, fără a cădea în banal, renunţând, din principiu, la acel eşafodaj de artificii tehnice, în care unii din preten­ţioşii compozitori de astăzi îneacă, îngroapă motivele populare româ­neşti.

        Locul lui e, astfel, alături de acel Philipp Emanuel Bach, care reprezintă reacţia contra muzicii severe şi dificile a părintelui său, marele Johann Sebastian Bach, cultivând muzica uşoară, amabilă, elegantă şi pregătind clasicismul lui Haydn şi Mozart, dar şi alături de romanticii Schubert, Chopin şi Mendelssohn.

        Expunerile teoretice au fost ilustrate, la pian, cu multă fineţe, de către doamna Onciul, soţia conferenţiarului. Astfel, am putut asculta o piesă de Philipp Emanuel Bach, cu factură evident porumbesciană; am putut distinge, apoi, în „O seară la stână”, motivul folcloric al buciumului şi, apoi, al doinei, de motivele „de salon” şi – surpriza surprizelor! – ne-am putut încredinţa de înrudirea motivului iniţial din „Adusu-mi-am aminte” cu un motiv din celebra sonată „Pathétique” – înrudire care nu e plagiat şi care ni-l arată pe Porumbescu ridicându-se, pe alocuri măcar, la înălţimile clasicismului.

        Astfel, conferinţa aceasta, atât de nouă, atât de unică în felul său, ne-a dat marea satisfacţie de a ne vedea cultul nostru pentru muzica lui Porumbescu legitimat şi în faţa forului ştiinţei, care chiar acum îl mai consacră oficial şi în alt mod: dând numele lui Ciprian Porumbescu Conservatorului din Cernăuţi, omagiu pe care ni l-a adus la cunoştinţă, tot cu prilejul serbării acesteia, însuşi domnul director Petru Jelescu.

        Şi ne-a mai confirmat conferenţiarul Onciul încă un adevăr, în care noi credeam mereu şi credem cu tărie: că opera lui Ciprian Porumbescu trăieşte aievea şi va trăi pururi.

        Şezătoarea s-a încheiat cu corurile „Serenada” (soprană solo: domnişoara Viorica Bălan), „Cântec de primăvară” şi măreţul „Pe-al nostru steag”.

        A urmat dansul, într-o atmosferă de vie însufleţire, alimentată, în partea fizică, şi de bogatul bufet, oferit şi servit de devotamentul nedezminţit al Societăţii „Doamnele Române”, din Suceava.

         Şi, ca să rămână mărturie de ceea ce va să zică iniţiativa particulară şi ofranda oamenilor de bine, dăm, mai jos, după raportul domnului preşedinte Ilaron Berezniţchi, citit în şedinţa comitetului din 14 decemvrie 1933, şi numele acelora care au contribuit, cu obolul lor, la realizarea acestei opere frumoase: bustul Ciprian Porum­bescu. Deci:

– cheta revistei „Făt-Frumos”, condusă de domnul prof. univ. Leca Morariu: 25.000 lei;

– subvenţia Prefecturii jud. Suceava, de 10.000 lei, prin domnul prefect Vasile Ienceanu;

– subvenţia primăriei Suceava, în 1933, prin domnul primar Niculae Caba: 10.000 lei;

– din subscripţia depusă pe carnetul nr. 142, la Banca Cibereac: 3811 lei;

– lista de subscripţie a domnului prof. univ. Victor Morariu: 1.000 lei;

– Societatea „Doamnele Române”, Suceava: 200 lei;

– subvenţia acordată di Prefectura Sucevei în 1931: 5.000 lei;

– domnul director de şcoală Constantin Baciu, Braşca: 100 lei;

– din vânzarea a două exemplare din piesa „Reverie”, Ciprian Porumbescu: 80 lei;

– venitul de la reprezentaţia dată de Reuniune, în 24 ianuarie 1033, în cadrul Ligii Culturale, cu piesa „Zorile”, de Şt. O. Iosif: 2.000 lei;

– domnul farmacist Nicolae Caba: l60 lei;

– venitul net de la trei academii muzicale, ţinute în 18 februarie, 30 martie şi 27 aprilie 1933: 1.300 lei;

– venitul de la spectacolul din Burdujeni, dat de Reuniune, în mai 1933, cu „Trei crai de la răsărit”: 300 lei;

– colecta ziarului „Glasul Bucovinei”, din Cernăuţi: 5.000 lei;

– venitul de la conferinţa „Crăciunul de la Silivestri”, de Ionel Teodoreanu, ţinută la Siret, în 27 aprilie 1933, de domnul prof. Ştefan Pavelescu: 1.150 lei;

– de la Asociaţia Profesorilor Secundari, din Rădăuţi: 500 lei;

– domnul Ilie Vişan, prefectul judeţului Rădăuţi: 1.000 lei;

– colecta domnului prof. Ştefan Pavelescu printre elevi: 100 lei;

– doamna Bucher: 50 lei;

– colecta Părintelui Inspector misionar Dr. Orest Tarangul (Sânzien2, 1933): 1.567 lei;

– de la Societatea muzicală „Fluieraşul” din Gurahumorului, condusă de domnul Alexandru Sahleanu, membrul nostru fundator: 600 lei;

– Liceul de fete Suceava (pentru un basorelief „Porumbescu”. de Ion Cârdei): 200 lei;

– De la doamnele Tudan şi Gribovschi (Costeşti): 100 lei;

– preotul Gheorghe Gaţa, Târgu-Jiu: 500 lei;

– Liceul „Nicu Gane” din Flăticeni: 1.535 lei;

– din vânzarea a 50 ilustrate cu Ciprian Porumbescu, donate de domnul prof. Constantin Botezat: 250 lei;

– Ateneul Român, din Suceava: 1.500 lei.

        Deci, suma globală a tuturor ofrandelor incurse pentru bustul lui Ciprian Porumbescu, din 1929 şi până la 15 octombre 1933, e de 70.329 lei.

        Suma aceasta s-a cheltuit astfel: domnului Gheorghe Bilan, sculptor: 2.500 lei, premiu;

– domnului Ion Cârdei: 2.500 lei, premiu;

– tur­natul bustului în bronz: 25.000 lei;

– spesele cu transportul bustului Suceava-Bucureşti şi îndărăt (drumul domnului Ion Cârdei, ambalaj, trăsuri etc.): 5.000 lei;

– gipsul pentru bust (domnului Ion Cârdei): 500 lei;

– domnului Petru Mendeac, sculptor în piatră, pentru soclu: 23.000 lei;

– domnului Ion Cârdei, pentru bust: 15.000;

La un loc = 73.000 lei.

*

        Domnul prof. August Karnet, retrăgându-se, după 25 ani, din funcţia de dirijor al Reuniunii, comitetul îi încredinţează domnului comisar Aurelian Isar această demnitate, în şedinţa din 15 septembrie 1933. Domnul August Karnet a declarat, însă, că retragerea din dirijoral nu înseamnă că se retrage definitiv din societate, ci ne va da concursul, ori de câte ori vom avea nevoie.

*

        După serbările jubilare, Reuniunea îşi continuă activitatea mu­zicală şi dramatică.

        Astfel, la 23 noiembrie 1933, ansamblul teatral al societăţii noastre reprezintă, în Suceava, „Famile improvizată”, farsă în 3 acte, de M. Riemann şi Otto Schwarz, localizată, din limba germană, de Ştefan Pavelescu.

        Rolurile au fost susţinute de: doamna Eleonora Franke (Coana Zina), domnişoarele Sylvia Culin (Aneta), Lilia Marcean (Lulu), Else Neher (Safta), domnii Ştefan Pavelescu (Mişu Şt. Popescu), Vasile Jauca (Ghiţă Haramu), Octavian Dârja (Gigel), Gheorghe Ruptaş[5] (Tănasă), Cristea Tabacaru (Dr. Sălcescu) şi Nicolae Ştefan (Sergentul).

        Farsa a înregistrat un răsunător succes. Deşi jucată în limba germană, de mai multe ori, pe scena suceveană, publicul a ţinut să asiste în număr foarte mare. Reuşita „se datorează perfectei unităţi de ansamblu, pe care autorul-director de scenă (Ştefan Pavelescu) a ştiut s-o realizeze, cum a realizat şi irezistibilul tempo al jocului, ce te făcea să uiţi că ai înaintezi diletanţi”[6].

        Statutul societăţii noastre, elaborat de domnul preşedinte Ilarion Berezniţchi şi aprobat de adunarea generală constitutivă din 15 octombrie 1930, a fost modificat din nou, căci, în urma aplicării lui, prin curs de câţiva ani, s-a putut constata că unele articole nu sunt tocmai practice (b. o. comitetul de 20 constituia un balast mare, dovadă că nu s-a întrunit niciodată în număr complet). Astfel, o comisiune de trei (Ilarion Berezniţchi, Leontie Moţoc şi Dr. Dimitrei Cudla), aleasă de comitet, după o muncă şi chibzuială mai îndelungată, vine cu statutul modificat, care este, apoi, votat de adunarea generală extraordinară din 26 februarie 1934 şi aprobat de Tribunalul Suceava, Secţia I, prin sentinţa nr. 106, din 24 martie 1934, Asoc. II 175[7].

        În cursul anului 1934, înregistrăm următoarele realizări artistice ale Reuniunii:

        La 24 Ianuarie, colaborează la Festivalul Naţional, organizat de Liga Culturală, cu „Nobila cerşetoare”, piesă într-un act, de Vasile Alecsandri.

 

        Domnul Victor Morariu scrie următoarele[8]:

„În rolul nobilei cerşetoare, tânăra văduvă Adelina Dorian, care „cerşeşte pentru răniţii Franţei, domnişoara Sylvia Culin[9] a desfăşurat multă graţie şi o remarcabilă fineţe de interpretare, rămânând, totuşi, datoare cu nota mondenă, pe care o comporta însuşi costumul de amazoană.

        Partenerul dumisale, domnul Gheorghe Ruptaş, în Safir Balaur, amorez ridicol, a avut, ca întotdeauna, un mare succes de ilaritate.

        Pe domnul Ştefan Pavelescu l-am apreciat, de data aceasta, într-o ipostază nouă: un tip profund serios şi sever, proprietarul Leon Dalbu, torturat de dezastrul Franţei şi îngrijorat de soarta frăţâne-său Ştefan (domnul Nicu Tiscuteanu), înrolat ca voluntar în armata franceza.

        Domnul W. Franke a fost un spiritual şi umoristic lacheu (Jorj)”.

 

        La 22 martie, urmează o Academie muzicală, cu următorul program:

1) Cuvânt de deschidere: domnul preşedinte Ilarion Berezniţchi;

2) Doppler: „Aires valaques”, interpretate de Aurelian Isar (flaut) şi Otilia Payersfeld (pian);

3) Haydn: „Trio” , interpretat de Dr. L. Wachtel (vioară). A. Migdal (violoncel) şi O. Payersfeld (pian);

4) G. Verdi: „Parafrază din Rigoletto”; şi Chopin: „Vals” , interpretate de Elena Simon (pian);

5) corul mixt al Reuniunii: Al. Zirra, „Lasă lumea”; Sabin Drăgoi, „Firişor de iarbă neagră” şi „Cântecul luntraşilor de pe Volga”.

        Reuniunea reia, în 18 aprilie 1934, farsa „Familie improvizată”, cu distribuţia de la premieră (23 noiembrie 1933), cu deosebirea numai că rolurile Zicăi şi al doctorului Stălcescu au fost interpretate de doamna Vica Sucevanu şi de domnul Enea Filip.

        Invitată de către domnul prof. univ. Leca Morariu, directorul Teatrului Naţional din Cernăuţi, să joace pe scena acestei înalte instituţii de artă şi cultură românească, Reuniunea se înfăţişează, în seara zilei de 20 aprilie 1934, cernăuţenilor, cu farsa „Familia improvizată”. Succesul a fost desăvârşit. Ansamblul Teatrului Naţional, în frunte cu directorul lui, le-au făcut Ciprianiştilor o caldă primire, încheindu-se, după spectacol, cu o agapă opulentă, la „Pajura Neagră”.

        Domnul Constantin Loghin, corespondentul ziarului „Universul”, din 27 aprilie 1934, găseşte următoarele aprecieri:

        „Există, la Suceava, Reuniunea muzicală dramatică „Ciprian Porumbescu”, cea mai veche societate culturală din acel oraş, care, de un sfert de veac, dezvoltă o intensă şi binecuvântată activitate culturală.

        Societatea dispune de un exce­lent cor, pe care l-am auzit cântând, cu prilejul serbărilor de astă toamnă (la dezvelirea bustului lui Ciprian Porumbescu). Ea mai are şi-o secţie de teatru, al cărei iniţiator şi suflet este profesorul Ştefan Pavelescu.

        Societatea „Ciprian Porumbescu” nu şi-a limitat activitatea numai asupra Sucevei, ci, încă de multă vreme, şi-a extins-o şi asupra oraşelor din apropiere. În aceste turnee, secţia de teatru a Reuniunii a poposit, vineri seara (20 aprilie curent) şi în oraşul nostru, reprezentând farsa „Familie improvizată”.”.

        A treia zi, duminică, 22 aprilie, Societatea „Ciprian Porumbescu” reprezintă aceeaşi farsă în Iţcani, dând concurs „Comitetului pentru ridicarea unei biserici ortodoxe româneşti” din acea localitate.

        De 10 mai, Societatea „Ciprian Porumbescu” aranjează un Festival Naţional, dimpreună cu celelalte două societăţi (Ateneul Român şi Liga Culturală).

        În ziua de 8 iunie, comitetul Societăţii ne surprinde cu o şezătoare muzicală, comemorându-se data morţii lui Ciprian Porumbescu şi serbându-se patru ani de la urcarea pe tron a M.S. Regelui Carol II.

        Programul:

1) Doppler: „Scenă pastorală”, cu Aurelian Isar (flaut) şi Otilia Peyersfeld (pian);

2) Rubinstein: „Scenă de bal”; şi Ciprian Porumbescu: „Suvenir de Nervi” şi valsul „Camelii”, toate interpretate la pian de domnişoara Elena Simon, care se afirmă ca o remarcabilă artistă în ale pianului;

3) Corul mixt al Societăţii, dirijat de Aurelian Isar, se produce cu: Popovici: „La oglindă”; D. Chirescu: „Cântec de leagăn”; Sabin Drăgoi: „Doina”  (,,De la Nistru pân’la Tisa”); Ciprian Porumbescu: „Cântecul Margaretei” şi „Românul”.

        De Sânziene (24 iunie), Reuniunea ne vine cu o inovaţie: aranjarea unui concert religios în mănăstirea Sfântului Ioan, în prezenţa I.P.S.S. Mitropolitului Nectarie, renunţându-se, astfel, la tradiţionala reprezentaţie din „Dom Polski”.

        În 20 octombrie, reuniunea reprezintă, „Dracul”, glumă dramatică, în 2 acte şi un tablou, de Mihail Sorbul.

        Distribuţia: Costache Guranda (Ştefan Pavelescu), Mârza (Gheorghe Ruptaş), Miluţă Bursuc (Octavian Dârja), Victor Guranda (Florin Doroftei) şi Nuţa (Lidia Marcean).

        Venitul net (2.000 lei) a fost destinat Ateneului Român, pentru bustul lui Simion Florea Marian,  care urmează să se dezvelească în 1935.

        De 24 Ianuarie 1935, Reuniunea dă concurs ,,Ligii Culturale” din loc, cu drama istorică „Se face ziuă”, de Zaharia Bârsan, jucată de doamna Victoria Gh. Sucevanu (Ilina), domnişoarele Else Neher (Achimia), Lydia Marceanu (Marina), Ştefan Pavelescu (Popa Costan), Dimitrie Filip (Crişan), Alexandru Prelipceanu (Baronul), Şoldeş (Zaharia) etc.

         „Se face ziuă” e o piesă grea, cu acţiune mai mult statică. E departe, bunăoară[10], de „Zorile” lui Iosif, care, la rândul ei (24 Ianuarie 1933), a obţinut un succes mult mai mare. Cu toate eforturile depuse de directorul de scenă, piesa a produs o slabă impresie. Piesa aceasta poate avea succes, jucată de actori mari şi cu o montare aleasă.

        Comitetul decide să pună în studiu „Liturghia” lui Ion Baciu şi opereta „La şezătoare”, de Tiberiu Brediceanu. „Liturghia” s-a executat de Paşti (aprilie 1935), la Mănăstirea Sf. Ioan, iar „La şezătoare” a fost fixată să fie reprezentată de Sânziene (24 iunie 1935).

        Şi astfel, comitetele Reuniunii, prezidate de prof. Ilarion Berezniţchi (1930-1935), au încrestat pe răbojul faptelor patruzeci şi una de manifestări artistice (23 de spectacole de comedie şi dramă, 5 reprezentaţii de operetă şi 13 realizări muzicale, concerte şi „academii”.

 

 

X. Sediul Reuniunii.

 

„Soacra domnului deputat”.

 

Romancierul Ionel Teodoreanu,

 

la Suceava.

 

Audiţii muzicale pentru elevi.

 

Tipărirea ineditei „Cisla”.

 

Anul administrativ 1935/36

 

        Cu adunarea generală ordinară din 22 mai 1935, începe o nouă fază a Reuniunii, deoarece visul nutrit de preşedinţii anteriori (regretatul Severian Procopovici şi domnii prof. Ilarion Berezniţchi şi Ştefan Pavelescu) de a avea un sediu al societăţii[11], se realizează, datorită munificentei solicitudini a domnului Gheorghe Doroftei, membru fondator şi activ, care, în calitatea dumisale de primar al Sucevei, pune la dispoziţia Reuniunii, pe timp de 15 ani şi cu contract în regulă, camerele 21 şi 23 din somptuosul edificiu al Primăriei.

        Deci, noul comitet, ales pe anul administrativ 1935/36 (Ştefan Pavelescu – preşedinte; Leontie Moţoc – vicepreşedinte; Dr. Cristea Saco – secretar; Petre Petrescu – casier; Pavel P. Pintea – bibliotecar; Octavian Dârja – econom; Elena D. Cojocariu, Gheorghe Doroftei şi Grigore Sotniţchi – membri fără funcţie; comisia de control: Dr. Dimitrie Cudla, preşedinte – Teodor Coclici şi Ion Berhang, membri; juriul muzical – Dr. Victor Morariu, Dr. Leon Wachtel şi Ion Berhang) începe, mai întâi, o intensivă activitate de organizare internă: amenajarea celor două camere, adunarea (de pe la membrii din comitet şi plen) a averii Societăţii şi inventarierea ei.

        Într-adevăr, în cursul lunilor de vacanţă ale anului 1935, membrii comitetului s-au străduit, zi de zi, să pună ordine deplină în resorturi. Subliniem, cu dragă inimă, hiperzelul domnilor Dr. Cristea Saco şi Octavian Dârja, care, tot timpul liber îl petreceau în cabinetul So­cietăţii, muncind de zor.

        Cele două camere ale Reuniunii trebuiau, însă, îngrijite şi mobilate. Pentru acest lucru, aveam nevoie de bani şi, atunci, domnul Ştefan Pavelescu a venit cu propunerea ca, în conformitate cu art. 11 din statut, să sporim numărul membrilor fundatori, care, plătesc, o dată pentru totdeauna, cel puţin una mie lei.

        Apelul lansat a găsit ecou în sufletul oamenilor de bine. Primii trei care au răspuns, plini de entuziasm, chemării noastre au fost domnii Victor Morariu, Dimitrie Cojocariu şi Gheotghe Doroftei.

        Ceilalţi au urmat, la scurte intervale, încât, la sfârşitul anului administrativ 1935/36, aveam peste 65 de noi membri fundatori.

        Cu aceste taxe şi cu veniturile reali­zate de pe urma manifestărilor noastre artistice şi culturale, am cumpărat mobilier pentru cele două camere (60 de scaune a 150 lei, 3 mese, două dulapuri, candelabre, cadre pentru tablouri, cuiere, covoare, perdele, feţe de masă etc.), am cumpărat registre pentru toţi deţină­torii de resorturi, am îmbogăţit inventarul scenic, am augmentat bibliotecile muzicală şi literară, iar domnul Dr. Cristea Saco a pus ordine definitivă în arhivă, muncă destul de migăloasă şi îndelungată, pentru care Reuniunea îi exprimă vie recunoştinţă. Şi, astfel, Societatea „Ciprian Porumbescu”, după 32 ani de existenţă şi prodigioasă activitate naţional-culturală pe aceste meleaguri, îşi are, în sfârşit, sediul ei, unde membrii vin cu dragă inimă, ca să răsfoiască albumele, să citească colecţiile de reviste, să împrumute cărţi, să treacă în revistă realizările din trecut, foiletând arhiva sau citind „Ecouri în presă despre activitatea artistică-culturală a Societăţii”.

        Noul comitet a moştenit, de la cel vechi, opereta „La şezătoare”, de Tiberiu Brediceanu, care urma să se reprezinte de Sânziene. Având, însă, în vedere timpul prea scurt, spesele prea mari cu montarea şi lipsa unui tenor, comitetul, în şedinţa din 19 mai 1935, hotărăşte ca, în locul operetei, să se aranjeze o Academie muzicală.

        Astfel, încep pregătirile pentru a X-a Academie muzicală, fixată pe ziua de 24 iunie (Sânziene), cu care prilej i se oferă publicului următorul variat şi select program:

1) „De-ale cântecului popular”, conferinţă ţinută de zelosul nostru membru fondator şi activ, domnul profesor universitar Leca Morariu;

2) Mozart: „Trio”, cântat de Otilia Peyersfeld (pian), Leon Wachtel (vioară) şi A. Migdal (violoncel);

3) Grigoraş Dinicu: „Între brazi”, interpretată de Victor Morariu (vioară) şi Otilia Payersfeld (pian);

4) Debussy: „Prélude”, interpretat de Claudia Marcianu (pian);

5) Lecturi din volumul de poezii „Suceava voivodală”, de Adelina I. Cârdei, făcute de Ştefan Pavelescu;

6) Gounod: „Fantaisie” din „Fausst”, interpretată de Aurelian Isar (flaut) şi Otilia Payersfeld (pian);

7) Corul Reuniunii, dirijat de Aurelian Isar, se produce cu: Timotei Popovici: „La oglindă”; I. Chirescu: „Cântec de leagăn”; Sabin Drăgoi: „Lasă lumea”; şi Tiberiu Brediceanu: corul iniţial din opereta „La şezătoare”.

        Cu această audiţie muzicală, ne-am inaugurat noul an de activitate, intrând, apoi, în vacanţa cea mare.

        Paralel cu organizarea internă, comitetul şi-a stabilii (în şedinţa din 26 iunie) programul de activitate artistică şi culturală pe anul administrativ 1935/36.

        Astfel, la 23 septembrie, secţia de teatru reprezintă „Soacra domnului deputat”, comedie în 3 acte, de Bisson, localizare de C. Mărculescu, având ca interpreţi pe: Eleonora Franke (Coana Tarsiţa), Aurora Neagu (Elena), Else Neher (Mariţa) şi Didina Hotinceanu (Florica), Ştefan Pavelescu (George), Gheorghe Ruptaş (Belcescu), Dumitru Filip[12] (Dumbrăveanu) şi Octavian Dârja (Protopopescu). Direcţia de scenă: Ştefan Pavelescu. Regizoratul: Dr. Cristea Saco şi Mizzi Franke.

        Reuniunea întreprinde un turneu, cu această piesă, la Rădăuţi (28 octombrie), Câmpulungul Moldovenesc (30 octombrie) şi Botoşani (30 noiembrie), obţinând pretutindeni remarcabile succese morale şi materiale. Înregistrăm, mai ales, calda primire ce ni s-a făcut în Botoşani, unde afluenţa publicului era atât de mare, încât membrul nostru fundator, Dr. Sergiu Drăgoiu, era îngrijorat să nu se dărâme balcoanele şi galeriile teatrului „M. Eminescu”.

        A fost nevoii să mai evacueze o parte din elevi, plasându-i în alte părţi ale teatrului.

        La 19 ianuarie 1936, domnul preşedinte Ştefan Pavelescu ţine o conferinţă („Crăciunul de la Silvestri”, de Ionel Teodoreanu), în cadrul Societăţii culturale „Miron Costin” din Roman, realizând un venii net de 800 lei, pentru fondul ineditelor lui Ciprian Porumbescu.

        Secţia Ligii Culturale din localitate organizând un Festival Naţional, de 24 Ianuarie, Reuniunea e la datorie, ca întotdeauna, cooperând cu „Cuiul lui Pepelea”, comedie într-un act, de Tudor Pamfilie şi Victor Ion Popa, având ca interpreţi pe: Elise Neher (Voichiţa), Didina Hotinceanu (Ruxanda), Ştefan Pavelescu (Sandu Stroilă), Gheorghe Ruptaş (Dahina), T. Lupăşteanu (Dascălul) şi Octavian Dârja (Pepelea).

        Corul Societăţii „Ciprian Porumbescu”, condus de Aurelian Isar, se manifestă cu: „Imnul Regal”; Porumbescu: „Tatăl nostru”, aranjat pentru cor mixt de domnul Eugen Isar; N. Oancea: „Calul lui Gheorghiţă; I. D. Chirescu: „Cântecul cucului”; Şt. Popescu: „Fata mamei”; şi Ciprian Porumbescu: „Cântecul  Margaretei” şi „Pe-al nostru steag”.

        La 13 februarie, Reuniunea aranjează a XI-a Academie muzicală, unde s-au cântat:

1) Chopin: „Nocturnă”; şi Guanz: „Arioso” şi „Presto”, interpretate de Aurelian Isar (flaut) şi Claudia Marcean (pian);

2) Beethoven: „Trio în mi bemol-major, interpretat de Otilia Peyersfeld (pian), Dr. Leon Wachtel (vioară) şi A. Migdal (violoncel);

3) Al. Vlahuţă: „Dormi în pace”, poezie recitată de Octavian Dârja;

4) Chopin: „Dans spaniol”, interpretat de Claudia Marceanu (pian);

Giuseppe Tartini: „Sonată”, interpretată de Victor Morariu (vioară) şi Otilia Peyersfeld (pian);

5) Corul Reuniunii ne încântă cu: C. M. Weber: corul introductiv din „Freischütz”; Ciprian Porumbescu: „Tatăl nostru”; şi Fr. Silcher: „Lorelei”.

        Academiilor muzicale li se dă o deosebită atenţie din partea publicului meloman. E şi varietatea de program care atrage, dar mai e ceva: intimitatea, atmosfera caldă şi liniştitoare din sala primăriei (un adevărat „Teatru mic” al Sucevei), unde publicul iubitor de frumos are prilejul să trăiască momente de adevărată înălţare sufletească.

        La 1 martie, marele romancier Ionel Teodoreanu, urmând invitării comitetului nostru, a descins în Suceava, vorbind, în cadrul reuniunii, despre interesantul subiect „Cum am scris Medelenii”. Această manifestare poate fi considerată ca un adevărat triumf pentru suceveni, care au avut prilejul să asculte pe un orator de marcă, intrând, totodată, şi în atelierul intim al creaţiei literare a unui scriitor reputat.

        Romancierul Ionel Teodoreanu s-a bucurat de una din cele mai calde primiri. Iată ce citim în „Junimea literară”[13], sub titlul „Maestrul Ionel Teodoreanu, la Suceava”:

        „Un eveniment cultural de primul rang şi o sărbătoare pentru bătrâna şi culturala Suceava, Marele romancier Ionel Teodoreanu a fost, două zile, oaspele ei, ţinând conferinţă a doua zi, duminică, în 1 martie.

        În gara Burdujeni, a fost întâmpinat şi salutat de domnul Ştefan Pavelescu, preşedintele Reuniunii „Ciprian Porumbescu”, de domnii preşedinte de tribunal Leontie Moţoc, farmacist Nicolae Caba, în numele Ateneului Român, avocat Ion Jauca, în numele avocaţilor, medic primar şi director al spitalului Traian Bona, şeful poliţiei Alexandru Preutesei şi alţii.

        În Suceava, domnul Ionel Tcodoreanu a vizitat atelierul pictorului şi sculptorului Ion Cârdei, unde a avut prilejul să admire, anticipat, Suceava în pictură şi a primit, drept omagiu, „Suceava voievodală” a poetei Adelina I. Cârdei.

        Condus la Primărie[14], în noul local al Societăţii „Ciprian Porumbescu”, corul Reuniunii, dirijat de domnul Isar, l-a întâmpinat cu „Lorelei”, de Fr. Silcher, ca o ini­moasă aluzie la recentul roman al autorului.

        A vizitat, apoi, Librăria Weiner, în vitrina căreia chipul scriitorului, desenat de pictorul Câr­dei, era înconjurat de operele dumisale. Aici, a dat o serie de autografe.

        Seara, la ora 9, pe când lua cina, în casa ospitalieră a domnului Pavelescu, acelaşi cor i-a făcut o serenadă, executând „Serenada” şi „Cântecul Margaretei”, ambele de Ciprian Porumbescu.

        Maestrul a mulţumit, adânc mişcat.

        A doua zi, a vizitat oraşul, cu monumentele lui, iar seara, în sala „Dom Polski”, în faţa unui numeros public, şi-a dezvoltat conferinţa sa, „Cum am scris Medelenii”, unică în felul ei, întrucât conţinea destăinuiri ale unui creator de artă asupra operei de creaţiune.

        Cu o vervă exuberantă, cu o prodigioasă bogăţie de idei şi de imagini, de umor şi de consideraţii teoretice, conferenţiarul, vorbind liber de tot, a ţinut încordat auditorul, timp de trei ceasuri, cu o mică pauză.

        După conferinţă, elevii şcolilor şi aproape întreaga asistentă, în aclamări frenetice l-au însoţit pe ilustrul maestru până la Restaurantul Miclea, unde a urmat o masă comună, într-o atmosferă de cald en­tuziasm, de bucurie sinceră şi în cântecele corului Societăţi „Ciprian Porumbescu”.

        Aici, au vorbit: prefectul judeţului, domnul Dimitrie Cojocariu, primarul oraşului, domnul Gheorghe Doroftei, preotul Teodor Coclici, în numele So­cietăţii Culturale, magistratul Leontie Moţoc, în calitate de coleg al avocatului Teodoreanu, şi, în sfârşit, iniţiatorul şi organizatorul acestei neuitate serbări a Sucevei, domnul Ştefan Pavelescu.

        Tuturor le-a răspuns, adânc emoţionat, domnul Teodoreanu, lăsând în suflete nădejdea unei apropiate revederi”[15].

*

        Dar societatea noastră, care, până acuma, s-a manifestat numai în oraşe, a inaugurat colindarea prin comunele rurale, cu un program alcătuit anume pentru sate.

        Astfel, în ziua de Buna-Vestire (25 mar­tie), am mânecat spre Bosanci, organizând, în Casa Naţională” din această fruntaşă comună, o şezătoare poporală.

        După cuvântul de deschidere al domnului Dr. Cristea Saco, S.S. Părintele Ioan Flaişer, membrul nostru activ şi predicator între predicatori, a ţinut o conferinţă reli­gioasă despre „Sfânta Cruce”; domnul Octavian Dârja a recitat câteva fabule de Vasile Militaru („Cozonacul, mămăliga şi plugarul” şi „Pupăza şi cioara”), iar secţia de teatru a jucat „Cuiul lui Pepelea”, cu distri­buţia de la premieră (24 ianuarie), cu deosebirea numai că rolul Ruxandei l-a interpretat domnişoara Eugenia Popovici, care dispune de reale resurse scenice.

        În seara zilei de 3 aprilie, Societatea a organizat o Academie muzicală extraordinară (a XIII-a), în cinstea membrului ei activ şi fondator, domnul Octavian Ferlievici, drept omagiu de recunoştinţă pentru aportul dumisale muzical în cadrul Reuniunii şi cultivarea muzicii clasice.

        Cei ce compun trio-ul şi cvartetul Societăţii „Ciprian Porumbescu” (Otilia Peyersfeld, Dr. Leon Wachfel, Dr. Octavian Ferlievici şi A. Migdal), în casa dumisale au exercitat toate piesele clasice, care au constituit, apoi, punc­tele esenţiale din programele concertelor şi academiilor noastre muzicale.

        Programul acestei Academii muzicale se compune din:

1) Cu­vânt festiv: Ştefan Pavelescu, preşedintele Reuniunii;

2) Beethoven: „Sonata VIII”, interpretată de Victor Morariu (vioară) şi Otilia Peyersfeld (pian);

3) W. A. Mozart: „Ave verum”; Sabin Drăgoi: „Acestea zice Domnul”; şi L. Denza: „Torna”, tustrele cântate de doamna Octavia Lupu-Morrariu (alto), Otilia Peyersfeld (pian) şi Leca Morariu (violoncel);

4) Fr. Schubert: „Variaţiuni” şi „Scherzo” din „Forellenquintet”, opus 114, interpretate de Suzana Ferlievici (violă), Otilia Peyersfeld (pian), Dr. Octavian Ferlievici (violoncel), Dr. Leon Wachtel (vioară) şi A. Migdal (violoncel);

5) G. Donizetti: „Una furtiva lagrima”; Hugo Wolf: „Verborgenheit”; şi T. Brediceanu: „Dragu-mi-i, mândro, de tine”, interpretate de Liviu Halip, profesor la Conservatorul din Cernăuţi (canto) şi Otilia Peyersfeld (pian);

7) Ciprian Porumbescu: „Noapte de primăvară”, cvintet format din Leopoldina Colonel Jarzebecki (soprană), Liviu Halip (tenor), Eugen Cosmovici (bariton), Otilia Peyersfeld (pian) şi Victor Morariu (vioară).

8) Corul Reuniunii, condus de Aurelian Isar, execută: I. Baciu: „Pre Tine Te lăudăm”; Sabin Drăgoi: „Doina”; Ion Vidu: „Vara grânele se coc”; şi Ciprian Porumbescu: „Cântec de primăvară”.

*

        La 4 aprilie, domnul prof. univ. Leca Morariu, membrul nostru fundator şi activ, ne conferenţiază despre „Poetul bucovinean T. Robeanu”, subliniind valoarea literară a acestui talentat scriitor al Bu­covinei antebelice.

        La 2 mai, Societatea „Ciprian Porumbescu”, în colaborare cu „Doamnele Române”, a aranjat o serată cu dans, în Casa Naţională. Jumătate din venitul net (1.500 lei) a fost destinat pentru fondul ineditelor lui Ciprian Porumbescu.

         Corul şi secţia de teatru ale Reuniunii au, din nou, prilejul să facă o faptă caritabilă: în seara zilei de 21 aprilie, reuniunea noastră a dat concurs la spectacolul aranjat de cantina „Pâinea Săracilor”, condusă de venerabila doamnă Olga Pruncul, jucând comedia „Cuiul lui Pepelea”, iar corul cântând: Ciprian Porumbescu: „Serenada”, „Cântecul Margaretei” şi „Cântec de primăvară”; Ion Vidu: „Peste deal” (solo te­nor – Octav Rodinciuc); Fr. Silcher: „Lorelei”; Ion Baciu: „Pre Tine Te lăudăm”; Octavian Dârja recită „Vântul”, de George Coşbuc. Încât se poate spune că Reuniunea e veşnic la datorie, ori de câte ori i se cere concursul.

        Va să zică, Societatea „Ciprian Porumbescu” nu înţelege să aranjeze spectacole şi concerte numai pentru scopurile proprii, ci şi pentru alte societăţi culturale şi de binefacere.

        De 10 Mai, am dat concurs Ateneului Român, cu sceneta lui Vasile Alecsandri „La Turnul Măgurele”,  interpretată de domnişoara Eugenia Popovici (Adela), Octavian Dârja (Horcea) şi Dimitrie Filip (Doctorul), director de scenă fiind Dr. Christea Saco.

        În cursul lunii lui mai, am introdus o altă inovaţie: audiţii muzicile cu elevii, care iau lecţii pe la diferiţi profesori de muzică din localitate.

        Scopul: stimularea gustului pentru muzică.

        Ecoul acestor manifestări a fost foarte puternic. Părinţii şi profesorii ne-au exprimat toată gratitudinea lor pentru aceste aranjări, deoarece au remarcat că odraslele lor manifestă, astfel, un interes mult mai viu pentru muzică.

        S-au aranjat, în total, trei audiţii de felul acesta ( în 1, 17 şi 23 mai). Şi, astfel, am putut vedea elevi şi eleve, de la vârsta de 6-18 ani, în­soţiţi de profesorii lor, apărând timizi în faţa publicului şi executând (canto, vioară sau pian) bucăţile pregătite. Şi vedeai, pe deoparte, profesorii emoţionaţi, parcă ei s-ar produce în faţa auditorului, iar pe de altă parte, părinţii cu ochii înrouraţi de lacrimi, de bucuria copiilor.

        Ultima manifestare din acest an administrativ a avut loc la 19 mai, când domnul Ionel Teodoreanu, de astă dată, însoţit de soţie, doamna Lily, prieten sincer al Sucevei patriarhale şi culturale, precum şi al societăţii noastre, ne-a conferenţiat, a doua oară, despre „Literatură şi viaţă”, având darul de a atrage un public şi mai numeros din oraş şi judeţ, încât mulţi au fost nevoiţi să se întoarcă de la uşă, sala „Dom Polski” nemaiputându-i cuprinde…

        Cu acest prilej, ma­rele romancier ieşean a promis că va mai veni între noi, fiindcă a găsit în Suceava un teren favorabil, un public înţelegător şi oameni ospitalieri.

        După conferinţă, domnul Ionel Teodoreanu a mai rămas, încă două zile, în Suceava, vizitând, în tovărăşia soţilor Ştefan Pavelescu, a doamnei şi domnului căpitan I. Ciuboiariu şi a domnului maior Gheorghiu, colegul de şcoală al romancierului, monumentele istorice din loca­litate, precum şi cele din împrejurimi: Suceviţa, Putna, Rădăuţi, Mitocul-Dragomirnei, Mănăstirea Humorului şi Voroneţul.

        Impresii cu­lese de pe urma acestor neuitate colinde pe la sfintele lăcaşuri voievodale se găsesc şi în romanul dumisale „Arca lui Noe”.

        Comitetul s-a preocupat mereu şi de o cât mai mare răspân­dire a operei lui Ciprian Porumbescu, împrumutând şi copiind note pentru alte societăţi de cântare. Dar cum în zilele noastre Radio este cel mai bun mijloc de propagandă a compoziţiilor patronului nostru, ne-am adresat (pe la începutul lui iunie) domnului Liviu Rebreanu, preşedintele Societăţii de Radiodifuziune, cu rugămintea ca să ia în repertoriul permanent „Rapsodia Română” pentru orchestră.

        Iată ce ne răs­punde marele nostru romancier, cu data de 17 iunie 1936:

 

        „Domnule Preşedinte şi scumpe prietene,

        Îţi mulţumesc cu drag pentru oferta ce-o face Societatea „Ciprian Porumbescu”. Ne faceţi un serviciu şi nouă, Societăţii de Radio, dar mai ales muzicii româneşti, pe care noi ne silim s-o răspândim şi s-o stimulăm în tot ce produce mai valoros şi mai specific naţional creator.

        Eu, mărturisesc, nu cunosc „Rapsodia Română” a lui Porumbescu, dar, din câte cunosc despre acest mândru compozitor, sunt sigur că trebuie să fie o operă interesantă. Primim, prin urmare, cu plăcere sugestia Domniei Tale şi fii sigur că „Rapsodia Română” va figura cu cinste în repertoriul nostru.

        Te rog, deci, să-mi trimiţi, mai întâi, partitura de pian, ca să facem o audiţie intimă. Între timp, vei binevoi a pune să se copieze ştimele ce le aveţi, fireşte, cu toata conştiinciozitatea…

        Astfel sper că, în curând, rapsodia lui Porumbescu îşi va cuceri locul cuvenit în sufletul tuturor iubitorilor de muzică românească.

        Profit de acest prilej, scumpe Domnule Pavelescu, să-ţi strâng mâna cu toată afecţiunea.

                                                                        Liviu Rebreanu”.

 

        „Rapsodia Română”, neavând partitură, maestrul Th. Rogalski[16], unul din apreciaţii dirijori ai orchestrei radio, şi-a luat asupra sa ane­voioasa sarcină de a o alcătui, după ştime, şi avem convingerea că-n curând va fi difuzată în toate largurile pământului românesc.

        Afară de această multilaterală activitate, comitetul a consolidat raporturile sale cu toate societăţile culturale din Suceava; a sporit numărul coriştilor, de la 28, la 70; a tipărit inedita lui Ciprian Porumbescu, „Cisla”, scenă muzicală-comică, revizuită de August Karnet, la Edi­tura „Scrisul Românesc”, din Craiova, în 500 exemplare, care se vând cu câte 25 lei. Spesele cu tipărirea acestei inedite se urcă la suma de peste 8.000 lei.

        Cu tipărirea „Cislei”, Reuniunea a reluat din firul întrerupt înainte de războiu (1913), când s-au publicat 11 fascicule (=35 de piese) din compoziţiile inedite ale lui Ciprian Porumbescu.

        Comitetul a mai editat 1.000 ilustrate (Ion Cârdei: „Ciprian Porumbescu, compunând „Crai Nou”[17]”), care s-au desfăcut cu 2 lei bucata, sporindu-se, în felul acesta, fondul ineditelor. Comitetul a mai tipărit, apoi, şi 500 exemplare din statutul Reuniunii, modificat, în 1933, de comitetul prezidat de domnul prof. Ilarion Berezniţchi.

        S-a sporit numărul membrilor activi solvenţi, de la 40, la 150 ; comitelui a luat, apoi, o importantă hotărâre: în fiecare an, în cea mai apropiată duminică de 6 iunie (data morţii lui Ciprian Porumbescu), să se facă parastas pentru pomenirea lui Ciprian Porumbescu şi a familiei lui, precum şi a tuturor membrilor Ciprianişti decedaţi. E un prinos de recunoştinţă, pe care-l datorăm celor adormiţi întru Domnul şi care, cât au trăit, n-au precupeţit jertfa lor pe altarul Reuniunii.

 

 

XI. Reluarea „Pescuitorului de umbre”.

 

Turneul cu „Familie improvizată”,

 

la Botoşani şi Cernăuţi.

 

Hotărârea de a clădi o casă a Reuniunii.

 

Anul administrativ 1936/37

 

        La 30 iunie 1936, s-a ţinut adunarea generală ordinară, care şi-a ales următorul comitet: preşedinte – Ştefan Pavelescu; vicepreşedinte – Dr. Christea Saco; secretar – Octavian Dârja; casier – Dimitrie Moldovan; bibliotecar – Vasile Velehorschi; econom – Dimitrie Filip; membri fără funcţie – Elena Cojocariu, Gheorghe Dorofiei şi Grigore Sotniţchi. Comisiliul de control: preşedinte – Leontie Moţoc, membri – Ştefan Moldovan şi Petre Petrescu. Juriul muzical: Victor Morariu, Dr. Leon Wachtel şi Aurelian Isar.

        A treia zi după adunarea generală (2 iulie) au avut loc marile serbări de la Bucşoaia, în prezenţa Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea şi a Marelui Voievod Mihai, cu prilejul Congresului Arcăşesc din Bucovina.

        Corul mixt al Reuniunii, dirijat de Aurelian Isar, îmbrăcat în costume naţionale, a executat, în faţa Suveranului şi a Augustului Său Fiu, „Răsunetul Ardealului” (solo tenor: Octav Rodinciuc), recoltând un bine meritat succes.

        La 20 septembrie 1936, societatea noastră dă concurs ,Comitetului pentru clădirea bisericii ortodoxe române din Iţcani, cu comedia „Cuiul lui Pepelea”, de Tudor Pamfilie şi Victor Ion Popa.

        La 23 octombrie, secţia de teatru reia „Pescuitorul de umbre”, puternica dramă în 4 acte, de Jean Sarment, în care Nicu Mihuţă are una din cele mai mari creaţii; spectacolul se dă în beneficiul lui Nicu Mihuţă, artist dramatic la fostul Teatru Naţional din Cernăuţi şi membru de valoare al societăţii noastre.

        Distribuţia: Eleonora Franke[18] (Mama), domnişoarele Didina Hotinceanu (Nelly), Else Neher (Maria), domnii Nicu Mihuţă[19] (Jean), Dimitrie Filip (René), Teodor Lupăşteanu ( Monseniorul Lescule). Direcţia de scenă: Nicu Mihuţă.

        La 16 noiembrie, Societatea joacă aceeaşi piesă (cu aceeaşi distribuţie), la Iţcani.

        Având în vedere succesul farsei „Familie improvizată”, obţinut în mai multe rânduri, atât în Suceava, cât şi în alte centre limitrofe, Reuniunea a reluat-o, în seara zilei de 20 noiembrie. Venitul net, de 2.000 lei, a fost donat Internatului ,,Protoiereu Vasile Cocârlă”.

        La 9 decembrie, am aranjat a XIV-a Academie muzicală, având-următorul program:

1) Mozart: Două menuete, interpretate de Aurelian Isar (flaut) şi Claudia Marceanu (pian);

2) E. Grieg: „Sonata în do-minor”, p. I şi II, interpretate de Victor Morariu (vioară) şi Otilia Peyersfeld (pian);

3) Al. Vlahuţă: „Din prag”, recitată de Dimitrie Filip;

4) Chopin: „Polonaise”, interpretată de Claudia Marceanu;

5) Händel: „Trio în fa-major”, interpretat de Otilia Peyersfeld (pian),  Leon Wachtel (vioară) şi Aurelian Isar (flaut);

6) Ciprian Porumbescu: „Noapte de primăvară”, interpretat de cvintetul format din Josefine Colonel Jarzebecki (soprană), Otilia Peyersfeld (pian), Victor Morariu (vioară), Octav Rodinciuc (tenor), Emilian Cosmovici (bariton);

7) Corul mixt al Reuniunii, dirijat de Aurelian Isar, execută: Sabin Drăgoi: „Bănăţeană”; Mihail Jora: „Foaie verde bob secară”; Nicu Popovici: „La oglindă”.

        La 13 ianuarie 1937, Reuniunea pleacă la Botoşani, cu „Fa­milie improvizata”.

        Primire frumoasă: în gară, ne-a întâmpinat Societatea muzicală „Armonia”, din acea localitate, cu cântece şi urale. Domnul Copălăuanu, dirijorul „Armoniei# botoşănene, a compus un „Bine aţi venit!”, special pentru crainicii culturali ai Sucevei.

        Seara, Teatrul Comunal „Mihai Eminescu” era arhiplin. Succes moral şi material peste aşteptări, datorită renumelui de care se bucură societatea noastră, de când cu turneele „Crai nou” (1925), „Vânzătorul de păsări” (1931) şi „Soacra domnului deputat” (1935), dar datorită şi propagandei intensive a valorosului nostru membru fondator Dr. Sergiu Drăgoi.

        Înainte de spectacol, doamna farmacist Semaca a pregătit un bufet bogat, aşteptând pe suceveni, să-i întâmpine cu toată dragostea şi os­pitalitatea.

        După reprezentaţie, Societatea muzicală „Armonia” a oferit, în onoarea Ciprianiştilor, un banchet.

        După zece zile, Societatea „Ciprian Porumbescu” se avântă, din nou, pe scena Teatrului Naţional din Cernăuţi, cu aceeaşi „Familie improvizată”, pe care a mai reprezentat-o, aici, în 20 aprilie 1934.

        Datorită propagandei făcută din vreme, sala Teatrului Naţional părea neîncăpătoare.

        Înainte de spectacol, a vorbit domnul preşedinte Ştefan Pavelescu despre rostul acestor turnee, lămurind pe cernăuţeni că Reuniunea cutreieră oraşele nu ca să ofere artă propriu-zisă (aceasta o fac teatrele noastre mari), ci ca să se achite de-o sfântă datorie faţă de memoria lui Ciprian Porumbescu, tipărindu-i ineditele, care zac în dulapurile din Muzeul „Porumbescu” din Suceava.

        Şi-ntr-adevăr, venitul net, de 8.700 lei, a fost alocat, în întregime, fondului pentru tipărirea compoziţiilor inedite ale lui Ciprian Porumbescu.

        A doua zi, 24 ianuarie, Societatea aranjează un festival naţional, în sala primăriei, cu programul următor:

1) Cuvânt introductiv, ţinut de Ştefan Pavelescu;

2) cuvânt festiv, ţinut de domnul prof. Gavril Ionescu;

3) recitări Ştefan Pavelescu şi Dimitrie Filip, şi coruri mixte, executate de corul Reuniunii („Imnul Regal”; Porumbescu: „Tricolorul”, „Deviza”, Serenada „Dormi uşor!”; Ion Vidu: „Peste deal”, cu solo tenor: Octav Rodinciuc); şi Sabin Drăgoi: „Bănăţeană”).

        La 4 aprilie, Reuniunea a reprezentat, în Storojineţ, piesa „Dracul”, de Mihail Sorbu, jucată de doamna Lydia Marceanu-Iavorschi (Nuţa) şi domnii Ştefan Pavelescu (Costache Guranda), Octavian Dârja (Bursuc), Dimitrie Filip (Victor) şi L. Mihuţă (Mârza).

        Venitul de 2.500 lei a fost menit fondului pentru tipărirea ineditelor din Ciprian Porumbescu.

        Atât domnul prefect A. Apati, cât şi domnul primar Petre Bruja au donat Reuniunii câte 2.000 lei, din partea instituţiilor ce le conduc, augmentând, astfel, fondul ineditelor cu 4.000 lei.

        Cu acest modest mănunchi de nouă manifestări culturale (şapte reprezentaţii teatrale, o academie muzicală şi un festival) comitetul s-a prezentat în faţa adunării generale din iunie 1937, care i-a dat absolutoriul cu vot de laudă.

        Tot în cursul acestui an administrativ, cu prilejul recepţiei de la prefectură (26 octombrie 1936), când corul Societăţii „Ciprian Porumbescu”, în frunte cu comitetul, s-a dus să-l felicite pe membrul ei fondator, domnul prefect Dimitrie Cojocariu, printre cuvântările ce s-au ţinut, s-a adus, în câteva rânduri, vorba de Societatea „Ciprian Porumbescu”, care, pe zi ce merge, dă dovezi tot mai temeinice că-şi are un rost bine de­terminat şi de prim ordin în viaţa artistică şi culturală a oraşului şi judeţului Suceava.

        La un moment dat, se ridică domnul Ilie Doboş-Boca, membrul nostru fondator, care spune următoarele:

        „Datori suntem cu toţii să sprijinim activitatea prodigioasă a Reuniunii „Ciprian Porumbescu”, căci această scumpă societate nu e numai a mănunchiului respectabil de 350 membri onoari, fondatori şi activi, ci e a Sucevei întregi, a românismului în genere. Şi dorinţa mea fierbinte e ca Societatea „Ciprian Porumbescu” să ajungă, cât mai curând, să-şi aibă casa ei proprie, cu sală de concerte, birouri, cameră de şedinţă, sală de repetiţii etc.

        În acest scop, fac începutul şi declar solemn că, de la 1 noiembrie a. c. (1936), şi până la săvârşirea mea din viaţă, voi da câte 100 leii lunar, pentru realizarea acestei idei”.

        Imediat, domnul Dimitrie Cojocariu a de­clarat că se înscrie, dimpreună cu doamna soţie, cu suma de 5.000 lei, sumă pe care, de ziua soţiei dumisale, Elena (21 mai 1937), a şi vărsat-o Reuniunii.

        Comitetul a discutat această sugestie a domnului Ilie Doboş-Boca şi, într-o şedinţă, a hotărât să lanseze un apel în acest sens, stabilindu-se că pot deveni ctitori ai Casei Reuniunii cei ce plătesc suma de 500 lei.

        Oamenii de bine au răspuns şi răspund cu drag acestui apel. Banii ce incurg se depun la oficiul P.T.T. Suceava, pe carnetul CEC nr. 434.

        S-au ridicat şi unele obiecţiuni: adică, având în Suceava o Casă Naţională, care are şi menirea să adăpostească toate societăţile culturale din localitate şi săşi aibă teatrul ei, nar mai fi nevoie şi de o casă a Reuniunii.

        Am răspuns la aceste obiecţiuni: Desigur că, în acest caz, o Casă a Societăţii „Ciprian Porumbescu” nu-şi mai are nici un rost. Având, însă, în vedere că vechea Societate „Casa Naţională” s-a transformat în societate pe acţiuni, aparţinând unui cerc restrâns de acţionari, iar perspectivele de a continua cu clădirea începută de Dr. Eusebiu Popovici sunt atât de cenuşii, din cauza datoriilor de milioane pentru ceea ce s-a clădit până-n prezent, Societatea „Ciprian Porumbescu” continuă cu acţiunea de adunare de fonduri pentru o casă proprie[20].

 

 

Anuarul

 

Reuniunii muzicale-dramatice

 

„Ciprian Porumbescu”

 

pe anul administrativ 1937/38

 

                                                      Onorată adunare generală[21],

        În vara aceasta, încheiem un ciclu de trei ani, petrecuţi în cuibul nostru: sediul Societăţii din edificiul Primăriei, pe care-l avem, datorită bunăvoinţei domnului Gheorghe Doroftei, fost primar al Sucevei.

        În cursul acestor trei ani, s-a pus ordine desăvârşită în averea Reuniunii, pe care am adunat-o de prin diferite locuri, pe unde era împărţită, sporind-o considerabil. Astăzi, cine intră în localul Reuniunii, e impresionat plăcut de ordinea şi estetica[22] ce domnesc în cele două încăperi: sala de şedinţe şi sala de repetiţii.

        Membrii Societăţii (peste 400), de toate categoriile (onorari, fondatori şi activi), sunt mai ataşaţi de Reuniune şi vin cu mai multă plăcere la sediul ei, să împrumute cărţi, să răsfoiască colecţiile de reviste, să admire albumele care stau pe masă şi să vadă bogăţia picturilor (Ion Cârdei, Dimitrie Loghin, Silvia Bendas-Biesadovschi, Teodor Lupăşteanu etc.) şi a fotografiilor din cabinet, care împodobesc pereţii.

        Şi comitetele ultimilor trei ani au căutat, prin toate mijloacele, să creeze, pentru membri, o cât mai mare atracţie şi să le dea o deosebită atenţie, prin acele calde felicitări, de sfintele sărbători ale Crăciunului şi ale Anului Nou, precum şi prin urările de sănătate, la diferite prilejuri (zile onomastice, natale, nunti, botezuri), apoi prin serenade etc. Ca să poţi realiza cât mai multe lucruri frumoase, e absolută nevoie de această osmoză sufletească între comitet şi  plen.

        Pe lângă această străduinţă de închegare sufletească, să vedem, acum, care sunt manifestările Reuniunii, pe teren artistic şi cultural, din anul administrativ expirat, căci, oricâtă ordine şi estetică ar domni în localul Ciprianist, oricâtă bogăţie ne-ar înveseli ochii în cele două camere, oricâtă armonie ar stăpâni sufletele reuniuniştilor, trebuie să realizăm măcar o cât de mică părticică din vastul program al acestei societăţi, care, numai astfel, îşi poate justifica restul existenţei sale.

        Deci, deşi vacanta cea mare (Iulie şi August) e menită, de obicei, odihnei şi pregătirii programului de activitate pentru anul administrativ următor, societatea noastră, totuşi, şi-a inaugurat seria de manifestări, prin participarea la dezvelirea bustului lui Ciprian Porumbescu din Stupca, în 22 august 1937.

        Bustul acesta (executat de stupcanul Gheorghe Bilan[23]), diplomat al Academiei de Belearte Bucureşti şi elevul maeştrilor O. Han, D. Paciurea şi Medrea)[24], a fost ridicat numai din ofrandele Asociaţiei Intelectualilor Stupcani, Reuniunea noastră contribuind şi ea cu suma de una mie lei.

        Comitetul şi corul societăţii noastre au pornit, în dimineaţa zilei de 22 august, spre mormântul lui Ciprian Porumbescu din Stupea. La slujba ce s-a oficiat în sobor (A. Soroceanu, parohul satului, A. Brăteanu, S. Brăteanu, A. Sabin şi Butnariu), corul nostru, dirijat de Aurelian Isar, a dat răspunsurile.

        După serviciul divin, s-a oficiat un parastas, la mormântul lui Ciprian Porumbescu, iar de aici, cortegiul impunător s-a îndreptat spre şcoală, unde s-a desfăşurat solemnitatea dezvelirii bustului. Cu acest prilej, corul Reuniunii a dat răspunsurile şi a cântat „Pe-al nostru steag”, „Tricolorul” şi „Imn festiv” („O, sfântă zi, o  zi de sărbătoare”[25]).

        În calitate de preşedinte, am vorbit despre Ciprian Porumbescu, înfăţişându-l ca cea mai comprehensivă sinteză a neamului nostru, precum şi despre rolul Reuniunii întru răspândirea muzicii ciprianiste.

        După-amiază, la ora 5, în cadrul şezătorii, organizată de intelectualii stupcani, corul nostru s-a produs cu un buchet de 20 cântece (Ciprian Porumbescu: „Deviza”, „Tricolorul”, „Cântecul Margaretei”, „Cântec de primăvară”; N. Oancea: „Cântecul lui Gheorghiţă”; I. Chirescu: „Cântecul cucului”; I. Vidu: „Vara grânele se coc”; D. Cuclin: „Dor, dorule”; Gh. Cucu: „Haz de necaz”; T. Popovici: „La oglindă”; G. Muzicescu: „Marş Regal”; M. Jora: „Foaie verde bob secară”; D. Dimitriu şi Şt. Popescu: „Fata mamei”; N. Oancea: „Lângă leagăn”; I. Chirescu: „Cântec de leagăn”; Sabin Drăgoi: „Bănăţeana” şi „Cătălina”; I. Vidu: „Răsunetul Ardealului” (solo tenor Octav Rodinciuc); Sabin Drăgoi: „Lasă lumea”; T. Brediceanu: „La şezătoare”).

        A doua manifestare a Reuniunii noastre a avut loc în 25 sep­tembrie, când am sărbătorit, printr-un festival artistic-literar, împlinirea unui sfert de veac de la moartea lui I. L. Caragiale.

        Programul acestui festival a fost:

1) „Durabilitatea şi actualitatea comediilor lui Caragiale”, conferinţă ţinută de Ştefan Pavelescu;

2) Corul Societăţii „Ciprian Porumbescu”, dirijat de Aurelian Isar, a executat şase piese: Porumbescu: „Deviza”; Sabin Drăgoi: „Doina”; G. Cucu: „Haz de necaz”; D. Cuclin: „Dor, dorule”; Vidu: „Răsunetul Ardealului” (solo tenor: Octav Rodinciuc) şi G. Muzicescu: „Marş Regal”;

3) Lecturi din Caragiale: Ştefan Pavelescu – schiţa „25 de minute”, şi Octavian Dârja – „Moartea protestantului”, baladă medievală.

         În partea a doua a programului, s-a jucat „O soacră”, farsă într-un act, de I. L. Caragiale, interpretată de domnişoarele: Else Neher (Liza), Filomela Costaş (Fifina) şi Emilia Nemeş (Iulia), apoi domnii Ştefan Pavelescu[26] (Peruzeanu), Dimitrie Filip (Furtunescu) şi Gheorghe Ruptaş (Victor). Direcţia de scenă: Ştefan Pavelescu; regizoratul: domnişoara Miţi Franke şi Christea Saco; sufleor: Octavian Dârja.

        Piesa s-a jucat în decoruri noi, care ne-au costat 2.500 lei.

        La 10 octombrie, societatea noastră a descins în Adâncata Sucevei, pentru a da concurs Căminului cultural „Profesorul Ştefan Pavelescu”. Din cauza ploii ce nu mai ostoia, nu ne-am putut desfăşura întreg programul, în curtea şcolii, aşa cum se pregătise. Reducând o parte din program, am făcut şezătoarea într-o clasă a şcolii.

        Aici, au recitat poezii Filomela Costaş („Duşmancele”, de George Coşbuc) şi Octavian Dârja („Mămăliga, cozonacul şi plugarul”, de Vasile Militaru); corul, condus, de astă dată, de sub-dirijorul Reuniunii, domnul Leonte Burac, a cântat acelaşi mănunchi de piese, care au fost executate la Stupca (în 22 august 1938), iar Ştefan Pavelescu le-a vorbit sătenilor despre: „Legăturile ce trebuie să existe între săteni şi intelectuali”.

        Adâncăţenii, sătui (ca toată lumea, de altfel) de frământările politice din ultima vreme şi de sforăitoarele vorbe ale diferiţilor vânători de voturi, s-au ales cu adevărată şi binefăcătoare baie sufletească, de pe urma acestei şezători poporale.

        La 17 octombrie, domnul prof. univ. Leca Morariu, valorosul nostru membru onorific, fundator şi activ, a ţinut o conferinţă, vorbindu-ne despre „Şase versuri de Eminescu” („Se bate miezul nopţii”) A fost o ilustrare unică de felul cum trebuie citită şi în­ţeleasă opera lui Mihai Eminescu.

        În 6 noiembrie, domnul institutor Dumitru Marcu, din Gura Humorului, ne-a vorbit despre „Sunt filosofii de vreun folos omenirii?”.

        La 20 noiembrie, domnul prof. Ştefan Pavelescu a conferenţiat despre „Două decenii de la moartea lui Calistrat Hogaş”.

        În ziua de 4 decembrie, domnul Dr. Rudolf Gassauer, mem­brul nostru fundator şi activ, ne-a surprins cu o prelegere rară, de-un palpitant interes „Suceava muzicală de altădată”, dezgropând, astfel, o pagină uitată în vraful anilor trecuţi. E vorba, adică, de vechiul „Suczawaer Musikverein”, condus de Ştefan Nosievici, primul profesor român la Liceul „Ştefan cel Mare”.

        Corul Liceului „Ştefan cel Mare”, dirijat de domnul prof. Dimitrie Sotniţchi, a cântat „Tătarul” şi „Drum bun, doba bate”, de Ştefan Nosievici.

        Conferinţa domnului Dr. Rudolf Gassauer am publicat-o în Editura Reuniunii, în 500 exemplare. Din vânzarea acestei lucrări, am realizat un venit de peste 2.000 lei, menit pentru fondul ineditelor lui Ciprian Porumbescu.

        În seara zilei de 11 decembrie 1937, acelaşi Dumitru Marcu, ataşat sufleteşte de mişcarea culturală a Sucevei, a venit în mijlocul nostru, conferenţiindu-ne despre „Psihanaliză”. Cu această manifestare, ne-am încheiat activitatea de înainte de sărbătorile Crăciunului.

        Reluând, în 29 ianuarie 1938, firul prestaţiilor artistice şi culturale, Ştefan Pavelescu conferenţiază despre „Douăzeci de ani de la moartea lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea”.

        Împlinindu-se, anul acesta, 70 de ani de la naşterea lui I. Al. Brătescu-Voineşti, comitetul Societăţii noastre a hotărât să sărbătoreasca acest eveniment, prin două conferinţe festive.

        Conferinţele au fost ţinute de Ştefan Pavelescu: prima, în 18 februarie („Începuturile literare ale lui Brătescu-Voineşti”), iar a doua, la 13 martie („Analiza operei lui Brătescu-Voineşti”).

        Cu această ocazie, comitetul nostru i-a adresat jubilarului calde felicitări, la care decanul nuvelei româneşti a răspuns cu următoarele rânduri:

 

        „Domnule Preşedinte,

        Sunt adânc mişcat şi foarte măgulit de cuvintele şi urările ce-mi exprimaţi, prin adresa Reuniunii din 13 februarie a. c. Asemenea manifestări de dezinteresată dragoste sunt cea mai preţioasă răsplată ce şi-ar putea-o dori un scriitor.

        Vă rog să primiţi şi să transmiteţi tuturor membrilor Reuniunii viile mele mulţumiri pentru nepreţuitul omagiu ce-mi aduc şi, urând Cercului Domniilor Voastre deplină propăşire şi prosperare, Vă rog să primiţi expresia celor mai alese sentimente.

Bucureşti, 21 Februarie 1938.                           Brătescu-Voineşti”.

 

        La 20 martie 1938, domnul Dumilru Marcu ne vine cu o a treia conferinţă („Psihanaliza”), care a trezit un viu interes în rândurile auzitorilor suceveni.

        La 12 martie 1938, ne-am prezentat în faţa publicului sucevean, cu a XV-a Academie muzicală, având următorul program:

1) Drdla: „Serenadă”, interpretată de Elena Cojocariu (pian) şi Victor Morariu (vioară);

2) Ciprian Porumbescu: „O seară la stână”, cântată la pian de Lily Tăutu-Simionovici;

3) G. Verdi: arie din „Rigoletto” , interpretată de Dorel Anastasiu, de la Conservatorul de muzică din Iaşi (tenor);

4) Ciprian Porumbescu: „Dorul” , interpretată de Victor Morariu (vioară);

5) Grünfeld: „Serenadă”, executată de Lily Tăutu-Siminovici (pian);

6) „Crizantemele” şi „Poveste veche”, romanţe interpretate de Dorel Anastasiu (canto);

7) Ciprian Porumbescu: „Tempi passati”, nocturnă interpretate de Lily Tăutu-Simionovici (pian) şi Victor Morariu (vioară);

8) Romanţe interpretate de Dorel Anastasiu (canto); Bizet: „Piscatore dei perle”, interpretată de Dorel Ana­stasiu (canto). Acompaniamentul la pian, la punctele 4, 5, 6 şi 8, la făcut Lily Tăutu-Simionovici.

        În timpul sărbătorilor Crăciunului, ne-am gândit că societatea noastră, care are trecute la răboj atâtea fapte artistice şi culturale, considerând că, în iulie 1938, se împlinesc 35 ani de la înfiinţarea ei, ar putea să se prezinte în faţa microfonului, de unde să difuzăm, în largurile scumpei noastre ţări, viaţa şi, mai ales, opera lui Ciprian Porumbescu.

        Începând, deci, cu ianuarie 1938, comitetul societăţii noastre a îndrumat pregătirile necesare în acest sens. Astfel, am apelat la toţi cântăreţii mai de seamă din Suceava, care au răspuns cu dragă inimă.

        Intenţia noastră a fost să creăm, cu prilejul acesta, un cor mare, de vreo 70-80 persoane, care să stea permanent la dispoziţia societăţii şi să ne putem manifesta oricând şi oriunde.

        Va să zică, cu 8 ianuarie, au început repetiţiile pentru cele două manifestări de la Radio, care ni s-au fixat, la cererea noastră, în zilele de 9 aprilie (în cadrul „Orei străjerilor”) şi de 10 aprilie („Concert Porumbescu”, cu prilejul împlinirii a 35 de ani de existenţă a societăţii noastre, în cadrul „Orei corurilor”).

        Munca a fost extrem de grea. Cei ce-au fost sinceri şi nedespărţiţi colaboratori ai comitetului au avut ocazia să se convingă de acel lucru. Repetiţiile continuau cu febrilitate, fiind o afluenţă de cântăreţi. Mirajul Bucureştilor era un real stimulent, în privinţa punctualităţii. Şi domnul Aurelian Isar, neobositul şi competentul nostru dirijor, deşi încă nerestabilit deplin, de pe urma unei boli grele, a fost permanent la datorie, muncind cu acelaşi elan şi cu aceeaşi cunoscută îndelungă răbdare.

        Pentru a verifica ori de piesele muzicale sunt bine puse la punct, am dat, în 3 aprilie, un Concert „Porumbescu” în sala „Dom Polski”.

        Cuvântul de deschidere a fost ţinut de Ştefan Pavelescu, lămurind rostul pasului nostru spre Bucureşti: răspândirea, în cercuri tot mai largi, a vieţii şi a operei lui Ciprian Porumbescu, dar şi  cunoaşterea activităţii societăţii noastre.

        Corul a executat, apoi: 1. „Pe-al nostru steag”, 2. Serenada „Dormi uşor!”, cu solo mezzo-soprană Elisa Manug-Tabacaru; 3. „Tricolorul”, 4. „Oda ostaşilor români”, 5. „Cântecul Margaretei”, 6. „Frunză verde foi de nalbă”, cu solo soprană Elisa Manug-Tabacaru, 7. „Tatăl nostru”, aranjat pentru cor mixt de prof. Eugen Isar (Botoşani), 8. „Cântec de primăvară”, 9. „Frunză verde mărgărit”, cu solo soprană Elisa Manug-Tabacaru, la pian Virginia maior Curiş, 10. „Cât îi ţara românească”, cu acompaniament de pian Virginia maior Curiş, 11. „Adusu-mi-am aminte”, 12. „Românul”, cor bărbătesc, 13. „Balada” şi 14. „Reveria”, interpretate de Leon Wachtel (vioară) şi Virginia  maior Curiş (pian), 15. „În aste haine”, aria Anicăi din „Crai nou”, interpretată de Eliza Manug-Tabacaru (canto) şi Virginia maior Curiş (pian); 16. „Noapte de primăvară”, cvintet, compus din Leopoldine colonel Jarzembicki (soprană), Octavian Rodinciuc (tenor), Dimitrie Dimitrov (bas), Leon Wachtel (vioară) şi Virginia maior Curiş (pian).

        După concert, cei competenţi în materie de muzică şi-au dat verdictul: putem să ne înfăţişăm liniştiţi în faţa microfonului, corul fiind bine închegat şi programul pus la punct.

        Dar, din capul locului, se punea problema transportului pe C.F.R. Să pleci, cu 80 persoane, la Bucureşti, să le plăteşti dru­mul, să-i încartiruieşti, să le dai masă, nu-i glumă.

        Datorită largii solicitudini din partea Comandantului „Străjii Ţării”, domnul Teotif Sidorovici, şi a devotaţilor dumisale colaboratori, am obţinut gratuitate pe C.F.R., accelerat, dus şi întors. E un nepreţuit avantaj, fără de care deplasarea noastră la Bucureşti ar fi fost imposibilă. Deci, socotim numai jumătate de bilet, dus şi întors, pentru 80 de: per­soane, iată că drumul ne-ar fi costat cel puţin 48.000 lei; dar având în vedere că vreo 30 de corişti n-aveau reducere, suma totală pe C.F.R. se ridică la 72.000 lei. Dacă mai adăugăm şi alte avan­taje, pe care le-am avut în cursul celor două zile, cât am stat în Bucureşti, putem spune că „Straja Ţării” ne-a acordat un ajutor de ­cel puţin 80.000 (optzeci de mii) lei.

        Pentru această mare binefacere, reuniunea noastră rămâne veşnic îndatorată Comandantului „Străjii Ţării”.

        Dar nu putem trece cu vederea şi ajutorul de 9.000 (nouă mii) lei, pe care domnul Leontie Moţoc, primarul Sucevei, entuziastul nostru membru activ şi fondator, ni l-a acordat din fondul cultural (atât de costeliv !) al primăriei.

        E un gest pe care-l înregistrăm cu vie satisfacţie şi mulţumită.

        Deci, în seara zilei de 8 aprilie, ne-am aşternut drumului, spre Capitala Ţării. A doua zi, 9 aprilie, orele 6.30, dimineaţa, am descins din vagon, pe peronul Gării de Nord, unde am fost întâmpinaţi şi cordial salutaţi de domnul căpitan Marin Georgescu, delegatul „Străjii Ţării”, şi de domnul Dr. Ilie Ţabrea, preşedintele „Asociaţiei Bucovinenilor” în Bucureşti.

        A răspuns domnul preşedinte Ştefan Pavelescu, în numele Reuniunii şi al Sucevei culturale, mulţumind tuturor pentru calda bineventare.

        Manifestarea noastră, în cadrul „Orei Străjerilor”, şi, în după-amiaza aceleiaşi zile, a fost un triumf.

        Scenariul radiofonic al domnului Atanasie Mitric („Viaţa şi opera lui Ciprian Porumbescu”), plastica biografiere a autorului operetei „Crai nou”, de la vârsta de 6 ani, până la moarte, a fost interpretat de danele: Maria Velehorschi (Emilia Porumbescu), Lucreţia Palamar (micul Ciprian), Else Neher (servitoarea), Gheorghe Doroftei (Schlötzer), Vespasian Velehorschi (Iraclie Porumbescu), Dimitrie Filip (liceanul Ciprian), Octavian Rodinciuc (studentul Ciprian, la Viena), Octavian Dârja (Mayer), Dragoş Sotniţchi (Ciprian şi Valentin), Ştefan Pavelescu (crainicul).

        Au colaborat, apoi, doamna Virginia Curiş (pian) şi domii Victor Morariu şi Arborel Berariu (vioară), iar corul Reuniunii, dirijat de domnul Aurelian Isar, a executat toate piesele indicate de autor în scenariu („Tricolorul”, „Pe-al nostru steag”, „Românul”, „Tatăl nostru”, „Hora detrunchiaţilor”, „Măi ciobane de la oi”, „Adusu-mi-am aminte”, „Sfinte Dumnezeule”, „Veşnica pomenire”, „Cât îi ţara românească”, „Cântec de primăvară” etc.).

        După această producţie, unică în felul ei, au venit să ne felicite: acelaşi entuziast străjer, domnul căpitan Marin Georgescu, dar şi Ciprian Raţiu, nepotul de soră al marelui Ciprian, de prezent magistrat la Tribunalul Ilfov, precum şi toţi  bucovinenii noştri, care petrec în Bucureşti şi care ne-au învăluit cu toată atenţia şi dra­gostea, pe fot timpul petrecerii noastre în Capitală.

        A doua zi, 10 aprilie, ora 7, după-amiază, ne-am prezentat în cadrul „Orei corurilor”. Domnul preşedinte Ştefan Pavelescu a vorbit despre ,,35 ani de la întemeierea Societăţii „Ciprian Porumbescu”, în care a schiţat eta­pele mai însemnate, străbătute de Reuniune, de la 1903, până la 1938. Apoi, corul s-a produs cu mănunchiul de 14 piese mixte şi bărbă­teşti (vezi programul executat la 3 aprilie în Suceava). Doamnana Elisa Manug-Tabacaru a cântat, cu aceeaşi frăgezime şi nuanţare, iar doamna Virginia maior Curiş s-a vădit, din nou, ca o valoroasă pianistă.  

        Reuniunea s-a bucurat şi de preţiosul concurs al Orchestrei Radio, condusă de maestrul Th. Rogalschi, care a executat uvertura la opereta „Crai nou”, precum şi de colaborarea neprecupeţită a celebrului violonist Constantin Bobescu, al doilea dirijor al Orchestrei Radio, care ne-a cântat nemuritoarea „Baladă”, de Ciprian Porumbescu.

        Şi de astă dată, am înregistrat un frumos succes.

        După concert, ne-am fotografiat, în chiar sala de emisiune. Cele două fotografii se găsesc, încadrate, în cabinetul Societăţii: una ne înfăţişează corul, având în mijloc pe domnii Atanasie Mitric şi Constantin Bobescu, iar a doua, corul, dimpreună cu grupul de bucovineni, în frunte cu venerabilul consilier patriarhal, Părintele Gheorghe Velehorschi.

        Cu această ocazie, trebuie să exprimăm toată gratitudinea noastră domnului Teofil Sidorovici, Comandantul „Străjii Ţării”, care ne-a acordat gratuitatea pe C.F.R., iar prin delegaţii dumisale, domnii Tiberiu Crudu, Căpitan Marin Georgescu, Constantin Botezatu şi Maior Nicolae Demetriu, ne-au făcut atâtea înlesniri în Capitală (încarctiruire, masă, transport cu automobilul „Străjii Ţării” etc.). La fel, mulţumirile noastre se îndreaptă către „Cercul Bucovinenilor” din Bucureşti, în frunte cu domnul Dr. Ilie Ţabrea, care n-au precupeţit nici o jertfă.

        Calde mulţumiri merită domnul Ştefan Andronic, care, tot timpul, a stat la dispoziţia Ciprianiştilor, îngrijind să-i conducă pe la cvartire, ia masă şi pe la muzeele din Bucureşti; domnul Ionel Scafa, administratorul acestui turneu, s-a dovedit cât se poate de expeditiv, înţelegând să facă faţă tuturor împrejurărilor.

        Împodobiţi cu laurii acestor două succese, am luat drumul spre Suceava. În tren, bucurie, elan, promisiuni şi legăminte sfinte de colaborare prodigioasă.

        Gratitudinea noastră se îndreaptă, apoi, către doamna Eliza Manug-Tabacaru, membra noastră activă, pentru truda şi cheltuielile ce le-a avut-o cu cele trei manifestări (3, 9 şi 10 aprilie); remarcăm că domnia sa a suportat toate cheltuielile cu deplasarea Cernăuţi-Suceava (tur-retur), apoi Cernăuţi-Suceava şi Bucureşti-Cernăuţi, în total vreo 1.600 lei, refuzând să ia vreun ban de la Reuniune. E un gest frumos, pe care-l subliniem din toată inima şi-l dăm drept pildă.

        Mulţumiri i se cuvin şi membrului nostru activ, avocatul Dimitrie Dimitrov, din Cernăuţi, care ne-a dat concursul, suportând şi domnia sa cea mai mare parte din spesele de deplasare.

        Mulţumim, în sfârşit, celorlalţi membri activi, care au contribuit la deplina reuşită a acestor manifestări: doamnei Leopoldine Col. Jarzembicki, doamnei Virginia Curiş, domnilor Dr. Victor Morariu, Arboret Berariu, Octavian Rodinciuc, Dr. Leon Wachtel, precum şi restului de corişti, care au secondat comitetul în întreprinderile lui.

        La 14 mai, domnul prof. univ. Leca Morariu ne conferenţiază „Despre stil” (în locul conferinţei anunţate, „Bucovineanul Nicu Gane”). Domnia sa e unul din cei mai fervenţi reuniunişti, care ne sprijină cu dragă inimă, ori de câte ori îi solicităm concursul.

        În pa­ginile revistei dumisale, „Făt-Frumos”, trece la răboj orice manifestare de-a Reuniunii, încurajându-ne mereu. În prezent, domnia sa lucrează la al doilea monument, ce stăm să-l ridicăm lui Ciprian Porumbescu, în cursul anului 1939: „Viaţa şi opera lui Ciprian Porumbescu”, pe care vom tipări-o în editura Reuniunii[27].

        În acest moment, nu pot trece cu vederea un gest al intelectualilor din Adâncată Sucevei, în frunte cu domnul director şcolar Ion Băncescu, care, fie vreme rea sau bună, n-au fost nicicând lipsă la apel, ori de câte ori am aranjat ceva. Cinste lor! Cu atât mai mult cinste lor, cu cât, la unele manifestări de-ale Reuniunii, nu vedeai decât vreo câţiva membri de-ai noştri, care sunt în Suceava.

        În fine, a şaptesprezecea manifestare culturală din acest an administrativ e academia muzicală de aseară (Sânziene, 24 iunie 1938), care a avut următorul program:

1) Cuvânt introductiv, ţinut de Ştefan Pavelescu, preşedintele Reuniunii;

2) Ciprian Porumbescu: „Crai nou”, potpuriuri interpretate de Lily Tăutu-Simionovici (pian);

3) Chopin: „Fantaisie”, executată de Elena Simon (pian);

4) Haydn: „Trio”, cântat de Victor Morariu (vioară), August Karnet (pian) şi Leca Morariu (violoncel);

5) Zaharia Bârsan: „Balada lui Zefir” din „Trandafirii Roşii”, recitată de Nicu Mihuţă, de la fostul Teatru Naţional din Cernăuţi, acompaniat, în surdină, la pian, cu „Tempi passati”, de Ciprian Porumbescu, de Lily Tăutu-Simionovici;

6) Mozart: „Sonata nr. 6”, interpretată de Arborel Berariu (vioară) şi Lily Tăulu-Simionovici (pian); Bellini: „Norma” (trio) , interpretată de Victor Morariu (vioară), August Karnet (pian) şi Leca Morariu (violoncel);

7) George Topârceanu: „În jurul unui divorţ”, recitată de Nicu Mihuţă.

        Acestui întreg mănunchi de preţioşi colaboratori îi aducem, şi din acest suprem for al Societăţii „Ciprian Porumbescu”, cele mai sincere mulţumiri.

        Va să zică, în cursul acestui an administrativ 1937/38, am organizat un concert poporal, un festival literar-muzical-teatral, o şezătoare culturală, zece conferinţe, două academii muzicale, două concerte Porumbescu (Suceava şi Bucureşti) şi o reprezentare teatrală-muzicală, radiodifuzată.

        Nu pot să nu relev, cu toată atenţiunea şi bucuria, munca şi interesul deosebit al unui membru fondator şi activ de departe de noi şi, totuşi, de atât de aproape, anume domnul director şcolar Ion Vicoveanu, din Vicovul de Jos, care întreţine o vie corespondentă cu societatea noastră, interesându-se, îndeaproape, de orice acţiune întreprindem.

        Ba, mai mult, domnia sa ne-a copiat, până acuma, o mulţime de piese, bună oară „Crai nou”, „Cisla”, „Candidatul Linte”, „Tabăra Română” şi altele de Ciprian Porumbescu, apoi piese de D. Para, Isidor Vorobchievici etc., precum şi orice fel de piese muzicale i-am solicitat, fără să ne ceara nici o recompensă pentru atâta osteneală. Ţin să menţionez, în faţa onoratei adunări generale, că domnul Ioan Vicoveanu, nepreţuitul nostru membru fondator şi activ, dispune de cea mai bogată bibliotecă muzicală din Bucovina, ba poate din întreaga ţară, având complet pe toţi compozitorii români. Dacă se întâmplă să nu aibă vreo piesă oarecare, fie cât de mică, din colecţia cutărui compozitor, atunci nu are odihnă, până ce n-o află, cumpărând-o sau copiind-o. Compozitori, melomani (Leca Morariu, de exemplu) şi dirijori de marcă (I. Chirescu, bună oară) abat pe la Vicovul de Jos, spre a cerceta acest muzeu al compozitorilor noştri români.

        E o mândrie deci pentru Reuniune de a-l avea ca membru.

        Acesta e mănunchiul de realizări, cu care ne prezentăm înaintea dumneavoastră, ca să justificăm, astfel, alegerea noastră de acum anul, declarând că am fi făcut mai mult, dar grele şi multiple au fost piedicile ce ni sau pus în cale.

*

        Comitetul societăţii noastre a mai publicat a doua inedită a lui Ciprian Porumbescu „Lăsaţi-mă să cânt în pace!” (fascicola XIII), pentru canto şi pian, şi a retipărit „Hora Braşovului” (fascicola XIV), pentru pian. Spesele, cu ambele compoziţii: 16.167 lei.

        În cursul ultimilor trei ani, comitetul nostru a înţeles să împo­dobească masa cu următoarele albume (legate toate în pânză şi piele, cu inscripţii aurii):

1) Albumul cu scene din piesele jucate;

2) Albumul membrilor Reuniunii;

3) Albumul lui Ciprian Porumbescu şi al familiei sale;

4) Albumul compozitorilor români şi străini;

5) Ecouri în presă despre manifestările Reuniunii;

6) Albumul acto­rilor şi cântăreţilor români;

7) „Cartea vizitatorilor” societăţii noastre, care, mânecând la Suceava, abat şi pe la sediul Reuniunii ,,Ciprian Po­rumbescu”, acest amvon de faptă românească, unde-şi aştern impresiile.

        Onorată adunare generală,

        Având convingerea că ne-am achitat, măcar în parte, de mi­siunea grea ce ni s-a încredinţat, Vă rog, în numele comitetului, să binevoiţi a ne da absolutoriul.

                                                                              Suceava, 25 iunie 1938.

 

NOTĂ: Iconografia Istoriei muzical-dramatice a Sucevei este inserată în aceeaşi categorie.

        Încă nu am hotărât dacă voi încredinţa aceste pagini tiparului. Încă nu sunt convins că o epocă a culturnicilor diriguitori Horvat Petre, Brăteanu Călin şi Filip Sorin merită astfel de încredinţări. Inutile, pentru creieraşele lor înnăscut ofilite. 

 



[1] Reportaj scris de Victor Morariu – n.r.

[2] Compus din: domnii Ilarion Berezniţchi şi Ştefan Pavelescu, din partea Reuniunii, apoi doamna Elena Cojocariu, Prefectul Vasile Ienceanu, Primarul Nicolae Caba, prof. univ. Victor Morariu, Inginerul Voloşciuc, Aurelian Isar şi Ion Cârdei.

[3] Cântat, întâia oară, la inaugurarea Muzeului „Porumbescu” din Suceava (21 octombrie 1928), când a apărut şi textul în „Făt-Frumos”.

[4] S-a născut, în 24.07.1904, la Cernăuţi, murind, în 21.04.1981, la Ansbach în Germania. Autor al unui aforism de excepţie, „Biserica face legătura între folclor şi artă, între popular şi savant”, George cav. de Onciul, compozitor cernăuţean cu un bogat palmares, a publicat, printre altele, şi câteva cărţi de muzicologie, „Istoria muzicii / până la apariţia stilului melodiei acompaniate în Evul Nou” I, II (1929), „Din trecutul muzical al Bucovinei” (1932), „Îndreptar în studiul muzicii româneşti” etc.

[5] Gheorghe Ruptaş a jucat în următoarele 24 piese: Ion şi Talpă („Doi morţi vii”); ciubotarul („Creditorii”); Victor („O soacră”); Hagi-Pană („Trei crai de la răsărit”); Belcescu („Soacra domnului deputat”) ; Pristanda („O scrisoare pierdută”); Rică Venturiano („O noapte furtunoasă”); Jupân Jacques („Avarul”), Eftimiţa („Conu Leonida faţă cu reacţiunea”); Luca („Doctor fără voie”); Conovăţ („Extemporalul”); Colivescu („Florin şi Florica”); Arghira („Moştenire de la răposata”); Sloftovici („Deputatul tatei”); Bohrmann şi grefierul („Prostul”); Knickebein („Vânt de primăvară”); Safir Balaur („Nobila cerşetoare”); Mârza („Dracul”); Scorman („Anonimul”); Tănasă („Familie improvizată”); Dahina („Cuiul lui Pepelea”); Plictichide („Beizadea Epaminonda”); Chiosa („Baba Hârca”); Amareti („Vânzătorul de păsări”); Regendank („Institutorii”).

[6] „Glasul Bucovinei”, 10 decembrie 1933

[7] Statutul acesta s-a tipărit în toamna anului 1935, în 500 de exemplare, de către Reuniune şi se poate obţine, la sediul Societăţii, cu preţul de 5 lei.

[8] „Glasul Bucovinei” din 4 februarie 1934

[9] Sylvia Culin a interpretat (1929-1934) următoarele nouă roluri: Aglaia („Creditorii”) ; Florica („Florin şi Florica”); Jeta („Vânzătorul de păsări”); Smărăndiţa („Rămăşagul”); Rodica („Anonimul”); Aneta („Familie improvizată”); Tincuţa („Cinel-Cinel”); Mariţa („Trei crai de la răsărit”) şi, în sfârşit, rolul Adelinei Dorian („Nobila cerşetoare”).

[10] În text, „b.o.”, ca şi în rândurile anterioare – n.r.

[11] Iată care a fost odissea Reuniunii, până la data aceasta: de la Hotel Langer, la Hotel „Central”, Liceul de băieţi, Casa Naţională, Liceul de fete şi, apoi, la Şcoala primară de băieţi.

[12] Dumitru Filip a jucat în următoarele piese: „O soacră” (Furtunescu), „Pescuitorul de umbre” (René), „Soacra domnului deputat” (Dumbrăveanu( „Se face ziuă” (Crişan), „Dracul” (Victor), „La Turnu-Măgurele” (Doctorul).

[13] XXV, p. 97, sub semnătura „vimo”, adică Victor Morariu.

[14] Actualul Palat Administrativ – n.r.

[15] Revedere care a avut loc în 19 mai a aceluiaşi an.

[16] Acelaşi Th. Rogalski, care, de 10 Mai 1938, ne-a surprins atât de plăcut cu orchestraţia puternicului „Altarul Mănăstirii Putna”, cântat de corul „Asociaţiei văzătorilor”, la radio.

[17] Originalul se află în cabinetul Societăţii ,,Ciprian Porumbescu”.

[18] Eleonora Franke a interpretat, în răstimpul de la 1927, până la 1937, următoarele nouă roluri: Axinia („Beizadea Epaminonda”), Doamna State („Anonimul”). Schirmer („Prostul”), Madame Franz („Rămăşagul”), Mama („Pescuitorul de umbre”), Tarsiţa („Soacra domnului deputat”), Zinca („Familie improvizată”), Doamna Knickebein („Vânt de primăvară”) şi Adelaida („Vânzătorul de păsări”).

[19] Nicu Mihuţă a interpretat, în intervalul 1925-1937, următoarele 15 roluri: Lascu („Baba Hârca”), Gheorghe („Năpasta”), Furtunescu („O soacră”), Protopopescu („Soacra domnului deputat”), Petrică („Trei crai de la răsărit”), Mucalidi („Beizadea Epaminonda”), Felix („Vânt de primăvară”), Ducele de Bligny („Mândrie şi amor”), Wilibald („Prostul”), Flemming („Institutorii”), Elevul Ionescu („Extemporalul”), Jean („Supremul argument”, de George Voevidca), Ciripilă („Moştenire de la răposata”), Mandragiu („Nodul gordian”), Tudorică („Deputatul tatei”) şi Jean („Pescuitorul de umbre”).

[20] Ulterior, în 1937, „Casa Naţională” a încheiat un contact cu Fondul Bisericesc, urmând ca acesta să achite datoriile vechi şi să avanseze o sumă de 10-12 milioane pentru continuarea şi terminarea edificiului „Casei Naţionale”. În caz că contractul acesta se realizează, Reuniunea va urma să-şi schimbe planul, în sensul că, cu sumele colectate, să-şi cumpere acţiuni la „Casa Naţională”.

[21] Raportul preşedintelui Ştefan Pavelescu, ultimul raport al Reuniunii – n.r.

[22] Vezi b. o. „Făt-Frumos”, XIII, p. 78.

[23] Menţionăm şi alte lucrări ale acestui tăcut şi modest dăltuitor al gândului încremenit în piatră: „Simion Florea Marian”, bust ridicat de Ateneul Român Su­ceava (12 octombrie 1935); „Nicolae Cicone”, întemeietorul Societăţii „Fărăşerotul” din America, dezvelit în comuna Fraşari, judeţul Durostor; „Adam şi Eva”, „Sfarmă-Piatră”, „Cap de expresie”, „StrâmbăLemne”, „Ştefan cel Mare”, la Liceul ,,Ştefan cel Mare” din Suceava, dezvelit la 3 octombrie 193t etc. Cele mai multe din aceste lucrări au fost primite la Sa­lonul Oficial Bucureşti şi apreciate de cei mai competenţi artişti în materie de sculptură.

[24] George Bilan s-a născut, în 17.05.1907, la Stupca, murind în 1973, la Bucureşti. Discipol al primului sculptor al Bucovinei, Ioan Pâşlea, dar şi profesorilor săi Oscar Han, Dimitrie Paciurea şi Corneliu Medrea, George Bilan a rămas în memoria locurilor mai ales prin portretistică, bustul lui Simion Florea Marian (1935), bucurându-se de cea mai largă notorietate, alte două busturi cunoscute fiind cel al lui Ştefan cel Mare, amplasat în colegiul sucevean care poartă numele voievodului, şi cel al lui Ciprian Porumbescu (1937) din Supca – n.r..

[25] Acelaşi imn, care s-a cântat la dezvelirea bustului lui Ciprian Porumbescu la Suceava, în 1933.

[26] Ştefan Pavelescu a jucat, în curs de 14 ani (24 iunie 1924 – 25 iunie 1938), în 36 de piese: Alecu Verişan („Creditorii”), Peruzeanu („O soacră”), Ion („Năpasta”), Tipătescu („O scrisoare pierdută”), Chiriac („O noapte furtunoasă”), Cleante („Avarul”), Geronte („Doctor fără voie”), Nistorian („Extemporalul”), Florin („Florin şi Florica”), Poticnescu („Moştenire de la răposata”), Trifan („Un leu şi-un zlot”), Graur („Cinel-Cinel”), Teodoreanu („Rămăşagul”), Baronul şi Dr. Marton („Supremul argument”, de George Voevidca), Tiberie („Nodul gordian”), Părintele Dan („Zorile”), Părintele Costan („Se face ziuă”), Rene („Pescuitorul de umbre”), Iorgu („Deputatul tatei”), Engelhardt („Prostul”), Flachsmann („Institutorii”), Bujor şi Moş Corbu („Crai nou”), Weps („Vânzătorut de păsări”); Baba Hârca („Baba Hârca”), Hildebrandt („Vânt de primăvară”), Prinţul („Beizadea Epaminonda”), Sandu („Cuiul lui Pepelea”), Ducele de Bligny („Mândrie şi amor”), Mişu („Famile improvizată”), Dragoş („Amintiri”, de Atanasie Mitric, actor şi dramaturg cernăuţean); Dimancea („Ari­ciul şi sobolul”), George („Soacra domnului deputat”), Jorj („Trei crai de la răsărit”), Leon Dalbu („Nobila cerşitoare”), Jean Dumbravă („Anonimul”) şi Costache Guranda („Dracul”, de Mihail Sorbul).

[27] După adunarea generală, comitetul a intervenit la „Straja Ţării”, care, prin prof. Tiberiu Crudu, a luat asupră-şi tipărirea acestei opere.


Istoria muzical-dramatica a Sucevei 6

 

Mărturia lui Victor MORARIU

 

şi a lui Ştefan PAVELESCU (II):

 

 

V. Inaugurarea scenei renovate

 

din „Dom Polski”

 

Anul administrativ 1926/27

 

         În adunarea generală ordinară din 29 decembrie 1925, continuată, apoi, în 6 ianuarie 1926, se alege următorul comitet: preşedinte – Severian Procopovici; vicepreşedinţi – Grigore Sotniţchi şi Ion Berhang; secretar de externe – Victor Morariu; secretar de interne – Gheorghe Ruptaş; casier – Ilarion Berezniţchi; bibliotecar I – Ştefan Pavelescu; bibliotecar II – Pentelei Borosan; econom – Teodor Coclici: membri fără funcţie –Procopie Rodinciuc şi Eugen Palie; controlor – Pintea Nimigean.

         Cu prilejul acestei adunări generale, remarcăm o iniţiativă lăudabilă, luată la ultimul punct din ordinea de zi: domnul Ştefan Pavelescu, care a intrat în cadrele Reuniunii din 15 iunie 1924, activând în secţia de teatru şi cor, punând în scenă câteva piese de teatru şi interpretând mai multe roluri, s-a convins că situaţia precară a scenei din „Dom Polski” nu mai poate dăinui, căci culisele şi cortina sunt simple epave, rămase de pe urma războiului, care ultragiază direct simţul estetic al spectatorilor. Propune, deci, ca societatea noastră să ia iniţiativa de a colecta un fond de mai multe zeci de mii de lei, la care să contribuie, în primul rând, societăţile culturale, apoi autorităţile şi toţi ceilalţi oameni de bine din oraş şi judeţ, urmând ca, din ofrandele adunate, să se confecţioneze culise noi, cortină, draperii, recuzită etc.

         Pro­punerea este primită, cu entuziaste şi unanime sufragii, de către adunarea generală. În acest scop, s-au ţinut două şedinţe cu reprezentanţii autorităţilor, şcolilor, băncilor şi celorlalte societăţi culturale din localitate, care au aprobat această iniţiativă, promiţând cel mai larg sprijin.

         Domnul Ştefan Pavelescu a alcătuit, aşadar, un apel, aprobat într-una din şedinţele comitetului, apel care a fost trimis autorităţilor civile şi mili­tare, şcolilor primare şi secundare de toate gradele, instituţiilor finan­ciare locale, societăţilor culturale, precum şi tuturor oamenilor cu dare de mână din Suceava şi din judeţ.

         Iată conţinutul acestui apel:

          „Una din necesităţile cele mai ardente în viaţa artistică şi culturală a oraşului şi a judeţului nostru este, fără îndoială, o scenă de teatru, amenajată cu minimul de întocmiri tehnice, care să corespundă măcar celor mai modeste cerinţe teatrale.

         Este aceasta o chestiune de interes pentru toate societăţile culturale, ca şi pentru şcolile primare şi secundare din localitate, cărora o asemenea scenă le-ar putea sta la dispoziţie oricând şi în condiţii optime pentru aranjările şi serbările lor, iar pentru publicul din oraş ar mai rezulta şi avantajul că ne-ar vizita, mai des, trupe ca cele de la teatrele naţionale din Cernăuţi, Iaşi şi Bucureşti.

         Comitetul Reuniunii noastre, care, în timpul din urmă, a dezvoltat o activitate atât de bogată pe terenul teatrului, lovindu-se necontenit de neajunsurile scenei, s-a gândit la o acţiune comună, întreprinsă de toţi factorii amintiţi, cu concursul autorităţilor civile şi militare, al instituţiilor financiare şi, eventual, al particularilor, spre a aduna un fond din care să se repare şi să se amenajeze scena din „Dom Polski”, în modul următor: 1). cortină nouă; 2). instalarea luminii, de diferite culori, la rampă, sufleur, rivaltă, prosceniu; 3). sonerii; 4). decoruri ; 5). Draperii, în faţă şi pe scenă; 6). mobilier şi alte accesorii”.

          Apelul acesta a fost îmbrăţişat cu toată căldura de suceveni, care s-au grăbit să-şi dea, neprecupeţit, obolul. Fondul pentru scenă sporeşte mereu, ajungând, la finea anului 1926, la frumoasă cifră de 59.795 lei.

         Între timp, comitetul nou ales e preocupat de opera comică „Beizadea Epaminonda”, de Iacob Negruzzi, muzica de Eduard Caudella, care e pusă în scenă din 27 septembrie 1925. S-a tot amânat reprezentarea ei, deoarece comitetul se lovea de două mari dificultăţi: 1). costumele (acţiunea operei lui Caudella se petrece în vremea Fanarioţilor); şi b). scenografia, având nevoie de schimbat decoruri de patru ori: blănăria lui Tănase, grădina Mamei Axinia, strada de mahala şi casa cu cerdac şi, în fine, palatul Prinţului Epaminonda. Toate acestea reclamau o mulţime de bani, pe care comitetul nu-i avea. S-a încercat ca problema costumelor să fie rezolvată, adresându-ne marii artiste Agatha Bârsescu şi dramaturgului Adrian.Pascu, care să intervină pe lângă Teatrul Naţional din Iaşi – eram siguri că ea acolo a fost jucată. Dar opera aceasta nu s-a jucat pe scena ieşeană.

         Dăm, mai jos, răspunsurile primite:

 

„19/I 1927, Iaşi, Str. Sf. Sava

                                                                        Onorabile Comitet,

          Cu toată dragostea şi bunăvoinţa, voi fi interpreta Domniilor Voastre pe lângă Direcţia Teatrului Naţional din Iaşi; Vă doresc din suflet o reuşită cât se poate de strălucită, atât morală, cât şi materială.

                                                                                          Cu dragoste frăţească,

                                                                                                           Agatha Bârsescu”.

 

         Direcţia Teatrului Naţional, ne trimite, cu data de 18 ianuarie 1927, următoarele rânduri:

 

                                                                                 „Domnule Preşedinte,

          La adresa Domniilor Voastre Nr. 73 din 13 Ianuarie a. c, Vă aducern la cunoştinţă că, cu mult regret, nu Vă putem satisface cererea, întrucât nu posedăm costumele piesei „Beizadea Epaminonda.

                                                                                            Director,

                                                                                                    C. B. Peunescu”.

 

                                                         „Iubite Domnule Morariu,

          Am primii frumoasa Dumneavoastră scrisoare şi Vă asigur că, fără intervenţia mea, domnul Director C. B. Penescu, care a fost informat de entuziasta primire făcută Teatrului ieşean[1], pre­cum ;şi de dragostea ce  ne-o purtaţi. V-aş fi servit cu cele cerute, dar, din nenorocire, piesa din Caudella nu s-a jucat la noi.

         Regret din suflet că n-am putut să Vă servesc.

                                                               Cu toată dragostea ce V-o poartă,

                                                                            Adrian Pascu”.

 

          Menţionăm că acest neajuns, de ordin pecuniar, va fi mereu un motiv esenţial de a tot amâna reprezentarea acestei opere comice, până când, în primăvara lui 1927, se va putea realiza acest deziderat, numai cu ajutorul unui împrumut de 25.000 lei, contractat la „Banca Suceveană”.

         Aşadar, noul  comitet continuă  cu repetiţiile operei amintite…

         Secţia de teatru, însă, ia în repertoriu, în regia domnului Ştefan Pavelescu, următoarele patru piese de teatru:

 1) „Ariciul şi  sobolul”, comedie într-un act, de Victor Eftimiu, cu domnişoara Aurica Neagu (Puica), Ştefan Pavelescu (Dimancea) şi Eugen Chirovici (Pârvu);

2) „Trei crai de la răsărit”, comedie în 2 acte, de Bogdan Petriceicu-Hasdeu, având ca interpreţi pe domnii Gh. Ruptaş (Hagi-Pană),  Ştefan Pavelescu  (Jorj), N. Mihuţă (Petrică), Valerian Doboş-Boca (Numa Consule), domnişoarele O. Cosmovici (Trandafira) şi Maria Cosmovici (Mariţa);

3) „Năpasta”, dramă în 2 acte, de I. L. Caragiale, cu doana Lucrezzia Ionescu-Milano (Anca), E. Chirovici (Dragornir), Şt. Pavelescu (Ion) şi N. Mihuţă (Gheorghe);

4) „O soacră”[2], comedie într-un act, de 1. L. Caragiale (reluare) jucată de domnişoarele Maria Cosmovici (Liza), Aurica Neagu (Fifina), Eugenia Nimigean (Iulia) şi domnii Ştefan Pavelescu (Peruzeanu), Nicu Mihuţă (Furtunescu) şi Gh. Ruptaş (Victor).

          Domnul profesor August Karnet pune în repetiţie corurile „Cadrilul”, de Ciprian Porumbescu, „Peste deal”, de I. Vidu, „Valurile Dunării”, de Ivanovici, „Frumoasa Dunăre albastră”, de Strauss-Teodorescu şi „Înşiră-te, mărgărite”, de L. Domide, care, dimpreună cu scene întregi din „Beizadea Epaminonda”[3], urmau să constituie suplimentul muzical la cele patru piese de teatru, menite să fie reprezentate de Sânziene.

         Astfel, repetiţiile se desfăşoară în trei direcţii:

 1) opera comică „Beizadea Epaminonda”;

2) corurile şi

3) piesele teatrale.

         Rar când s-a văzut atâta cheltuială de energie, atâta jertfă depusă pe altarele Thaliei şi Euterpei…

         Şi, la 23 iunie, se reprezintă „Ariciul şi sobolul” şi „Trei crai de la răsărit”, iar a doua zi, în 24 iunie (de Sânziene), „O soacră” şi „Năpasta”, ambele spectacole fiind precedate de piesele muzicale amintite mai sus. Succesul moral şi material, pe deplin satisfăcător.

         Săli arhipline, stăpânite de cel mai viu entuziasm şi admiraţie pentru asemenea realizări. Încasările, la ambele spectacole, se ridică la suma de 20.871 lei, spesele fiind de 14.526; rezultă, deci, un venit net de 6.345 lei.

         Sucevenii au avut prilejul să înregistreze o nouă achiziţie a secţiei de teatru: pe domnul Eugen Chirovici, artist cu reale şi variate calităţi dramatice, trecând, cu multă uşurinţă, de la comedie, la dramă. De aici, înainte, domnul Ştefan Pavelescu va avea un real sprijin în persoana domnului Eugen Chirovici.

         Aceste două manifestări muzical-dramatice au fost singurele înainte de vacanta cea mare. Cele două luni de vară, iulie şi august, în loc să fie folosite pentru recreare, Ciprianiştii le întrebuinţează pentru repetiţii (soliştii şi libretul din „Beizadea Epaminonda”, sub con­ducerea domnilor Severian Procopovici şi Ştefan Pavelescu), ţin adunări cu reprezentanţii autorităţilor, societăţilor culturale şi ai băncilor particulare, în vederea augmentării fondului pentru amenajarea scenei din „Dom Polski”, iar domnul Ştefan Pavelescu continuă colecta de bani în acest scop.

         La 27 septembrie, încep repetiţiile de cor la  opera „Beizadea Epaminonda”.

          În octombrie, secţia de teatru pune în studiu „Deputatul tatei” (Durand et Durand), comedie în 3 acte, de M. Ordoneau şi Valabregue, localizată de A. C. Brăiloiu, având următoarea distribuţie: doamna Lucrezzia Ionescu-Milano (doamna Topuzoglu), domnişoara Aneta Samson (Linica), doamna Maria Chirovici (Veselica), doamna Adina Stănescu (Nataliţa), domnişoara E. Isopescu (Kati); domnii Ştefan Pavelescu (Iorgu), Eugen Chirovici (Belmegeanu), Nicu Stănescu (Popescu), Gheorghe Ruptaş (Căpitan Sloftovici şi Gherasie), C. Nicuţă (Un deputat), Nicu Cervinschi (Tănase), I. Neagu (băiatul de prăvălie).

         Paralel cu repetiţiile acestei comedii, încep şi lucrările decorurilor necesare acestui spectacol. Sala de gimnastică a liceului de băieţi „Ştefan cel Mare”, şi aceasta datorită bunăvoinţei domnului director Vasile Burduhos, a fost transformată într-un spornic atelier, unde domnii Eugen Chirovici şi Aurelian Buleandra, ajutaţi de câţiva elevi (Emilian Pauliuc b. o.), munceau de zor la confecţionarea culiselor.

         Şi, în sfârşit, la 26 noiembrie, mare sărbătoare pentru suceveni: inaugurarea scenei renovate din „Dom Polski” şi, totodată, deschiderea „stagiunii” Teatrului din Suceava, cu piesa „Deputatul tatei”.

         Dar dăm cuvântul domnului Victor Morariu, corespondentul ziarului „Glasul Bucovinei”, care, în numărul din 5 decembrie 1926, şi sub titlul „O reprezentaţie festivă: inaugurarea unei noi ere teatrale”, scrie următoarele:

 

         „Se ştia, de mai  multe săptămâni, încoace, că Reuniunea „Ciprian Porumbescu” a luat iniţiativa unei acţiuni pentru amenajarea scenei de la „Dom Polski”; se mai ştia că s-a adunat un început de fond şi că se lucra febril.

         Sala de gimnastică a liceului „Ştefan cel  Mare” se  transfor­mase, în zilele din urmă, într-un atelier, unde pictorul  Eugen Chirovici, ajutat de domnul profesor Aurelian Buleandra, lucrau pe un cap la decoruri; iar bravele fetiţe de la Şcoala  profesională lucrau şi ele, de săptămâni întregi, cosând la noua cortină.

         În sfârşit, afişe mari anunţă reprezentarea comediei în 3 acte „Deputatul tatei” (Durand et Durand), de M. Ordoneau şi A. Valabregue, localizată de A. C. Brăiloiu. Afişul spunea că reprezentaţia se va bucura de o montare fastuoasă şi seara de 26 noiembrie arătă că reclama nu exagera.

         Sala arhiplină; noua cortină de satin roşu şi, deasupra ei, somptuoasa draperie, la fel, cu ciucuri de aur, dau nota de festivitate.

         După o aşteptare încordată şi prelungită, apare, în faţa cortinei, domnul Ştefan Pavelescu, însufleţitul şi inventivul iniţiator al întregii acţiuni, care, în seara asta, are bucuria de a culege roadele străduinţelor sale neobosite.

         „Directorul Teatrului Naţional din Suceava” vorbeşte pentru a lămuri publicului geneza operei înfăptuite. Vocea şi dicţiunea i se resimt de oboseală, dar vorbele merg la inimă. Vorbeşte de patima sa pentru teatru, îşi exprimă îndoiala că românii din Suceava, di­vizaţi, cum sunt, în diverse partide politice şi puţini la număr, ar putea să realizeze, vreodată, importanta operă a ridicării unei „Case Naţionale”, care să fie demnă de acest nume. Laudă iniţiativa Aso­ciaţiei Învăţătorilor din judeţul Suceava, care a cumpărat o casă, în curtea căreia urmează să se ridice, chiar la vară, o sală de teatru.

         Arată, apoi, cum i-a încolţit în suflet ideea adunării de fonduri pentru scenă, cum l-a câştigat, întâi, pe colegul Eugen Chirovici, şi pe al|ii, cum au decurs tratativele cu Societatea „Casei Polone” şi cum, în sfârşit, s-a ajuns la suma efectivă şi la înfăptuirile pe care le va vedea publicul. Termină, aducând cuvinte de mulţumire tuturor acelora care şi-au dat concursul: domnului director Vasile Burduhos, pentru bunăvoinţa de a pune la dispoziţie sala de gimnastică a liceului, pentru efectuarea tuturor lucrărilor (Datorită solicitudinii directorului său pentru tot ce e operă culturală, edificiul Liceului „Ştefan cel Mare” substituie, în bună parte, mult adăstata „Casă Naţională”; sediul Reuniunii „Ciprian Porumbescu” e la liceu şi tot aici îşi au sediul şi îşi ţin conferinţele „Ateneul” şi „Liga”).

         Mulţumeşte, apoi, domnişoarei Matilda Gheorghiu, directoarea Şcolii profesionale de fete, (astăzi, doamna Sbiera), care a binevoit a admite să se coase cortina, pânzele pentru culise, draperia şi covorul, în atelierele numitei şcoli; deosebite mulţumiri merită domnişoara profesor Aneta Samson, care, alături de eleve, a lucrat, cu multă dragoste, la efectuarea lucrărilor acestora. Elevele şcolii profesionale să ne trăiască şi să mai coasă, căci, ca cuvântul din poveste, „înainte mult mai este”… de cusut…

         În sfârşit, mulţumeşte tuturor persoanelor şi instituţiunilor care au contribuit la fondul pentru scenă (Darea de seamă asupra sumelor incurse se va publica în curând in ziare). Termină cu un apel către comisia interimară o oraşului, către bănci şi către toţi cei prezenţi, să contribuie, din răsputeri, acordând Reuniunii cel puţin sprijinul de care se bucura, înainte de război, fostul „Musikverein”.

         Încă o pauză şi cortina se dă înlături (nu se ridică), pentru a arăta publicului primul din noile decoruri, un interior relativ simplu.

         Reprezentaţia însăşi a fost o concurentă de talente, care, dintr-o piesă ce nu prea rezistă criticii, au tăcut o splendoare. Nu e uşoară pentru cronicar hotărârea cui să dea întâietatea sub raport calitativ. Totuşi, s-a impus mai mult atenţiei domnul Eugen Chirovici, în rolul lui Belmegeanu, naivul, sentimentalul socru al pretinsului deputat şi avocat.

         Domnia sa dispune de o gamă bogată de savante, subtile mijloace mimice, datorită cărora obţine efecte de un comic irezistibil. Şi când te gândeşti că acelaşi Chirovici, care, de data aceasta, ne-a făcut să râdem cu atâta poftă, astă-vară ne înfăţişa, cu acelaşi succes, zbuciumul tragic din sufletul lui Dragomir!

         Verva domnului Ştefan Pavelescu n-a prea avut prilej să se desfăşoare, de data aceasta, întrucât rolul lui Popescu, băcanul, se reduce aproape la o singură situaţie: perplexitatea.

         Pe Sloftovici, căpitan în rezervă, care bâlbâie şi apoi, ca să nu bâlbâie, trebuie să cânte, l-a făcut domnul Gheorghe Ruptaş; a fost o „şarjă”, stârnind ilaritate enormă.

         O frumoasă achiziţie a făcut ansamblul Reuniunii în persoana domnului judecător Nicu Stănescu, care ne-a dat un avocat şi deputat (Iorgu Popescu) plin de temperament.

         Trecând, acum, la doamne – şi cerem scuze, dacă am fost aduşi să vorbim, întâi, de bărbaţi – ni se impune să relevăm, îndeosebi, valorosul concurs al doamnei Lucrezzia Ionescu-Milano, apreciată artistă, care, cu dicţiunea ei superioară şi cu admirabila-i vervă, a înfăţişat tipul clasic al soacrei, dublată de cucoana orgolioasă de prestigiul castei militare (doamna Săftica Topuzoglu).

         O surpriză a fost doamna Maria Chirovici, care a debutat în rolul cochetei Eracliţa Veselica, cu un joc atât de nuanţat, încât s-au găsit persoane cărora să le placă chiar mai mult decât soţul dumisale; iarăşi una din achiziţiile de care se poate felicita ansamblul Reuniunii.

         Foarte simpatice, ca joc de scenă, cele două partenere ale celor doi Popescu: Nataliţa (logodnica avocatului: doamna Adina Stănescu) şi Lina (soţia băcanului, domnişoara Aneta Samson), iar domnişoara Maria Cosmovici a fost o servitoare cât se poate de nostimă şi isteaţă. Bine şi domnul Nicu Cervinschi, în rolul lui Tănase, şi I. Neagu (băiatul de prăvălie).

         Un cuvânt, încă, despre decoruri: după interiorul simplu din Actul I, în Actul II, un interior mai somptuos, cu ornamente mai bogate, în flori şi aur, iar în Actul III, publicul a admirat opera propriuzisă a piciorului Eugen Chirovici: coloanele Camerei Deputaţilor, cu colonade şi cu o boltă maiestoasă, un decor cum nu a văzut niciodată scena din Suceava. Noile decoruri vor avea şi rostul de a fi un mijloc de atracţie pentru alte trupe, asigurându-se, astfel, pu­blicului sucevean măcar un surogat de stagiune teatrală.

         Deocamdată – încheie domnul Victor Morariu – se lucrează la mon­tarea operei comice „Beizadea Epaminonda”, care se va reprezenta, probabil, în februarie 1927. Până atunci, se mai pregăteşte ,,Nodul gordian”, de V. Al. Jean, şi „Zorile”, de Şt. O. Iosif”.

          După succesul piesei „Deputatul tatei”, secţia de teatru, amânând „Zorile” şi „Nodul gordian”, se apucă de repetat „O noapte furtunoasă”, de I. L. Caragiale, cu care Reuniunea urmează să dea concurs de Revelion (31 Decembrie 1926) Cazinoului Funcţionarilor Publici din localitate.

         Cu acest prilej, societatea noastră face două achiziţii remarcabile, angajând pe doamna Vica Sucevanu şi pe Gheorghe Socoliuc.

         Piesa se joacă, făcându-i-se o entuziastă primire. Rolurile sunt interpretate de doamna Vica Sucevanu (Veta), doamna Maria Chirovici (Ziţa), Eugen Chirovici (Jupân Dumitrache), Gheorghe Socoliuc (Nae Ipingescu), Ştefan Pavelescu (Chiriac), Gheorghe Ruptaş (Rică Venturiano) şi elevul Eugen Doboş-Boca (Spiridon). Direcţia de scenă: Ştefan Pavelescu şi Eugen Chirovici.

         În cursul anului 1927, până la adunarea generală (6 februarie 1927),  societatea noastră mai înregistrează următoarele realizări culturale: la 16 ianuarie, se inaugurează, la iniţiativa domnului Ştefan Pavelescu, un nou fel de manifestări artistice, numite (aşa ne spun afişele) „şezători muzical-literare declamatorice”, iar mai târziu, din 1933, vor purta numele de „academii muzicale”, după modelul Societăţii Muzicale „Armonia” din Cernăuţi.

         Aceste şezători, cu program bogat şi variat şi preţuri populare, aveau, în primul rând, menirea (după cum ne informează procesele verbale) „să popularizeze opera muzicală a lui Ciprian Porumbescu şi să ofere publicului, în lipsă de alte spectacole, plăcute momente de re­culegere sufletească”.

          La 21 ianuarie, societatea noastră aranjează o seară Caragiale. S-au reprezentat comediile „O noapte furtunoasă”, având distribuţia de la 31 decembrie 1926, şi „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”[4], interpretată de domnii Eugen Chirovici (Leonida), Gheorghe Ruptaş (Efimiţa) şi doamna Maria Chirovici (Safta). A fost un spectacol demn, cu distribuţie fericit aleasă; decorurile, lucrate de domnul Eugen Chirovici, şi costumele epocii, împrumutate de la Teatrul Naţional din Cernăuţi, au contribuit, în largă măsură, la reuşita acestei seri rare.

         „La Suceava”, scrie domnul Leca Morariu („Junimea literară”, XVI, 63), făcând bilanţul activităţii culturale pe anul 1926 din Bu­covina şi, deci, şi din vechea Cetate de Scaun a Moldovei, „a doua metropolă a Bucovinei (prima e Cernăuţi), e o adevărată con­curentă între societăţile „Ciprian Porumbescu”, „Principele Mircea”, „Liga Culturală”, „Ateneul Român”, concurenţă sporită prin reprezentaţiile teatrale, datorită profesorului şi artistului dramatic (artist fără diplomă, dar cu talent) Ştefan Pavelescu, şi concurenţă ilustrată şi prin con­certele simfonice, realizate cu o admirabilă stăruinţă şi de domnul sublocotenent Nicolae Stan, numai cu desinteresată pasiune”.

                                                                                                *

         În cursul acestui an administrativ, comitetul decide, la ini­ţiativa domnului Ştefan Pavelescu, înfiinţarea unei biblioteci dramatice, bibliotecă ce s-a îmbogăţit mereu, încât astăzi (1938) atinge numărul de 734 volume.

*

         Tot în cursul anului 1926, profesorul Mihail Grigore Posluşnicu, din Botoşani, un devotat prieten al Reuniunii, editează monografia ,,Ciprian Porumbescu”, închinată societăţii noastre. E un omagiu binemeritat, adus autorului operetei „Crai Nou” şi Reuniunii sucevene, care cultivă, cu atâta stăruinţă, amintirea celui ce-şi doarme somnul de veci în cimitirul bisericii din Stupea.

*

         Comitetul Societăţii „Ciprian Porumbescu” s-a străduit, în tot cursul anului administrativ 1926/27 (acelaşi lucru îl vor face şi comitetele viitoare), să obţină, de la familie, una din operetele lui Tudor Flondor, „Moş Ciocârlan” sau „Noaptea Sfântului Gheorghe”, însă toate stăruinţele noastre, în această direcţie, au rămas infructuoase, şi n-am înţeles, nici până astăzi, de ce atâta ermetism, când e vorba de popularizarea unor operete româneşti.

 

 

 VI. Două culmi

 

în viaţa artistică a Reuniunii:

 

„Beizadea Epaminonda” şi „Avarul”

 

Anul administrativ 1927/28

 

         În adunarea generală ordinară, din 6 februarie 1927, s-a ales următorul comitet: preşedinte –Severian Procopovici; vicepreşedinţi – Grigore Sotniţchi şi I. Berhang; secretar de externe – Victor Morariu; secretar de interne – Gh. Socoliuc; bibliotecar I – Şt. Pavelescu; bibliotecar II – Eugen Chirovici; casier – I. Berezniţchi; econom – Gh. Ruptaş; controlor – T, Coclici; membri fără funcţie – N. Stănescu şi E. Palie. Comisia de control – domnii Grigoriu, Pintea Nimigean şi I. R. Sbiera.

         Comitetul acesta a moştenit un lucru început încă din toamiu lui 1925, care e în curs de executare: opera comică „Beizadea Epaminonda”. Corul şi soliştii, sub conducerea domnului August Karnet, repetă cu asiduitate, iar comitetul, în şedinţele ţinute aproape săptă­mânal, discută modalităţile de montare, pentru că „Beizadea Epaminonda”, fiind operă istorică, reclamă costume, decoruri noi, balet etc.

         În timp ce repetiţiile cu opera îşi urmează cursul normal, harnica secţie de teatru pune în studiu „Avarul”, de Moliere. „Cam prea se întind unde n-ajung domnii de la „Ciprian Porumbescu”, obiectau unele voci din public, la ştirea că domnii Şt. Pavelescu şi E. Chirovici se încumetă să-l atace până şi pe Moliere. Dar ei nu s-au prea lăsat impresionaţi de obiecţiunile anumitor oameni, ci şi-au văzut de lucru, iar, la 21 martie, sucevenii au fost invitaţi la spectacolul „Avarul”, care a spulberat orice scepticism.

         Reprezentaţia a fost răsplătită cu frenetice aplauze şi interpreţii cald felicitaţi. Costumele epocii au fost împrumutate de la Teatrul Naţional din Cernăuţi, iar ansamblul, admirabil pus la punct de dioscurii Şt. Pavelescu şi E. Chirovici.

         Ro­lurile au fost interpretate de următoarele persoane: Eugen Chirovici (Harpagon), Ştefan Pavelescu (Cleante), doamna Vica Suceveanu (Elisa), doamna Adina Stănescu (Mariana), domnişoara O. Cosmovici (Frozina), domnul Nicolai Stănescu (Valere), Gheorghe Ruptaş (Jupân Jaques), Gheorghe Socoliuc (La Feche), domnul Nicu Drăgoiu (Jupân Simon), domnul P. Irimescu (Anselm), domnul A. Penteleiciuc (Brendavoine), domnul N. Drăgoiu (La Merluche), domnul R. Strahmuţchi (Comisarul); D. Străchinaru (sufleur).

         În fruntea interpreţilor stă, fără îndoială, domnul Eugen Chirovici, care, în rolul titular, ne-a dat o creaţie desăvârşită. Reprezentarea piesei „Avarul” constituie un adevărat eveniment în activitatea teatrală a Reuniunii.

         În 9 aprilie, Batalionul 12 Vânători de Munte din Suceava aranjează o serbare, în folosul „Casei Naţionale” din Bucureşti; Societatea „Ciprian Porumbescu” cooperează cu piesa lui Valjean, „Nodul gordian”, şi serenada din Actul II al operei „Beizadea Epaminonda”, acompaniată de orchestra Batalionului 12 Vânători de Munte.

         Reuniunea continuă cu aranjarea de şezători muzicale-literare. Aceste şezători s-au ţinut în sala de gimnastică a liceului „Ştefan cel Mare”. Primele două şezători din noul an administrativ au avut loc în 6 şi 28 februarie. Ambele manifestări s-au bucurat de mare afluenţă de public, datorită varietăţii de program (muzică vocală, in­strumentală, recitări, lecturi etc).

         Au cooperat: doamnele Oclavia Lupu-Morariu, Eliza Manug-Tabacaru, Vica Suceveanu, domnişoara Margareta Burduhos (canto), domnii Victor Morariu (vioară), locotenent Nicolae Stan, dirijorul muzicii Batalionului 12 Vânători de Munte (flaut), A. Karnet (pian); N. Stănescu, G. Suceveanu, I. Berhang (canto), George Voevidca, Şt. Pavelescu şi E. Chirovici (lecturi şi recitări), corul mixt al Reuniunii. dirijat de d. A. Karnet. Şezătorile aceste, care au început sub auspicii atât de frumoase, au fost întrerupte din cauză că comitetul şcolar al liceului „Ştefan cel Mare” a interzis ţinerea astorfel de manifestări, pe motivul că se ruinează băncile, motiv destul de serios, căci, într-adevăr, băncile trebuiau duse, din clase, în sala de gimnastică şi, de aici, înapoi.

*

         Repetiţiile operei „Beizadea Epaminonda” se apropiau de sfârşit, însă comitetul nu avea mijloacele băneşti, s-o monteze.

         Într-una din şedinţele comitetului, s-au făcut diverse propuneri, pentru a procura fondurile necesare montării acestei opere: ba să se lanseze cărămizi a 5 lei (domnul I. Berezniţchi); ba să facem un apel la jurnalele mari din Bucureşti, să deschidă liste de subscripţie pentru amenajarea scenei la teatrul din Suceava (domnul I. Berhang); ori să cerem subvenţii de la Ministerul Artelor şi Consiliul Eparhial din Cernăuţi (domnul Gheorghe Ruptaş) etc.

         În sfârşit, s-a recurs la expedientul unui împrumut de 25.000 lei, de la „Banca Suceveană”, girând domnii Severian Procopovici şi Victor Morariu. Astfel, domnul Eugen Chirovici, în mod absolut gratuit, a executat decorurile (o grădină, un fundal de câmpie, casa Babei Axinia şi cerdacul casei blănarului Tănase). S-au cumpărat, apoi, stofele necesare pentru costumele arnăuţilor, turcilor, şorţurile calfelor şi costumul Beizadelei[5].. Şi, în fine, după o muncă de mai bine de un an, cu unele intermitenţe, Reuniunea s-a putut arăta în faţa publicului, în trei seri consecutive (10, 11 şi 12 iunie).

         Atât cronicarii teatrali, cât şi publicul au subliniat că reprezentaţiile operei comice „Beizadea Epaminonda” constituie cel mai însemnat spectacol din câte le-a dat Societatea ,,Ciprian Porumbescu”, de la întemeiere şi până astăzi.

         Distribuţia: doamnele Eliza Manug-Tabacaru şi Henriette Cuşnevici (Zinca, în dublură), Eleonora Franke (Mama Axinia), Ştefan Pavelescu (Beizadea Epaminonda), Nicu Stănescu şi I. Berhang (blănarul Tănase, în dublură), N. Mihuţă (Mucalidi), Gh. Ruptaş .(Plictichidi), Oct. Rodinciuc (Zamfir), A. Mihuţă (Lăutarul I), N. Prăgoiu (Paşa).

         Baletul de turcoaice a fost aranjat de domnişoaara Mimi Scherzer, baletiste fiind : Duduca Sotniţchi, Ortenzia Apşitar, Maria Cosmovici, Veturia Gherman-Moldovanu, Viorica Gherman, Lidia Pneongec, Grete Franke, Ortansa Moldovanu, Eugenia Nimigeanu şi Lily Tăutu-Simionovici.

         Corespondentul ziarului „Glasul Bucovinei” scrie următoarele:

          „În sfârşit, după o pregătire de aproape un an şi jumătate şi după repetate amânări, provocate de multe şi mari dificultăţi, Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu” a putut să se prezinte în faţa publicului cu această operă a regretatului Caudella, operă care e numai cu trei ani mai tânără decât „Craiu Nou” (căci premiera a fost la 1885, la Bucureşti) şi care a fost şi mai nedreptăţită decât opera lui Ciprian Porumbescu, întrucât nu s-a mai jucat, apoi, decât la Cernăuţi, de „Armonia”.

         Ne-o spune compozitorul însuşi, notând, pe titlul partiturii de orchestră: „Compusă în luna Mart 1884. Reprezentată, după 27 ani, la 7 şi 8 mai 1911, în Teatrul Comunal din Cernăuţi, de Societatea „Armonia”.

         Am zis „nedreptăţită”, pentru că e o lucrare cu calităţi remar­cabile, atât ca libretto, care îl are de autor pe Iacob Negruzzi, cât şi ca muzică, în care, ca şi în „Craiu Nou”, factura de operetă vieneză şi reminiscenţe din opere se împletesc fericit cu motive orientale şi româneşti, toate înveşmântate într-o orchestraţie bogată şi savantă. Desconsiderarea unei astfel de lucrări e încă unul din aspectele snobismului nostru cosmopolit, care încă nici acum n-a învăţat să apre­cieze ceea ce e autohton, stăruind în direcţia preferinţei pentru tot ce e marfă de import, indiferent de calitate.

         Libretul are meritul de a înfăţişa o epocă puţin utilizată în literatura noastră dramatică: Bucureştiul domniei fanariote şi, de aici, rezultă mult element pitoresc, dar şi mari dificultăţi pentru mon­tare: costume de boieri, de greci, arnăuţi, turci, de blănari, calfe şi ucenici.

         Conflictul e între poftele şi lăcomia veneticilor şi demni­tatea şi isteţimea românului breslaş, de la mahala, care, aici, ţine deci locul tradiţionalului ţăran pitoresc din celelalte operete naţionale.

         Acţiunea are o gradaţie magistrală, interesul crescând de la act la act, gradaţie secundată admirabil şi de partea muzicală, care, după ce, în Actele I şi II, prezintă o mare varietate de forme: cor bărbătesc şi mixt, romanţe (solo şi duo), duel comic, terţet, cvintet şi sextet – în actul ultim culminează în puternice coruri mari, cu caracter dramatic pronunţat.

         in această analiză sumară, cititorul a putut desluşi şi dificultăţile cu care a luptat Reuniunea de la Suceava, până să ajungă a-şi adăuga acest nou triumf în şiragul bogat al realizărilor sale artistice. Căci a fost un triumf sub orice raport: ca joc dramatic, ca montare, ca execuţie muzicală, triumf datorit fericitei cooperări de ta­lente şi de devotament, de care dispune, în prezent, Suceava românească: zelul neobositului preşedinte, domnul Severian Procopovici (pentru care reprezentarea operei acesteia a fost realizarea unei vechi dorinţe, întrucât domnia sa, încă acum 20 de ani şi mai bine, încercase s-o pună în studiu), bagheta maestrului August Karnet, penelul pictorului Eugen Chirovici, care ne-a surprins cu splendide decoruri, stăruinţa şi priceperea aceluiaşi Eugen Chirovici, împreună cu a domnului Ilarie Berezniţchi, conducerea jocului de scenă şi râvna regizorului Aurel Buleandra.

         Iată, acum, şi subiectul libretului: Beizadea (Prinţul) Epaminonda e fermecat de frumuseţea Zincăi, fata lui Moş Tănasă, blănarul, pe care îl numeşte mai mare staroste şi blănar domnesc. Dar Zinca se iubeşte în taină cu Zamfir, calfa cea mai de încredere a lui Tănasă, care, acum, şi-a pus de gând să-şi mărite fata după un boier. Dragostea tinerilor o ocroteşte mama Axinia, vrăjitoare şi cumătră lui Tănasă; dar chiar acesteia i se adresează şi Epaminonda, ca să-i dea cu cărţile şi, prin farmece, să-i robească pe Zinca, şi atunci Axinia îşi face un plan, să-i scape pe tineri de primejdie. Prinţul, după obiceiul vremii, ia un taraf de lăutari şi, însoţit de arnăuţi, vine, noaptea, la casa lui Moş Tănasă, ca, prin cântece, să câştige inima Zincăi. Dar când Prinţul, înduplecat de oamenii săi, dă poruncă s-o răpească pe Zinca, Axinia îi face scăpaţi pe amândoi tinerii, iar ea, îmbrăcată anume şi de mai înainte la fel cu Zinca, cu văl pe obraz, se lasă răpită în locul fetei. La curte, Prinţul încearcă, în toate felurile, s-o îmblânzească pe această pseudo-Zincă îndrăcită, care stă mereu cu vălul pe obraz, nepăsătoare la vorbele dulci ale Prinţului şi la dansul turcoaicelor, menit s-o înveselească (Aici, s-a făcut o uşoară abatere de la textul libretului, care prevede dans de greci şi arnăuţi). Între timp, Moş Tănasă a ridicat toată mahalaua şi dă buzna la palat, urmat de calfe, ucenici şi popor, înarmaţi cu ciomege, cerând-o pe Zinca înapoi. Situaţia se complică şi mai tare, când apare adevărata Zincă, cu Zamfir al ei, implorând îndurarea beizadelei, şi, când se descoperă vicleşugul Axiniei, Prinţul, mânios foc, dă poruncă de straşnică pedeapsă. În acest moment de supremă tensiune, soseşte un paşă, cu un firman de la Sultan, prin care Epaminonda e numit guvernator în Kandia. De bucurie, beizadeaua iartă pe toată lumea şi promite s-o cunune el însuşi pe Zinca cu Zamfir.

         Pe Epaminonda l-a înfăţişat domnul Ştefan Pavelescu, dându-ne un prinţ maiestos şi simpatic, adânc zbuciumat de chinurile dragostei, prinţ romantic de operă, distins în fiecare atitudine şi gest, contrastând, astfel, frumos cu caraghioslâcurile celor doi oameni de casă ai săi, Mucalidi şi Plictichidi, din care domnii Nicu Mihuţă şi Gheorghe Ruptaş au făcu nişte şarje de un comic irezistibil.

         Rolul lui Moş Tănasă a fost dublat: în seara întâia, l-a jucat şi cântat domnu1 Ion Berhang, cu verva şi vioiciunea care ni-l reamintea pe Moş Corbu, din „Craiu Nou”, iar în seara a doua şi a treia, domnul judecător Nicu Stănescu, care a înţeles să dea figurii blănarului o mare amploare, printr-un joc mimic foarte nuanţat, impunându-se, în acelaşi timp, şi prin timbrul vocii sale puternice, de bas dramatic.

         Foarte simpatic ca figură, ca joc de scenă şi prin dulceaţa şi timbrul tenorului său liric a fost domnul Octav Rodinciuc, în Zamfir.

         Axinia doamnei Eleonora Franke a fost figură pe care sucevenii n-o vor uita curând, prin ingenioasa vervă umoristică, prin mimica şi gesticulaţia atât de neaoş românească şi bătrânească, şi prin frumuseţea cântării.

         Rolul Zincăi a fost dublat: în seara întâia, l-a cântat iubita noastră primadonă, care, deci, înţelege să rămână şi mai departe a noastră, doamna Eliza Manug-Tabacaru, cu acea artă suverană în joc şi în cântecul ei generos, biruitor, şi cu acel farmec, pentru care, de mult, orice elogiu e de prisos. În seara a doua, a debutat în rolul eroinei, cu frumos succes, doamna Henriette Cuşnevici.

         Corul, bine disciplinat şi destul de viu în mişcări, făcea să nu se simtă prea mult lipsa direcţiei de scenă a lui Pantazi, în munca căruia, de data aceasta, s-au împărţit domnii Ilarie Berezniţchi, Eugen Chirovici şi domnişoara Mimi Scherzer, care merită o menţiune specială pentru aranjarea admirabilului balet oriental din Actul III, şi d-1 prof. Mihai Cărăuşu, care a dirijat efectele de lumină, element care a contribuit mult la frumuseţea montării cu adevărat fastuoasă.

         Casa Axiniei, cu un adevărat fundal (Actul II, Tabloul I), cerdacul casei lui Tănasă (Actul II, Tabloul II) şi, îndeosebi, palatul lui Epaminonda (Actul III), au pus în evidentă gustul şi talentul domnului Eugen Chirovici.

         Din scenele de ansamblu, trebuie relevate, în special: intrarea arnăuţilor, scena cu lăutarii, evocând vremea lui moş Niculai Picu şi Grigori Vindereu, valsul-serenadă din aceeaşi scenă şi, ca punct culminant în frumuseţe, baletul cu splendide costume turceşti, confecţionate de înseşi domnişoarele baletiste, apoi scena revoltei mahalagiilor.

         Frumuseţea şi bogăţia costumelor se datorează, în mare parte, bunăvoinţei Teatrului Naţional din Cernăuţi. Frumuseţea montării a culminat, în Actul III, unde persoane din public, obişnuite cu Teatrul Naţional din Bucureşti, declarau că n-au lipsit decât dimensiunile şi masa, ca să aibă impresia scenei din Capitală.

         Buchete de flori au primit tustrele protagonistele, iar dintre baletiste: domnişoarele Maria Cosmovici şi Hortensia Apşitar. Menţionăm, aici, şi munca domnului maistru frizer E. Popovici, care s-a dovedit un iscusit meşter în ale deghizatului.

         Reprezentaţiile de la Suceava erau să aibă un caracter de sărbătoare, prin faptul că se aştepta sosirea, de la Iaşi, a domnişoarei Clara E. Caudella, fiica regretatului compozitor; în momentul ultim, domnia sa a fost oprită acasă de o boală a mamei sale, şi astfel, cu regret, Reuniunea „Ciprian Porumbescu” şi publicul din Suceava au trebuit să se lipsească de prilejul de a sărbători pe moştenitoarea unui nume din cele mai ilustre în istoria muzicii româneşti.

         S-ar putea întâmpla, însă, ca, la toamnă, sucevenii să le arate ieşenilor, pe scena lor proprie, cine a fost directorul Conservatorului din Iaşi, a cărui operă, totuşi, nu s-a putut juca acolo.

         Comitetul a făcut toate pregătirile pentru turneul la Iaşi, fixând şi zilele de 15 şi 16 octombrie, însă, având în vedere enormele spese cu transportul (85 de persoane) şi găzduire, a renunţat, în cele din urmă, la acest proiect.

*

         În cursul lunii august şi septembrie, secţia de teatru pune în repetiţie, în regia domnului Iancu Economu, actor de la Teatrul Naţional din Cernăuţi, ilarianta şi veşnic noua comedie în 3 acte „Extemporalul”, de Sturm, localizată de P. Gusti.                                                                                                        

         La 25 septembrie, a avut loc premiera (matineu pentru elevi), repetându-se, apoi, şi a doua zi, seara, în 26 septembrie.

         Rolurile au fost susţinute de următoarele persoane: doamna Maria Chirovici (Annie), domnişoara Eugenia Nimigean (Eliza Ionescu-Bicaz), domnişoara Coca Sepciuc (Catinca), domnii Eugen Chirovici (Brebeneag), Ştefan Pavelescu (Nistorian), Gheorghe Ruptaş (Conovăţ), Nicu Mihuţă (Ionescu II, din clasa a VIII-a) şi Eugen Doboş-Boca (elevul Petrescu).

         Comedia aceasta a obţinut un  răsunător succes. Ansamblul, strunit de domnul Iancu Economu, a fost de o rară omogenitate.

         La 15 octombrie, Reuniunea pleacă la Gura Humorului, cu „Extemporalul”, recoltând acelaşi succes. La dorinţa publicului sucevean, comedia se mai reia şi la 25 octombrie.

         La 12 şi 13 noiembrie, se reprezintă opera „Beizadea Epaminonda”, cu săli arhipline şi mereu acelaşi  public, care o mai văzuse de trei ori.

         La 31 decembrie, Reuniunea dă concurs Cazinoului Funcţionarilor Publici, cu prilejul serbării de Revelion, jucând piesa „Nodul gordian”, de Valjean, şi un act, cu prologul, din revista „Nu-i nimic!”, de locotenent Al. Pascali-Brăila, revistă în 3 acte, prolog şi epilog, care nu s-a putut juca în întregime, din cauza lipsei de distribuţie.

         Rolurile din „Nodul gordian” au fost susţinute de: Ştefan Pavelescu (Tiberie Popescu), Eugen Chirovici (Sallo Weiss), Nicu Mihuţă (Mandragiu), Grigore Găină (Subcomisarul), domnişoara Olga Cosmovici (Lola), Nicolae Cervinschi (Tănase).

         În revista ,,Nu-i nimic!”, au jucat: domnişoara Elena Isopescu  şi domnii Ştefan Pavelescu, Nicu Mihuţă,  Octav Rodinciuc, Grigore Găină şi R. Malceanu.

         După vacanţele Crăciunului, Reuniunea pregăteşte Festivalul Naţional de Ziua Unirii, 24 Ianuarie 1928, cu programul ce urmează:

 1. „Armata şi cultul patriei”, conferinţă ţinută de domnul lt.-col. Gheorghe Manoliu, comandantul Batalionului 12 Vânători de Munte din Suceava;

2. „Cântecul lui Ştefan cel Mare”, de G. Muzicescu, şi „Negruţa” (solo tenor: Octav Rodinciuc şi solo soprană – domnişoara Margareta  Burduhos), piese executate de corul Reuniunii, dirijat de domnul August Karnet;

3. muzica militară a Batalionului 12 Vânători de Munte, dirijată de lt. Nicolae Stan, acompaniază „Imnul Regal”, cântat de Ciprianişti, şi ne surprinde plăcut cu „Rap­sodia Română”, de Ciprian Porumbescu.

          La 15 februarie 1928, Reuniunea aranjează, în „Dom Polski”, un festival artistic-literar, în onoarea scriitorului I. Al. Brătescu-Voineşti, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de viaţă.

         Programul:

 1) „Viaţa şi opera lui Brătescu-Voineşti”, conferinţă ţinută de domnul profesor Ştetfan Pavelescu[6];

2) Mascagni: arie din “Cavalleria Rusticana” şi altă arie, din opereta „Contesa Maritza”, cântate de domnul Octav Rodinciuc (tenor), domnişoara Grete Franke (pian);

3) „Doina”, de T. Brediceanu, o arie din „Bal mascat”, de G. Verdi, şi „Cei doi grenadiri”, de Schumann, executate de domnul Nicolae E. Gaspard, directorul Băncii Nationale (bariton) şi domnişoara Grete Franke (pian);

4) corul reuniunii, dirijat de domnul August Karnet, execută „Iarna” şi „Serenada”, de Ciprian Porumbescu;

5) Schubert: „Sonată”; şi Schmidt: „Chanson Russe“, cu domnul Anton Göles (violoncel) şi domnişoara Grete Franke (pian);

6) Recită, apoi, domnii Ştefan Pavelescu („Ea dansează”, de N. Ţinc) şi Eugen Chirovici (fragment din „Neam rău”, de H. G. Lecca, şi „Voichiţa lui Ştefan”, de George Coşbuc).

          Înregistrăm că Reuniunea, prin conferinţa ţinută de domnul profesor Ştefan Pavelescu, a încălcat domeniul „Ateneului Român” şi al „Ligii Cul­turale” (conferinţele sunt apanajul numitelor societăţi), încălcare ce se va accentua mereu şi va culmina b. o. în anul administrativ 1937/38, când s-au ţinut nu mai puţin de zece conferinţe, fără nici un fel de condiment muzical-declamatoric.

         La 29 martie, Reuniunea aranjează a patra şezătoare muzicală-literară, ilustrată cu următorul program:

 1) „Rolul revistei „Semănătorul” în literatura română”, conferinţă ţinută de domnul profesor Ştefan Pavelescu;

2) Serenada „Kubelik”, de Drdla, şi „Între brazi”, de Grigoraş Dinicu, cântate de domnul Victor Morariu (vioară) şi doamna Elena Cojocariu (pian);

3) Arie din „Bărbierul din Sevilla”, de Rossini şi „Mugur-mugurel” de George Dima, executate de Nicolae E. Gaspard (bariton) şi doamna Elena Cojocariu (pian);

4) Recitări: H. G. Lecca: „Matematici”, şi N. Ţinc: „Adam şi Eva” – domnul Nicu Minuţă; George Coşbuc: „Groparul” – domnul Ştefan Pavelescu; şi „Şfefăniţă Vodă”, de Coşbuc, recitate de domnul Eugen Chirovici;

5) Domnişoara Margareta Burduhos se produce cu o arie din „Carmen”, de Bizet, şi cu două romanţe, „Mon ange” şi „Parfum de tei”, de Drossino, acompaniată la pian de domnul August Karnet;

6) Schubert: „Rosamunde”, executată de domnul Anton Göles (violoncel) şi domnişoara Grete Franke (pian);

7) Domnul Octav Rodinciuc execută două arii din „Tosca” şi „Beizadea Epaminonda”; la pian, domnişoara Grete Franke.

         După acest festival, urma să se ţină adunarea generală ordinară, însă membrii Reuniunii au plecat cu toţii, rămânând numai comitetul; un indiciu, deci, că ideea domnului preşedinte Severian Procopovici, de a ţine adunarea după o manifestare artistică, nu e recomandabilă.

         Aşadar, anul administrativ 1927/28 se soldează cu şaptesprezece manifestări artistice. Adevărat record! S-a muncit cu neţărmurit elan din partea tuturor reuniuniştilor, încât putem spune că Societatea „Ciprian Porumbescu” îşi îndeplineşte, cu prisosinţă, rolul de promotoare culturală pe meleagurile sucevene.

*

         În şedinţa comitetului din 3 martie 1927 – redăm acest lucru cu titlu de document – preşedintele Severian Procopovici constata că „Reuniunea a ajuns în situaţia de a nu mai avea unde să-şi ţină repetiţiile de teatru şi cântare, şi nici unde să mai aranjeze şezătorile artistice muzicale”, întrucât comitetul şcolar al Liceului „Ştefan cel Mare”, care, până acum, a fost atât de ospitalier, ne-a denunţat „chiria”. Dar în şedinţa comitetului din 18 octombrie, tot domnul preşedinte Severian Procopovici ne aducea îmbucurătoarea ştire că, „datorită amabilităţii doamnei Maria Cristureanu, directoarea Liceului „Doamna Maria”, repetiţiile de cântare şi teatru se vor putea ţine, pe viitor, în edificiul liceului de fete”.

*

         Doamna Mărioara Raţiu-Porumbescu ne aduce la cunoştinţă (11.10.1927) că Opera Română di Cluj şi-a deschis stagiunea 1927/28 cu opereta „Crai nou”, de Ciprian Porumbescu. Ştirea aceasta a produs o vie impresie asupra Ciprianiştilor, văzând că patronul societăţii lor începe să fie apreciat după cum se cuvine.

*

         Afişele aduc ştire a că, la 7 aprilie 1928, tenorul Nicu Leonard va da un spectacol în Suceava, cu opereta „Obraznicul”, de. Sidney.

         Comitetul Societăţii „Ciprian Porumbescu” decide să-i acorde tot sprijinul, având în vedere că cu tenorul Nicu Leonard opereta românească şi-a atins cele mai înalte culmi. Domnul Ştefan Pavelescu, cu un detaşament de cercetaşi de la Liceul „Ştefan cel Mare”, l-a întâmpinat în gara Burdujeni, conducându-l, apoi, în oraş.

         Seara, sală arhiplină. Entuziasm şi aplauze delirante: apărea idolul femeilor, actorul neîntrecut, cântăreţul fermecător, promotorul operetei, pe care chiar vienezii îl puneau înaintea unui Hubert Marischka.

         Nicu Leonard, însă, nu mai era cel de pe vremuri, în plenitudinea vocii sale; boala neiertătoare, care-l rodea de mult, îşi evidenţia, pe-ncetul, deznodământul, care nu avea să întârzie.

         Într-adevăr, după vreo două luni de joc, se retrage din teatru, iar în decemvrie 1928 se stinge, plâns de toată lumea.

 

 

 VII. Angajarea domnului Constantin Mărculescu

 

ca director artistic al secţiei de teatru.

 

Turneul, în Cernăuţi, cu „Extemporalul”.

 

Jubileul de 25 ani de la înfiinţarea Reuniunii.

 

Anul administrativ 1928/29

 

         În adunarea generala ordinară din 5 aprilie 1928, se alege următorul comitet: preşedinte – Severian Procopovici; vicepreşedinţi – Grigore Sotniţchi şi Ion Berhang; secretar de externe – Victor Morariu; secretar de interne – Ştefan Pavelescu; bibliotecari – Gheorghe Socoliuc şi Eugen Chirovici; econom – Octav Rodinciuc; controlor – Gheorghe Ruptaş; casier – Leonte Burac; membri fără funcţie – Mihai Cărăuşu şi Nicu Stănescu. Comisia de control – domnii Vasile Stănescu, Gheorghe Sârbu şi Nicu Cervinschi.

         Comitetul actual a hotărât să continue prodigioasa activitate din anul expirat. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât îl aveam pe domnul Constantin Mărculescu, societar al Teatrului Naţional din Bucureşti, care, stabilindu-se în Suceava, urmează să conducă secţia de teatru, timp de şase luni.

         În şedinţa comitetului din 24 aprilie, se face un angajament cu domnul Constantin Mărculescu, în următoarele condiţiuni:

 ,,1) Reuniunea îl angajează pe domnul Constantin Mărculescu ca director artistic al secţiei de dramă şi comedie, pe timp de şase luni (de la 1 mai, până la 31 octombrie 1928);

2) secţia de dramă şi comedie să dea, în fiecare lună, un spectacol în Suceava;

3) domnul Constantin Mărculescu să primească venitul net de la spectacolul „Mândrie şi amor”, dramă în 4 acte, de Georges Ohnet, care se va reprezenta în luna lui mai;

4) al doilea spectacol să se dea, apoi, în beneficiul Reuniunii;

5) începând cu a treia reprezentare, însă, să i se dea domnului Constantin Mărculescu 35 % din venitul brut, după ce se vor fi scăzut taxele către stat”.

         În aceeaşi şedinţă, domnul Constantin Mărculescu declară că îşi pune toată nădejdea în secţia de dramă şi comedie şi are convingerea că, cu ascultare şi muncă, Reuniunea o să câştige mult ca valoare artistică şi prestigiu în afară.

         În şedinţa din 21 apri­lie, Reuniunea încheie un nou angajament, cu doamna prof. Lucrezzia Ionescu-Milano, pe timp de un an (1 mai 1928 – 1 mai 1929), cu condiţia ca, în decursul acestui an, să se dea un spectacol în beneficiul domniei sale, cu piesa ce-şi va alege-o domnia sa.

          Secţia de teatru, întărită, atunci, cu aceste două forţe dramatice, pune în studiu, la 26 aprilie, în regia domnului Constantin Mărculescu, „Mândrie şi amor”, care s-a şi reprezentat, la 1 mai, cu următoarea distribuţie: Constantin Mărculescu (Filip Derblay), Nicu Mihuţă (Ducele de Bligny), Vasile Turtureanu (Octav), Octav Rodinciuc (Baronul de Prefont), Nicu Stănescu (Bachelin), Alexandru Pavelescu (Gober), Teodor Saghin (Dr. Pontac), Grigore Grămadă (lacheul), Lucrezzia Ionescu-Milano[7] (Marchiza), Maria Chirovici (Clara), Modesta Reuţ-Olinic (Baroana), Aneta Samson (Atanaise), Olga Cosmovici (Suzana) şi Eugen Chirovici (Moulinet).

         Publicul a putut înregistra o deosebită omogenitate artistică şi un ritm nou în modul de a interpreta rolurile. Munca domnului Constantin Mărculescu se vedea cu fiecare scenă.

          La 15 mai 1928, Reuniunea pleacă în turneu, la  Gura Humorului, cu un festival artistic. Programul:

1) Cuvânt de deschidere, ţinut de domnul preşedinte Severian Procopovici;

2) „Imnul Întregirii”, recitat de Constantin Mărculescu;

3) arii din „Beizadea  Epaminonda”, „Tosca”, „Contesa Maritza” şi „Cine m-aude cântând”,  cântate de Octav Rodinciuc, acompaniat la pian de domnişoara Grete Franke; Nicu Mihuţă recită „Maicile”, de Speranţia, şi parodia la „Peneş Curcanul”, iar Constantin Mărculescu se mai produce cu  „Din depărtare”, de Panait Cerna, „Vara la ţără”, de Al. Depărăţeanu, şi „La mormântul Eroului Necunoscut”, de domnia sa.

         Secţia de teatru joacă, apoi, uluitoarea dramă „Năpasta”, de I. L. Caragiale. Piesa a înregistrat un succes remarcabil, datorită excelentei distribuţii: Lucrezzia Ionescu-Milano (Anca), Eugen Chirovici (Dragomir), Ştefan Pavelescu (Ion) şi Nicu Mihuţă (Gheorghe). Direcţia de scenă: Constantin Mărculescu.

          De Sânziene (24 iunie), se reia „Deputatul tatei”, comedie în acte, de M. Ordoneaux şi Valabregue, cu aceeaşi distribuţie ca în noiembrie 1926; deci: Eugen Chirovici (Belmegeanu), Nicu Stănescu (George Popescu), Nicu Mihuţă (Tudorică), Gheorghe Ruptaş (Sloftovici şi Gherasie); doamnele Lucrezzia Ionescu-Milano (Doamna Topuzoglu), Maria Chirovici (E. Veselica), domnişoarele Hortensia Apşitar (Linica), Elena Isopescu (Kati şi domnişoara Topuzoglu), rolul băcanului Iorgu, jucat la premieră de Ştefan Pavelescu, a fost interpretat, de astă-dată, de Constantin Mărculescu.

          În august, s-a luat în repertoriu „Soacra domnului deputat”, de Bisson, localizare de Constantin Mărculescu.

         Rolurile s-au distribuit astfel: Lucrezzia Ionescu-Milano (Tarsiţa), Hortenzia Apşitar (Elena), Otilia Zabocarschi (Florica), Frizzi Müller (servitoarea), apoi Constantin Mărculescu (autorul, în prolog), Ştefan Pavelescu (George), Nicu Mihută (Protopopescu), Gheorghe Ruptaş (Belcescu), Gheorghe Socoliuc (clientul), Octav Rodinciuc (Dumbrăveanu), Radu Malceanu (comisionarul I), Penteleiciuc (comisionarul II) şi I. Foit (comisionarul III).

         Repre­zentarea s-a dat în 26 septembrie, bucurându-se de o caldă primire. De remarcat e montarea cu totul nouă. Pentru acest lucru, s-au cheltuit peste 10.000 lei. S-au cumpărat perdele la ferestre, mobilă, s-a confecţionat un rând de draperii etc.

         Tot Reuniunii i se datorează că la „Dom Polski” avem cabine şi lumină electrică, orchestră, rampă etc. Toate acestea le-a făcut comitetul „Casei Polone”, la intervenţia noastră pe lângă Prefectura judeţului Suceava.

         Câteva zile după acest spectacol, reuniunea pleacă (29 septembrie) la Gura Humorului, cu „Soacra domnului deputat”, însă am rămas decepţionaţi de rezultatul moral şi material: public puţin. Unul din principalele motive a fost şi faptul că s-a amânat începerea învăţământului pe ziua de 8 octombrie; căci, orice s-ar spune, cel puţin o treime din venitul unui spectacol ni-l aduc tot elevii.

         La 25 octombrie, Reuniunea a reprezentat ,,Extemporalul” în Rădăuţi. Piesa s-a jucat cu aceeaşi distribuţie ca la premiera din Suceava, afară de rolul lui Nicu Mihuţă (Ionescu II), care a fost in­terpretat de domnul Grigore Vasiliu[8] de la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Succesul moral şi material au fost satisfăcătoare. Spectacolul acesta a fost ultimul din venitul căruia domnul Constantin Mărculescu şi-a mai încasat remiza de 35%, conform contractului încheiat.

*

         La 28 octombrie, Reuniunea a participat la solemnitatea inau­gurării Muzeului „Porumbescu” şi a Muzeului Orăşenesc, cu două coruri: „Imn de închinare” şi „O sfântă zi…”, de Ciprian Porumbescu, iar domnul Constantin Mărculescu a recitat compoziţia domniei sale „Slăvire lui Ciprian Porumbescu”[9]. Imnul acesta a fost tipării pe foi volante şi dis­tribuit printre participanţi.

         Ideea înfiinţării unui muzeu „Ciprian Porumbescu” la Suceava odrăslise în sufletul domnului Leca Morariu, pe când se afla în Viena (Faur 1915). De aici, domnia sa scria Mărioarei Raţiu-Porumbescu următoarele şire laconice:

         „Respectuoase salutări, de lângă violoncelul lui Ciprian. Ne gândim la un muzeu „Ciprian Porumbescu”.

         Violoncelul se află la Societatea Studenţească „România Jună” şi era să fie vândut, la mezat, de guvernul austriac; domnu1 Leca Morariu îl cumpără pentru viitorul muzeu. Şi gândul acesta se înfiripă tot în 1915, Leca Morariu, editând volumul de poveşti bucovinene „De la noi”, trecuse pe copertă următoarea notă: „Se vinde, în scopul înfiinţării unui muzeu „Ciprian Porumbescu”.

         În 1916, Preotul Constantin Morariu tipărea tălmăcirile „Versuri de Schiller şi Goethe”, purtând aceeaşi notă. Altă broşură a Părintelui Constantin Morariu („Ciprian Porumbescu”, 1926) cuprindea ur­ătorul apel: „Invităm, deci, cu ardoare, toată presa românească şi toate societăţile româneşti de cântare să se pună în serviciul adunării de colecte, care să se trimită Muzeului „Ciprian Porumbescu”, în Cernăuţi, str. Eusebie Popovici 4”.

          Şi în 1926, Muzeul „Porumbescu” avea fiinţă, alcătuit fiind din colecţiile lui Constantin Morariu, ale doamnei Mărioara Raţiu-Porumbescu şi ale altora. Colecta bănească se urcă la suma de 20.700 lei. ,,Banca Suceveană”, datorită spiritului de distinsă comprehensiune a conducătorului ei, Dr. Teofil Lupu, donează 20.000 lei. Murind Părintele Constantin Morariu (16 martie 1927), domnul Leca Morariu mută Muzeul „Ciprian Porumbescu” la Suceava (într-o sală a primăriei).

         La 8 octombrie, Muzeul „Ciprian Porumbescu” îşi lărgeşte şi generalizează eticheta în Muzeul „Porumbescu” („întrucât cuprindea, acum, şi relicvele muzeistice ale lui Porumbescu-tatăl”), de faţă fiind: Mărioara Raţiu-Porumbescu şi copiii ei, doamna Dr. Livia Cionca şi domnul Ciprian Raţiu.

         La inaugurarea festivă a nou-organizatului Muzeu al oraşului Suceava şi al Muzeului „Porumbescu”(21.10.1928), au fost de faţă Mitropolitul Bucovinei, Nectarie Cotlariuc, şi domnii miniştri Alexandru Lapedatu şi Ion I. Nistor[10].

         Şi acum, iată un moment important în activitatea societăţii noastre: turneul la Cernăuţi, cu „Extemporalul” (distribuţia: cea de la Rădăuţi, în frunte cu Grigore Vasiliu), în ziua de 9 noiembrie. Ziarele „Uni­versul”, „Rampa”, „Glasul Bucovinei” etc. au subliniat că cei ce compun secţia de teatru de la Reuniunea „Ciprian Porumbescu” au trecut, de mult, bariera diletantismului, relevând şi faptul că foarte puţine socie­tăţi culturale similare pot sta alături de societatea noastră. Reproducern cronica teatrală din ziarul „Glasul Bucovinei”, No. 2810 din 14 noiembrie 1928, semnată „Spectator”:

          „Cunoaştem întrucâtva, din cronicele periodice sucevene, viata culturală care pulsează spornică în cetatea amintirilor, datorită neastâm­părului binecuvântat al unui mănunchi de oameni cu tragere de inimii pentru treburile sufleteşti şi organizată în cadrul larg al activităţii neadormite a Reuniunii de cântare „Ciprian Porumbescu” din Suceava.

         Pentru a arăta şi altora, printr-o juvenilă şi firească extensiune, roadele unei munci stăruitoare şi spre a înnoda fire de legătură cu alte centre culturale româneşti din acest colţ de ţară, „Teatrul Naţional din Suceava”, cum atât de isteţ a fost numită secţia teatrală a merituoasei Reuniuni, a întreprins un mic turneu, în circuit scurt, care l-a adus şi la Cernăuţi, unde a jucat, vineri, 9 noiembrie, ilarianta comedie „Extemporalul”, în 3 acte, de Sturm, localizată de P. Gusti.

         Elevul Ionescu Dumitru al II-lea. din clasa a VIII-a, e slab la latină şi nu e, deci, de mirare că, în urma unui extemporal în consecinţă, vine la profesor să angajeze ore de meditaţie. Aflând-o acasă pe fiica profesorului şi stabilindu-se, imediat, inevitabilul curent de simpatie, poate în baza principiului că „extremele se ating”, domnişoara e foarte, foarte tare la latină, Anişoara copiază, pentru Mitică, extemporalul în chestie, adăugând în plus câteva fraze din conceptul profesorului.

         De aici, se descopere delictul, a cărui anchetă, făcută cu antren de către directorul liceului, dă naştere la o serie întreagă de în­curcături şcolare şi extraşcolare, disciplinare şi matrimoniale.

         Oaspeţii interpreţi au reprezentat cu cinste teatrul din Suceava.

         Doamna Maria Chirovici ne-a dat un straşnic „enfant terrible” de Anişoară zglobie, neastâmpărată, isteaţă şi irezistibilă, iar domnul Eugen Chirovici ne-a dat un director maestru în materie de instrucţie judiciară, mlădios, volubil şi insinuant: hotărât, menajul Chirovici are speciale aptitudini pentru teatru şi depăşeşte, evident, posibilităţile diletantismului.

         Profesorul rutinatului animator, domnul Ştefan Pavelescu, a avut suficientă stângăcie didactică, Conovăţul domnului Gheorghe Ruptaş s-a arătat cu bune efecte de comic sănătos, iar domnişoara Eugenia Nimigeanu şi domnişoara Coca Sepciuc, de la Cernăuţi, au fost în nota justă a rolurilor. Să amintim numai, rezervat pentru sfârşit, că elevul Ionescu Dumitru al II-lea, din clasa a VIII-a, a fost in­terpretat de domnul Grigore Vasiliu, de la Teatrul nostru Naţional, ca să nu mai fie nevoie de a detaila marele succes de ilaritate pe care l-a obţinut, in acest extrem de convenabil rol, alintatul publicului de pretutindeni.

         Lumea, tineret mult şi amuzat, a petrecut câteva ore mai mult decât agreabile, manifestându-şi bună-dispoziţia prin frecvente aplauze şi, ceea ce e mai concludent, prin salve necontenite de râs animat”.

*

         După Cernăuţi, comitetul nostru şi-a îndreptat toată atenţia în vederea pregătirii jubileului de 25 de ani de la înfiinţarea societăţii noastre. S-a hotărât ca aceasta sărbătorire să se facă în zilele de 18 şi 19 decembrie. Această aniversare scumpă nouă n-o puteam sărbători mai frumos decât reprezentând opereta „Crai nou”, operă care va rămâne nouă. S-au îndesit repetiţiile. Lumea aştepta cu înfri­gurare această serbare jubilară.

         Doamna Mărioara Raţiu-Porumbescu, sora lui Ciprian, care urmăreşte cu atâta interes activitatea societăţii noastre, trimite domnului prof. Victor Morariu, în preajma jubileului de 25 ani al Reuniunii, următoarea scrisoare:

 

„Cluj, 13 Decemvrie 1928

                                                               Stimate Domnule Morariu,

         Se apropie ziua aniversării de 25 ani a societăţii „Ciprian Porumbescu”, care se serbează cu „Crai nou”. Societatea a avut o activitate frumoasă, muncind pe toate căile. În prima linie, serbarea de 25 ani, la mormântul lui din Stupca[11], îm­prejmuirea mormântului cu grilaj de fier; tipărirea şi răspândirea compoziţiilor; reprezentarea operetei „Crai nou”.

         Felicit şi mă închin persoanelor, în prima linie Domniei Voastre, stimate Domnule Profesor, domnului Severian Procopovici, ca preşedinte, şi domnului August Karnet, ca dirijor al corului. Vă slăvesc pe toţi cei care aţi muncit pentru răspândirea muzicii neuitatului meu frate.

         Doresc din suflet ca Societatea „Ciprian Porumbescu” să ajungă cât se poate de glorioasă, dobândind un renume mare, fiind totdeauna sărbătorită şi admirată… Sunt cu gândul la aniversarea şi reprezentarea operetei

         Succes şi glorie!

                                                                          Mărioara Raţiu-Porumbescu”.

 

         Pentru acest jubileu, comitetul a decis să facă o montare nouă operetei lui Ciprian Porumbescu. Domnul Emilian Pauliuc, elevul lui Eugen Chirovici, a executat decorurile necesare.

         Şi, în seara zilei de 18 decembrie, în faţa unei săli arhipline, s-a desfăşurat următorul program:

 1) discursul festiv al domnului prof. Victor Morariu („Istoricul Reuniunii, de la 1903-1928”) şi

2) reprezentarea operetei „Crai nou”, cu: Lucrezzia Ionescu-Milano (Dochiţa), Margareta Burduhos (Anica) Ion Berbang (Moş Corbu), Procopie Rodinciuc (Ispravnicul) şi Ştefan Pavelescu (Bujor).

         Acest program s-a repetat întocmai şi a doua zi, în 19 decembrie (cu deosebirea că rolul lui Moş Corbu a fost interpretat de Nicu Stănescu).

         Domnul George Voedvica, corespondentul ziarului „Glasul Buco­vinei” (38/VII 1928), scrie următoarele:

         „Prestigioasa Societate muzicală „Ciprian Porumbescu” şi-a serbat, zilele acestea, aniversarea a 25-a de la înfiinţare. Cu acest prilej, s-a reprezentat, în două seri de-a rândul, cu un răsunător succes, „Crai nou”, operetă care, pentru valoarea ei, s-a învrednicit să vadă lumina rampei, de curând, şi la Opera din Cluj.

         Reprezentarea a fost precedată de un magistral discurs al domnului prof. Dr. Victor Morariu, având ca obiect istoricul Reuniunii muzicale din loc.

         Opereta „Crai Nou”, reprezentată cu prilejul jubileului, a avut parte de o distribuţie aleasă şi de o montare deosebit de fericită. Interpretarea, realizată cu cel mai perfect acord de ansamblu, a fost admirabil armonizată în jurul doamnei Lucrezzia Ionescu-Milano, care, pentru încarnarea plastică şi sugestivă, pentru tonul mare şi cald, merită frumoase cuvinte de laudă.

         O surpriză plăcută: domnişoara Margareta Burduhos, care se afirmă ca un puternic talent. Dovedeşte o pricepere deosebită în frazare şi o tehnică destul de reliefată pentru ca să poată râvni la o accentuare mai pronunţată a personalităţii sale.

         Pe Moş Corbu l-a interpretat Ion Berhang, cu o bogăţie de nuanţe şi-ntr-un accent atât de fericit, încât a făcut o adevărată creaţie din acest rol, dublat, a doua seară de Nicu Stănescu, care a dat mult stil interpretării sale.

         Procopie Rodinciuc: mască bună, joc degajat, umor sănătos. Un element de comedie bogat înzestrat.

         Un viu succes a înregistrat tânărul Octav Rodinciuc: natural, plastic şi armonios, ne-a înfăţişat un tip prins cu o varietate deplină. O notă de eleganţă suplă aduce locotenentul (respectiv, căpitanul de jandarmi) al lui Ştefan Pavelescu.

         Costumul naţional al protagoniştilor, cât şi al corului, bogat şi pitoresc, a fost nota sărbătorească a serii.

         Montarea, datorată domnului prof. Ilarie Berezniţchi, cum şi decorurile, executate de domnul Emilian Pauliuc, au contribuit, în mare mă­sură, la superbul succes al reprezentării. Ansamblul, ireproşabil pus la punct. La pupitru, maestrul August Karnet.

         Activitatea intensificată a Societăţii muzicale „Ciprian Porumbescu” răspunde unei nevoi simţite a culturii noastre artistice şi nu putem s-o primim decât cu cea mai vie gratitudine”.

          Aşadar, de la 5 aprilie şi până la 19 decembrie 1928, zece manifestări dramatice-muzicale, pe diferite scene.

 

 

 VIII. Patru remarcabile succese:

 

„Prostul”, „Doctorul fără voie”,

 

„Institutorii” şi  „Vânt de primăvară”.

 

Ideea unui bust al lui Ciprian Porumbescu.

 

Anul administrativ 1929/30, preşedinţia Ştefan Pavelescu

 

         Domnul Severian Procopovici, care, prin decurs de un sfert de veac, a condus destinele acestei vrednice societăţi, cu rosturi atât de mari şi frumoase pe aceste istorice meleaguri, jertfindu-şi, astfel, cei mai frumoşi ani pe terenul artistic şi naţional-cultural, s-a exprimat, în ultima vreme, că nu se mai simte în stare să meargă, cu acelaşi avânt, pe drumul variatelor şi multiplelor realizări ale Reuniunii; de aceea, ferma dumisale convingere e că urmaşul la prezidenţie nu poale fi altul decât fostul lui elev şi ucenic întru cele muzicale şi culturale: Ştefan Pavelescu, care, din 15 iunie 1924 şi până-n prezent, s-a afirmat ca un element harnic, de iniţiativă şi priceput în ale teatrului. Astfel, în adunarea generală ordinară, din 10 ianuarie 1929, se alege următorul comitet: preşedinte – Ştefan Pavelescu; vicepreşedinte I – Grigore Scotniţchi, vicepreşedinte II – Ion Berhang; secretar I – Victor Morariu; secretar II – Dimitrie Moldovan; casier – Eugen Ursachi; bibliotecar I – Octavian Rodinciuc; bibliotecar II – Adrian Olinic; controlor – Eugen Palie; membri fără funcţie – Ştefan Ionescu-Milano, Emilian Pauliuc; econom – Rudolf Malcean; comisia revizuitoare – Eusebie Sârbu, preşedinte, Gheorghe Socoliuc şi Mihai Cărăuşu.

         Tot în această adunare, domnul prof. Mihai Cărăuşu propune ca domnull Severian Procopovici să fie numit preşedinte de onoare[12] al Reu­niunii. Propunerea aceasta e acoperită de unanime şi entuziaste aclamaţii.

         Domnul preşedinte Ştefan Pavelescu, după ce ocupă scaunul prezi­denţial, declară următoarele:

          „Rolul de conducător al societăţii noa­stre mi se pare cu atât mai greu, cu cât sunt urmaşul vrednicului şi idealistului român, al scumpului nostru preşedinte de onoare, Severian Procopovici, care, vreme de 25 ani (1903-1928) a stat ca o santinelă credincioasă la cârma Reuniunii. În preajma unei atât de îndelungate şi rodnice activităţi, vorba cronicarului, se sperie gândul”.

          Comitetul actual şi-a propus, chiar din prima şedinţă, să pună accentul principal pe latura muzicală, întrucât unele voci din public, cunoscători şi iubitori de muzică, făceau necontenite obiecţiuni că Reuniunea cultivă prea mult teatrul, în detrimentul muzicii. Şi-ntr-adevăr, în ultimii doi ani, spectacolele de dramă şi comedie au prevalat. Deci, noul preşedinte a îndrumat serioase pregătiri, în vederea unui con­cert întru comemorarea lui G. Kiriac (mort în 1928).

         După vreo zece repetiţii, însă, rândurile cântăreţilor rărindu-se mereu, comitetul s-a văzut silit să întrerupă această muncă şi chel­tuială zadarnică şi să apuce pe acelaşi drum, pe care a mers comitetul vechi: teatrul.

          S-a pus, deci, în studiu „Prostul’”, comedie în 5 acte, de L. Fulda, traducere de Sofia Nădejde, care, după cinci săptămâni de repetiţii asidue, s-a reprezentat, în seara zilei de 26 martie 1929, cu un răsunător succes.

         Distribuţia a fost fericită: doamnele Lucrezzia Ionescu-Milano (Doris) şi Eleonora Franke (Schirmer), domnişoarele Aneta Samson (Lucy), Frizzi Müller (Lisbeth) şi Greti Franke (servitoarea), apoi domnii Eugen Chirovici (Justus), Ştefan Pavelescu (Engelhardt), Gheorghe Ruptaş (Bohrmann), Gheorghe Socoliuc (judecătorul), Rudolf Malcean (Aprodul), Severin Doncean (Thilemis), Ion Grămada (Servitorul).

         Corespondentul ziarului „Universul” (31.03.1929) găsea următoarele aprecieri:

          „Reuniunea ,,Ciprian Porumbescu” şi-a inaugural noul an de activitate (al 26-lea) cu una din cele mai bune comedii din repertoriul teatrelor noastre: „Prostul”, de L. Fulda. A fost un spectacol de elită. Până acum, nu s-a văzut o mai completă omoge­nitate a ansamblului Reuniunii noastre. Puţine din reprezentaţiile acestei active societăţi au obţinut un succes mai desăvârşit”.

          În cursul lunilor lui martie şi aprilie, comitetul a organizat, după modelul „Armoniei” din Cernăuţi, o serie de „conveniri”, în Casa Germană, unde membrii şi prietenii Societăţii „Ciprian Porum­bescu” aveau prilejul să se întâlnească, cu scopul de a cimenta mai mult legăturile, în jurul crezului Reuniunii.

         La 12 mai, Reuniunea reprezintă, pentru a doua oară, „Prostul”, în beneficiul Societăţii A.R.P.A., de sub preşedinţia domnului prof. Mihai Cărăuşu, rezultând un venit net de 2.000 lei.

          Paralel cu manifestările amintite, Reuniunea  pregătea „Vânt de primăvară” (Frühlingsluft), operetă în 3 acte, de Ernst Reiterer, care s-a reprezentat în trei seri consecutive (23, 24 şi 25 iunie).

          Distribuţia: doamnele Lucrezzia Ionescu-Milano (Hani), Eleonora Franke (Knickebein), Eusebia Iliescu (Bertha), domnişoarele Margareta Burduhos (Emilia) şi  R.  Vijniţer (Baroneasa de Croise), domnii Octav Rodinciuc (Landmann), Ştefan Pavelescu (Hildebrandt), Gheorghe Ruptaş (Knickebein), Nicu Mihuţă (Felix), E. Suharovschi (Nazzi), Gheorghe Socoliuc  (birtaşul).

         Direcţia de scenă: Ştefan Pavelescu; la pupitru: August Karnet. Baletul a fost organizat de domnişoara Grete Franke. Succesul a fost neaşteptat.

         Corespondentul ziarului cernăuţean „Cuvântul Ţărănimii”, făcând bilanţul artistic al acestor trei spectacole, scrie următoarele rân­duri:

          „Vor fi existând ele, fără-ndoială, multe societăţi culturale şi artistice-muzicale, care, în limitele posibilităţii, desfăşoară o activitate lăudabilă în faţa publicului, o dată sau de două ori pe an, cu programe selecte şi temeinic studiate, însă, fără pic de exagerare, m-a uimit activitatea intensă şi prodigioasă a Reuniunii „Ciprian Porumbescu” din localitate, care, aproape în fiecare lună, reprezintă  câte o piesă de teatru, operetă, aranjează vreo şezătoare literară-muzicală sau câte un concert. Aş putea spune că această societate, unică în felul ei, substituie onorabil, în acest orăşel izolat, toate turneele marilor teatre. Activitatea acestei societăţi m-a surprins, mai ales când am văzut opereta „Vânt de primăvară”, de Ernst Reiterer, pe care preşedintele Reuniunii „Ciprian Porumbescu”, domnul prof. Ştefan Pavelescu, a  pus-o în studiu (10 aprilie) şi a terminat-o în două luni şi jumătate, cu diletanţi. Cele trei spectacole consecutive au întrecut orice aşteptări, încât domnii Nello Bucevschi şi Nicolae Sireteanu, actori ai Teatrului Naţional din Cernăuţi, mi-au mărturisit, fără nici o politeţe de circumstanţă, că n-au avut deloc impresia că se găsesc în faţa unui ansamblu de diletanţi”.

          Iar „Făt-Frumos”-ul domnului Leca Morariu (anul IV, nr 165) ne aduce următoarele aprecieri:

         „Dar Sânzienele pot, totuşi, rămâne o zi de sărbătoare a Sucevii. A dovedit-o, şi de data aceasta, Suceava culturală românească, Societatea „Ciprian Porumbescu” şi-a cucerit iarăşi o strălucită izbândă cu reprezentarea operetei „Vânt de primăvară”. Fapt care nici nu mai surprinde, când ştim că  această harnică societate dispune de forţe atât de rutinate şi de reputaţie ca doamnele Lucrezzia Ionescu-Milano, Eleonora Franke şi domnii Ştefan Pavelescu (acum chiar preşedintele societăţii) şi Gheorghe Ruptaş în jocul de scena, şi ca domnişoara Margareta Burduhos şi domnul Octav Rodeanu în cântec, când cel ce creează minunea e neîntrecutul maistru August Karnet. Trei seri, de-a rândul, reprezentaţia aceasta n-a putut înfrâna aglome­rata publicului”.

          În urma acestor reprezentări, Reuniunea a intrat în vacanţa cea mare.

         Pe la mijlocul lui august, însă, secţia de teatru a luat în re­pertoriu „Institutorii” lui Otto Ernst, comedie în 4 acte, care a văzut lumina rampei în 26 şi 27 septembrie.

         Interpreţii rolurilor: Erica Voevidca[13] (Gisa Halm), Emilia Rodinciuc (Biesendal), Eusebia Iliescu (Dörman), domnişoara Otilia Zabocarschi (Sturhalm); domnii Ştefan Pavelescu (Flachsmann), Eugen Chirovici (Prell), Procopie Rodinciuc (Bröscke), Nicu Mihuţă (Fleming), Max Culin (Vogelsang), Alois Franke (Weidenbaum), Gheorghe Socoliuc (Dircks), Eugen Suharovschi (Riemann) Severin Doncean (Römer), Gheorghe Ruptaş (Regendanks), Rudolf Malceanu (Kluth şi Brockmann).

          Această piesă, menţinându-şi aceeaşi distribuţie, s-a jucat (29 septembrie) la Fălticeni, unde Liga Culturală şi autorităţile locale ne-au făcut o caldă primire, terminându-se cu un copios banchet.

         La 30 septembrie, Reuniunea joacă „Institutorii” în Gura Humorului.

          În seara zilei de 14 octombrie, comitetul aranjează un Festival Eminescu (40 ani de la moartea poetului), cu următorul program:

1) „Cea adus Eminescu nou în poezia românească”, cuvânt festiv ţinut de domnu1 prof. Ştefan Pavelescu, preşedintele Reuniunii;

2) Ştefan Ionescu-Milano: „O, mamă”, „Ca floarea albă de cireş” şi „Lacul”, cântate de Ştefan Ionescu-Milano (tenor), acompaniat la pian de August Karnet;

3) Scheletti: „Ce te legeni, codrule?”, „O rămâi” şi „Somnoroase păsărele”, tustrele cântate de doamna Octavia Lupu-Morariu (canto) şi domnul August Karnet (pian);

4) „S-a dus amorul”; şi E. M. Drossino: „Când o să vii?”, cu Margareta Burduhos (canto) şi August Karnet (pian);

5) Corul mixt, dirijat de August Karnet, cântă: „De voi adormi curând” şi „Rugăciune”;

6) Domnul Eugen Chirovici recită „Scrisoarea I”, de Eminescu, şi „Odă lui Eminescu”, de George Voevidca, iar Ştefan Pavelescu „Floare albastră”, de Mihai Eminescu.

          „La Suceava, scrie poetul George Voevidca, în „Tribuna”, din Cernăuţi (0l.11.1929), şi cu acest prilej (40 ani de la moartea „Luceafărului poeziei româneşti”) conştiinţa românească a zvâcnit dârz şi impresionant.

         Un merit mai mult pentru venerabila Reuniune muzicală „Ciprian Porumbescu”, în cadrul căreia s-a desfăşurat festivalul.

         Un merit mai mult pentru românii suceveni, care au învăluit, cu atâta înţele­gătoare dragoste, această manifestare profund românească. Din nou, deci, cuvinte de laudă Societăţii „Ciprian Porumbescu” şi harnicilor ei membri şi colaboratori”.

          La 1 noiembrie, Reuniunea reprezintă „Doctorul fără voie”, de Molière, cu următoarea distribuţie: Eugen Chirovici (Sganarelle), doamna Erica Voevidca (Martine), Max Culin (Robert), Ştefan Pavelescu (Geronte), doamna Eusebia Iliescu (Lucinda), Gheorghe Socoliuc (Valere), Gheorghe Ruptaş (Luca), Otilia Zaborcaschi (Jaqueline), Max Culin (Tibaut), Şerban Bumbac (Octav) şi Cristea Tabacaru (Perrin). Direcţia de scenă: Eugen Chirovici şi Ştefan Pavelescu.

         Cu această piesă, Reuniunea pleacă în turneu la Fălticeni (03.11), unde, presa locală, precum şi intelectualitatea din oraşul lui Foltea, al cărui suflet e domnul prof. Dr. V. Tempeanu, îi salută pe Ciprianişti ca adevăraţi şi osârdnici crainici culturali şi pioni de unifi­care sufletească.

         Gazeta fălticeneană „Săptămâna”, sub titlul „O nouă manifestare culturală a Societăţii „Ciprian Porumbescu”, ne întâmpină (03.11) cu următoarele rânduri:

          „Duminică, 3 noiembrie, va avea loc, în sala de spectacole a Liceului, reprezentarea comediei „Doctorul fără voie”, de Molière.

         Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu” din Suceava vine a doua oară la noi, în scop de înfrăţire culturală. Cei ce au avut plă­cerea să asiste la reprezentarea comediei „Institutorii” (29.10), jucată de aceeaşi Reuniune, sunt, desigur, în măsură să cunoască cu cât talent şi măiestrie de adevăraţi actori au interpretat rolurile mem­brii Reuniunii. Aceştia vor fi, desigur, cei mai buni propagandişti pentru serbarea de mâine.

         Date fiind toate acestea şi nobilele scopuri ce le urmăreşte Reuniunea, de a cimenta legăturile între fraţi şi de a ridica un bust celui mai ales compozitor român, Ciprian Porumbescu, nu ne îndoim că fălticenenii îşi vor da cu toţii întâlnire, duminică, 3 noiembrie, la liceu. Din parte-ne, salutăm, cu toată dragostea, venirea între noi a iubiţilor şi distinşilor oaspeţi”.

         Şi-ntr-adevăr, fălticenenii au fost la înălţime: sala s-a dovedit neîncăpătoare pentru lumea ce-a alergat să asiste la acest spectacol. Ţinem să menţionăm că „Doctor fără voie” s-a jucat, ca şi „Avarul” (21 martie 1927), în costumele epocii, împrumutate de la Teatrul Naţional din Cernăuţi.

          De Revelion (31 decembrie 1929), societatea noastră dă concurs Cazinoului Funcţionarilor Publici din Suceava, cu piesele „Supremul argument”, satiră într-un act, de George Voevidca, de faţă fiind şi autorul, jucată de: Erica Voevidca (Baroneasa), Emilia Rodinciuc (Stocker), Ştefan Pavelescu (Baronul şi Dr. Marton) şi Nicu Mi­luţă (Jean), şi „Un leu şi un zlot”, comedie într-un act de D. R. Rosetti, cu Emilia Rodinciuc (Tarsiţa), Otilia Zabocarschi (Lina), Frizzi Müller (Nataliţa), Ştefan Pavelescu (Trifan), Octavian Modreanu (Sărăcilă), Şerban Bumbac (Mişu), Cristea Tabcaru (Tertipof).

         Sa­tira dramatică a domnului George Voevidca a recoltat entuziaste aprecieri din partea publicului. Remarcăm faptul că domnul George Voevidca mai are o piesă de teatru („Puteri întunecate”, un act, Suceava, 1926); liricul bucovinean este, în acelaşi timp, şi-un remarcabil dramaturg.

         Şi revista „Făt-Frumos”, an. IV, p. 227, făcând bilanţul ultimelor şase luni de activitate artistică a Societăţii „Ciprian Porumbescu”, scrie: „Din strădania câtorva eminente şi cu adevărat tinereşti energii (ca domnii profesori Ştefan Pavelescu, Eegen Chirovici şi Părintele Teodor Coclici), Suceava, ca pulsaţie culturală, deţine azi locul întâi în întreaga Bucovină”.

          În şedinţa comitetului din 5 februarie, domnul preşedinte Ştefan Pavelescu vine cu propunerea ca Reuniunea să ridice un bust lui Ciprian Porumbescu.

          „Astăzi, când opera lui Ciprian Porumbescu e tot mai mult apreciată şi tot mai răspândită în cu­prinsul ţării, când societatea noastră, ce-i poartă numele, desfăşoară o tot mai apreciabilă şi variată activitate, cred că ne-am achita de-o sfântă datorie faţă de memoria autorului operetei „Crai nou”, ridicându-i un bust, în parcul din Suceava, deci în această străveche re­şedinţă voievodală, de care Ciprian Porumbescu e atât de indisolubil legat.

         Reuniunea deschide o listă de subscripţie, semnând singură 500 lei”.

          Propunerea aceasta e acceptată cu entuziasm, urmând ca Ciprianiştii să întreprindă o vie acţiune, în vederea strângerii fondurilor necesare acestei frumoase opere.

         Revista „Făt-Frumos” (1929, p. 68) publică următoarele rânduri:

          „Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu” din Suceava, care, în decembrie 1928, şi-a serbat jubileul de 25 ani, a luat hotărârea de a ridica, într-unul din parcurile oraşului Suceava, un bust marelui compozitor bucovinean, al cărui nume îl poartă.

         Reuniunea va aranja, începând cu luna septembrie a. c, diferite serbări, al căror venit va fi destinat pentru acest scop.

         Până atunci, deschide o listă de subscripţie, invitând pe toţi oamenii de bine, cât şi toate instituţiile culturale şi financiare, să contribuie cu cât îi va lăsa inima.

         Reuniunea, din sărăcia ei, face începutul cu 500 lei.

         Donaţiile se vor trimite la adresa Reuniunii, în Suceava.

         Revista „Făt-Frumos” înmânează, şi ea, 500 lei”.

          De aici, înainte, una din preocupările principale ale Reuniunii va fi sporirea fondului pentru bust.

         În cursul anului 1929, s-au adunat, afară de suma de 5.000 lei, colectată pe lista de subscripţie, deschisă de ziarul „Glasul Bucovinei”, din Cernăuţi, 4.200 lei, bani rezultaţi din generoase ofrande şi de pe urma spectacolelor date de societatea noastră.

         Astfel, ideea ridicării unui bust lui Ciprian Porumbescu prinde consistenţă şi strădaniile Reuniunii vor tinde, cu toată râvna, la realizarea cât mai grabnică.

 

 

IX. „O scrisoare pierdută”,

 

„Vânzătorul de păsări”, „Anonimul”.

 

Jubileul de 30 ani al Reuniunii.

 

Semicentenarul morţii lui Ciprian Porumbescu.

 

Dezvelirea bustului lui Ciprian Porumbescu.

 

„Familia improvizată”, „Dracul”.

 

Perioada 1930-1935, preşedinţia Ilarion Berezniţchi.

 

          Încă înainte de adunarea generală ordinară (13 februarie 1930), domnul prof. Ştefan Pavelescu, preşedintele Reuniunii pe anul administrativ 1929/30, a declarat că nu mai poate fi preşedinte şi-n acelaşi timp şi conducător al sec|iei teatrale, fiind prea ocupat. Îl recomandă, deci, pe domnul Ilarion Berezniţchi ca viitor preşedinte.

         Acesta, după multe stăruinţe, depuse de domnii Severian Procopovici, Victor Morariu şi Ştefan Pavelescu, acceptă misiunea grea, ce i se încredinţa, cu condiţia ca adunarea generală să-i voteze lista comitetului propusă de domnia sa, având convingea că numai în felul acesta se poate munci mai cu spor.

         De fapt, adunarea generală extraordinară din 20 februarie 1930 a ales, prin aclamaţiune, următorul comitet, propus de domnia sa: preşedinte – Ilarion Berezniţchi, vicepreşedinţi – Grigore Sotniţchi şi Ştefan Ionescu-Milano; secretar de externe – Victor Morariu; secretar de interne – Ştefan Pavelescu; casier – Virgil Ionescu; econom – Gheorghe Socoliuc; controlor – Petre Iliescu; bibliotecari – Eugen Chirovici şi Alexandru Isar.

         Noul comitet, stăpânit de multă dragoste de muncă, a şi pornit la drum, divizându-şi strădaniile in trei direcţii: a) intensificarea repetiţiilor de cor, în vederea unui concert; b) punerea în studiu a comediei lui I. L. Caragiale, „O scrisoare pierdută” (în locul abandonatului „Funcţionar de la Domenii”, de Petre Locusteanu, luat în studiu în noiembrie 1929 şi din care se făcuseră o serie de repetiţii) şi a unei operete; şi c) organizarea internă a societăţii.

         De la vechiul comitet mai rămăsese în studiu vodevilul „Doi morţi vii”, de Vasile Alecsandri, cu muzica de cunoscutul folclorist muzical din Bucovina, Alexandru Voevidca.

         În şedinţa comitetului din 23 februarie, se decide amânarea reprezentării, deci întreruperea repetiţiilor. Amânarea aceasta a fost, însă, fatală, căci „Doi morţi vii” nu s-a mai repetat, rămânând tot numai cu reprezentarea din 1921.

         Comitetul se gândeşte la reprezentarea uneia din operetele lui Tudor Flondor („Moş Ciocârlan” sau „Noaptea Sfântului Gheorghe”), dar nu le poale obţine. Atunci, scăparea e tot Al. P. Marinescu din Fălticeni, fost director de trupă de operete, care, dispunând de vreo 20 de ope­rete, ne împrumută „Vânzătorul de păsări”.

          „O scrisoare pierdută” se repetă conştiincios, avându-se ca directori de scenă domnii Eugen Chirovici şi Ştefan Pavelescu, şi, la 10 aprilie, are loc premiera, în „Dom Polski”, cu distribuţia: Maria Chirovici[14] (Zoe), Eugen Chirovici[15] (Caţavencu), Ştefan Pavelescu (Tipătescu), Octavian Modreanu (Farfuridi), Gheorghe Socoliuc (Trahanache), Gheorghe Ruptaş (Pristanda), Grigore Vasiliu, de la Teatrul Naţional din Cer­năuţi (Dandanache), sublocotenent Radu Anghel (Cetăţeanul turmentat), Octavian Burac (Brânzovenescu), Rudolf Malceanu (Popescu), A. Schley (Ionescu); figuraţia: elevi de la Liceul .,Ştefan cel Mare”.

         Datorită priceputei şi serioasei pregătiri, piesa aceasta a în­registrat un frumos succes. Remarcăm, în primul rând, creaţia domnului Grigore Vasiliu, care ne-a dat un Dandanache ireproşabil, înţelegând să sublinieze, de minune, atât ramolismentul fizic, cât şi cel in­telectual. Domnul Chirovici a înţeles să se identifice pe deplin cu rolul; de altfel, ca muntean, era cel mai indicat să ni-l redea pe aprigul şi zvăpăiatul Caţavencu.

         Regretatul critic Garabet Ibrăileanu susţine, undeva, în criticile sale, că piesele lui Caragiale au succes desăvârşit numai când sunt jucate de actori munteni.

         La fel, Zoe şi-a găsit o ideală încarnare în doamna Maria Chirovici. Restul actorilor a completat armonic ansamblul.

         Comitetul, întrunindu-se în mai multe şedinţe, constată că ideea unui concert mare, aşa cum se proiectase la început, trebuie abandonată, deoarece cântăreţii manifestă un fel de apatie pronunţată pentru concerte. Lipsa de punctualitate, neregularitatea cu care coriştii vin la repetiţie, apoi şi predilecţia publicului pentru comedie şi operetă îndrituiesc comitetul să pună accentul pe acestea din urmă.

         Deci, aceeaşi piesă şi cu aceiaşi interpreţi (de astă-dată, rolul lui Dandanache fiind jucat de Cristea Tabacaru) s-a reprezentat şi la 23 iunie (în ajunul Sânzienelor). E spectacolul de adio, dat în cinstea soţilor Chirovici, care, peste o lună (iulie 1930), vor pleca din Suceava, pentru a se stabili la Târgovişte, lăsând în sufletele sucevenilor amintiri atât de frumoase, iar în sânul Reuniunii, două goluri ireparabile.

         A doua zi, seara, în 24 iunie, Reuniunea a dat concurs Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Suceava, cu „Institutorii”, comedie în 3 acte, de Otto Ernst (reluare; premiera a avut loc în 26.09.1929). Interpreţi: Erica Voevidca (Gisa Halm), Eusebia Iliescu (doamna Dörmann), Otilia Zabocarschi (Sturhalm), Ion Falat (Prell), Ştefan Pavelescu (Flachsmann), Procopie Rodinciuc[16] (Bröscke), Alois Franke (Weidenbaum), Nicu Mihuţă (Flemming), Gheorghe Ruptaş (Regendank), S. Dorneanu (Römer), Gheorghe Socoliuc (Diercks), Traian Saghin (Riemann), Rudolf Malceanu (Kluth), Cristea Tabacaru (Brockmann).

          În cadrul Ligii Culturale din Suceava, secţia de teatru a Reu­niunii reprezintă „Pescuitorul de umbre”, dramă în 4 acte, de Jean Sarment, traducere de Sandu Teleajen, care se reprezintă în seara de 18 septembrie 1930, pe scena din „Dom Polski”.

         Distribuţia: Eleonora Franke (Mama), Nicu Mihuţă (Jean), Ştefan Pavelescu (René), sublocotenent Radu Anghel (Monseniorul Lescure), À. Malceanu (Alfred); direcţia de scenă: Nicu Mihuţă.

         Dintre toţi interpreţii, s-a remarcat îndeosebi Nicu Mihuţă, actor cu reale aptitudini dramatice dovedite, în acelaşi timp, şi-nu eminent regizor.

         La 22 septembrie, piesa aceasta se reprezintă pe scena din sala de gimnastică a Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni.

         În timp ce manifestările artistice şi culturale îşi urmează drumul lor, domnul preşedinte Ilarion Berezniţchi elaborează noul statut, „lărgind programul Reuniunii, împrospătând anumite dispoziţiuni şi punând întreaga structură şi spiritul societăţii, în acord cu cerinţele şi cu vremea de azi. S-a schimbat denumirea de Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu” în „Reuniunea muizical-dramatică „Ciprian Porumbescu”, dându-se, astfel, în program, laturii dramatice, pe lângă cea muzicală, importanţa ce şi-o merita, prin activitatea desfăşurată în trecutul apropiat. S-au modificat denumirile de membri în: a) fondatori; b) de onoare; c) activi şi d) aderenţi; s-a sporii numărul membrilor comitetului la 20, pentru a atrage, astfel, cât mai multe puteri şi talente artistice în comitet; s-a prelungit termenul de funcţionare a comitetului, la 3 ani, pentru a nu stânjeni continuitatea de activitate. Numai cenzorii au rămas să fie aleşi anual; s-au prevăzut acordarea de ajutoare şi subvenţii.

         Aceste statute s-au discutat şi s-au votat într-o serie de şedinţe, ultima finindu-se la 7 octomvrie 1930, când s-a votat pe articole, alegându-se, în adunarea generală constitutiva din 15 octomvrie 1930, la notar (căci, pentru a evita conflicte cu legea, am procedat ca la înfiinţarea unei noi societăţi) următorul comitet: Ilarion Berezniţchi – preşedinte; Grigore Sotniţchi şi Ştefan Ionescu-Milano – vicepreşedinţi; Ştefan Pavelescu – secretar; Aurelian Isar – bibliotecar; Petre Iliescu – casier; Gheorghe Socoliuc – econom; comisia de control – C. R. Niculescu, Virgil Ionescu şi Eugen Palie. Membri în comitet, dar fără funcţie: Victor Morariu, Procopie Rodinciuc, Dimitrie Moldovan, Leonte Burac, Gheorghe Ruptaş, Eusebie Oscobeniuc, Vasile Turtureanu, Dr. Rudolf Gassauer, Haralambie Mitre, sublocotenent Radu Anghel, Ion Cârdei[17], Eleonora Franke şi Glicheria Sotniţchi.

         Împlinindu-se, deci, toate formele de constituire şi de legalizare a statutelor la notarul public, in ziua de 15 octombrie 1930, dosarul s-a înaintat Tribunalului, iar cu data de 25 februarie 1931, nr. Asoc. II/175, Reuniunea a fost recunoscută şi înregistrată ca persoană juridică, în baza noilor statute. Cu această înregistrare, am intrat, cu noul comitet, arătat mai sus, într-o nouă perioadă administrativă, de 3 ani, care începe cu anul 1931, urmând ca, după acest termen, deci în 1934, adunarea generală să aleagă alt comitet”[18].

         Între Reuniune şi celelalte societăţi culturale din Suceava există, încă dinainte, strânse relaţii de prietenie. În special Societatea „Ciprian Porumbescu” a înţeles şi înţelege să cultive asemenea legături cu deosebită râvnă. De aceea, ori de câte ori i se cere concursul, la aranjări de festivaluri, concerte, spectacole de binefacere etc., îl oferă cu dragă inimă şi din belşug.

          Astfel, în 10 octombrie 1930, când „Ateneul Român” aranjează o serbare comemorativă, cu prilejul împlinirii a patru decenii de la moartea bardului de la Mirceşti, secţia de teatru a Reuniunii joacă piesa „Creditorii”, comedie într-un act, de Vasile Alecsandri, având ca interpreţi pe: domnişoara Sylvia Culin (Aglaia), Ştefan Pavelescu (Alecu Verişan), Octavian Modreanu (Jăvrescu), Gheorghe Ruptaş (ciubotarul) etc., iar Ştefan Pavelescu a conferenţiat despre „Satira comediilor lui Alecsandri”.

          Aceeaşi sec|ie de teatru cooperează, cu vodevilul „Cinel-Cinel”, de Vasile Alecsandri, la Festivalul Naţional, aranjat de Liga Culturală, în 24 ianuarie 1931, în „Dom Polski”. Piesa e jucată de doamna Eusebia Iliescu (Florica), domnişoarele Sylvia Culin (Tincuţa) şi Coca Warchow (Smărăndiţa), cu sublocotenentul Anghel Radu (Graur) şi Octavian Modreanu (pitarul Sandu).

          La 14 Martie 1931, Prefectura şi Primăria oraşului Suceava, având în vedere criza care bântuia în toate părţile, organizează un festival pentru ajutorarea şomerilor din localitate. Reuniunea îşi dă concursul cu piesa „Creditorii”, de Vasile Alecsandri, susţinută fiind de aceiaşi interpreţi ca şi la spectacolul din 10 octombrie 1930.

          Repetiţiile la opereta „Vânzătorul de păsări”, de Carl Zeller, care începuseră în toamna anului 1930, au continuat, cu febrilitate (partea muzicală, sub conducerea domnului prof. August Karnet, iar cea dramatică, sub direcţia de scenă a domnilor Ilarion Berezniţchi şi Ştefan Pavelescu), până la finea lui martie 1931, când, în sfârşit, s-a putut reprezenta.

         Astfel, la 30 şi la 31 martie 1931, au avut loc două spectacole consecutive, înregistrând un răsunător succes artistic.

         Distribuţie aleasă şi adecvată: Lucrezzia Ionescu-Milano (Cristina), Emilia Rodinciuc (Adelaida), Eusebia Iliescu[19] (Principesa Maria) „diletante, al căror talent şi experienţă scenică le-au ridicat în rândul artiştilor consacraţi ai Reuniunii; domnul Ştefan Ionescu-Milano (Stanislas) contribuind, cu solidele şi distinsele sale însuşiri şi cunoştinţe în arta dramatică şi în muzică, cu vocea-i splendidă, de tenor liric, la prestigiul şi strălucitele succese ale spectacolelor cu „Vânzătorul de păsări”. Doamna Aglaia Botezat (Nebel), domnişoara Sylvia Culin (Jeta), domnişoara V. Bălan (Emerenta), domnul Vasile Turtureanu (consilier comunal), apoi domnii Ştefan Pavelescu (Baronul Weps), Procopie Rodinciuc (Schnek), Gheorghe Socoliuc (Dolcini), Gheorghe Ruptaş, (Amaretti), domnul Octav Rodinciuc (Adam), sunt cu toţii talente experimentate şi cu tot dreptul gustate şi apreciate, având fiecare nota-i personală şi specifică originalitate, iar domnul Octav Rodinciuc, în plus, şi un tenor dulce şi simpatic, cu care a contribuit, în mare măsură, la succesul muzical al acestei operete”.

          În 25 aprilie 1931, domnul Leca Morariu, directorul Muzeului „Po­rumbescu” din Suceava, preia, de la Reuniune, toate manuscrisele lui Ciprian Porumbescu, inventariindu-le, apoi, în muzeu.

         O bună parte din ele, constată Leca Morariu, s-au pierdut sau s-au descompletat (desigur, în timpul războiului), prin dispariţia unor părţi (e vorba de piesele corale şi instrumentale). Acum se află la loc sigur, aşteptând să fie tipărite.

         Dar în toiul atâtor manifestări, ni-i amintim şi de cei decedaţi. Astfel, la 6 iunie 1931, ziua morţii lui Ciprian Porumbescu, Reuniunea a făcut, din iniţiativa doamnei Marioara Raţiu-Porumbescu, sora neui­tatului nostru patron, un pelerinaj la mormântul din Stupea, cu pri­lejul împlinirii a 48 ani de la moartea lui. Coriştii reuniunii, conduşi de domnul Aurelian Isar, au dat răspunsurile la serviciul divin şi la panahida, săvârşite la mormânt. Aici, le-a vorbit poporenilor domnul prof. univ. Victor Morariu despre însemnătatea lui Ciprian Porumbescu pentru muzica românească.

          Şi sufletele Ciprianiştilor îngenunchează (15 octombrie 1931), din nou, în faţa memoriei lui Leon cavaler de Goian (20 ani de la moartea lui), marele meloman şi neuitatul nostru membru onorar şi Mecena al Reuniunii, căreia i-a lăsat, drept moştenire, întreaga-i bi­bliotecă muzicală şi şase instrumente (două violoncele, trei viori şi o violă”[20].

          Reuniunea s-a bucurat, prin tot timpul, de la război, încoace, de cel mai real sprijin din partea prefecturii şi a primăriei. Aşa, de exemplu, din suma de 23.000 lei, donată de domnii prefecţi Gavril Tudoraş (10.000 lei) şi G. Saint-Georges (10.000 lei) şi domnul primai Vasile Ienceanu (3.000 lei), domnul preşedinte Ilarion Berezniţchi se îngrijeşte de repararea radicală a pianului, costându-ne peste 10.000 lei. Se şi impunea acest lucru, fiindcă pianul, prin desele transporturi la „Dom Polski” şi prin păstrarea lui în cutare clasă de liceu (băieţi şi fete) se ruinase.

         Între timp, domnii August Karnet şi Ilarion Berezniţchi au reluat repetiţiile operetei „Vânzătorul de păsări”, cu distribuţia de la premieră (30 martie), afară de rolul baronesei Adelaida, încredinţat doamnei Eleonora Franke, din cauza îmbolnăvirii doamnei Emilia Rodinciuc, operetă care s-a şi reprezentat în Suceava (13 noiembrie 1931), sub formă de concurs dat Regimentului 37 Infanterie din Botoşani, pentru ridicarea unui Monument al Infanteriei.

          La 21 noiembrie, aceeaşi operetă s-a reprezentat la Botoşani, in colaborare cu Societatea „Filantropia” din acel oraş. Succesul material (8.387 lei), dar mai ales cel moral, a fost din cele mai satisfăcătoare şi neaşteptate. Amintirea frumoasă, ce-o lăsase Reuniunea în Botoşani, cu prilejul spectacolului „Crai nou”, din 1925, a fost, de astă dată, sporită. Numele şi faima Reuniunii au crescut considerabil.

          În 19 decembrie 1031, comitetul şcolar al Liceului de fete „Doamna Maria” ne denunţă locuinţa. Şi domnul preşedinte Ilarion Berezniţchi umbla „cu pletele-n vânt”, vorba lui Creangă, în  căutarea unui adăpost pentru cea mai activă societate culturală suceveană, pe care-l va găsi în şcoala primară de băieţi, de sub conducerea domnului dirirector E. Varzariu.

         În aprilie 1932, împlinindu-se 60 ani de la naşterea lui Grigore Pantazi, eveniment sărbătorit de Societatea studenţească „Junimea”, din Cernăuţi, societatea noastră i-a  expediat  următoarea  telegramă:

         „Exprimăm omagiile noastre cele mai bine simţite iubitului şi neuitatului Grigore Pantazi, membru de onoare al reuniunii noastre şi admirabilul regizor al operetei „Crai nou”, şi-i dorim mulţi ani!

         Ilarion Berezniţchi, preşedinte”.

          La 18 ianuarie 1932, cohorta de cercetaşi  extraşcolari  „Ion Grămadă”, înfiinţată şi condusă de domnul prof. Mihai Cărăuşu,  aranjează o serbare în „Dom  Polski”,  unde Ciprianiştii (domnişoara Sylvia Culin, Ştefan Pavelescu, Octavian Modreanu, Gheorghe Ruptaş etc.) joacă  „Creditorii” lui Vasile Alecsandri, iar la festivalul organizat (25 martie) de către Cantina „Pâinea Săracilor”, condusă de doamna Olga Pruncul, secţia de teatru a Reuniunii reprezintă „Rămăşagul”, de Vasile Alecsandri, cu: doamna Eleonora Franke (M-me Franz), domnişoarele Sylvia Culin (Smărăndiţa),  Coca  Warchow  (Tincuţa), Ştefan Pavelescu  (Teodoreanu), Cristea Tabacaru (Nicu), W. Franke (valetul).

          Din raportul general al domnului preşedinte Ilarion Berezniţchi, mai desprindem următoarele înfăptuiri, pe anul administrativ 1932: întrucât, atât din partea publicului, cât şi din partea membrilor, se observa un fel de tendinţă spre piese de teatru şi operete, tendinţă motivată de faptul că piesele teatrale reclamă mai puţine persoane şi mai puţină muncă, iar opereta atrage, prin variaţie, membri şi public, deşi e foarte costisitoare, comitetul a decis să pună accentul pe teatru şi operetă; deci, revenirea la concerte a fost zadarnică.

         În consecinţă, secţia de teatru pune în studiu „Anonimul”, comedie în 3 acte de Arnold şi Bach, având următoarea distribuţie: doamnele Eleonora Franke (d-na State), Eusebia Iliescu (Mimi), Aglaia Botezat (d-na Mălăiescu), domnişoarele Sylvia Culin (Rodica), Coca Warchow, Rene Neher. domnii Ştefan Pavelescu (Jean), Gheorghe Socoliuc (Mihăiescu), Octav Rodinciuc[21] (Ma­rin Mălăiescu), Cristea Tabacaru (Fundeanu), E. Fomino (Ion Mălăiescu), Gheorghe Ruptaş (Scormon). Direcţia de scenă: Ştefan Pavelescu.

         Spectacolul a avut loc în 20 aprilie. Piesa, care, fiind citită de domnul preşedinte de onoare Severian Procopovici, părea să nu aibă auspicii de succes, la reprezentare a obţinut o reuşită neaşteptată, dovadă că s-a cerut repetarea spectacolului, la Burdujeni (15 mai), Iţcani (22 mai), iar în Suceava, se mai reprezintă o dată, în ajunul Sânzienelor (23 iunie).

         S-a făcut, apoi, şi-un turneu cu această ilariantă comedie, la Câmpulung şi Gura Humorului (16 şi 17 aprilie 1932).

         Paralel cu aceste reprezentaţii, Reuniunea repetă opereta „Mam’zelle Nitouche”, sub conducerea muzicală a domnului August Karnet, operetă menită să fie reprezentată în trei seri consecutive, de Sânziene, însă, din cauză de doliu în familiile domnilor Octav Rodinciuc şi Octavian Modreanu, care deţineau roluri principale, repetiţiile se suspendară fără termen. În cursul vacanţelor mari, s-a hotărât chiar scoaterea acestei operete din repertoriul Societăţii.

          La 1 decembrie 1932, „Ateneul Român” din Suceava, condus de domnul Nicolae Caba, şi-a sărbătorit jubileul de 10 ani de la în­fiinţare, comemorând, totodată, şi 25 ani de la moartea lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu.

         Societatea „Ciprian Porumbescu” cooperează cu „Trei crai de la răsărit”, comedie în 2 acte, de B. P. Hasdeu, jucată de domnişoarele Sylvia Culin (Mariţa) şi Coca Warchov (Trandafira), de Ştefan Pavelescu (Jorj), Gheorghe Socoliuc (Numa Consule), Gheorghe Ruptaş (Hagi-Pană) şi V. Franke (Petrică).

          Anul artistic 1933 şi-l inaugurează Reuniunea, dând concurs Ligii Culturale, în 24 Ianuarie, cu „Zorile”, dramă în 2 acte, de Şt. O. Iosif. Rolurile au fost susţinute de: Lucrezzia Ionescu-Milano (Mama Anisia), Marioara Blându (Iustina), Ştefan Pavelescu (Părintele Dan), Cristea Tabacaru (Temnicerul) Nicu Tiscuteanu (Contele), Eugen Crainiciuc (Gabor), iar figuraţia (Moţii răsculaţi) au făcut-o elevii Liceului „Ştefan cel Mare. Direcţia de scenă: Ştefan Pavelescu; regizoratul: Gheorghe Socoliuc. Venitul de 2.000 lei a fost dat pentru bustul lui  Ciprian Porumbescu.

         „Zorile” s-a bucurat de-o primire frumoasă. Domnişoara Marioara Blându, în rolul Iustinei, a fost o revelaţie. Jocul de scenă, accentele-i de mamă duioasă şi de soţie disperată, văzându-şi soţul mergând la moarte, au fost remarcate de suceveni şi recompensate cu aplauze îmbelşugate. „Ce armonic ar completa ansamblul Reuniunii – spuneau unii cunoscători ai teatrului – dacă rosturile vieţii n-ar mâna-o în altă parte!”.

         Se reorganizează corul bisericesc, în cadrul Reuniunii, care urmează să cânte la Mănăstirea Sfântului Ioan, măcar la zile mari.

          „Ideea concertelor se impunea, acum, din ce în ce mai imperativ. Un fapt îmbucurător venea să accelereze realizarea acestei vechi dorinţe şi străduinţe a Reuniunii: este bunăvoinţa membrului nostru, a domnului Aurelian Isar, de a pune la dispoziţia şi în serviciul societăţii noastre, în mod gratuit, timpul său liber şi, mai ales, temeinica sa pregătire muzicală, excelenta-i metodă şi strălucitu-i talent.

         În două luni, corul Reuniunii s-a închegat şi, cu un avânt ce ne îndreptăţeşte toate nădejdile, s-au dat două frumoase audiţii (academii) de cântece muzicale şi instrumentale”[22]. În felul acesta, Reuniunea are, de aici, înainte, doi dirijori: pe domnii August Karnet şi Aurelian Isar.

         Prima „academie” a avut loc la 18 februarie 1933.

         Programul: Bach: „Corala”; I. Vidu: „Peste deal” (solo tenor: E. Fomino); Ciprian Porumbescu: „Cât îi ţara românească” (acompaniament de pian: Grete Franke); I. Vidu: „Vara, grânele se coc”; I. Vidu: „Negruţa”; N. Oancea: „Cântec de leagăn”; Mozart: „Menuet”, cântat de Aurelian Isar (flaut) şi Grete Franke (pian); „Mă gândesc la tine”, romanţă; şi „Potpuriuri din operete vieneze”, interpretate de Grete Franke (pian).

          A doua academie muzicală a avut loc la 30 martie 1933, cu programul următor: J. S. Bach: „Corala nr. 75, în si-bemol major”; I. Vidu: „Răsunet de la Crişana” (solo tenor: Octavian Rodinciuc); C. Dimitriu: „Puişorul”; I. Vidu: „Lugojana”; Ciprian Porumbescu: „Frunză verde mărgărit” (solo soprană: doamna Leopoldine colonel Jarzembicki, acompaniată la pian de Otilia Peyersfeld); N. Popovici: „Hora dobrogeană”; Ciprian Porumbescu: „Cântec de primăvară”; Ciprian Porumbescu: „Reverie”, interpretată de Victor Morariu (vioară) şi Otilia Peyersfeld (pian); Haydn: „Trio în Sol. Major”, interpretat de dr. L. Wachtel (vioară), A. Migdal (violoncel) şi Otilia Peyersfeld (pian).

          Va să zică, în intervalul de la 3 aprilie 1932, până la 10 aprilie 1933, Reuniunea a realizat zece manifestări: şase spectacole de teatru cu „Anonimul”, două colaborări (Ateneul Român şi Liga Culturală) şi două academii muzicale. „Pentru vremurile de criză în care ne zbatem, aceste realizări constituie un titlu de glorie pentru Reuniunea noastră”[23].

         Fondul pentru bustul lui Ciprian Porumbescu, care urmează să se ridice în Suceava, chiar în cursul acestui an, a ajuns la suma de 33.651 lei, urmând a fi intensificată acţiunea  în vedere sporirii lui.

         Adunarea generală ordinară, din 10 aprilie 1933, alege următorul comitet: preşedinte – Ilarion Berezniţchi; vicepreşedinţi – Grigore Sotniţchi şi Ion Berhang; secretar general – Ştefan Pavelescu; casier – Petre Petrescu; bibliotecar – Octav Rodinciuc; econom – Gheorghe Socoliuc; membri fără funcţie – Elena Cojocariu, Leopoldine Jarzembicki, Eleonora Franke, Eusebia Iliescu, Adelina Cârdei[24], Victor Morariu, Gheorghe Doroftei, Dr. Rudolf Gassauer, Petre Iliescu, Procopie Rodinciuc, Dr. L. Wachtel, Ion Cârdei, Gheorghe Ruptaş, Emil Deladorna şi Dr. D. Cudla.

         Întrucât suntem în an jubiliar (50 de ani de la moartea lui Ciprian Porumbescu), noul comitet vine cu propunerea ca , cu acest prilej, să se organizeze serbări cu caracter măreţ, demn de numele acestui mare compozitor. Se decide, deci, ca de la 6 iunie, să se dezvelească bustul şi, afară de aceasta, să se mai aranjeze: 1) o academie muzicală; 2) un concert Porumbescu; 3) reprezentarea operetei „Crai nou”; 4) pelerinaj şi parastas la mormântul compozitorului din Stupca; şi numirea unui juriu artistic pentru alegerea bustului lui Ciprian Porumbescu.

         Ba reuniunea noastră şi Societatea muzicală „Armonia”, din Cernăuţi, prezidată de domnul Leca Morariu, a făcut (8 martie) un demers comun, pe lângă Ministerul Instrucţiunii, ca această comemorare să se extindă în întreaga ţară. Cererea aceasta e rezolvată favorabil.

         În sensul hotărârilor comitetului Reuniunii, Ciprianiştii se pregătesc febril. Joi, 27 aprilie, se aranjează o academie muzicală, numai cu piese de Ciprian Porumbescu.

         Programul:

1) „Personalitatea muzicală a lui Ciprian Porumbescu şi opera sa”, cuvânt festiv, ţinut de domnul prof. univ. Victor Morariu[25];

2) „Tempi passati”, nocturnă interpretată de Victor Morariu (vioară) şi August Karnet (pian);

3) „Balada”, interpretată de Leca Morariu (violoncel) şi Octavia Lupu-Morariu (pian);

4) „O roză veştejită”, interpretată de Octavia Lupu-Morariu (canto) şi August Karnet (pian);

5) „ A căzut o rază lină”, interpretată de doamna Elena Colonel Teodorescu[26] (soprană), Octavia Lupu-Morariu (alto) şi August Karnet (pian);

6) „Reverie”, interpretată de Victor Morariu (vioară), Leca Morariu (violoncel, partitură scrisă chiar de domnia sa) şi August Karnet (pian).

          În şedinţa comitetului, din 28 aprilie, se fixează definitiv juriu artistic de cinci, pentru alegerea bustului lui Ciprian Porumbescu: domnul prof. univ. Al. Tzigara-Samurcaş, domnul prof. univ. Leca Morariu, I.C.S. Părintele Arhimandrit-Mitrofor Dr. Orfisie Popescu, domnul prof. univ. O. Tafrali[27] şi Severian Procopovici; domnul Ştefan Pavelescu e designat să îndeplinească funcţia de secretar. Busturile urmează să fie expuse în Casa Naţională, iar juriul să se întrunească în după amiaza zilei de 30 aprilie.

         Astfel, „duminică, 30 aprilie, a avut loc, în sala festivă din Casa Naţională, concursul pentru bustul lui Ciprian Porumbescu. Din cele patru busturi (prezentate de domnii Gheorghe Bilan, Dumitrescu-Leorda, Ion Simionescu şi Ioan Cârdei), juriul s-a pronunţat, cu patru sufragii, pentru bustul prezentat de Ioan Cârdei, realizare cu adevărat vred­nică de Ciprian Porumbescu, aducând nu numai o frapantă imagine a omului, ci şi o înaltă sinteză, plină de elan, a artistului Porumbescu”[28].

         Dintre celelalte trei, numai bustul[29] domnului Gheorghe Bilan a avut votul lui Severian Procopovici.

         În vederea serbărilor jubilare din 6 iunie, ne-au venit doi oas­peţi scumpi, tocmai de la Cluj: doamna Dr. Livia Cionca şi Ciprian Raţiu, nepoţi de soră ai marelui Ciprian, care, acolo, în Cluj, unde i-au dus rosturile vieţii, întreţin un deosebii cult pentru scumpul lor unchi.

         În 20 mai, Biblioteca „Mihai Eminescu” din Burdujeni, condusă de entuziastul Gheorghe Maxim, aranjează o serbare în sala de teatru a gării, Reuniunea fiind invitată să coopereze cu „Trei crai de la răsărit”, de B. P. Hasdeu.

         Pe ziua de 4 iunie, s-a hotărât un mare pelerinaj la Stupca, pentru a ne închina în faţa mormântului lui Ciprian Porumbescu, cu prilejul semicentena­rului morţii lui. Comitetul, corul societăţii noastre, însoţiţi de doamna Dr. Livia Cionca şi de Ciprian Raţiu, şi de alţi oaspeţi din Cernăuţi, în frunte cu doamna şi domnul Leca Morariu, ne-am îndreptat spre Stupca lui dragă, unde îşi doarme somnul de veci. Dar să dăm cu­vântul Drumeţului[30] (cf. „Glasul Bucovinei” din 15.06.1933), care a prins atât de minunat desfăşurarea acestei frumoase comemorări:

         „Şi iarăşi, numai şi numai din generozitatea distinsei culturalităţi bucovinenee (reprezentată, de data aceasta, mai ales prin jubilanta Societate „Ciprian Porumbescu”, de la Suceava, care, în acest 1933, împlineşte 30 ani de admirabilă activitate) s-a dat, în 4 iunie, cinstire Marelui Mormânt de la Stupca. Urmând, deci, invitării Societăţii „Ciprian Porumbescu”, norod şi cărturărime bucovineană s-au adunat în jurul mormântului lui Ciprian Po­rumbescu, pentru a pomeni împlinirea a jumătate de veac de la moartea celui ce-a fost ctitorul muzicii adevărat româneşti.

         Mai întâi, toată lumea asistă la sfânta liturghie, oficiată de Părintele Inspector Misionar Dr. Orest Tarangul, Părintele protopop Al. Baciu, Părintele prof. Lazar Ianovici, parohul Stupcei Aurel Soroceanu, C.S. Părintele Ieromonah Varlaam Ciochină şi Părintele Silviu Bălan, de la Măzănăieşti.

         Afară, o zi mândră ca aceea! O răcoroasă, dar senină zi de foarte lungă primăvară. Scame de nori albi, străluminaţi de soare, sporesc şi mai mult argintirea acestei zile de sărbătoare. Lumea forfoteşte în preajma albelor cruci ale Porumbeştilor, aşteptând ieşirea soborului preoţesc din biserică.

         Mângâitor de pitoresc se vădeşte neaoşul port al stupcanilor, care nu şi-au uitat străbuna catrinţă şi care, în cămeşi şi pieptare, poartă distinse alesături monocrome, deci nu acel strident şi neromânesc amestec de toate culorile, prea frecvent în saloanele noastre dansante!

         Multă „surtucărime”, apoi, din judeţul Suceava; mai puţină de la Cernăuţi; câte unul-doi, din restul Bucovinei şi nimeni, nimeni de peste hotarul bucovinean! Absenţă compensată, însă, darnic prin cele mai apropiate rude ale lui Ciprian Porumbescu, copiii neuitatei Mărioare Raţiu-Porumbescu: doamna dr. Livia Cionca, medic la Cluj, şi domnul Ciprian Raţiu, judecător la Cluj”.

         După terminarea liturghiei, „la un semn al agerului bădica Gheorghe Păşcuţ, primar al Stupcei, lumea se îndeasă în jurul bine îngrijitelor morminte ale familiei Porumbescu. Măreţe cruci de piatră, înflorite cu adevărat creştineşti şi româneşti dăltuiri, înfăţişând simbolicul potir şi struguri; două dintre ele, proeminente: mormântul lui Ciprian şi al duioasei lui mame, Emilia…

         Pripită jelanie de clopote curmă vorbăria. IÎ zgomotos fâlfâit de prapuri (căci vântoasa se zbuciuma cu înteţire) – şi parcă ai auzi fâsâit din faldurii nevăzuţi cu care Majestatea Veşniciei păşeşte acum – soborul preoţilor”, ieşind din biserică, se apropie… „Şi rar când „Adusu-mi-am aminte” al lui Ciprian Porumbescu o fi răsunat cu mai covârşitoare copleşiri de obidă şi de neteamă de moarte, decât acum, prin corul Societăţii „Ciprian Porumbescu”, dirijat de domnul Aurelian Isar… Cuvântează, cu spornic rost, despre Ciprian Porumbescu, Părintele Aurel Soroceanu.

         Şi începe cea mai duioasă din toate slujbele câte s-or fi ţinut în Ţară pentru „adormitul întru Domnul, robul lui Dumnezeu, Ciprian”.

         Moşul Ilie Oniga, tovarăş de ani al lui Ciprian, nu-şi mai poate ogoi năvala lacrimilor. Şi-s foarte multe asprele năframe albe de in, care se umezesc pentru cel ce ne-a învăţat să cântăm româneşte…

         Cuvântează, apoi, întru prăznuirea lui Ciprian Porumbescu, preşedintele Societăţii „Ciprian Porumbescu”, domnul Ilarion Berezniţchi; domnul prof. Constantin Loghin, din partea Societăţii pentru Cultură de la Cernăuţi; domnul Leca Morariu, din partea „Armoniei” cernăuţene; trei reprezentanţi ai Societăţilor studenţeşti din Cernăuţi: domnul Traian Ropcean, de la „Junimea”, domnul Octavian Sabin, de la „Dacia”, şi domnul Pantelimon Socaciu, de la „Arboroasa”. Şirul cuvântărilor îl încheie vrednicul director de şcoală din Stupea, Constantin Brăteanu.

         După parastas, oaspeţii s-au îndreptat spre şcoala primară, unde „stupcanii ştiu să-şi prăznuiască cea mai mare zi a lor, cu o somp­tuoasă masă de frăţietate moldovenească, în care iscusite voroave, rostite de domnii Ilarion Berezniţchi, Severian Procopovici, Ciprian Raţiu, Constantin Brăteanu, prof. Vasile Iencennu, prefectul judeţului, şi Leca Morariu, au adăugat, din plin, şi hrana după care jinduia sufletul.

         După amiază, la ora 5, Societatea „Ciprian Porumbescu” îşi desfăşoară şezătoarea poporală, în ograda gospodarului Ilie Oniga, cât se poate de potrivită pentru aşa treabă. Mai întâi, se produce corul de plugari stupcani, dirijat de domnul director de şcoală Constantin Brăteanu, cu „Salutare”, de Ciprian Porumbescu. Apoi profesorul Ştefan Pavelescu povesteşte cu şart şi ca pentru „crăienii” dumisale, deci în grai obştesc, viaţa de mucenic a lui Ciprian Porum­bescu.

         Povestea întemniţării pentru prea neîngrădit românism şi cea a morţii lui, care l-a pândit atât de hain, stârneşte suspine şi dese clipiri de gene.

         Măreaţă e apoi izbânda Corului ,,Ciprian Porumbescu”, măreaţă, căpetenia corului fiind meşterul Aurelian Isar; mai ales piesele care, aici, pot fi pe placul oricui: „Pe-al nostru steag”, „Foaie verde foi de nalbă” (cu reliefatul tenor-solo al domnului Octav Rodinciuc) şi „Cât îi ţara românească”. Dar Stupcăreţul ăsta cunoaşte bine şi „Cântecul tricolorului”, încât şi acesta se bucură de răsunet vioi. S-a executat şi „Serenada” (cu simpatic solo de soprană, doamna Eusebia Iliescu)”.

         A treia zi, după profund duioasa şi înălţătoarea închinare de la Stupea, s-a săvârşit, tot atât de demn, comemorarea la Suceava, care, cu atâta dreptate, îl reclamă pe Ciprian Porumbescu ca al său.

         Iată ce ne relatează domnul V. Morariu (,,Glasul Bucovinei”, 23.06.1933): „Acest 6 iunie s-a început cu serbările comemorative la cele două licee şi la celelalte şcoli. A fost firesc ca să se dea mai multă strălucire serbării de la liceul de băieţi, care se mândreşte de a-l fi avut pe cel sărbătorit printre elevii săi.

         e aceea, Liceul „Ştefan cel Mare” s-a învrednicit şi de prezenţa doanei Dr. Livia Cionca, cu fratele său, domnul Ciprian Raţiu, însoţiţi de domnul Liviu Halip, absolvent al Conservatorului din Cluj, de domnişoara Otilia Payersfeld, înrudită cu familia Porumbescu, de doamna Octavia Lupu-Morariu, de domnii Leca şi Victor Morariu, oaspeţi special salutaţi de domnul director Vasile Burduhos, după al cărui cuvânt de deschidere, corul elevilor, sub conducerea domnului prof. August Karnet, a intonat „Tatăl nostru”, de Ciprian Porumbescu. A urmat discursul comemorativ al domnului prof. Ilarion Berezniţchi, bogat în frumuseţe şi avânt.

         Deasupra tribunei, era chipul lui Ciprian Porumbescu, executat de domnul Ion Cârdeî. Corul liceului a mai cântat ,,Pe-al nostru steag”, ,,Tricolorul” şi admirabila Iarnă”.

         La ora 11, sucevenii şi oaspeţii s-au adunat în Mănăstirea Sfântului Ioan, la parastasul oficiat de către Părintele Protopresviter Gheorghe Berariu, Părintele Arhimandrit Pancratie Sidorovici,  L. Ianovici şi arhidiaconul Grigore Sotniţchi. Corul Reuniunii a dat răspunsurile. Cuvântarea a ţinut-o Părintele Grigore Sotniţchi.

         În după-amiaza aceleiaşi zile, Reuniunea a organizat o şezătoare în Casa Naţională, în locul reprezentării operetei „Crai nou”, care s-a amânat pe ziua de 24 iunie (Sânziene). Sala festivă a Casei Naţionale era împodobită cu portretul lui Ciprian Porumbescu (opera domnului Ion Cârdei), în faţa căruia ardeau două lumânări mari. A vorbit domnul prof. univ. Dr. Victor Morariu despre trecutul Reuniunii ,,Ciprian Porumbescu”, care, acum, îşi serbează 30 ani de la înfiinţare”.

         După con­ferinţă, a urmat audiţia muzicală. Corul mixt al Reuniunii a executai următorul program:

 1) „Cât îi ţara românească”;

2) „Pe-al nostru steag”;

3) „Tricolorul”;

4) „Frunză verde mărgărit” (cu solo-tenor Octav Rodinciuc);

5) „Cântec de primăvară” şi serenada „Dormi uşor”, apoi muzică instrumentală;

6) Nocturna „Tempi passati”;

7) „Reverie”;

8) „Suvenir de Nervi”, tustrele executate la vioară de Victor Morariu, acompaniat de domnişoara Otilia Payersfeld (pian);

9) „Balada”, interpretată de Leca Morariu (violoncel) şi de Victor Morariu (pian).

          Audiţia s-a terminat la ora 8. Publicul a rămas în sală până la ora 9, când urma audiţia festivalului de la Radio Bucureşti, pentru care domnul preşedinte Ilarion Berezniţchi a îngrijit de instalarea unui aparat ad-hoc.

         Dăm iar cuvântul cronicarului gazetei „Gl. Bucovinei”: „Scurta conferinţă a domnului G. D. Mugur a fost, totuşi, cât se poate de sub­stanţială şi de caldă. Din programul muzical, executat de corul Societăţii „Carmen”, sub conducerea domnului I. Chirescu, nr. 1, „Adusu-mi-am aminte”, a fost o decepţie, nu numai fiindcă suntem obişnuiţi a-l auzi în cor bărbătesc, ci mai ales din cauza arbitrarei ciuntiri şi alterări, ce şi-a permis-o cel ce a „prelucrat” acest mărgăritar al muzicii noastre bisericeşti.

         Pentru rest, n-avem decât cuvinte de recunoştinţă şi laudă: „Tricolorul”, „Noapte de primăvară”, „Frunză verde mărgărit”, „Steagul nostru” ne-au dat clipe de transport, culminând, şi aici, cu „Dormi uşor”, pe care, în pauză, o voce plină de bariton o califica drept „cea mai bună din piesele corale ale lui Ciprian Porumbescu”, calificare, din întâmplare, identică cu cea enunţată, de curând, de maestrul August Karnet”.

         Repetiţiile la opereta „Craiu nou” continuă cu sârg, căci Sânzienele se apropie tot într-o fugă. Se prevede un succes rar… Iată-ne în ajunul Sânzienelor, când trebuia să se facă repetiţia generală… Dar clopotele bisericii Sf. Nicolae ne aduc vestea-trăsnet că Severian Procopovici, preşedintele de onoare al Reuniunii, a trecut în lumea umbrelor. El, care trăia pentru muzică, pentru memoria lui Ciprian Porumbescu şi pentru Reuniunea lui dragă, pe care a întemeiat-o, servindu-i, timp de 30 ani, a închis ochii pentru totdeauna. Consternare generală…

         Întrucât Severian Procopovici era pe catafalc, s-a discutat, în comitetul Reuniunii, ori de se mai poate reprezenta, a doua zi, ope­reta ,,Crai nou”, spectacol menit să încheie sărbătorirea semicentenarului morţii lui Ciprian Porumbescu. Hotărârea unanimă a fost că acest spectacol, departe de a fi o impietate faţă de neînsufleţitul Severian Procopovici, trebuie considerat mai degrabă cel mai frumos omagiu pentru cel dus, care a trăit pentru muzică şi sub oblăduirea căruia „Crai nou” s-a jucat de nouă ori…

         Deci, „în seara zilei de 24 iunie, Reuniunea a pomenit, astfel, pe adormitul întru Domnul: înainte de ridicarea cortinei, pentru „Crai nou”, domnul preşedinte Ilarion Berezniţchi, în câteva cuvinte, subliniază durerea Societăţii, pricinuită de această pierdere. Corul, după culise, a cântat „Adusu-mi-am aminte”, al lui Ciprian Porumbescu, în timp ce, pe scenă, era aşezat chipul senin al decedatului, executat ad-hoc de domnul prof. Ion Cârdei[31], având în faţă o splendidă jerbă de flori.

         Asistenţa îşi manifestă doliul, ridicându-se în picioare.

         „Moşul” Severin „parcă sta să deschidă gura şi să întrebe, cu obişnuita mirare naivă, de ce a încremenit toată suflarea din sală într-o atât de adâncă şi de grea tăcere…

         Al doilea tablou alegoric ni-l înfăţişează pe Ciprian Porumbescu, fiind executat de acelaşi distins artist Ion Cârdei. Chipul e încadrat de fetiţe-îngeraşi, încât corul Ciprianiştilor, tot nevăzut, adie fragmentul „Îngeri din rai cu dulce alai”, din capodopera „Serenadă” („Dormi uşor!”), de Ciprian Porumbescu. Acelaşi fin nuanţat cor cântă, apoi, solemn, cântecul „Tricolorului”.

         Urmează reprezentaţia operetei „Crai nou”, remarcabilă sub toate raporturile, strălucind, îndeosebi, prin pleiada protagoniştilor. E de ajuns să relevăm că Anica şi Dochiţa erau Octavia Lupu -Morrariu şi Eliza Manug-Tabacar. Orice calificativ n-ar putea să fie decât mai prejos de realitate…

         Fermecătoarea Dochiţă a avut un vrednic partener în Bujor-ul domnului Liviu Halip, autentic bujor. Plin de prestanţă în joc şi distins în cântec, deşi, ca tenor, avea de susţinut o partitură de bariton.

         Profund impresionanta Octavia Lupu-Morariu, plastic reliefată, alături de Octav Rodinciuc, în Leonaş, simpatic şi discret în joc, liric în cântec.

         Ispravnicul domnului Procopie Rodinciuc, figură de un comic irezistibil.

         Ca prestaţie dramatică, s-a ridicat proeminent Ştefan Pavelescu, dăruindu-ne o adevărată creaţie în Moş Corbu, neaoş, autentic în toată sinteza şi în toate amănuntele.

         La pupitru, domnul prof. August Karnet, care, la finea acestei mari serbări, fu cald ovaţionat de colaboratorii săi şi de întreaga asistenţă, pentru împlinirea unui sfert de veac în slujba Societăţii „Ciprian Porumbescu” şi a artei româneşti”[32]. Aceasta e ultima reprezentaţie, în care domnul prof. August Karnet mai apare ca dirijor al Reuniunii.

         Şi, astfel, Suceava (prin Societatea „Ciprian Porumbescu”), Bucovina (prin societăţile muzicale şi culturale), precum şi întreaga ţară au prăznuit, cu demnitate, 50 ani de la moartea autorului lui „Crai nou”. Jubileul acestui semicentenar a avut darul să contribuie la o cunoaş­tere mai profundă a vieţii şi operei lui Ciprian Porumbescu.

         Acum, mai rămânea ca Reuniunea să desăvârşească o altă operă începută: bustul lui Ciprian Porumbescu, executat de Ion Cârdei. A fost intensificată acţiunea pentru adunarea de fonduri.

         La 20 august, s-a săvârşit solemnitatea punerii pietrei fundamentale a soclului.

         Şi, în sfârşit, în ziua de 12 octombrie 1933, când se împlineau 50 ani de la moartea lui Ciprian Porumbescu, i se desveleşte bustul. Acest moment fiind una din realizările cele mai proeminente în activitatea Societăţii „Ciprian Porumbescu”, îl evocăm, cu toate detaliile, după „Glasul Bucovinei”, din 22 octomvrie 1933.

 



[1] E vorba de concursul ce i l-am dat, cu ocazia turneului Teatrului Naţional, cu „Strigoii”, având în fruntea interpreţilor pe marea Agatha Bârsescu.

[2] Piesa aceasta s-a jucat, pentru prima oară, de Ciprianişti, în 1925, cu prilejul adunării generale a Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Suceava.

[3] Corul Arnăuţilor, valsul „Kera Zinca” şi cvintetul de soli din Actul II.

[4] În ajun (20 ianuarie), domnul profesor Ştefan Pavelescu a conferenţiat despre cele două piese, în cadrul „Ateneului Român”, ca un fel de pregătire a publicului pentru acest spectacol.

[5] De remarcat: montarea acestei opere ne-a costat peste 77.155 lei; dar şi încasările, de la cele cinci reprezentări (10, 11 şi 12 iunie şi 12 şi 13 noiembrie) s-au ridicat la aproape 70.000 lei.

[6] Conferinţa aceasta a fost publicată în „Junimea literară”, anul XVII (1928), pp. 11-18 şi 161-170.

[7] Lucrezzia Ionescu-Milano a interpretat următoarele opt roluri: Doamna Topuzoglu („Deputatul tatei”) ; Doris („Prostul”); Hani („Vânt de primăvară”); Dochiţa („Crai nou”); Cristina („Vânzătorul de păsări”); Anca („Năpasta”); Marchiza („Mândrie şi amor”) şi Mama Anisia („Zorile”).

[8] Azi, irezistibilul şi reputatul comic Grigore Vasiliu-Birlic, de la Bucureşti.

[9] Publicată în „Făt-Frumos”, III (1928), pp. 133, 134.

[10] Amănunte cu privire la Muzeul „Porumbescu”, vezi Leca Morariu: Muzeul „Porumbescu”, extras din „Boabe de grâu”, V nr. 7.

[11] E vorba de pelerinajul de la Stupca, din 1908.

[12] Calitatea aceasta şi-a menţinut-o până la săvârşirea sa din viaţă (22 iunie 1933).

[13] Erica Voevidca a mai interpretat şi alte două roluri: Martine („Doctorul fără voie”, de Molière) şi Baronesa Elena Ameru („Supremul argument”, de George Voievidca).

[14] Maria Chirovici a jucat, în total, şase roluri: Ziţa („O noapte furtunoasă”), Anişoara („Extemporalul”), Eracliţa („Deputatul tatei”), Clara („Mândrie şi amor”), Zoe („O scrisoare pierdută”) şi Safta („Conu Leonida faţă cu reacţiunea”).

[15] Eugen Chirovici, a interpretat, în răstimpul 1926-1930, treisprezece roluri: Pârvu („Ariciul şi sobolul”), Jupân Dumitrache („O noapte furtunoasă”), Conu Leonida („Conu Leonida faţă cu reacţiunea”), Caţavencu („O scrisoare pierdută”), Dragomir („Năpasta”), Sganarelle („Doctor fără voie”), Salo Weiss („Nod­ul gordian”), Belmegeanu („Deputatul tatei”), Harpagon („Avarul”), Brebeneag („Extemporalul”), Prell („Institutorii”), Moulinet („Mândrie şi amor”) şi Justus („Prostul”).

[16] Procopie Rodinciuc a interpretat următoarele roluri: Ispravnicul („Crai nou”), Schneck („Vânzătorul de păsări”),  Bröscke („Institutorii”); Cafegiopulos („Moştenire de la răposata”) şi Tache Jăvrescu („Rămăşagul”).

 

[17] Născut, în 12.11.1906, la Smârdan-Dorohoi, mort, în 10.01.1970, la Bucureşti. Sculptorul care ne-a dăruit bustul lui Ciprian Porumbescu (1933) şi, indirect, prin desenele sale, pe cel al lui Mihai Eminescu, a fost şi un poet iconar autentic, poezia lui fiind pe atât de picturală, pe cât de poetică i-a fost opera plastică. Ca şi opera plastică, poezia lu Ion Cârdei transpune, învăluie într-o stare şi te urcă „pe mâini divine“ spre „corabie de nouri“, spre vecinătatea lunii („măr de aur“), acolo unde e linişte de câmp abia secerat.

[18] Din raportul general asupra activităţii, citit de domnul preşedinte Ilarion Berezniţchi în adunarea generală ordinară din 22 martie 1932.

[19] Eusebia Iliescu a interpretat următoarele roluri: Lucinda („Doctor fără voie”), Dormann („Institutorii”), Florica („Cinel-Cinel”), Principesa („Vânzătorul de păsări”), Mimi („Anonimul”), Smărăndiţa („Rămăşagul”), Dochiţa („Crai nou”) şi Nelly („Pescuitorul de umbre”).

[20] În timpul războiului mondial, s-au pierdut o vioară şi un violoncel. Restul instrumentelor se găsesc, în cea mai bună stare, la Reuniune.

 

[21] Octavian Rodinciuc a jucat în următoarele piese: „Crai nou” (Leonaş), „Beizadea Epaminonda” (Zamfir), „Vânt de primăvară” (Landmann), „Vânzătorul de păsări” (Adam), „Baba Hârca” (Bulibaşa), „Soacra domnului deputat” (Dumbrăveanu), „Anonimul” (Marin Mălăiescu), „Mândrie şi amor” (Barlonul de Prefont) şi „Prostul” (Gerhard Beck).

[22] Din raportul general asupra activităţii Societăţii, pe anul administrativ 1932, citit de domnul preşedinte Ilarie Beretniţchi.

[23] Ibidem

[24] Născută, în 21.02.1901, la Iaşi, moartă în 02.11.1987, în Bucureşti. Membră a Societăţii Scriitorilor Bucovineni din 2 Octombrie 1943, Adelina Laerte Cârdei (semna şi Adelina Laerte) a scris pentru „Revista Bucovinei“ până la cel din urmă număr, dovedindu-se a fi o incorigibilă bucovineancă. Autoare a unor superbe cântece de leagăn, „sub scutul vremii aspre îşi scutură hodina“ şi „cu palmele-nspre stele ca să culeagă şoapte / Pe vârfuri se înalţă“, geloasă doar pe şoimii liberi din văzduh, care o fac să se conştientizeze „de lut aproape, zenitul prea e sus“.

[25] Conferinţa s-a tipărit în „Făt-Frumos”, VIII, pp. 65-69

[26] Comandantul Grănicerilor de Munte, cantonaţi în Suceava – n.r.

[27] Avea să fie înlocuit, la jurizare, din pricina absenţei, de profesoara Silvia Bendas-Biesadovschi.

[28] „Făt-Frumos”, VIII, pp. 63, 64.

[29] Avea să fie amplasat în Stupca – n.r.

[30] Pseudonimul cu care şi-a semnat cronica Leca Morariu.

[31] Amplasat, ulterior, în aula Liceului „Ştefan cel Mare”.

[32] Victor Morariu, „Glasul Bucovinei”, 28 iunie 1933


Istoria muzical-dramatica a Sucevei 5

 

Mărturia lui Victor MORARIU

 

şi a lui Ştefan PAVELESCU (I): 

 

 

Mişcarea muzicală şi teatrală

 

a Sucevei româneşti,

 

înainte de înfiinţarea

 

Reuniunii

 

„Ciprian Porumbescu”

 

          Istoria muzicală a Sucevei[1] începe cu două nume vestite de lăutari: Moş Niculai Picu (mort în 20 octombrie 1864, în vârstă de 75 ani[2]) şi ucenicul şi urmaşul lui, Grigori Vindireu (mort în 12 mai 1888, la 58 ani[3]). Despre amândoi ne-a lăsat veşti Leon cavaler de Goian[4], cu care ne vom mai întâlni în acest istoric al nostru, şi anume în memo­riile sale, scrise nemţeşte, manuscript din care prof. Victor Morariu[5] a publicat, în traducere românească, părţile de interes românesc[6], pasaje reproduse în schiţa-portret „Cei din urmă lăutari ai Bucovinei”, din colecţia „Ce a fost odată. Din trecutul Bucovinei”, de Leca Morariu[7] (ed. I-a, Cernăuţi, 1922, ed. A II-a, Bucureşti 1926), unde se dau şi chipurile celor doi lăutari, amândoi în vechiul port moldovenesc, cu zobon şi anteriu, iar Nicolai, zis „Barbu Lăutaru  al Bucovinei”, având şi fes pe cap[8].

         Pe vremea acestor doi lăutari, deci cam de pe la 1830, înainte, şi până la 1888, Suceava era un adevărat centru de muzică româ­nească, a cărui faimă trecea de hotarele Bucovinei.

         Este important faptul că Goian, muzician de marcă, apreciat violonist, desăvârşit cunoscător al muzicii de cameră, vorbeşte despre amândoi în termenii cei mai elogioşi, respectuoşi chiar, şi anume nu numai în ce priveşte muzicalitatea lor, ci şi caracterul, individualitatea omenească a unuia şi a celuilalt, amândoi bucurându-se, în toate cer­curile, de cea mai mare consideraţiune.

         Goian mai ţine să releve că amândoi erau români, negreşit, ca să nu se creadă cumva că ar fi fost ţigani, origine cu care nu s-ar fi împăcat nobila demnitate ce-i caracteriza pe unul şi pe altul.

         Trimiţându-l pe cititor la izvorul citat, amintim, încă, numai că, de Paşti, de Crăciun şi de Anul Nou, când îi venea Grigori cu taraful, Goian îşi lua şi el însuşi vioara în mână şi cânta cu dânsul, visându-se în anii copilăriei.

         Dar Grigori Vindereu ne mai interesează şi fiindcă de la dânsul a învăţat şi Ciprian Porumbescu[9], pe atunci elev de liceu, a zice din vioară româneşte sau, ca să fim exacţi, la dânsul s-a perfecţionat, după ce elementele muzicii româneşti le deprinsese ,,pe câmpiile Stupcei”, la „academia” ţiganilor lăutari de acolo (vorba lui Valeriu Branişte[10], in biografia lui Porumbescu, Lugoj 1908, p. 32).

         La rândul său, Porumbescu a avut şi el elevi în ale muzicii româneşti; dintre aceştia, mai trăieşte, în Suceava, violonistul Iosif Fischhof, un fel de epigon al marilor lăutari. Domnia sa a şi publicat nişte amintiri despre Porumbescu, în „Morgenblatt”, din Cernăuţi, în care ne arată cum Grigori, dacă îl învăţa pe Porumbescu muzică românească, în schimb adese asculta şi el cum zicea Porumbescu la cântece populare şi diverse compoziţii sau reverii şi fantezii proprii, încât, uneori, tânărul se învrednicea să fie el învăţătorul maestrului Vindereu (v. „Mărturii despre liceanul  Ciprian Porumbescu, în revista „Făt frumos”, 1934, nr. 5, 6).

         Dar, la 1868, când se stabilea Goian la Suceava[11], aici se apropia de sfârşit o viată tânără şi o carieră muzicală dătătoare de inimoase speranţe: era Ştefan Nosievici[12], profesor de matematici şi de fizico-chimie, de la 1863, la „gimnaziul greco-oriental”, de curând înfiinţat (1860), dar şi de muzică, în calitatea aceasta, urmaş al catihetului şi profesorului de limbă română Constantin Morariu-Andrievici[13].

         Nosievici, care, cu tot numele său slav, s-a simţit, totdeauna, român, adunase mulţime de cântece populare, dar se remarcase şi prin compoziţii proprii, dintre care cele mai cunoscute sunt marşul ,,Drum bun, toba bate”, popularizat pe toată întinderea pământului românesc, dar nu şi cu numele autorului, şi „Măi Tătare” (pe versuri de Vasile Alecsandri).

         La 20 noiembrie 1867, se constituie Societatea muzicală ,,Suczawaer Gesangverein”, cu filo-românul Dr. Josef Marek, directorul liceului, ca preşedinte, şi cu Nosievici, ca vicepreşedinte, fireşte şi cu Morariu-Andrievici, ca membru în comitet.

         Dl. Gassauer[14] subliniază faptul că, în felul acesta, viaţa muzicală a Sucevei gravita, chiar de la început, în jurul liceului, cum a gravitat, apoi, mereu, până astăzi. Tot domnia sa relevă caracterul internaţional al acelei societăţii, care, în ce priveşte membrii, „înfăţişa o adevărată Austrie în miniatură”. Ni se evocă, apoi, o producţiune muzi­cală a societăţii, aranjată în păduricea de lângă mănăstirea Dragomirna, frumoasă excursie, la care, dacă din cele 14 coruri, executate sub conducerea dirijorului şi animatorului Nosievici, 12 erau nem­ţeşti, erau, totuşi, şi două româneşti, compoziţii ale lui Nosievici : „Subt o culme[15], după o melodie naţională” şi „Pe album” (text de Alecsandri). Între cei 117 membri activi, 69 de doamne şi 48 de domni, din elita Su­cevei, erau 19 Românce şi 10 Români[16]. Dar în acea zi, de 2 iunie 1868 (hramul Sfântului Ioan cel Nou), muzica românească va fi fost, totuşi, biruitoare, şi anume prin Grigori Vindereu, cu taraful lui, „care şi el lua parte la excursie”.

         Mai aflăm, apoi, de un concert de grădină (Gartenliedertafel) în Suceava, la 27 iulie 1868, cu program în parte schimbat, de 12 cântece, între care, iarăşi, două româneşti, „Tătarul” lui Nosievici[17] şi, din nou, „Pe album”.

         Producţiunea s-a făcut în aer liber, într-o grădină din apropierea Cetăţii lui Ştefan cel Mare, notă romantică, ce se manifestă şi în plecarea la Dragomirna, precum şi într-o excursie la ruinele de la Baia sau Cetatea Neamţului, unde s-a cântat, noaptea, în bătaia luminii de lună plină.

         La 6 octombrie 1868, societatea îşi ţine a doua adunare generală, care îi votează dirijorului Nosievici, principal organizator, sufletul societăţii, o remuneraţie onorifică de 200 florini. „Tătarul” şi „Drum bun” au fost publicate în „Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, 1868 şi 1869.

         Dar Nosievici moare, la 12 noiembrie 1869, secerat, când nu împlinise nici 36 de ani, de aceeaşi boală neiertătoare, ce-l va răpune, 14 ani mai târziu, la vârsta de abia 30 de ani, pe Ciprian Porumbescu, cel mai înzestrat dintre elevii lui, notat, la cântare, aproape neîntrerupt cu „vorzüglich” (eminent).

         Domnul Gassauer mai relevă încă un mare merit al lui Nosievici şi, cu acesta, încă un aspect, o latură din viată muzicală a Sucevei, arătând că, în calitate de profesor de muzică la liceu, „a sădit în sufletul elevilor săi acea dragoste de muzică şi de cântare, care nu s-a manifestat numai în corul elevilor acelei generaţii, ci a devenit tradiţie, încât toate generaţiile de elevi, de atunci, încoace, şi-au avut corurile lor. Ei au cântat la biserică, la colinde, la serenade şi la sindrofii, înveselind, astfel, atmosfera socială a Sucevei”. Dar elevii îşi aveau şi orchestrele lor; astfel, şef de cvartet instrumental, dar şi de orchestră, a fost şi Ciprian Porumbescu.

         Într-adevăr, nu exagerăm, dacă spunem că corurile acestea de „studenţi” ar merita şi ele un loc în expunerea noastră, îndeosebi întrucât unele din clementele lor, dirijori sau solişti, s-au ilustrat, în viaţa muzicală a Bucovinei. Ne rezervăm s-o dăm, poate, cu un alt prilej.

         Moartea lui Nosievici a fost o mare pierdere. „Societatea de cântare suceveană o mai duce încă un an, lâncezind, dar continuă a exista şi mai departe, latent”, cum ne povestea regretatul Constantin Procopovici, inventarul ei păstrându-se la inimosul profesor Ieronim Muntean şi la doamna Eufrosina Bumbac, născută Preda, soţia ilustrului profesor şi poet al Sucevei[18], care şi ea cânta adesea în public, acompaniindu-se din ghitară, deci cea dintâi solistă româncă a Sucevei, de care avem ştire. Iar în liceu, abia în 1873 se reia învăţământul muzicii, încredinţat, de astă dată, catihetului Arcadie Vasilovici”.

         Din iniţiativa lui Goian, se înjghebase şi o societate de muzică instrumentală, chiar sub prezidenţia lui, societate care, însă, se dizolvă, după două concerte, aranjate în colaborare cu societatea corală.

         Un urmaş al lui Nosievici se găsi, apoi, abia în persoana lui Constantin Procopovici, profesor de ştiinţe naturale şi de muzică la liceu. Acesta, transferat la Suceava de la Rădăuţi, la 1883, întemeiază, la 1887, un curs public de cântare pentru cor mixt, curs transformat, după doi ani, într-o adevărată şcoală de muzică, patronată de noul „Gesangklub” (1888), care va deveni, mai târziu, „Musikverein”, cu Goian ca preşedinte. După alţi doi ani, Goian demisionează, în urma unor neînţelegeri, şi e înlocuit cu „căpitanul” (prefectul) jude­ţului, Dr. Basil de Duzinkiewicz, artist la violoncel, iar Constantin Pro­copovici fu ales vicepreşedinte.

         În noua societate de muzică şi în şcoala pe care o întreţinea, îmbogăţindu-i treptat programul şi cu muzica instrumentală, se con­tinua tradiţia pretinsă internaţională, în realitate mai mult germană.

         Muzica românească nu prea avea loc în programele producţiunilor ei, chiar şi atunci când la conducere se afla un Goian sau un Procopovici.

         Dar curentul naţional românesc, din ce în ce mai pronunţat, îşi cerea drepturile şi în domeniul muzicii.

         În Martie 1887, se înfiinţează, în Suceava „Clubul Român”, societate de lectură şi de petrecere, cu rostul de a concentra şi a consolida elementul românesc în domeniul social. Noua societate urma să aranjeze întâlniri sociale, prelegeri publice, dar şi să cultive muzica şi teatrul de amatori[19]. Astfel, secţia artistică a „Clubului”, condusă, mai întâi, de Constantin Procopovici, apoi de Severian Procopovici, este nucleul din care va ieşi, apoi, Reuniunea „Ciprian Porumbescu”. Dar asupra activităţii acesteia nu mai suntem informaţi decât din tradiţia orală, care ne vorbeşte de Constantin Procopovici. Ar părea straniu faptul că „Revista Politică”, apărută chiar atunci (1886), aici, în Suceava, nu aminteşte de vreo asemenea activitate a „Clu­bului”. Ni se spune, ca explicaţie, că publicitatea n-o dorea chiar Constantin Procopovici, din modestie, dar şi de teamă de guvernul austriac, care nu vedea cu ochi buni asemenea manifestaţii româneşti – explicaţie plauzibilă, dacă avem în vedere, bunăoară, că şi Goian fusese disciplinat, oarecum, pentru activitatea sa de la „Armonia”, fiind avansat şi trimis la Suceava.

         Prezidentul celui dintâi comitet al „Clubului” fu prof. Constantin Cosovici, care, ulterior, îşi va câştiga merite atât de mari ca preşedinte al „Şcoalei Române” şi ca director al liceului. Îi mai găsim, în acest comitet, pe Eugen Botezat, Şt. Ştefureac şi pe T. Bujor, veneratul octogenar de astăzi, care s-a ilustrat ca preşedinte al „Armoniei”.

         La începutul anului 1887, „Clubul” avea 80 de membri, iar pe masa de lectură, 35 de foi[20].

         „Revista Politică” mai înregistrează, apoi, o excursiune a societăţii, tot la Dragomirna şi tot la 2 iunie, ca şi cea a lui Nosievici, de la 1868, deci excursiune oarecum tradiţională. Încolo, „Revista” nu ne mai spune nimic despre o activitate muzicală şi teatrală a „Clubului”, ci numai despre o ,,întrunire” foarte animată, de lăsat de sec, în noiembrie 1887, la care a mai cântat şi „Moşul Grigori  cu taraful său”. Zicem „a mai cântat”, căci, la 14/26 Mai 1888, se săvârşeşte înmormântarea lui.

         „Revista” îi face un necrolog, în care îl caracterizează, la fel ca şi Goian, în memoriile citate de noi mai sus: „Purtarea sa modestă, însă plină de demnitate îi câştigară (!) simpatiile tuturor oamenilor iubitori de arta muzicii, fără deosebire de naţionalitate”. Necrologul se încheie cu această prevedere pesimistă, care s-a şi împlinit: „Caută să mărturisim cu durere că cu greu vom  mai putea avea un urmaş, care l-ar suplini pe Grigori, precum l-a suplinit el pe premergătorul său, Niculai, în arta muzicii naţionale”.

         Dar, fiindcă ne interesează, aici, tot ce e în legătură cu viaţa muzicală şi artistică românească a Sucevei, e locul să amintim de concertul cântăreţului Constantin Georgescu, la 12 ianuarie 1888, cu concursul domnişoarei Josefine Morwitzer, reputată pianistă, fiica primarului de atunci al Sucevei, şi al cântăreţei Paulina Binder, fiica  renumitului medic Dr. Otto Binder.

         În decembrie 1887, vine la Suceava o trupă din România, în care jucau nişte artişti bătrâni, ca Chirimescu şi „Albeasca”, dar şi tânărul N. A. Bogdan, cunoscut şi ca autor dramatic, ale cărui piese, alături de ale lui Alecsandri, erau nelipsite din repertoriul teatrului de diletanţi, de atunci, al Bucovinei româneşti. Căci era, în anii aceştia, şi mişcare teatrală în Bucovina.

         La Cernăuţi, „Armonia”, sub prezidenţia lui Leon Goian, avuse chiar o întreagă stagiune, de la 17 octombrie 1884, la 16 aprilie 1885, încât se spera în apropiata întemeiere a unui teatru naţional româ­nesc, (vezi I. G. Sbiera, „Familia Sbiera”, după tradiţiune şi istorie, şi „Amintiri din viaţa autorului”, Cernăuţi, 1899, p. 398), dar avansarea lui Goian la gradul de procuror, la Suceava, făcu să scadă această frumoasă activitate, fără să înceteze, însă, cu totul.

         La 17 martie şi 2 aprilie, se mai reprezintă, în acelaşi „Hotel Moldavie” de lângă biserica Sf. Paraschiva, „Doi morţi vii”, de Alecsandri, la 5 martie 1888, comedia „Cărăbuşul”, de Constantin Stamate-Ciurea, iar în decembrie 1888, „Ginerele lui Hagi-Petcu”, de Alecsandri.

         Dar se făcea teatru şi în „provincie”.

         La Câmpulung, se în­jghebase o trupă româno-germană, care juca în amândouă limbile. Astfel, la 23 ianuarie 1887, se joacă „Cinel-cinel”, iar la 23 februarie „Rusaliile” lui Alecsandri, cu muzica de Flondor. Reprezentaţia aceasta e de interes special sucevean, întrucât, în rolul „vornicului”, îl găsim pe Ion Berhang, căruia îi era scris să ajungă, după o bogată carieră de teatru românesc, Moş Corbu al Sucevei.

         În 1889, „Revista” mai anunţă o petrecere a „Clubului Român”, la 9 noiembrie, şi încă una, de Sfântul Vasile, acum şi „patronul” preşedintelui societăţii, căci, la adunarea generală din 5 decembrie, fusese ales „simpaticul literat şi profesor Vasile Bumbac”, ceilalţi membri ai comitetului fiind: Emil Isopescul, Dr. V. Tarnavschi, Dr. I. Luţa (tatăl eroului Lascăr[21]) şi prof. L. Vicol, deci niciunul cu
preocupări muzicale. De aceea, şi pentru anul acesta, „Revista” înregistrează numai aranjarea unui ciclu de prelegeri publice; la fel, în 1891. La 6 iulie, de Sânziene, sucevenii, în lipsa unei prestaţiuni proprii, asistă la un concert al „Academiei ortodoxe” din Cernăuţi, care se încheie cu „Cisla” lui Porumbescu. În octombrie, turneu al unei trupe armene, cu patru reprezentanţii.

         La 20 decembrie, iarăşi adunare generală a „Clubului Român”: se realege preşedinte prof.
Vasile Bumbac. În comitet, îl găsim, acum, pe Ştefan Hnidei, pe care îl vom vedea, curând, manifestându-se frumos în teatrul de diletanţi, dar nu sub egida „Clubului”, care, de An Nou, dă iar o simplă ,.petrecere”, ci sub o firmă nouă: filiala „Societăţii Doamnelor Române”, în fruntea căreia activau doamnele Mitrofanovici, Cosovici, Marian şi Ciupercovici.

         Sânzienele anului 1892 devin, astfel, o dată memorabilă, începutul unei tradiţii, prin reprezentarea vodevilului „Rusaliile”, de Alecsandri, cu doamnele Aglaia Creţu (Susana), Zenovia Mleşniţă (Catrina) şi domnii Ion Berhang (primarul Teoder Buimăcilă), Vasile Tudan (Galuşcus), Epaminonda Voronca (Veveriţă) şi Dimitrie Galin (Răzvrătescu).

         Raportul din nr. 51 al ,,Gazetei Bucovinei”, din Cernăuţi (10 iulie), insistă, la sfârşit, mai pe larg asupra domnişoarei Aurelia Mandicevschi[22], rezervându-i un ,,loc deosebit”, pentru ,,vocea-i curată, mlădioasă şi dulce, cu care a fermecat pe toţi cei ce au avut fericirea să o audă”.

         Corespondentul e convins că „pe lângă o şcoală bună, domnişoara Mandicevschi[23] ar putea să devină o cântăreaţă celebră şi cel mai mare păcat, pe care l-ar comite, ar fi dacă s-ar neglija în această privinţă”. Se relevă, apoi, meritul lui Victor Emery, profesor de muzică, pentru acompaniamentul la pian şi „instruarea” corurilor, corurile din piesă, dar probabil şi din concertul care a precedat-o şi în care a cântat şi domnişoara Mandaşevschi.

         Nu e uitat, apoi, „zelosul regizor, prof. Procopovici”, aici Constantin, după cum rezultă chiar din cronica următoare, asupra reprezentaţiei, de la 1 februarie 1893, a aceleiaşi „trupe”, să-i zicem a „Societăţii Doamnelor Române” („Gazeta Bucovinei”, nr. 8, din 9 februarie 1893). Este o cronică entuziastă, inspirată şi prezentând destul interes, de document al vremii, ca să insistăm mai pe larg asupra ei.

         Chiar începutul interesează: „În fine, am aflat ceea ce a lipsit. Dorinţa de a ne accentua în societatea Sucevei şi iniţiativa de a manifesta această dorinţă. Bucovinencele române… ele au dat impulsul, şi de astă dată, scoţându-ne din nepăsarea şi letargia socială prin care am trecut”. Mijlocul este teatrul. „Cuvântul românesc, ieşind limpede şi armonios din gura tinereţii, a produs şi produce încă un entuziasm călduros în sufletul spectatorului; entuziasmul are darul de a se comunica tuturora şi, astfel, teatrul diletant român a devenit centrul petrecerilor alese din Suceava”.

         Corespondentul e animat de o frumoasă speranţă pentru teatrul acesta: „el pare că se va declara în permanentă”. Se insistă, apoi, asupra meritului doamnelor amintite mai sus. Aflăm, de o „introducţie” a „mult eruditului şi mult talentatului nostru domn profesor Vasile Bumbac”, după care s-au reprezentat piesele lui Alecsandri, „Rămăşagul” şi „Cinel-cinel”, piese „lucrate în fuga condeiului, pentru un teatru în faşe”, încât „nimic din reuşită nu se datoreşte pieselor în sine, totul numai reprezentării”, zice corespondentul, hipercritic în punctul acesta. Insistă, apoi, asupra jocului actorilor, între care, dintre cunoştinţele noastre de astăzi, nu lipseşte domnişoara Elena Lazăr (doamna Dr. Ichim), şi domnul Ion Berhang, pentru a continua: „Centrul, însă, al viilor simpatii şi al încântărilor erau două dame, de care n-am vorbit încă. Domnişoara Mandicevschi (Mandaşevschi, conform actului de botez, în textul jurnalistic), acest odor tânăr şi preţios, această floare gingaşă şi frumoasă, a jucat pe Florica, în „Cinel-cinel”. Chipul ei fraged şi răpitor, mişcările ei copilăreşti şi, mai cu seamă, vocea ei limpede şi sonoră, care, de la întâiul moment, îţi pătrunde în suflet şi se dezmiardă ca glasul ciocârliei, vestind sosirea primăverii… au făcut ca tânăra şi gingaşa copilă să fie acoperită de aplauze nesfârşite de entuziasm şi de uimire.

         A doua e doamna Mleşniţă (Smărăndiţa, în „Rămăşagul” şi tot Smărăndiţa în „Cine-cinel”), care a jucat cu atâta graţie, cu atâta mişcare firească şi cu atâta pricepere, că uitai, de multe ori, că doamna este diletantă”. Aceste două dame s-au unit într-un cvartet cu Ştefan Hnidei şi cu Ion Berhang, „pentru a interpreta o melodie foarte duioasă a mult iubitului nostru profesor Procopovici”. Să fi fost cunoscutul cvartet „Somnoroase păsărele”? „Acest cvartet, urmat de nu solo al domnişoarei Mandaşevschi, a răpit, din capul locului, publicul spectator, dându-i o presimţire clară a prisosului de plăcere ce o va afla”.

         Profesorului Procopovici i se aduc mari elogii; e „sufletul acestei seri de adâncă încântare, ba nu, al întregului teatru românesc de diletanţi, inima din al cărei sânge cald şi nobil se nutreşte acest teatru”; i se recunoaşte „un rar talent de organizare”, „privirea cu­prinzătoare, simţul artistic atât de fin şi dezvoltat”, „adânca cunoştinţă a armoniei muzicale”, seriozitatea, cultura şi căldura dezinteresată, cu care „îşi pune multiplele sale calităţi în serviciul binelui public şi, mai cu seamă, în serviciul binelui românesc”, bărbat „predestinat a fi, totdeauna, sufletul tuturor aranjărilor, pe terenul senin al artei”.

         Aceeaşi trupă reprezintă, apoi, de Sânziene, iarăşi „Cinel-cinel” şi „Nunta ţărănească”, şi aceasta de Alecsandri. Erau vodeviluri, deci şi teatru, şi muzică.

         Din viata muzicală a Sucevei mai merită să fie reţinut concer­tul baritonului Traian Mureşanu, la 18 octombrie 1893, acompaniat tot de pianista Josefine Morwitzer.

         La 31 mai 1894, „Gazeta Bucovinei” (nr. 39) anunţă că, la Suceava, tineretul face pregătiri pentru o reprezentaţie de diletanţi, de Sânziene, dar nu ni se spune sub ce firmă. Piesa jucată, într-adevăr de Sânziene (6 iulie), a fost comedia „Drumul de fier”, de Alec­sandri.

         În adunarea generală de la 18 decembrie 1894 a „Clubulu Român” e ales preşedinte tânărul profesor Eusebie Popovici, care îndrumă o activitate mai vie a societăţii.

         Anul 1895 aduce înfiinţarea unui „Club al cântăreţilor”, la Storojinet, prezidat de Iancu Flondor, fratele compozitorului, şi a unui „Club muzical”, la Vatra Dornei, sub conducerea muzicală a unui domn Solonar şi având, între cântăreţi, nume de români ca Avram, Bendeschi, Georgescu, Hnidey, Ţurcan.

         În 1896, ,,Clubul Român” din Suceava aranjează, de Sânziene, un concert, în folosul filialei ,,Societăţii Doamnelor Române”, care, înainte, fusese ea aranjoarea; iar de Sânziene, tot „Clubul”, aranjează un „concert de promenadă”, cu concursul violonistului Iancu Filip şi al recitatorului Dionisie Zaharescu din Fălticeni, care ne-a mai venit, apoi, de câteva ori.

         Toamna anului 1897 îi aduce Sucevei un mare eveniment artistic: un turneu al celebrei trupe române de operetă de la Craiova, Al. Bobescu, trupă care, la 1893, avuse o strălucită stagiune la Cernăuţi. În repertoriul ei, figura şi opereta „Orfanul din Dorna”, cu text de Miclescu, iar muzica de Ciprian Porumbescu (aşa ne spuneau afişele, spre surprinderea noastră, a Bucovinenilor, care nu auzisem nimic de această a doua operetă a celui ce ni-l dăduse pe ,,Crai nou”, şi totuşi, la reprezentaţie, aveam uneori impresia de ceea ce s-ar putea numi factură porumbesciană a muzicii). Dar Bobescu a mai făcut un gest de interes oarecum sucevean, urmând rugăminţii vrednicului director al şcolii primare din Tişăuţi, Gavril Mleşniţă (soţul artistei noastre dramatice, amintită mai sus), de a da o reprezentaţie în folosul copiilor sărmani de la şcoala sa (vezi „Patria”, din Cernăuţi, numărul din 25 octombrie 1897).

         Un alt mare eveniment e, apoi, concertul Corului Mitropolitan, al lui Gavril Muzicescu, la 6 iulie 1898, de Sânziene, concert care face epocă în viată muzicală a Sucevei, întrucât, de aici, înainte, compoziţiile marelui maestru de la Iaşi vor fi nelipsite în programele sucevene.

         Sânzienele anului 1899 aduc două manifestări proprii ale Sucevei: la 6 iulie, un concert al corului „Însoţirii orăşenilor români din Suceava” (despre care urmează să vorbim îndată), iar cu o seară înainte, la 5 iulie, teatru de diletanţi: comediile „Mademoiselle Mephistophele” şi ,,Cărăbuşul”, de Constantin de Stamati-Ciurea, autor basarabean, care se bucura de mare prestigiu în Bucovina, îndeosebi fiind cuscrul Mitropolitului Silvestru.

         „Mai ales Eugenia, din „Cărăbuşul” (domnişoara Aurelia Mandicevschi), scrie „Patria”, ,,a secerat, atât prin jocul ei dexter, cât şi prin vocea-i plăcută, succese strălucite… Domnul Filip Siretean şi-a dai multă silinţă pentru realizarea acestei reprezentaţii. În „Cărăbuşul”, l-a predat (!) pe Costachi Vrabie foarte bine. La fine, au fost logodiţii Eugenia şi Costachi viu aplaudaţi”, aplaudaţi nu numai ca artişti (Siretean debutase cu succes, la 3 ianuarie 1899, şi pe scena teatrului german din Cernăuţi, în rolul lui Boris Mensky, din comedia ,,Hans Huckebein”; vezi „Patria”, nr. 220), ci şi ca logodnici reali.

         Într-adevăr, curând, la 16 iulie, „Patria” anunţă: „Domnul Filip Siretean, student la filologie s-a logodit cu gentila domnişoară Aurelia Mandicevschi, fiica doamnei Ana Mandicevschi, văduvă de preot în Suceava”, iar la 29 August a şi urmat cununia perechii atât de simpatizată de public.

                                                                                              *

         „Clubul Român” era şi înţelegea să fie şi să rămână o societate a „inteligenţei”, a intelectualilor. Rămânea, astfel, deschisă problema întăririi păturii de mijloc, a vechii burghezimi a Sucevei, aşa-zişilor „cetăţeni” sau „orăşeni”.

         S-a întemeiat, deci, la 1899, „Însoţirea orăşenilor români din Suceava”[24], cu rostul de a aranja petreceri, la care să  ia  parte şi intelectualitatea română, spre a-i apropia pe unii de alţii, de a apropia chiar diferitele categorii de „cetăţeni” unele de altele şi de a-i ajuta în domeniul economic.

         La 1899, Dimitrie Popovici, student în teologie, însuşi „cetăţean” de origine, pune baza pentru formarea unui cor mixt al societăţii, cor care, ulterior, de la 1902, înainte, a fost condus de profesorul Severian Procopovici. Acest cor a făcut progrese grabnice şi frumoase şi a început a cânta în bisericile din Suceava, la sfânta liturghie, şi a dat şi vreo două concerte bine reuşite, care au fost primite de publicul român cu multă plăcere şi bucurie şi apreciate elogios de către ziaristică (Mihuţă, op. cit., p. 11).

         De la anul 1900, înainte, petrecerile „Însoţirii” se aranjau împreună cu „Clubul Român”, cu „Şcoala Română” şi „Casa Naţională”, deci cu intelectualii. Mai totdeauna, ele începeau cu producţiuni ale corului.

*

         „Progresele frumoase ale corului”, ne spune părintele Mihuţă, „au adus societatea la ideea de a face, în sânul său, deocamdată, o secţie independentă a corului, care, mai în urmă, să se prefacă într-o reuniune de cântare a cetăţenilor români din Suceava.

         „Între timp, intelectualii din Suceava întemeiază Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu”. Conducătorul corului de orăşeni, Se­verian Procopovici, deveni şi conducătorul corului nou înfiinţatei reuniuni şi părăsi, respectiv neglijă şi slăbi corul orăşenilor, luând cu sine unele puteri mai bune. Totuşi, mai târziu, „s-a putut afla modalitatea” paşnică ca să revină în corul societăţii nu numai cântăreţii, ci şi însuşi profesorul Severin Procopovici, fără a rupe legătura cu Societatea ,,Ciprian Porumbescu”. Anticipăm că a urmat o perioadă când Severian Procopovici n-a mai făcut parte din Societatea „Ciprian Porumbescu”; în anii aceştia, îndeosebi, el a putut să se dedice, cu mai multă râvnă, corului orăşenilor.

         La 1 martie 1902, „Clubul român” aranja un concert cu dans, despre care ne raportează „Deşteptarea”, din Cernăuţi, în nr. 17, din 13 Martie. Ni se spune, aici, că ,,domnul prof. Severian Procopovici a avut deosebitul merit de a constitui un cor mixt de inteligenţă română din loc şi district, care a păşit, în 1 martie, înaintea publicului Sucevei, delectându-l în modul cel mai plăcut, cu frumoasele compoziţii naţionale”.

         Şi iată programul concertului acestuia, cel mai vechi, pe care l-am putut afla:

 1. a) Muzicescu, „Deşteaptă-te Române”; b) Dima, „Rămâi sănătoasă”; c) Vidu, „Răsunetul Ardealului” (coruri mixte, al treilea cu mezzo-soprană solo, domnişoara C. Mandaşeschi[25]);

2. a) Moszkovski, „Serenade”; b) Liszt, „La Regata veneziana” (la pian, doamna E. Vasilovschi);

3. a) Timotei Popovici, „Frunză verde de trifoi”; b) Vidu, „Andaluza” (coruri bărbăteşti);

4. Karasz, „Ilustraţiunea română” (la pian, doamna I. Vasiloschi);

5. a) I. Vorobchievici, „Dulce Bucovină”; b) Kücken, „Vânătorii” (duete cântate de domnişoarele Elena şi Eugenia Botezat);

6. Muzicescu: a) „Stăncuţa”; b) „Moş bătrân” (cor mixt); c) Scorpan, „Fraţi români” (cor mixt).

         Corurile mixte au fost acompaniate la pian de domnişoara Sofia Siretean, iar duetele, de domnişoara Virginia Ciupercovici.

         Raportul mai ţine să releve faptul că „străinii, fie cu scop sau ba, s-au absentat cu totul”. Este, în sublinierea aceasta, tendinţa pe care o vom vedea accentuându-se tot mai mult; căci să nu uităm că suntem în epoca „Semănătorului”.

         Tot în 1902, de Sânziene, aranjează, apoi, filiala „Societăţii Doamnelor Române” un mare concert, cu concursul muzicii militare a Regimentului 16 Infanterie din Fălticeni. A fost, iarăşi, şi cor, „sub conducerea zelosului conducător, domnul Severian Procopovici, singurul (?) răspânditor şi cultivator al muzicii naţionale în cercurile româneşti din Suceava”, zice „Deşteptarea”, în nr. 51, din 17 iulie.

         Din program, corespondentul remarcă îndeosebi: „Concert religios”, de Muzicescu, „Sub pajura dublă” (Vidu), „Somn uşor”, de C. Şorban, şi „Marş im­perial” (Trompetele răsună), de Muzicescu.

 

 

 Înfiinţarea Reuniunii

 

„Ciprian Porumbescu”

 

          Înfiinţarea Reuniunii a avut rostul reacţiunii faţă de internaţionalismul germanizator de la „Musikverein”. Atmosfera aceasta, din preajma înfiinţării, ne-o înfăţişează, cât se poate de lămurit, un raport, publicat în „Deşteptarea”, din Cernăuţi, nr. 26, din 12 April 1903, asupra concertului, aranjat de „Clubul Român”, sub conducerea lui Severian Procopovici, despre care ni se spune că conduce concertele „Clu­bului”, de un şir de ani, încoace.

         Corespondentul, care semnează „Tilus Livius” (prof. Liviu Marian), constată că „foarte mulţi români cu talent muzical fac parte din societatea muzicală germană din loc”, îndeosebi „mai toţi funcţionarii”. De aceea, se cere crearea, cât de grabnică, a „Reuniunii româneşti de cântări, atât de numeroase la fraţii Transilvăneni”. Însuşi termenul acesta de „Reuniune”, menţinut până astăzi, este de origine ardeleană.

         Ni se dă şi programul concertului:

 1. a) Kiriac, „Psalm 26” (cor mixt); b) Mendelssohn-Bartholdy: „Privighetoarea” (cor mixt);

2. Nelli de Cornea, „Rhapsodie roumaine”; şi Fr. Chopin, „Fantaisie impromptu (ambele executate, la pian, de domnişoara Sofia Siretean, astăzi doamna N. Abageriu, Cernăuţi);

3. C. Dimitrescu: ,,La o rândunică” (cor mixt) şi „La mijloc de codru des” (cor mixt);

4. A. Rubinstein, „Sonată în sol major” (domnişoara Elena Botezat, astăzi doamna Dimitrie Cojocariu) şi domnul A. Schlütter;

5. Muzicescu „Răsai lună”, „Zis-a badea”; şi G. Scorpan: „Fraţi Români”, coruri mixte, tustrele acompaniate de domnişoara Sofia Siretean.

          Corespondentul mai înregistrează absenţa străinilor, astăzi am zice a „minoritarilor”, şi încheie cu apelul către Românii rătăciţi: „Părăsiţi rândurile străinilor şi întăriţi-le pe ale noastre!”.

         Să nu uităm că suntem în epoca ,,Semănătorului”.

         Şi iată că, în nr. 51, din 12 iulie 1903, al „Deşteptării”, citim, acum, invitarea „la adunarea constitutivă, care se va întruni, în scopul înfiinţării unei reuniuni de cântare, pe joi, în 16 iulie, în localul „Clubului Român” (Otelul Langer)”.

         Semnează Severian Procopovici şi Ilie Dan, consilier de tribunal.

         Într-un alt număr al „Deşteptării”, ni se dă, apoi, şi raportul asupra acestei memorabile adunări, şi, fiindcă o credem şi este memorabilă, fie-ne îngăduit să-i eternizăm, şi aice, pe acei şi acele care au ţinut să fie de faţă şi să pună umărul: Ilie Dan, cu doamna, prof. Vasile Bumbac, prof. Dr. Animpodist Daşchievici, Constantin Procopovici, prof. Arsenie Comoroşan, părintele I. Cercavschi, cu doamna, părintele I. Doroftei, Eugenie Botezat, cu doamna şi domnişoara Elena, consilier Dr. N. Ţurcan, părintele V. Lucan, apoi ,,învăţătorii”, subliniere ce se impunea în acea eră, a lui Aurel Onciul şi Florea Lupu, dar şi a lui George Tofan: Rodinciuc, Preutesei, Rusu, Ieremiciuc, Mleşniţă, Ţăran, Donisă, Franciuc, Şandru, Borosan, Gemeniuc, Cerjan, Cosmovici.

         Urmează, acum abia, doamnele: doamna Susana Ciupercovici, cu domnişoara Virginia (astăzi, doamna Eugen Tarangul), domnişoara Elena Lazăr (astăzi, doamna Dr. Ichim), domnişoara A. Patraş, doamna M. Siretean, cu domnişoara Viola, doamna profesor Samuil Isopescul, cu domnişoarele; apoi încă: Nicolae Prelici, doamna R. Reuţ, cu domnişoara Silvia Isopescu (astăzi, doamna Bolocan), Eug. Comoroşan, N. Abageriu, Tica Grigorovici, Cosmovici şi Macovei; ,,cetăţenii” Saghin şi G. Buleandra, G. Vihovici şi un număr de studenţi uni­versitari: fraţii Inocenţiu şi Liviu Marian, L. Tomoiagă etc.

         A vorbit Severian Procopovici, apoi, îndeosebi, Liviu Marian[26]. Li s-a arătat celor adunaţi că este vorba să creăm o reuniune de cântare, care să cultive muzica noastră naţională; dacă unora li se pare chiar ridicolă asemenea încercare, aceasta nu e decât neîncrederea românului în puterea sa. La „Musikverein” îşi dau concursul zeci de români; răsplata e desconsiderarea muzicii româneşti, reprezentată, în programe, doar sub numele „ein romänisches Volkslied”.

         Când a fost, apoi, să se boteze noua reuniune, au fost trei pro­puneri: Dr Animpodist Daşchievici a zis „Lyra”, Dr. N. Ţurcan, „Armonia din Suceava”, iar Liviu Marian, bine inspirat, a propus, într-un ceas binecuvântat, numele „Ciprian Porumbescu”, motivând că „suntem datori de a venera şi perpetua memoria celui mai mare şi mai iubit compozitor din ţară”,  vorbe care trasau şi programul pe care reuniunea l-a respectat cu sfinţenie şi cu râvnă, în tot timpul de când există.

         S-a mai precizat, ca necesitate a vremii, că limba în Reuniune va fi, in toate împrejurările, numai cea românească, şi s-a mai pre­văzut, ca dispoziţie statutară, că membrii vor purta o „distincţie”, cu portretul lui Porumbescu, în email.

         S-a ales, apoi, comitetul provizoriu, care, ulterior, s-a constituit astfel: prezident, Severian Procopovici, vice-prezident, Ilie Dan, cassier, Ioan Hostiuc, controlor, Dr. Nicu Ţurcan, secretar, Nicolae Prelici, bibliotecar, Procopie Rodinciuc, econom, Niculae Abageriu, membru fără funcţie, Eugen Comoroşan.

         Şi corespondentul „Patavinus”, adică tot Titus Livius (Liviu Marian), încheie cu exclamarea: „Am învins! Cu tărie, înainte!”.

 

 

 Perioada I-a:

 

Severian Procopovici (1903-1907)

 

         Primul concert s-a putut da abia la 24 martie 1904. Programul anunţat, dar modificat în timpul concertului, a fost:

 1. Kiriac, „Psalmul 26” (cor mixt);

2. Pormbescu, „Cântec sicilian”; şi Isidor Vorobchievici, „Ceasul rău” (coruri bărbăteşti);

3. Mezetti, „Retraşi de ochii lumii” (romanţă cântată de domnişoara H. Bucher (astăzi doamna prof. Haliţchi, absolventă a Conservatorului de la Viena, acompaniată, la pian, de domnişoara Elena Botezat);

4. E. Mandicevschi, „El R’baa” (cor mixt);

5. V. Lubicz, „Rhapsodie roumaine” (executată la pian de domnişoara H. Bucher);

6. Vidu, „Răsunet de la Crişana”; şi Dima, „Copilă tinerică” (cor mixt).

          La o săptămână, în numărul 23 al „Deşteptării” (31 martie), apare apoi un raport, care, chiar prin începutul său, arată că producţia a fost cea dintâi şi, deci, mult aşteptată: „În fine, ne-a fost dat şi nouă, românilor suceveni, să petrecem câteva ore plăcute de viaţă românească”.

         Aflăm că „serala muzicală” a deschis-o, cu un cald ,,prolog”, inimosul prof. Arcadie Dugan. Dar, la ,,Psalmul 26”, corespondentul (de astă dată „Orfeu”, probabil tot Liviu Marian) remarcă, din nou, „impresia unei nesiguranţe, a cărei provenienţă va trebui s-o căutăm, în parte, şi în emoţia prea explicabilă a tinerilor cântăreţi”.

         Apoi, Orfeu continuă: „De altfel, e şi numărul cântăreţilor prea mic”, insistă, deci, să se primească, în reuniune, şi cântăreţi buni dintre „cetăţeni” şi chiar unii dintre „gimnazişti”.

         Totuşi, corurile bărbăteşti, „Cântec sicilian” şi „Ceasul rău”, au fost „puternice, pline de foc”. Domnişoara Bucher a executat, la pian, „Ronde brillante”, de Weber, apoi un potpuriu naţional din „Moş Ciocârlan”, opereta lui Tudor Flondor, în care domnia sa se distinsese ca solistă. S-au cântat corurile mixte „Luna Mai” (Cântec de primăvară), de Porumbescu, şi .„De ce nu-mi vii”, de Vorobchievici, şi criticul observă: „Com­pozita lui Vorobchievici reduce mult gingaşul lirism al poeziei lui Eminescu”. Domnişoara Bucher a mai cântat romanţa „Pustie-mi e viaţa”, de Tito Matei, apoi încă un cântec italian şi „Româncuţa”, de Şorban. Iar în „Răsunet de la Crişana”, „o capodoperă a muzicii noastre na­ţionale”, „merită a fi relevat în special solo-ul de bariton, cântat de domnul Cornel Sorocean”. S-a mai executat şi „Haţegana”, de T. Popovici. În încheiere, corespondentul îi urează reuniunii ,,să unească toţi cântăreţii români din oraş şi împrejurime, fără deosebire de stare”, şi îi pune în vedere un alt domeniu de activitate, în care, ulterior, reuniunea se va manifesta cu strălucire, zicând: „De la un cor mai mare, cu puteri alese şi bine instruit, vom putea, atunci, aştepta, pe lângă concerte, şi reprezentări teatrale”.

         Teatrul românesc era, într-adevăr, una din marile necesităţi ale timpului şi o preocupare statornică a lui Liviu Marian, care, în curând, la 1905, reuşeşte să înjghebe „o trupă de diletanţi” şi să reprezinte, cu mult succes, la Suceava, apoi şi la Rădăuţi, comedia de moravuri „O căsnicie”, de căpitanul Gheorghe Ursachi.

         Rolurile principale le-au avut domnişoarele Janetta Parola şi Elena Lazăr, şi domnii Karl Bayng şi Liviu Marian, care, ne-o spune „Voinţa poporului”, este „ales director al trupei de diletanţi”, trupă care era, acum, de fapt a Reuniunii „Ciprian Porumbescu”.

         Aceasta se mai manifestase, între timp, la 14 mai 1904, cu o „serată muzicală „împreunată” (!) cu dans”, al cărei program nu-l mai cunoaştem, apoi a cooperat, la 2/15 iulie, la marea serbare de la Cetate, pentru comemorarea lui Ştefan cel Mare, executând un „Imn festiv”, cu textul compus ad-hoc de poetul Sucevei, Vasile Bumbac, muzica de Eusebie Mandicevschi[27], şi „Cântecul lui Ştefan Vodă”, de Muzicescu.

         La 18 decembrie, se ţine, apoi, adunarea generală, despre care ne raportează „Voinţa poporului”, din 1 ianuarie 1905. Corespondentul, „Moş Cimpoi”, probabil tot Liviu Marian, constată că „au parti­cipat, durere!, numai prea puţini”; critică, în special, „absenţa unui domn din comitet, care n-a lucrat un an nimic şi se închină la zeiţa Cosmopolis, al cărei cult se serbează într-o altă societate din Suceava” (aluzie la „Musikverein” şi la prof. Const. Procopovici, care, totuşi, ulterior va ajunge la un rost conducător în reuniune).

         Aflăm, apoi, că reuniunea avea 25 membri sprijinitori, 4 fondatori, şi „mai mulţi binefăcători”, între care studentul în litere Liviu Marian, Ioan Bolocan (astăzi, Vicoveanu, proprietarul uneia din cele mai bogate biblioteci de muzică românească[28], comoară din care adesea i-a făcut parte şi reuniunii noastre), Societatea „Armonia” ş. a. Lipseşte, aici, nu­mărul membrilor activi, care încă tot era mic: raportul din volumul jubiliar „Românii din Bucovina” (1906) ne dă abia 20. De aceea, înţelegem că, la adunare, Liviu Marian relevă „interesul slab al românilor suceveni pentru societate” şi înfierează, din nou, sprijinirea so­cietăţilor străine.

         În ce priveşte situaţia financiară, reuniunea avea 50 coroane, bani gata.

         Adunarea îi votează comitetului laudă, realegându-l, cu două modificări: în locul lui Eugen Comoroşan şi al lui Procopie Rodinciuc, îi găsim pe domnii Cornel Sorocean şi Laurentie Tomoiagă.

         Hotărârea cea mai importantă a adunării acesteia a fost lansarea de liste de subscripţie pentru cumpărarea unui pian.

         Marian insistă, din nou, să fie primiţi şi membri din „cetăţenime”, şi încheie: „Pe cei ce întorc spatele, spre a trece în rândurile cân­tăreţilor străini, dispreţuiţi-i!”.

*

         La 15 martie 1905, „Viaţa poporului” relatează, într-o „Cronică Suceveană”, semnată „Stan şi Bran”, despre o serată cu dans a „Româncuţelor” (societatea „cetăţencelor”, în deosebire şi în contrast, desigur intenţionat, faţă de filiala Societăţii „Doamnelor române”), şi despre un concert al Reuniunii „Ciprian Porumbescu”. Se constată, din nou, lipsa de interes a publicului: „Românii erau aşa de numeroşi ca oazele Saharei, iară străinii ca părul în palmă”. Dar corespondentul nu e mulţumit nici de concert: „Programul a fost cam scurt. Neam aşteptat, cu drept, după un interval aşa de lung de secetă, la care nu poartă vină dirigentul corului, la un program mai bogat şi mai nou. Apoi cere o datorie sfântă a Reuniunii, de a pune în program cel puţin o singură piesă de Porumbescu”.

         În program, a mai fost marşul iredent „La arme”, de Mehul („Auzi, departe strigă slabii”, de Eminescu), şi iarăşi „Răsunet de la Crişana”, în care se remarcă, din nou, baritonul Cornel Sorocean, şi „Răsunetul Ardealului”, cu domnişoara Olga Dan[29] ca solistă, cu „vocea plăcută, clară, care ştie a se acomoda armoniei generale”. Dar cri­ticul îi cere „să se dedice exclusiv muzicii româneşti”, căci „domnia sa e singura fiică de român, care mai cooperează în cosmopolitul cor sucevean, care a maltratat, mai zilele trecute, în două rânduri „Cava­leria” confratelui italian Mascagni”.

         Se mai relevă doamna Viola Abageriu, în „La Regatta Veneziana”, de Liszt (pian), şi „frumosul debut de solist al domnului Laurentie Tomoiagă” (tenor), acompaniat de domnişoara Iulia Isopescu, cu „Mai am un singur dor”, de Şorban, şi „E noapte-ntunecoasă”, de Flondor.

         A urmat iar o pauză lungă, căci, într-o cronică, din „Voinţa poporului”, asupra seratei literar-declamator-muzicală, aranjată, în Suceava, de Duminica Tomei (7 mai), citim că „publicul… care, după un răstimp cam îndelungat, n-a putut să-şi dea întâlnire la vreo petrecere”.

         Abia la tradiţionala serbare de Sânziene (7 iulie), s-a mai dat un concert al Reuniunii, în grădina „Şcoalei Române”: 6 coruri, numai româneşti, zice „Voinţa poporului” din 23 iulie, dintre care a plăcut cel mai mult „Pâc, pâc”, de Vidu, fiind chiar bisat. Dar, de data aceasta, Reuniunea s-a prezentat şi cu teatru, trupa sa, proprie acum, dar nu sub conducerea lui Marian, ci a lui Arcadie Dugan. S-a jucat „Baccilul amorului”, farsă de Constantin de Stamati-Ciurea. Criticul de la „Voinţa”, probabil tot Marian, califică reprezentaţia aceasta drept „Un fiasco artistic”, acesta e chiar titlul recenziei, şi anume din cauza piesei, „cea mai anostă” din câte le-a scris mediocrul autor, „dar şi una din cele mai triviale”. Aceasta nu-l opreşte, însă, de a-i face elogii lui N. Abager, în rolul lui Bivoleanu.

         În numărul din 12 august al aceleiaşi foi, prof. Dugan, „regizorul trupei”, replică, arătând că trivialităţile din text au fost suprimate.

         În adunarea generală, care s-a ţinut, la 26 noiembrie (sau la 3 decembrie – autorii au pierdut foiţa cu însemnarea), s-a ales următorul comitet: preşedinte – Severian Procopovici, vicepreşedinte – Ilie Dan, secretar – Victor Morariu[30] (care va deţine, apoi, resortul acesta până la 1930), controlor – Amfilochie Turturean, cassier – Nicu Abager, bibliotecar – Niculae Prelici, econom – Mihail Ţimpău, membru fără funcţie – George Tofan.

         La 21 ianuarie 1906, „Voinţa poporului” publică o corespondenţă „Din vechea Capitală”, în care recunoaştem preocuparea statornică a lui Liviu Marian (din nou, „Moş Cimpoi”): „Cum să-ţi explici astfel cooperarea românilor într-o societate muzicală cosmopolită, când avem Reuniunea „Ciprian Porumbescu?”. În aceeaşi cronică, se anunţă reprezentarea comediei lui Caragiale „O noapte furtunoasă”, de către trupa teatrală a Reuniunii, reprezentare condusă iar de Marian, care deţine rolul lui Rică, rolurile celelalte avându-le domnişoarele Parola şi Lazăr, şi domnii Abager, Ilarion Taniac şi un domn Rebreanu. A fost, într-adevăr, o reprezentaţie foarte reuşită. Dar noua trupă a reuniunii e şi opera lui George Tofan[31], care aşa îşi înţelegea rostul de „membru fără funcţie”, şi vom vedea că a rămas, apoi, tradiţie ca membrul, mai târziu cei doi membri „fără funcţie” să se însărcineze cu teatrul.

         La 25 februarie 1906, Reuniunea aranjează un concert. S-au cântat corurile bărbăteşti „Frunză verde de bujor” şi „Cine n-are dor pe vale”, ambele de G. Şorban, şi corurile mixte „Ştii, mândro, când
ne iubeam” şi „Toarce leleo”, de Timotei Popovici.

         Domnişoara Olga Dan, acompaniată de doamna Virginia Nistor, a cântat „Rândunica”, de Tudor Flondor şi „Frunză verde mărgărit”, de Ciprian Porumbescu, iar violonistul Victor Morariu a debutat cu „Balada” lui Porumbescu, acompaniat de domnişoara Lala Ciupercovici, clasica compoziţie, care va mai figura, adesea, în producţiile Reuniunii.

         Cronica din „Voinţa poporului”, din care extragem informaţiile acestea, încheie polemic: „din rândurile coriştilor… au lipsit, de astă dată, doi domni tineri… dumnealor nu mai sprijină întreprinderile reuniunii româneşti”, căci „au trecui la cea cosmopolită”.

         Mai aflăm, din aceeaşi cronică, îmbucurătorul fapt că „Reuniunea posedă deja un excelent clavir Höltzel & Heizmann, cumpărat, cu 1.000 coroane (exact: 940).

         Dar zelul şi nobila ambiţie a membrului fără funcţie, George Tofan, îndrăznesc să viseze, pe seama Reuniunii, realizări care îi depăşeau pu­terile. Căci, în „Voinţa poporului” din 1 aprilie 1906, citim, sub titlul „Un mare eveniment artistic”, că, la 4 aprilie, se va reprezenta, în Suceava, piesa  „Suprema forţă”, de G. Lecca, cu domnul Lecca însuşi, Aristiţa Romanescu şi Maria Filotti, şi cu diletanţi din trupa Reuniunii „Ciprian Porumbescu”. „Domnul Haralambie G. Lecca a fost, deja, în Suceava, şi a pus piesa în studiu, şi a făcut toate pregătirile”.

         Informatorul exagera: artistul a fost, o singură dată, într-o seară, în localul „Clubului Român” (Langer), unde era adăpostită şi Reuniunea; a făcut, atunci, o probă de lectură cu ansamblul, şi n-a mai venit…

         George Tofan visase prea frumos, dar era acelaşi Tofan, care ne-a dat o generaţie de învăţători, pătrunşi de conştiinţa naţională, care a iniţiat cursurile de vară de la Vălenii de Munte, care ne-a adus, apoi, în Bucovina, „Trilogia” lui Delavrancea şi turneul lui Liciu şi al lui Belcot.

         Tot în primăvara anului 1906, „Clubul Român” aranjase un ciclu de Conferinţe, care, însă, nu găsise răsunetul aşteptat. Blamând indiferenţa publicului, corespondentul „Voinţei poporului” (15 aprilie) cere să se întemeieze o bibliotecă publică românească, pe seama acestei „inteligenţe”, care vorbeşte nemţeşte, cooperează la întreprinderi nemţeşti, nu citeşte româneşte, nu vrea să-şi câştige cultură românească”.

         Marele eveniment muzical românesc al anului 1906 a fost concursul de coruri de la „Arenele Romane” din Bucureşti, organizat în cadrul Expoziţiei. Fireşte, n-a putut fi vorba de participarea firavului şi micului cor al reuniunii sucevene la aşa întrecere grandioasă, unde Bucovina a fost reprezentată numai prin „Armonia”.

         După vacanţă, Severian Procopovici reia un proiect favorit al său: reprezentarea operetei „Beizadea Epaminonda”, a maestrului Caudella.

         În vederea realizării acesteia, numărul coriştilor a fost sporii la 40, prin asocierea corului mixt al „Însoţirii orăşenilor”, şi s-au dus la capăt repetiţiile pentru Actul I.

         La adunarea generală, care s-a ţinut la 30 decembrie 1906 (13 ianuarie 1907, stil vechi), preşedintele îşi exprimă speranţa că opereta se va putea reprezenta, cu ajutorul unor membri ai „Armoniei”, speranţă care nu s-a împlinit. Le-a fost menit lui Ştefan Pavelescu[32] şi lui August Karnet să reia proiectul, la 1927, şi să-l înfăptuiască cu strălucire.

         Raportul asupra adunării, publicat în „Voinţa poporului”, mai înregistrează că s-a cântat, în cursul anului, la mai multe prilejuri, în bisericile locale, şi că, de Sânziene, s-a dat iar o reprezentaţie teatrală. Noul comitet este, apoi, aproape identic cu cel anterior, cu deosebirea că bibliotecar e ales Alexandru Voevidca[33], meritosul compozitor şi culegător al folclorului românesc muzical, Nicu Prelici trecând la economat, iar în locul lui George Tofan, membru „fără funcţie” ajunge, acum, chiar Liviu Marian. Corespondentul mai arată că, în locul consilierului Dan, ca vicepreşedinte, era să fie ales „cetăţeanul” George Buleandra, care, însă, la insistenţa preşedintelui, a trebuit să renunţe, procedeu ironizat de corespondent: „Astfel procedează inteligenţa (!) iubitoare de unire”. Lui Dan i se reproşează că e „factotum” la „Musikverein“.

         În anul 1907, se dau trei concerte: o serată muzicală, combinată (!) cu dans, la 10 martie (coruri de Vidu, Porumbescu, Caudella, Flondor, Dimitrescu, T. Popovici şi T. Teodorescu, cu concursul domnişoarelor Amtiţa Rădulescu, canto, şi E. Turturean, pian, amândouă din Burdujeni); un concert de Sânziene, la 7 iulie (în cadrul serbării, aranjate împreună cu „Şcoala Română” şi cu „Societatea Doamnelor Ro­mâne”; în ajun, la 6 iulie, „Junimea”, din Cernăuţi, reprezentase „D-ale carnavalului”); şi un concert, la 1 septembrie, cu concursul domnişoarei Amtiţa Rădulescu şi al doamnei Eugenia Atanasiu (pian), şi al domnului Alfred Schlüter (vioară), cu următorul program:

1. Id. Lubicz, „Poloneză” (pian);

2. Wieniawski, „Legendă” (vioară şi pian);

3. G. Scorpan, „Doina dorului” (canto);

4. Porumbescu, „Marşul cântăreţilor”; Vidu, „Andaluza” (coruri bărbăteşti;

5. H. W. Ernst, „Elegie”; A. d’Ambrosio, „Canzonetta” (vioară şi pian);

6. Ch. Paraschiv, „După fragi şi după mure” (canto);

7. I. Raff, „Amintire” (pian).

A urmat dans.                                                       :,

         Cititorul atent va fi observat că, în programul acesta, partea instrumentală nu mai e deloc românească.

         În septembrie, Reuniunea „Ciprian Porumbescu” patronează concertul, dat în Suceava, de Societatea „Carmen”, cu marele Kiriac. Comitetul Reuniunii îngrijeşte de găzduirea oaspeţilor, lansează o invitare către public, iar în ziua concertului, la 19 septembrie, oaspeţii sunt salutaţi,
la gara Iţcani, cu deviza „Pe-al nostru steag e scris unire” şi cu o alocuţiune a preşedintelui.

         Cu data de 10 noiembrie, maestrul Kiriac şi D. A. Teodoru, preşedintele Societăţii „Carmen”, îi adresează preşedintelui Severian Procopovici o caldă scrisoare de mulţumită.            ;

         Dar concertul „Carmen”, dacă a produs însufleţire şi mândrie românească, a mai avut darul de a strânge puternic rândurile acelora care doreau ridicarea nivelului artistic al Reuniunii. I s-a pus, deci, în vedere preşedintelui să consimtă ca să-l angajeze, pentru corul Reuniunii, pe Alfred Schlüter, eminentul director al Şcolii de muzică şi dirijor al corului de la „Musikverein”.

         Propunerea aceasta, întâmpinând refuz hotărât, nu mai rămânea decât soluţia, oricât de penibilă, dureroasă şi, îndeosebi, odioasă, a debarcării întemeietorului Reuniunii. În adunarea generală din 31 decembrie 1907, pregătită metodic, se alege următorul comitet :

         Prezident – Leon Goian, viceprezident – Ilie Dan, secretar – Victor Morariu, cassier – Nicolai Abager, bibliotecar – Cornel Sorocean, controlor – Laurentie Tomoiagă, econom – Nicolai Prelici, fără funcţie – Constantin Procopovici.

         Se începe, astfel, perioada a doua din istoria Reuniunii, de incontestabil avânt şi de frumoase realizări artistice, dar şi de frământări, de luptă între cele două curente, cei noi, stigmatizaţi ca „cosmopoliţi”, „înstrăinaţi”, şi cei vechi, reprezentanţi ai intransigenţei naţionaliste.

 

 

II. De la 1908, până la 1913

 

         Alegerea lui Goian se impunea, pentru prestigiul lui de muzician şi de glorios fost preşedinte al „Armoniei”. Raportul anual ne spune, însă, că Goian n-a putut primi conducerea Reuniunii, din „consideraţiuni sanitare”, ceea ce e plauzibil, dacă avem în vedere moartea lui, urmată prea curând, la 1911. Dar domnul Gassauer (în broşura citată, p. 17), arată şi alt motiv: „Îi impunea rezerve… numele lui Ciprian Porumbescu, care evoca atitudini iredente, încât a refuzat pre­zidenţia la Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu”, când aceasta i s-a oferit de adunarea generală; faţă de societatea corală din Cernăuţi, cu numele de „Armonia”, n-a avut această atitudine”.

         Să nu uităm că Goian era magistrat, procuror chiar, şi că, în procesul „Arboroasei”, funcţionase sub ordinele procurorului. Vom vedea, însă, cum „pe patul de moarte, îşi arată sentimentele sale româneşti, care i s-au contestat uneori, testându-şi[34] avutul muzical chiar societăţii care purta numele „iredentistului” de la 1875.

         Comitetul de la 1908 a funcţionat, deci, sub conducerea vice­preşedintelui, consilierul Ilie Dan, dar numai până în iunie, când şi acesta, din cauza sănătăţii sale zdruncinate, a fost silit să se retragă. Dan moare în acelaşi an, la 29 August.

         Conducător provizoriu al Reuniunii rămase prof. Constantin Procopovici. Noul comitet îşi începe activitatea, angajându-l pe domnul Alfred Schlüter, directorul Şcolii de muzică din localitate, ca „să nu mai fie dirigent al corului un diletant, ci… un specialist probat în muzică, după pilda altor societăţi muzicale româneşti”, zice raportul, replicând, astfel, criticilor din presă, şi continuă: „Astăzi, putem constata, cu satisfacţie, că, graţie stăruinţei şi priceperii noului dirigent, precum şi zelului membrilor activi, care, se ştie, e condiţionat foarte mult de personalitatea dirigentului, dispunem de unul din cele mai bune coruri din Bucovina, fapt constatat, la diferite prilejuri, de bărbaţi cu totul nepreocupaţi în afacerile ce privesc reuniunea noastră. Cu zelul membrilor, a sporit  şi  numărul lor, încât, astăzi,   vedem grupat în reuniunea noastră aproape tot ce Suceava românească are mai bun ca voce, ca talent şi ca cunoştinţe muzicale”. Urmăm şi mai departe expunerilor raportului, dispensându-ne de a mai  aplica  ghilemelele.

         Pentru producţiile Reuniunii, comitetul a avut, totdeauna, în vedere, conform statutelor, muzica naţională şi bisericească, dând, însă, atenţiune şi muzicii clasice.

         După o seară muzicală familiară, pentru membri, aranjată în 15 februarie nou 1908, s-a  prezentat corul,  întâia oară în public, în concertul de la 1 martie,  s-a executat următorul program:

1. a). Ciprian Porumbescu: Deviza „Steagul nostru”, aranjament de Constantin Procopovici, b). Mendelssohn: „Adio pădure” (cor bărbătesc);

2. Eusebie M.mdicevschi: „Draga mea” şi „Camarada” (cor mixt);

3. Timotei Popovici: „Cucuie pană galbenă”, „Ştii, mândro, când ne iubeam”; şi Heyberger, „Serenadă” (cvartet solo, executat de Laurentie Tomoiagă, Elie Iliuţ, Cornel Sorocean şi Eugen Forgaci);

4. a). Gheorghe Dima: „Între piatra detunată”; b). Gavril Muzicescu: „Stejarul şi cornul” (cor mixt);

5. a). Constantin Procopovici: „Peste noapte a picat”, b). Porumbescu: „Frunză verde mărgărit” (tenor solo: Laurentie Tomoiagă, cu acompaniament la pian: A. Schlüter);

6. E Caudella: „Fantazie pentru vioară” (Schlüter), la pian domnişoara Elena Botezat;

7. a). T. Popovici: „Toarce, leleo”, b). D. G. Kiriac: „Cântă cucul, se roteşte” (cor bărbătesc);

8. a). F. G. Gevaert: „Păstoriţa”; b). Porumbescu-Kiriac „Tricolorul” (cor mixt).

          O revelaţie, în ce priveşte virtuozitatea corului, fineţea nuanţării, a fost îndeosebi „Păstoriţa”.

         „Voinţa poporului”, Cernăuţi, din 8 martie, raporta: „Concert reuşit în Suceava”: „Societatea corală „Ciprian Porumbescu” a dat, duminică, seara, un concert, care a reuşit pe deplin. Un cor de peste 50 dame şi domni a executat precis mai multe cântece naţionale. Am auzit şi un bun cvartet şi două prestaţiuni solo, ale domnului Laurentie Tomoiagă. Domnul Schlüter s-a excelat, atât ca conducător, cât şi ca violonist desăvârşit, acompaniat fiind, la pian, de domnişoara Botezat. Publicul românesc a fost mai puţin indiferent ca altădată”.

         Evident, recenzia aceasta nu e chiar entuziastă, ditirambică, dar, aşa, austeră cum e, relevă cele două momente noi, care constituiau progresul: precizia executării şi interesul publicului.

         În 21 martie, a avut loc a doua seară muzicală familiară, pentru membri.

         În Duminica Floriilor (19 aprilie), s-a cântat, în biserica Sf. Dimitrie, „Liturgia în Mi-major”, de Eusebie Mandicevschi, pentru cor mixt.

         În Duminica Paştilor (26 aprilie), după Înviere, aceeaşi liturghie, în biserica Mirăuţilor. S-au mai cântat, tot atunci, doi „Hristos a înviat!”, de Porumbescu, şi unul de Muzicescu, precum şi „Îngerul a strigat”, de Muzicescu.

         Aceleaşi cântări liturgice s-au mai cântat, de Duminica Tomei (3 mai), în biserica Sf. Niculai.

         La 9 mai s-a dat concertul al doilea, cu programul următor:

 1. G. Muzicescu: „Fiii României”; I. Vidu: „Lugojana” (cor mixt);

2. Beethoven: „Sonată în fa-major, pentru vioară (Schlüter) şi pian” (Lena Procopovici);

3. Porumbescu: „Romanţă” („Luna surâde”); H. Bönicke: „Coroana scufundată”; Dima: „Cucule cu pană sură” (cvartetul solo de la concertul întâi);

4. Haydn: „Serenadă, în do-minor” (cvartet de coarde: Schlüter, V. Morariu, C. Procopovici şi Dr. O. Scalat);

5. Chopin: „Vals în mi-minor, pentru pian” (Lena Procopovici);

6. Porumbescu: „Sosirea primăverii”; T. Teodorescu: „Hai, leliţă, hai!” (cor mixt);

7. Kiriac: „Morarul”; Mehul: „La arme!” (cor mixt).

          Serbând Societatea Filarmonică, adică „Musikverein”-ul din Suceava, la 25 mai, jubileul artistic de 49 ani al prezidentului său, maestrul vioncelist Duzinkiewicz, şi fiind Reuniunea „Ciprian Porumbescu” invitată la serbarea aceasta, ea a cooperat, executând corurile: „Păstoriţa”, de Gevaert, „Lugojana”, de Vidu, şi ,,Hai, leliţă, hai!”, de Teodorescu.

         Cooperarea aceasta a fost prilej binevenit pentru adversarii noii conduceri, ca s-o atace în publicitate.

         În nr. 7, din 8 noiembrie, al ziarului „Românul”, din Cernăuţi, se publică o corespondenţă, în care se spune că Reuniunea, „de când a ajuns să fie condusă de domnul Constantin Procopovici, a pierdut orice sentiment naţional. Ea coope­rează la întreprinderile „Musikverein”-ului jidovesc din localitate… fără a respecta scopul pentru care s-a creat această reuniune: pentru a ne separa, cu totul, de străini”.

         Totuşi, la data aceea, Reuniunea avea, la activul său, o mare faptă, cu adevărat naţională: comemorarea marelui compozitor şi marelui Român, al cărui nume îl poartă.

         „La 25 mai vechi (6 iunie nou), se împlineau 25 de ani de la moartea prea timpurie a acestui mare talent, care era să pună bază muzicii clasice româneşti”. Comitetul, împreună cu moştenitorii răposatului, domnul Liviu Raţiu, şef de gară în Câmpina, jud. Prahova şi soţia sa, doamna Maria, născută Porumbescu, sora compozitorului, au luat, de cu vreme, ini­ţiativa pentru restaurarea demnă a mormintelor de la Stupca şi pentru sărbătorirea memoriei lui Ciprian Porumbescu, nu numai în Bucovina, ci în toate centrele mai însemnate ale românimii. S-au lansat, deci, apeluri către societăţile muzicale româneşti, ca să-i comemoreze amintirea prin concerte, cu programe din compoziţiile lui, iar din venitul acestora să contribuie la spesele restaurării celor patru mor­minte.

         Pe calea aceasta şi pe câteva liste de subscripţie, adresate unor particulari şi societăţilor noastre culturale şi studenţeşti, a incurs frumoasa sumă de 1.386 coroane.

         Duminică, în 31 mai nou, s-a aranjat, în Suceava, un concert festiv, la care, afară de uvertura operei „Titus”, de Mozart (orchestră), s-au executat numai compoziţii de ale lui Porumbescu, şi anume: „Cheruvicul liturghiei Sf. Grigore” („Acum, puterile cereşti”), cor mixt; „Baladă” pentru vioară (Victor Morariu) şi pian (domnişoara Maura Luţia); „Frunză verde mărgărit” (Laurentie Tomoiagă şi Alfred Schlüter); „O seară la stână”, executată, la pian, de domnişoara Maura Luţia; „Tabăra română”, mare scenă din „Dumbrava roşie”, de Alecsandri, cor bărbătesc cu solişti (Tomoiagă, Scalat, Sorocean şi Aurel Isopescu), cu acompaniament, la pian, aranjat de C. Procopovici şi executat de domnişoara Alice Procopovici; diafana „Serenadă” („Dormi uşor”), pentru cor mixt, cu sopran solo (doamna Natalia Procopovici); în sfârşit, „Rapsodia română”, pentru orchestră.

         În privinţa concertului acestuia, corespondentul „Voinţei poporului”, înregistrând, în numărul din 7 iunie, deplina  reuşită, constată, însă, că „s-a aşteptat o participare mai bună”, îndeosebi din partea celor de la „Musikverein”, cu tot concursul dat lor de reuniunea  românească. Corespondenţa încheie cu un avertisment pentru viitor, la adresa conducerii Reuniunii.

          „În ziua aniversară, şi-a dat întâlnire, la Stupca, „multă lume ro­mânească din Bucovina şi din alte ţinuturi româneşti”, aşa zice „Raportul” oficial. Dar adevărul era cel semnalat de Liviu Marian, în „Voinţa poporului”, nr. 24, din 14 iunie: „Încep a număra în gând mulţimea de tot mică (!) a oaspeţilor ce au venit, în acea zi, la Stupca şi mă întreb nedumerit: numai voi nu l-aţi uitat?.

         S-a săvârşit liturghia festivă în sobor, din care n-a putut să lipsească „Preotul Constantin Morariu”, prietenul şi tovarăşul de închisoare al lui Porumbescu, apoi sfinţirea mormintelor restaurate şi parastasul.

         Corul Reuniunii a cântat, în biserică, imnuri liturgice, parte de Porumbescu, parte de Eusebie Mandicevschi, iar la mormânt s-a intonat măreţul, profund răscolitorul „Adusu-mi-am aminte”, de Porumbescu, şi un imn ocazional, compus anume de Mandicevschi. Serbarea s-a încheiat cu „Cântecul Tricolorului”.

         Parohul local, Onufrei Mironovici, a rostit o prea frumoasă predică, iar discursul co­memorativ, din partea Reuniunii, l-a ţiinut prof. Dr. Eusebie Popovici. Cuvinte duioase, de închinare, s-au mai spus din partea trimişilor societăţilor „Academia ortodoxă”, „Armonia”, „Dacia”, „Junimea” şi „România Jună”. Tot cu prilejul acesta, s-a împărţit poporului adunat, ţăranilor din Stupea, între care trăieşte vie amintirea fostului lor păstor sufletesc, Iraclie Porumbescu, ca şi a marelui său fiu, broşura ocazională „Ciprian Porumbescu, după 25 de ani de la moartea lui”, scrisă, în graiul şi pe înţelesul poporului, de Constantin Morariu şi tipărită în editura Reuniunii.

         În aceeaşi zi sau în zilele următoare, s-a sărbătorit amintirea compozitorului nostru şi în alte centre ale românismului: la Bârlad („Armonia”), Bucureşti („Carmen”), Coşteiu (Banat), Oradea Mare („Hilaria”), Reşita Montană („Reuniunea de cântări”), Sibiu („Reuniunea românească de muzică”), Turnu-Severin („Doina”)”.

          „Astfel, numele Ciprian Porumbescu”, zice „Raportul”, „e astăzi o verigă puternică în lanţul unităţii culturale a Românilor. Ea va deveni, însă, mai puternică, când ne vom fi împlinit datoria cea mai mare faţă de el: de a cunoaşte în întregime opera vieţii lui, tipărind compoziţiile sale inedite, care ajung numărul de 200”.

         S-a făcut, atunci, şi în privinţa aceasta, un pas însemnat, punându-se baza unui fond, din prisosul sumelor incurse, pentru restaurare. Cu învoirea familiei Porumbescu, s-au îndrumat colecte, pentru scopul acesta, şi din partea „Reuniunii Filarmonice” din Craiova.

*

         Reuniunea şi-a mai dat, apoi, concursul la serbările tradiţionale de Sânziene, executând, în seara de 7 iulie, în grădina „Şcoalei Române”, următorul program:

 1. Kiriac: „Morarul” şi „S-a dus cucul (cor mixt);

2. Porumbescu: „Cântec de Mai” şi „Cântec vânătoresc” (cor bărbătesc);

3. Vidu: a). „Nu-mi place”, b). „Îmi place”; Mandicevschi: „Toarce, puică, toarce!” şi ,,E miez de noapte” (cor mixt);

4. Flondor: „Cântec haiducesc” (cor bărbătesc);

5. Vidu: „Negruţa” (solişti: soprana A. Procopovici, tenorul Filaret Doboş) şi „Coasa” (cor mixt);

6. Kiriac: „Cântă cucul, se roteşte”; şi Vidu: „Haideţi, fraţi!” (cor bărbătesc).

          „Vacanţele”, continuă „Raportul”, „ne-au oferit posibilitatea să ducem cântecul artistic românesc şi în  munţii Bucovinei, unde el răsună, de altfel, mai cu prisosinţă, în forma sa primitivă”.  S-a dat, deci, un concert la Câmpulung (19 iulie nou), iar a doua zi, la Vatra Dornei, programul fiind ales din repertoriul  concertelor anterioare.

         La 1 noiemvrie nou, Reuniunea aranjează o serată muzicală, cu dans, la care s-a executat următorul program:

 1. Eusebie Mandicevschi: ,,Despărţirea”; I. Mureşanu: „Dorul meu” şi „Auzit-am, auzit”, (cor mixt);

2. Dima: „În zadar alerg pământul”; Vidu, „Haideţi, fraţi” (cor bărbătesc);

3. T. Teodorescu: „Frunzuleană mărăcine”, Strauß[35]-Teodorescu, „Frumoasă Dunăre albastră”, vals (cor mixt, cu acompaniament de pian, domnul Schlüter).

          În seara de 2 decemvrie nou, Reuniunea a aranjat, împreună cu „Clubul Român”, o convenire festivă, cu prilejul jubileului de 60 ani de domnie a împăratului Franz Josef.

         În fine, s-a mai cântat „Liturghia”[36], de Mandicevsehi, la 19 decem­brie, în biserica Sf. Nicolai, la serbarea hramului acestei biserici, iar a doua zi, aceeaşi liturghie, în biserica Mirăuţilor, cu prilejul jubileului de 25 ani al Societăţii „Şcoala Română”.

         În încheiere, raportul constată, cu satisfacţie, că „numărul producţiunilor trece departe de cadrele statutelor, care nu cer decât două producţiuni pe an”; sunt 21.

         Pe ziua de 31 decemvrie 1908, Reuniunea avea 5 membri fondatori, 45 sprijinitori şi 50 activi.

         Din activitatea diferitelor resorturi, merită menţiune specială cea a bibliotecarului Cornel Soroceau, care înţelege să îmbogăţească considerabil biblioteca şi s-o aranjeze într-o ordine exemplară.

         La 6 decembrie 1908, Porumbescu mai e comemorat la Cer­năuţi, printr-o şezătoare a Societăţii Teologice „Academia ortodoxă”, iar la 19 decembrie, printr-un concert al „Armoniei”.

         Tot aici, trebuie amintit şi Concertul comemorativ „Porumbescu”, aranjat, la Cernăuţi, la 4 iulie 1909, concert al studenţimii române, sub conducerea domnului Aurel Morariu, pe atunci preşedinte al „Junimii”.

         Tot în decembrie, secretarul Victor Morariu lansa, în presă, un „apel literar”, aducând la cunoştinţa publicului românesc că Reuniunea a primit, de la familie, un bogat material de scrisori şi documente, care aveau să fie baza unei biografii mai întinse, definitive. Cu redactarea ei se însărcinase Victor Morariu, care apela, acum, la toţi cei ce l-au cunoscut pe Porumbescu, pentru informaţii.

         Apelul n-a avui răsunet, iar biografia o scrie, abia astăzi (1938), Leca Morariu.

         Dar, la 1908, negreşit, tot în vederea comemorării, a mai apărut încă o biografie, cât se poate de valoroasă, scrisă de Dr. Valeriu Branişte[37], ardeleanul care, în calitate de director al ziarului „Patria”, din Cernăuţi, ajunsese să fie unul din fruntaşii vieţii româneşti bucovinene.

*

         La 31 decembrie 1908, s-a ţinut adunarea generală ordinară, în care, dacă s-a relevat activitatea excepţional de bogată, cu care se inaugurase noua eră, s-a discutat şi asupra acelui articol injurios, din ziarul „Românul”, şi i s-a votat comitetului, aproape unanim, încredere. A urmat alegerea noului comitet, care s-a constituit astfel: preşedinte – Dr. Cornel Chiseliţă, consilier la Tribunal, deci un fel de urmaş al lui Goian ; vicepreşedinte – Cornel Sorocean (deplin meritată avansare, de la funcţia de bibliotecar), secretar – Victor Morariu, cassier – Emanuil Antonovici, controlor – Dr. Octavian Scalat, econom – Laurentie Tomoiagă, bibliotecar – Nicolai Prelici, fără funcţie – Constantin Procopovici.

         Aceeaşi adunare generală l-a proclamat membru onorar pe Dr. Eusebie Mandicevschi, profesor la Conservatorul din Viena, în ve­derea meritelor sale ca compozitor în domeniul muzicii clasice şi naţionale, precum şi în vederea deosebitei bunăvoinţe, manifestată la diferite ocaziuni, faţă de reuniunea noastră.

         După o seară muzicală familiară pentru membri, aranjată la 20 martie nou, s-a prezentat corul, în public, în concertul din 3 aprilie, cu programul următor:

 1. a). Gevaert: „Îngerul a strigat”; b). Mendelssohn: „Privighetoarea” (cor mixt);

2. Procopovici: „Romanţă” pentru vioară (Schlüter) şi pian (domnişoara Lena Procopovici);

3. a). Porumbescu: „Serenadă”; b). W. Briem: „Drăguţă păsărea” (cunoscutul cvartet solo);

4. a). G. Şorban: „Cucuruz cu frunza-n sus”; b). T. Teodorescu: „Spune-mi, mândro!” (cor mixt);

5. Mendelssohn: a) „Din Elias”; b). „Cântec popular”, duet pentru tenor (Tomoiagă) şi bariton (Sorocean), la pian – Schlüter;

6. Mendelssohn: „Rondo capricioso”, executat la pian de domnişoara Otilia de Peyersfeld, absolventă a Conservatorului din Bu­cureşti;

7. F. de Blon: „Sicilietta”, executată pe mandolină de Dr. Octavian Scalat, la pian – domnişoara Procopovici;

8. a). Porumbescu-Teodorescu, „Cântec de primăvară”; b). Teodorescu, „Frunzuleană mărăcine”.

         Corespondentul „Patriei” (numărul din 20 aprilie) caracterizează „Romanţa” pentru vioară a lui Constantin Procopovici „ca interesantă încer­care de a prelucra un motiv românesc în stil clasic”.

         La 6 mai, de hramul Sf. Gheorghe, s-a cântat, în biserica Mirăuţilor, „Liturghia în mi-major”, de Eusebie Mandicevschi, pentru cor mixt.

         La 26 mai 1909, concertează, în Suceava, Societatea corală „Hora”, sub conducerea maestrului compozitor Juarez Movilă, concert patronat, fireşte, de reuniunea noastră, de pe urma căruia a rezultat şi o îmbogăţire a repertoriului nostru.

         Iar dacă, la 7 şi 8 iunie, „Armonia” reprezintă, la Cernăuţi, „Craiu nou”, şi aceasta e, oarecum, fapta reuniunii sucevene.

         După o serbare de grădină, aranjată, împreună cu „Clubul Român”, Reuniunea cooperează, la 1 iulie, cu acelaşi „Club” şi cu „Şcoala româna”, la comemorarea aniversării a 20-a a morţii lui Eminescu.

         Corul bărbătesc a executat cântările funebre la parastasul, celebrat dimineaţa, la Mirăuţi, iar la serbarea ce s-a aranjat, seara, în grădina „Şcoalei române”, s-au cântat piese cu text de Eminescu:

 1. G. Teodorescu: „Rugăciune” („Rugămu-ne-ndurărilor”, cor mixt);

2. A. Sequens: a). „Codrule, codruţule”; b). C. Dimitriu: „La mijloc de codru des” (cor bărbătesc);

3. G. Şorban: „Ultima dorinţă” şi „Chemarea pădurii”, cântate de Laurentie Tomoiagă, tenor solo;

4. Ionescu: „Doina” („De la Nistru pân’ la Tisa”), cor mixt, cu soprană solo doamna Natalia Procopovici);

5. Méhul: “La arme!” (cor mixt).

          La serbările tradiţionale ale Sânzienelor (7 iulie), Reuniunea ia parte, cu un concert şi două piese de teatru. Programa concertului a fost:

 1. a). G. Dima: „Fântână cu trei izvoare”; b). J. Movilă: „Hora fetiţelor” (cor mixt);

2. Procopovici: Scena I-a din opera „Umbra Ilincei”, cor mixt, cu solo soprană (doamna Natalia Procopovici) şi solo tenor (L. Tomoiagă);

3. C. Dimitriu: „La mijloc de codru des” (cor bărbătesc);

4. Strauss-Teodorescu: „Frumoasă Dunăre albastră” (cor mixt).

          Piesele de teatru au fost, „Jertfă”, dramă într-un act de I. G. Miclescu, şi „O palmă, la bal mascat”, comedie într-un act, de C. Bengescu. În cea dintâi, rolurile au fost ţinute de doamna Zenovia Mleşniţă, domnişoara Silvia Mleşniţă şi domnul Orest Procopovici; în a doua, de doamnele Alice Procopovici şi Glicheria Macariciuc şi domnii Ilarion Taniac, Orest Procopovici şi Roman Orchiş, elev al Conservatorului din Viena, care, prin concursul său, a ridicai mult nivelul reprezentaţiei.

         Iată şi aprecierea corespondentului „Patriei” (15 iulie), asupra scenei din opera „Umbra Ilincăi”: „Muzica domnului Procopovici e veselă, vie, românească… După proba aceasta, dorinţa noastră ar fi, acum, să putem auzi, cât de curând, opera întreagă. Va fi un eveniment în literatura noastră muzicală”.

         Astăzi, manuscriptul operei se găseşte la d. Emil Teudelof, din Cernăuţi, ginerele regretatului compozitor, dar numai partitura de pian, căci autorul n-a ajuns s-o or­chestreze. ar urma ca aceasta să se facă, de aici, înainte, şi poate va face-o tot reuniunea noastră.

         Dar de Sânzienele anului 1909 se mai leagă şi un incident. Era să coopereze, ca de atâtea ori în anii trecuţi, muzica militară a Regimentului de Infanterie din Fălticeni. Când colo, se vesteşte că guvernul austriac nu-şi mai dă învoirea pentru această trecere a frontierei. „Patria”, înregistrând ştirea, întreabă: „Poate s-a expulzat, acum, şi întreaga muzică militară?”. Aluzie la recenta expulzare a lui Nicolae Iorga, căruia, la 1 iunie 1909, i se înmânase, la Iţcani, decretul prin care era „abgeschafft” de pe tot cuprinsul monarhiei austro-ungare.

         În numărul următor (43), „Patria” dezminte ştirea, care, totuşi, era adevărată; de Sânziene, a trebuit să ne mulţămim cu taraful, de altcum excelent, al simpaticului Duma Geza, care ne cântă şi româneşte, chiar şi potpuriul din „Crai nou”.

         Era firesc ca, în atmosfera aceasta, tendinţele naţionaliste să se potenţeze; ele vor găsi, curând, prilej să se îndrepte, din nou, împo­triva conducerii Reuniunii, şi iată cum: la 9 octombrie, corul bărbătesc a cooperat la concertul de adio al fostului său dirigent, A. Schlüter, într-un concert, aranjat de „Musikverein”, executând „Dorul”, de Dima, şi „Cântecul soldaţilor”, de Porumbescu. Dar de ce numai corul bărbătesc? Era numai el dator cu recunoştinţă maestrului care pleca la Cernăuţi?

         Enigma ne-o lămureşte tot „Patria”, în corespondenţa „Din Su­ceava”, cu subtitlul „O veste rea” (nr. 72, din 17 octombrie).

         A fost o grevă a damelor din cor, „toate doamnele şi domni­şoarele s-au absentat ostentativ”, fiindcă „conducătorii Reuniunii… rău stricaţi cu conştiinţa naţională a neamului lor, au crezut că sunt în drept să zădărnicească întreprinderea naţională a învăţătorilor noştri”…, hotărând „să sprijine şi ei, alături de străini şi evrei, un concert aranjat în cinstea unui străin, ce ne-a necinstit limba. Şi aceasta, cu o zi înainte de concertul, cu scop naţional, al vrednicei noastre învăţătorimi”. E vorba de un concert, organizat de „Reuniunea învăţătorimii române din districtul Suceava”, sub conducerea lui Alexandru Voevidca, anunţat, într-adevăr, pentru seara de 10 octombrie.

         Într-un raport asupra acestui concert al învăţătorilor („Patria”, nr. 73, din 21 octombrie), acelaşi corespondent zice, apoi: „Domnul Alexandru Voevidca, deşi „neacademic”, deşi din neamul nostru prost, românesc, şi nu importat din apusul străin, deşi neplătit, a dovedit că e un român şi artist admirabil”.

         Comitetul a răspuns, tot în „Patria”, arătând că concertul pentru Schlüter fusese fixat anterior, iar data nu mai putea fi schimbată; a urmat o replică, în care se reamintea „lovitura, pregătită în ascuns”, contra întemeietorului Reuniunii, şi se constata că „foarte mulţi membri ai Reuniunii s-au retras”.

         Constatarea aceasta din urmă era adevărată; ne-o dovedeşte chiar „Raportul anual”, care ne dă cifra de 84 membri, faţă de 95, în 1908; la 1910/11, sunt, apoi, numai 75, iar la 1917/13, 76.

         Dar cifrele acestea încă nu ne lămuresc, prin ele înseşi, ci abia când, în raportul anual pe 1910/11, citim că, „în decursul anului, s-au înscris 2 membri sprijinitori şi 9 activi”, dar „Reuniunea a pierdut 10 membri sprijinitori şi 12 activi”, iar în raportul pe 1912/13: În decursul anului, s-au înscris 3 membri sprijinitori şi 16 membri activi, dar Reuniunea a pierdut, în decursul anului, 11 membri sprijinitori şi 8 activi”. Deci, în doi ani, un minus de 31, faţă de un plus de 30, sforţări eroice ale comitetului de a compensa pierderi atât de mari!

         Evident, cu toate meritele şi realizările artistice,  nemulţumirea se accentua, opoziţia câştiga teren. Dar să ne întoarcem la 1909.

         La 19 decembrie, se mai aranjează o seară muzicală familiară între membri, la care corul cântă, acum, sub conducerea noului dirigent, domnul August Karnet, noul director al Şcolii de muzică din Suceava, căruia i-a fost sortit să înscrie, după Unire, pagini de glorie în analele Reuniunii.

         „Dacă, astfel, activitatea artistică a Reuniunii”, continuă raportul, „deşi întrece şi de astă dată numărul de producţiuni, cerut de statute, totuşi se prezintă mai săracă decât cea din anul trecut, aceasta se explică prin schimbarea dirigentului artistic şi prin faptul că atenţiunea comitetului a fost îndreptată, cu deosebire, asupra realizării unei vechi dorinţe, am putea zice unui ideal al obştii româneşti, din care Reuniunea noastră îşi făcuse o datorie de onoare: începerea tipăririi compoziţiilor inedite ale lui Ciprian Porumbescu, întreprindere a cărei bază materială s-a pus în anul trecut. Se aminteşte, apoi, de tra­tativele cu moştenitorii compozitorului, soţii Liviu şi Mărioara Raţiu, în urma cărora „a sosit domnul Raţiu, în 30 iunie nou, la Suceava, şi i-a predat Reuniunii, cu act notarial, manuscriptele, cedându-i, cu rară generozitate, dreptul de a tipări o ediţie.

         Astăzi, avem satisfacţia de a putea vesti membrilor Reuniunii şi publicului românesc că a şi apărut fascicola I-a a ediţiei acesteia[38], conţinând „Deviza” („Pe-al nostru steag e scris unire”) şi următoarele opt coruri bărbăteşti: „La un nor”, „În pădure”, „Dup-un veac de suferinţă”, „O, zi frumoasă, ai sosit”, „Marşul călăraşilor”, „Ieri, o floare radioasă”, „Sunt arboros”, „Sosirea primăverii”!”.

         Raportul încheie, înregistrând trecerea din viaţă a membrului sprijinitor Iulian  Olinschi, preşedintele Tribunalului.

*

         Adunarea generală s-a ţinut abia în 27 februarie 1910. S-a ales aproape acelaşi comitet: preşedinte – Dr. Cornel Chiseliţă, vice­preşedinte – Cornel Sorocean, secretar – Victor Morariu, cassier – Laurentie Tomoiagă, controlor – Nicu Tarasievici, bibliotecar – Nicolai Prelici, econom – Emanuil Antonovici, iar Constantin Procopovici a înţeles să rămână, şi acum, în umbră, cu titlul modest de „membru fără funcţiune”.

         La 3 martie, corul bărbătesc al Reuniunii, petrecând-o la cele eterne pe una dintre cele mai zeloase cântăreţe ale sale, domnişoara Hortensia Ilniţchi, a executat, între cântările funebre, oarecum „în primă audiţie”, prea frumosul şi duiosul cor de Porumbescu „Ieri, o floare radioasă”. Iar la 20 martie, celebrându-se, în biserica Mirăuţilor, un parastas pentru marele amic al românilor, Dr. Carol Lueger, s-a executat, iarăşi, acelaşi cor, dar cu textul modificat „Ieri, stejar plin de vigoare”.

         Primul concert s-a aranjat în 9 aprilie, cu un program de noutăţi:

 1. G. Dima: a). „Fântână cu trei izvoare”, b). „Mândruliţă de demult” (cor mixt);

2. Porumbescu: a). „Noapte consolatoare”, b). „Salutare” (cor bărbătesc);

3. Porumbescu: „Dorul”, romanţă pentru vioară (Victor Morariu) şi pian (A. Karnet), prima audiţie, căreia îi vor mai urma multe;

4. Horhocea-Radu: a). „Foaie verde colilie”, b). „Auzit-am, auzit” (cor mixt);

5. Weinwurm: „Cântece toscane”;

5. Dima: „Mama lui Ştefan cel Mare” (cor mixt, cu solişti, alto şi bariton, şi cu acompaniament de pian).

          La 17 mai, corul şi cvartetul Reuniunii cooperează la serbarea de adio, aranjată de societăţile româneşti din Suceava, în onoarea directorului gimnazial Constantin Cosovici, unul din bărbaţii cei mai binemeritaţi ai neamului.

         Joi, în 5 mai (Înălţarea Domnului), „Liturghia în sol major”, de Dima, pentru cor mixt, în biserica Mirăuţilor; aceeaşi liturghie, dumi­nică, în 5 iunie, în biserica Sf. Nicolae.

         De Sânziene, tradiţionalul concert, cu:

 1. a). Gevaert: „Îngerul a alergat”, b). Dima: „Mândruliţă de demult” (cor mixt);

2. a). HorhoceaRadu: „Foaie verde colilie!, b). Mandicevschi: „Toarce, puică, toarce!” (cor mixt);

3. a). Porumbescu: a). „Noapte consolatoare”, b). „Salutare” (cor mixt);

4. Mandicevschi: „Marşul lui Dragoş” (cor mixt, cu acompaniament la pian);

5. Weinwurm: „Cântece toscane”;

6. a). Muzicescu: „Doina”, b). Teodorescu: „Frunzuleană mărăcine” (cor mixt).

          În 1 octombrie, când Suceava întreagă îl întimpina, cu adâncă veneraţiune, pe Mitropolitul Vladimir de Repta, sosit pentru sfinţirea vechii biserici a Sf. Gheorghe (biserica Mănăstirii), după restaurarea şi renovarea ei, corul bărbătesc al Reuniunii ia făcut o serenadă, la care s-a cântat: „Iată ziua cea de dor”; Ştefan Nosievici: „Părintescul ajutor”; şi Constantin Procopovici: „Serenadă” („Somnoroase păsărele”).

         A doua zi, Duminică, în 2 octombrie, la solemnitatea înălţătoare a sfinţirii străvechiului lăcaş dumnezeiesc, Reuniunea a executat „Liturghia românească”, de Eusebie Mandicevschi, pentru cor mixt (mi major), cu răspunsurile în fa major, de Muzicescu.

         Aceeaşi liturghie s-a mai cântat, la 4 octombrie, tot în biserica Sf. Gheorghe.

         În 4 februarie 1911, s-a aranjat un concert, cu următorul program:

 1. a) Kiriac: „Cântecul pescarului”, b). Mezetti: „Spre lumină” (cor mixt);

2. Tartini: „Sonată în sol minor”, pentru vioară (Victor Morariu) şi pian (A. Karnet);

3. Vidu: „Răsunet de la Crişana” (cor mixt, cu solo bariton: Cornel Sorocean);

4. a). Vorobchievici: „Frate, frate de stejar”, b). „Fa Frăsino”, aranjată de A. Karnet (cvartete de solişti, executate de domnii Tomoiagă, Ieremievici, Sorocean şi Berhang);

5. a). Radu-Horhocea, „Săraca inima mea”, b). D. Dimitriu: „Puişorul” (cor mixt);

6. Vidu: „Negruţa” (cor mixt, cu soprană şi tenor solo).

          La 24 februarie, Reuniunea a aranjat, împreună cu „Clubul Român”, o seară de adio pentru preşedintele său, domnul Cornel Chiseliţă, care părăsea Suceava, trecând, în calitate de consilier superior, la Curtea de Apel din Leov.

         La 1 octombrie, un cvartet al Reuniunii a executat cântările bisericeşti la sfinţirea noii biserici din Capu Codrului.

         La 16 octombrie 1911, a încetat din viaţă neuitatul membru fondator şi sprijinitor al Reuniunii, Leon Goian.

          „Iubitor entuziast al muzicii, însuşi artist pe vioară şi pe alte instrumente, acest bărbat nobil a arătat, totdeauna, interes foarte viu faţă de întreprinderile Reuniunii şi, încă pe patul morţii, şi-a adus aminte de ea, lăsându-i moştenire averea sa muzicală: instrumente (trei viori, două violoncele, o violă) şi o bibliotecă întreagă de note.

         La înmormântare, care s-a săvârşit în 18 octomvrie, corul, băr­bătesc al Reuniunii a executat cântările funebre, în biserică, iar la parastasul din 21 octombrie, a cântat un cvartet al Reuniunii”.

          Dar anul administrativ 1910/11, normal sub raportul producţiilor, este un an glorios în ceea ce priveşte editarea ineditelor lui Porumbescu. „S-au tipărit nouă fascicole (a 2-a, până la 10-a), record care nu se datorează atât interesului din partea publicului, ci, mai mult, gene­rosului sprijin pe care  ni l-a acordat onorata administraţie a „Casei Şcoalelor” din Bucureşti, fâcând o comandă în valoare de 1.000 lei, şi anume în urma intervenţiei unei nobile familii din Regat, care însăşi a donat pentru întreprinderea aceasta suma de 400 lei, dorind, însă, să nu fie numită în publicitate”. Aşa scrie „Raportul anual” (pag. 7).

         Dar, astăzi, suntem liberi să divulgăm secretul: generosul sprijinitor a fost ministrul Al. Constantinescu, care, încă de pe atunci, luase contact cu Bucovina şi, în special, cu Suceava, avându-şi înscris, la liceul din Suceava, pe fiul său, Atta[39].

         Dar istoricul e dator să înregistreze încă un nume, care are partea leului în această editare atât de conştiincioasă şi de rapidă: este neobositul Cornel Sorocean, care înţelegea să se însărcineze până şi cu copierea notelor, revizuite de domnul Karnet, şi cu corecturile tipografice.

         Încă o observaţie, înainte de a încheia cu anul 1910/11:

         Dacă numărul producţiilor, deşi satisfăcător, e mai scăzut şi faţă de anul 1909, aceasta se explică şi printr-o intensificare a concurenţei: la 15 ianuarie 1910, mare şezătoare a „Societăţii Scriitorilor Români” (Sadoveanu, Anghel, Iosif, Gârleanu, Minulescu, C. Pavelescu); la 5 februarie, concert al violonistei Margareta Protopopescu; la 3 aprilie, concert al baritonului N. Corfescu; la 14 şi 15 iunie, turneu Agata Bârsescu, apoi, în iulie, Petre Liciu); la 10 septembrie, violonistul Kneisel. Iar de la 29 ianuarie 1911, înainte, un ciclu de „conveniri sociale”, aranjate de filiala „Societăţii Doamnelor Române”, unde îşi dau concursul chiar şi cântăreţi ai Reuniunii, ca doamna Viorica Abager, domnişoarele E. Botezat, S. Mleşniţă şi V. Verenca, domnii V. Morariu şi G. Sotniţchi, dar şi un cor bărbătesc, sub con­ducerea lui Severian Procopovici. Cooperează, aici, şi unele eleve de liceu, ca debutante la pian şi canto; printre ele, se remarcă domnişoara Porfira Ieşan, soprană, căreia, după 11 ani, i-a fost menit s-o întrupeze, cu strălucire, pe Dochiţa din „Crai nou”.

         Am amintit concertele acestea şi pentru a evoca atmosfera vremii, dar şi fiindcă, aproape la toate, Reuniunea avea obligaţii de patronaj.

         Ajungem la anul administrativ 1912/13, ultimul pentru care s-a mai publicat un raport anual.

         Evenimentul cu care s-a început anul acesta a fost schimbarea statutelor, care s-a votat în adunarea generală din 28 ianuarie 1912. Modificările cele mai importante sunt următoarele:

 1. Pe lângă muzica naţională, Reuniunea o va cultiva şi pe cea clasică, dispoziţiune necesară, mai ales după ce a primit, ca moştenire de la mult regretatul Leon Goian, o bibliotecă întreagă de muzică clasică şi instrumente pentru un cvartet;

2. Reuniunea va avea dreptul de a întreţine şi o şcoală de muzică;

3. Comitelui va consta din 12 membri, în loc de 8, fiind agendele mult mai multe şi mai complicate decât la început;

4. Se instituie o comisie revizuitoare, care lipsea în statutele vechi.

 În aceeaşi adunare generală, comitetul anului administrativ 1910/11 a fost însărcinat să poarte agendele mai  departe,  până  la  întărirea noilor statute. Aceasta a urmat cu data de 9 martie 1912, încât, la 14 aprilie, s-a ţinut, apoi, adunarea generală, pe baza noilor statute.

         Comitetul ales, în adunarea aceasta, s-a constituit astfel: prezi­dent – Dr. Erast Tarangul, viceprezident I – Severian Procopovici, viceprezident II – Cornel Sorocean, cassier – Laurentie Tomoiagă, secretar de interne – Constantin Ieremievici-Dubău, secretar de externe – Victor Morariu, econom – Mihai Ţimpău, bibliotecar I – Nicolai Prelici, bibliotecar II – Procopie Rodinciuc, controlor – Nicu Tarasievici, membri fără funcţiune – Constantin Procopovici şi Orest Procopovici.

         În comisia revizuitoare s-au ales domnişoara Elena Botezat şi domnii Remus Sbiera şi Constantin Lucaci.

         Lista comitetului arată că se făcuse un pas important: intervenise împăcarea cu Severian Procopovici, care, în sfârşit, îl acceptase pe d. Karnet ca dirigent.

         Dar în noiembrie, Erast Tarangul şi Laurentie Tomoiagă demisionează: iar comitetul se completează, alegându-se prezident prof. Dr. Iancu Cuparencu şi cassier, prof. Emil Săhlean.

         Prima manifestare publică a corului, în acest an, fu, iarăşi una funebră: înmormântarea uneia dintre membrele sale cele mai zeloase şi distinse, domnişoara Maura Luţia, la 14 martie, sora aceluia care avea să fie eroul Lascăr Luţia.

         De aici, înainte, nimic, până de Sânziene, când se execută un concert, cu program în cea mai mare parte nou:

 1. Brediceanu: „Câtu-i lumea pe sub soare” şi „Mândruţă cu ochii verzi”, amân­două din opereta „La şezătoare”, coruri mixte;

2. a). Gevaert: „Păstoriţa”, b). Teodorescu: „După fragi şi după mure” (cor mixt);

3. a). Rameau: „Cântecul nopţii”, b). Flondor: „Cântec haiducesc” (cor bărbătesc);

4. a) Porumbescu: „Cât îi ţara românească”, b). Teodorescu: „Fata de păstor” (cor mixt).

          Şi iar pauză lungă, până la Sf. Nicolae (18 decembrie), când Reuniunea aranjează, împreună cu „Clubul român”, o „convenire socială”, la care s-au cântat:

 1. a). Mehul: „La arme”, b). E. Mezetti: „Spre lumină” (cor mixt);

2. a). Teodorescu: „Cântare solemnă”, b). Teodorescu: „Fata de păstor” (cor mixt);

3. Flondor: „Viorica” (cor bărbătesc).

          A urmat un concert, la 8 februarie 1913, cu program pe de-a întregul nou:

 1. a). Kiriac: „Domnul Isus Hristos”, b), „Trei crai de la răsărit”[40] (cor mixt);

2. Vidu: „Moţul, la drum”, cor bărbătesc, cu solo tenor (G. Sotniţchi);

3. a) Muzicescu: „Stejarul şi cornul”, b). Mandicevschi: „Lăcrimioare” (cor mixt, cu acompaniament de pian: August Karnet);

4. L. Tomoiagă – A. Karnet: a). „Mai am un singur dor”, b). „Doina”, ambele pentru solo tenor (L. Tomoiagă), cu acompaniament de pian;

5. a). Dima: „Între piatra detunată”, b). Teodorescu: „Ţiganca” (cor mixt);

6. Porumbescu: „La malurile Prutului” (vals pentru cor bărbătesc, cu pian).

          La 3 martie, la înmormântarea arhimandritului şi priorului Ghedeon G. Balmoş, „generosul sprijinitor al reuniunii noastre şi al tuturor întreprinderilor şi instituţiunilor naţionale şi culturale din Su­ceava”, corul mixt al Reuniunii a cântat, în biserică, „De-oi adormi curând”, de Murgu.

         Prea curând, încă o manifestare funerară: „în 16 aprilie, corul Reuniunii a dat onorurile din urmă mult veneratului profesor Ieronim Muntean. Bătrânul dascăl, cu inima pururi tânără, iubitoare de tot ce e frumos şi ideal, a fost unul dintre cei mai devotaţi membri sprijinitori ai reuniunii noastre şi, cât timp i-a îngăduit-o starea sănătăţii sale, totdeauna a participat cu însufleţire la producţiile ei.

         În Dumineca Paştilor (27 aprilie 1913), corul bărbătesc a executat cântările bisericeşti la vecernia mare, în biserica Sf. Gheorghe ; s-a cântat „Hrisios a înviat!”, de Porumbescu, Vorobchievici şi de George Mandicevschi.

         Ultima producţie din acest an administrativ, de 18 luni şi mai bine, a fost concertul de Sânziene (7 iulie), cu următoarele co­ruri mixte:

 1. a). Vidu: „Grânele vara se coc”, b). Kiriac: „Jalea or­fanului”;

2. a). Mendelssohn: „Rămas bun, codrului”, b). Tessarin: „Marinăresca”;

3. L. Domide: „Înşiră-te mărgărite” (legendă pentru cor mixt, cu solo bariton, executată, atunci, întâia oară în Bucovina);

4. Kiriac: „Morarul”;

5. a). Kiriac: „Sfântul Domn Iisus”, b). Teodorescu: „Ţiganca”.

          Anul 1912/13 se caracterizează prin numărul redus al producţiilor, compensat şi motivat, însă, prin tendinţa de a înnoi mereu programul.

         „Marea întreprindere a tipăririi compoziţiilor inedite ale lui Ciprian Porumbescu”, zice raportul, „nu a putut înainta după dorinţele şi aşteptările noastre, lipsindu-ne sprijinul material al publicului. Totuşi, după ce, acum un an, apăruse fascicolul al 10-lea, acum, de curând a apărui fascicolul al 11-lea, conţinând „Altarul mănăstirii Putna”, pentru cor bărbătesc, cu solişti şi acompaniament de pian”.

 

 

III. Războiul şi Unirea (1913-1920)

 

          Am ajuns, astfel, la perioada din preajma şi, apoi, din timpul războiului şi de după război, până la reactivarea Reuniunii, perioadă din care nu mai avem nici rapoarte anuale, nici arhivă, încât informaţia noastră se reduce la însemnări de carnet, amintiri şi material din ziare.

         Astfel, o notiţă de carnet ne spune că adunarea generală s-a ţinut la 25 septemvrie 1913. În comitet s-au ales: preşedinte – Dr. Iancu Cuparencu, vicepreşedinte I – Cornel Sorocean, vicepreşedinte II – Nicu Tarasievici, cassier – Emil Săhlean, secretari – Victor Morariu şi Constantin Ieremievici-Dubău, bibliotecari – Emanuil Iliuţ şi P. Rodinciuc, controlor – Nicu Prelici, fără funcţiune – Constantin Procopovici şi Orest Procopovici.

         Iată, deci, că Severian Procopovici iarăşi lipsea din comitet, Împăcarea nu fusese deplină.

         La 22 octombrie, se încep repetiţiile de cor.

         La 1 noiembrie, Reuniunea aranjează o „convenire socială”.

         La 6 noiembrie, ia parte activă la jubileul de 30 de ani al Societăţii „Şcoala Română”, cu un concert şi cu reprezentarea comediei „Leac pentru soacre”, de Trocaru.

         Iată ce scrie, despre producţia aceasta „Viaţa nouă”, din Cernăuţi, în nr. 101, din 6 decemvrie 1913: „Corul Reuniunii „Ciprian Porumbescu”, condus de neobositul A. Karnet, a executat, cu o preciziune uimitoare, cu o vervă artistică ce a stors admiraţia chiar şi a celui mai pretenţios amator de mu­zică, piesele: „Luceferii”, de C. Cucu; „Sfântul Domn Iisus”, de Gevaert; „S-a dus cucul”, de Kiriac; „Lugojana”, de Vidu; şi „Hora leliţelor”, de Movilă”. În comedia amintită, au jucat domnii I. Boca, N. Tarasievici, O. Procopovici, L. Tomoiagă, doamnele Holca şi Reuţ, şi domnişoara Popovici.

         Un concert se mai aranjează, apoi, la 14 decembrie 1913, cu programul:

1. E. Stătescu: „Aidem fraţi!” (cor mixt);

2. E. Mezetti: „Cucul”, cor de dame, cu acompaniament de pian;

3. Brediceanu: „Câtu-i lumea pe sub soare” şi „Mândruţă cu ochi verzi” (coruri mixte, din opereta „La şezătoare”);

4. Mendelssohn: „Andante din Trio nr. 29” (vioară – V. Morariu, violoncel – M. Totoiescu, pian – Karnet);

5. Castaldi-Karnet: „La arme!”, text de Şt. O. Iosif, cântec nou, pe atunci (cor mixt, cu pian);

6. Porumbescu: „Altarul mănăstirii Putna” (cor bărbătesc, cu solişti şi acompaniament de pian, şi această compoziţie abia apărută);

7. a). Bizet: „Marşul regilor magi”; b). Mendelssohn: „Cântecul ciocârliei”.

         La 8 martie 1914, corul mixt cântă la „Te Deum”-ul solemn de la bi­serica Sf. Gheorghe (Mănăstire), în onoarea noului egumen, Inochentie Stefanelli, executând un psalm de Beethoven şi „Liturghia” pentru cor mixt, de Mandicevschi.

         La 26 aprilie, corul are bucuria de a cânta la cununia domnişoarei Elena Botezat, apreciată solistă şi pianistă, cu domnul Dimitrie Cojocariu.

         De Sânziene, n-a mai putut să aibă loc nici o producţiune, fiindcă intervenise asasinatul de la Serajevo, urmată de sinistra pre­cipitare a evenimentelor.

         La 2 septembrie, ruşii ocupă Cernăuţii, guvernul Bucovinei se mută la Vatra Dornei, iar Suceava se umple de pribegi.

         La 2 ianuarie 1915, primii cazaci îşi făcură intrarea în Suceava, dar ocupaţia aceasta nu ţine decât 5 săptămâni, căci, la 9 februarie, ne văzurăm, iarăşi, cu husarii unguri.

         În cursul anului 1915, corul Reuniunii, aşa redus cum era, prin recrutări şi prin pribegii, a fost ţinut să-şi dea concursul la mani­festări patriotice austriece.

         La 18 august 1915, de ziua naşterii împăratului Franz Josef, Reuniunea a cooperat la un asemenea concert; s-au cântat, în afară de imnurile de rigoare, şi „Doina”, de Muzicescu, cu finalul:

 Verde-i bradul şi stejarul,

N-a fi tot cum vrea duşmanul.

Pune-om umăr doi cu doi

Şi-a mai fi cum vrem şi noi!,

 final care nouă, cântăreţilor români, ne spuneau cu totul alta decât auzitorilor cezaro-crăieşti! S-a executat, atunci, şi frumosul cvintet al lui Porumbescu „Noapte, de primăvară”. Astfel, Reuniunea înţe­legea să se manifeste româneşte şi în acele zile de strâmtoare, de siluire. Erau zilele când se zvonea că, la graniţele austro-ungare, se fac pregătiri militare contra României.

         La 3 iunie 1916 începe ofensiva lui Brusilof, ofensivă politică, menită să atragă în război şi România, începe deci şi pe frontul bucovinean.

         În noaptea de 17 spre 18 iunie, ruşii intră în Cernăuţi, iar in 21 iunie, în Suceava.

          „Veni, în sfârşit, şi vestea cea mare, aşteaptă cu atâta înfrigurare: Intrarea României în război. Trei zile în urmă, miercuri, în 17/30 august, marele eveniment fu sărbătorit printr-o manifestaţie pe ruinele Cetăţii, iniţiată de Societatea „Dacia Română”, din Burdujeni. Atunci, întâia oară, s-a aclamat, pe pământul Bucovinei, România Mare, iar pe bătrânele ziduri, alături de steagul cuceritorilor ruşi, s-a văzut flu­turând Tricolorul libertăţii naţionale”.

          Amintim manifestaţia aceasta, fiindcă, în fruntea grupului de intelectuali din Suceava, care au luat parte, a fost şi Severian Procopovici, care le-a şi vorbit sucevenilor, „crimă” pe care şi-o va ispăşi cu multe luni de închisoare austriacă.

         De aici, înainte, zidurile Sucevei vor răsuna de corurile cazacilor, care cântă şi la slujba dumnezeiască, în biserica Mirăuţilor. Dar cântă şi ai noştri, corul „studenţilor” şi cu elemente din corul Reuniunii, la în­mormântări, ca bunăoară a mult meritatului prof. Dr. Animpodist Daşchevici, în ziua de 17 noiembrie 1916, sau în Duminica de 3 decembrie 1916, când se execută, la Sfânt, coruri de compozitorul bucovinean, sucevean chiar, Dionisie Para, şi de Muzicescu.

         La 6 februarie 1917, se redeschide, sub oblăduire rusească, şi chiar la dorinţa ocupanţilor, liceul de băieţi, bineînţeles numai în româneşte, dar predându-se şi limba rusă.

         Dar iată, acum, o însemnare de carnet, a celui ce scrie acestea, pe ziua de 5 aprilie 1917: „Făcând ordine între notele Reuniunii, am găsit, cu bucurie, manuscriptele lui Porumbescu şi chiar opereta „Crai nou”, pentru toate instrumentele de orchestră şi pentru voci”, regăsire de bun augur.

         Era anul revoluţiei ruseşti, sărbătorită şi în Suceava, într-un adevărat delir, la 25 februarie 1917, când tot oraşul era o mare roşie de steaguri şi pancarte.

         Dar revoluţia însemna şi începutul dezrobirii fraţilor basarabeni, şi iată că la, 31 octombrie, învăţătorii „moldoveni” din Bălti au putut să aranjeze un concert, al cărui program, tipărit cu chirilice, îl am în clipele acestea pe masă, program bogat, de 16 numere, cu coruri mixte („Pe-al nostru steag”, de Porumbescu; „Hora Dobrogei”, de E. Mezetti; „Pescarul” şi „Totdeauna să bem vinul”, de Kiriac, „Ce te legeni, codrule”, de Schelezetti (adică Scheletti-Mezetti), „Doina”, de Teodorescu, „Stăncuţa”, de Muzicescu; „Axion”, de Porumbescu; „Morarul”, de Kiriac); cu „terţet de dame” („Voiajul în China”, de Mezetti) şi duet de dame („Fată de păstor”, melodie populară din Bucovina) şi cu recitări din Alecsandri („Adio, Moldovei”, „Sergentul”, ,,Pohod na Sibir”), Neniţescu („Ţara mea”), Coşbuc („Cântec”), Speranţia (anecdote).

         Finalul acestui concert, cu adevărat reprezentativ – recunoaştem în el opera pribegilor noştri bucovineni, în frunte cu George Tofan, care ne-a şi vizitat în zilele acele – va fi fost impozant: „Marşul”, din opera „Olteanca”, de Dr. G. Otremba şi E. Candala (recte Caudella).

         Dar de ce insistăm, aici, asupra programului acestuia? Pentru că, dacă el se datoria însufleţirii bucovinene şi chiar sucevene, la rândul său i-a fost îndemn tot unui învăţător, unuia din cei mai vrednici, regretatului V. Fediuc, răpus de gripă, în zorile Unirii, 30 noiembrie 1918, să aranjeze un mare concert în Suceava, la 2 de­cembrie 1917, zi care nu mai avea semnificaţia de aniversare a împăratului Austriei, căci acesta era mort de un an.

         Sala a fost arhiplină de uniforme ruseşti. S-au executat coruri, cu elemente de ale Reuniunii, dar mai ales din „Asociaţia” învăţătorilor, piese pentru vioară: „Balada” lui Porumbescu, „Serenadă”, de Drdla, şi „Berceuse”, de Godard, şi s-au jucat dansuri naţionale.

         Încurajat de reuşita concertului, Fediuc aranjează, curând de tot, la 17/30 decembrie 1917, al doilea concert sub firma „Comitetul învăţătoresc al districtului Sucevii”, cu program similar ca al celui anterior:

 1. Muzicescu: „Concert religios” (cor mixt, acompaniat la pian);

2. N. Popovici: „Hora Dobrogeană” (cor mixt, cu pian);

3. N. Ganea: „Luceafărul serii”, cor bărbătesc, cu solo bariton (I. Macariciuc);

4. V. Vasilescu: „Corăbiasca” (cor bărbătesc);

5. „Ardeleanca”, joc naţional (domnişoarele Silvia Lucan, Jeni Sachelarie, Virginia Rodinciuc şi Filomela Şandru, şi domnii I. Dan, C. Miclea, V. Fediuc şi Oct. Balintescu);

6. Anecdote (re­citări);

7. V. Bellini: „Norma”, trio pentru vioară (V. Morariu), violoncel (M. Totoescu) şi pian (doamna Viola Abageriu, care a acompaniat la toate piesele);

8. Vidu: „Răsunetul Ardealului”, cor mixt, cu solo soprană (domnişoara Jeni Sachelarie, care a avut un adevărat triumf);

9. Kiriac: „Morarul” (cor mixt);

10. Muzicescu: „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul”.

         În sală, de rândul acesta, noile uniforme poloneze, ale unuia dintre regimentele naţionale, produse ale revoluţiei, după care începutul anului 1918 ne aduse trupe ucrainene, iar un ziar ca „Vestea” anunţă că, în Basarabia, se restabileşte ordinea, de către armata moldovenească, ajutată de trupe ucrainene şi româneşti.

         Ziua de 2 februarie ne aduse, apoi, marea surprindere şi bucurie a ocupaţiei româneşti; dar, deocamdată, a fost o iluzie, un vis de scurtă durată, căci, la 8 martie, trupele româneşti părăseau Bucovina, iar în aceeaşi zi, după-amiază, intră în Suceava cea dintâi patrulă austriacă.

         Un destin drept a făcut că trupele româneşti, care ocupaseră Suceava, să dea onorurile, în ziua de 29 februarie, sicriului profeso­rului poet Vasile Bumbac, cântăreţul lui Dragoş Descălecătorul.

         Încep, curând, arestările ,,trădătorilor”: e dus şi Severian Procopovici, iar Reuniunea lui trebuie să-şi dea concursul, în aprilie, la un concert în folosul „Crucii de argint” austriece, care îngrijea de invalizi, orfani şi văduve, şi de familiile celor plecaţi la război.

         La 8 iunie, corul Reuniunii îşi dă iar concursul la un concert în folosul invalizilor, iar la 27 şi 28 august, cântă la solemnitatea reîntoarcerii moaştelor Sf. Ioan de la Viena, unde fuseseră duse, în preajma venirii Ruşilor.

         Ca eveniment muzical, mai tfrebue relevat, aici, un concert al primadonei Viorica Ursuleac, la 16 august 1918. Marea cântăreaţă, care, astăzi, ne cinsteşte neamul la Berlin, era, pe atunci, la opera din Zagreb (Àgram), în Croaţia, iar venirea ei la Suceava era în legătură cu faptul că se afla, aici, chiar în zilele acelea, un regiment croat, ultima garnizoană austro-ungară, pe care a văzut-o Suceava.

         Ofiţerii croaţi îi ziceau „Violiţa Ursuelaţ” şi o revendicau pentru neamul lor, încât am fost nevoiţi să-i lămurim.

         La 30 august, ei aranjează, apoi, un concert al lor, la care au luat parte activă şi elemente din reuniunea noastră, concurs dat cu drag, întrucât noi, românii, vedeam în aceşti croaţi pe tovarăşii de luptă ai fraţilor noştri ardeleni împotriva opresiunii maghiare.

         Într-adevăr, şi la concertul acesta, ei au înţeles să se manifes­te naţional: sala, împodobită aproape numai cu tricolorul lor, iar programul concertului, compus din coruri naţionale croate.

         La 2 noiembrie, garnizoana aceasta croată, ofiţeri şi soldaţi, proclamă revoluţia şi rup rozetele de la chipie, înlocuindu-le cu tricolorul lor.

         În sfârşit, în dimineaţa zilei de 6 Noiembrie 1918, intrau în Suceava grănicerii maiorului Anton Ionescu, aducând solia mântuitoare: „Graniţă între români, de astăzi, înainte, nu trebuie să fie!”.

         Iar acum, a fost tot reuniunea noastră, care a făcut din Dumi­neca de 11/24 noiembrie 1918, în preajma zilei proclamării Unirii, la Cernăuţi (15/28 Noiembrie) ,,o zi de sărbătoare la Suceava”: liturghie în sobor, în sobor, la Sfânt, cu doxologie pentru Regele Ferdinand şi Regina
Maria. „Au fost clipe înălţătoare”, scrie Glasul Bucovinei”, care, atunci, era într-adevăr al întregii Bucovine (în nr. 19) „când sub străvechile bolti ale bisericii lui Bogdan şi a lui Ştefăniţă Vodă s-au pomenit, întâia oară, numele acelora care de mult sunt Suveranii inimilor româneşti din Bucovina.

         Corul mixt al Reuniunii „Ciprian Porumbescu” intonează, cu mândră însufleţire, „Trăiască Regele!”; atunci, în mulţi ochi, am văzut lacrimi de fericire”.

         Seara, a fost concert festiv „Ciprian Porumbescu”, sărbătorind „intrarea glorioasei armate române liberatoare”. Rândurile dinainte ale sălii arhipline erau ocupate de corpul ofiţeresc, care apăruse complet, în frunte cu colonelul Gheorghe Liciu.

         Serbarea a deschis-o prof. Victor Morariu, cu un discurs, în care, plecând de la soarta tragică a românismului în războiul mondial, a reamintit fazele de durere, dar şi cele de înălţare şi mândrie ale răz­boiului; a evocat umbrele acelor luptători bucovineni, care au murit fără să fi văzut cu ochii visul neamului împlinit. A insistat, îndeosebi, asupra lui Ciprian Porumbescu, compozitorul imnurilor „Pe-al nostru steag” şi „Tricolorul”, „martirul de la 1875 al cauzei ce triumfă astăzi”.

         A urmat „Imnul Regal”, în cor mixt, apoi, la fel, nr. 3, cu „La arme!”, de Castaldi-Karnet, şi .„Dorul meu”, de Ion Mureşanu. Nr. 4 din program a fost măreaţa compoziţie a lui Porumbescu, „Altarul mănăstirii Putna”, cor bărbătesc cu solişti (tenor Grigore Sotniţchi, bas O. Baltinescu) şi acompaniament la pian (domnişoara V. Rodinciuc). N-a putut să lip­sească, îndeosebi ca revelaţie pentru fraţii ce ne veniseră ca oaspeţi scumpi, duioasa „Baladă” a lui Porumbescu (vioară Victor Morariu, pian domnişoara Natalia Piţul).

         Corul mixt intonează „Hora Severinului”, de Dima, şi „Lugojana” lui Vidu. Urmează marşul pentru cor bărbătesc „Treceţi regimente”, de I. Petrescu, şi celălalt „La arme!”, de Eminescu-Méhul (cor mixt).

         Elevul Erast Tarangul (clasa a VIII-a) recită oda patriotică „Învierea”, de Radu Cosmin.

         Serbarea s-a încheiat cu un tablou vivant, aranjat de prof. Em. Sahlean: România (domnişoara Sil­via Lucan) dezrobind Bucovina (domnişoara Eugenia Sbiera), Basarabia (domnişoara Octavia Lupu) şi Transilvania (domnişoara Maria Tarangul).

         Dirigentul corului a fost domnu1 Ion Macariciuc, teolog absolvent.

         A urmat dans, cu muzica fanfarei Regimentului 16 Infanterie Fălticeni, fanfară care fu­sese „expulzată” la 1909!

         La 2 decembrie, corul Reuniunii are durerea de a-i da onorurile cele din urmă lui Vasile Fediuc.

         A urmat, la 8 decembrie, serbarea oficială a Unirii în Suceava, cu Tedeum, la care, iarăşi, a cântat corul „Ciprian Porumbescu”.

         A treia zi de Crăciun (27 decembrie vechi, 9 ianuarie nou) s-a săvârşit, tot la Sfânt, pomenirea lui Ştefan cel Mare, cu parastas în sobor, cântând, fireşte, tot corul bisericesc al Reuniunii.

         Seara, iarăşi concert festiv, cu concursul corului Reuniunii, sub conducerea domnuui I. Macariciuc, programul fiind:

 1. Kiriac: „Domnul Isus Hristos” şi „Morarul” (cor mixt);

2. E. Caudella: „Ochi albaştri”; Scheletti: „Ce te legeni codrule”; şi Porumbescu: „Cât îi ţara românească” (domnişoara Jeni Sachelarie, acompaniată la pian de domnişoara V. Rodinciuc);

3. a). Beriot: „Concert nr. 9”; b). Silvestri: „Serenade d’autrefois”, vioară (Victor Morariu) şi pian (domnişoara Hortensia Donisă):

4. a). Händel: ,,Cât de dulce şi plăcut”; b). Schubert: „Solie de amor” (bariton solo: domnul locotenent Nicolae Arghir, acompaniat la pian de doamna Lena Iacubovici de Boldişor);

5. Porumbescu: „Noapte de primăvară”, cvintet (soprană: domnişoara Porfira Ieşan, tenor: Grigore Sotniţchi, bas: I. Berhang, vioară Victor Morariu, pian domnişoara Duduţa Tarnavschi);

6. a). Brediceanu: „Cât îi lumea pe sub soare”; b). J. Movilă: „Hora fetiţelor” (cor mixt).

 De aici, înainte, nu mai întâlnim, în cursul anului 1919, nici o manifestare a Reuniunii.

 

         Ca evenimente muzicale româneşti sunt de înregistrat, în Suceava:

 1. concertul violonistului Vasile Filip, la 11 martie;

2. în iulie, chiar trei concerte: al seminariştilor din Chişinău, al şcolii pregătitoare din Litenii moldoveneşti, şi al studenţilor de la Facultatea de Medicină din Bucureşti;

3. la 6 august, concert al Societăţii ,,Nicu Gane” din Fălticeni, cu concursul violonistului Aurel Mihăilescu, elev al maestrului Enescu;

4. la 17 august, concert al regretatului tenor Şt. Ionescu-Milano, care ne vizitase şi înainte de război şi care, apoi, va deveni bucovinean şi chiar sucevean şi, împreună cu soţia sa, doana Lucreţia Ionescu, protagonişti ai „trupei” de operetă a Reuniunii.

          Am amintit toată seria aceasta de concerte, fiindcă şi acum, ca şi altădată, ele au compensat absenţa Reuniunii noastre, care, dacă se manifestase pentru a sărbători Unirea, o făcuse, totuşi, aşa-zicând, neoficial, neavând existenţă legală, nefiind încă reconstituită.

 

 

 IV. De la reconstituire (1920), până la 1925

 

„Crai nou” şi „Baba Hârca”

 

          Abia la 11 octombrie 1920[41] s-a putut întruni, în sfârşit, adu­narea generală ordinară, în localităţile liceului de fete, cu 36 membri prezenţi. Severian Procopovici, urmat de domnul Victor Morariu, au recapi­tulat istoria Societăţii, în cele două perioade, de la 1903-1908 şi, de acolo, înainte. Se înregistrează, apoi, pierderile materiale, îndurate de Reuniune, în cursul războiului, arhiva, procesele verbale şi o parte din mobilier, pe când biblioteca a fost salvată, în partea cea mai mare. S-au păstrat şi instrumentele muzicale, donate de regretatul Goian.

         A urmat, prin aclamaţiune, alegerea comitetului, care, în şedinţa sa de la 7 octombrie, s-a constituit astfel: preşedinte – Severian Procopovici, vicepreşedinte I – Ioachim Ciuntuleac; vicepreşedinte II – Constantin Procopovici, casier – I. Hostiuc, secretar de externe – Victor Morariu, secretar de interne – Ilarie Berezniţchi, bibliotecar I – Grigore Sotniţchi, bibliotecar II – Pentelei Borosan, controlor – Eugen Palie, econom – Procopie Rodinciuc, membri fără funcţie – Orest Procopovici şi Chrisfi Saco. În comisia revizuitoare: Dr. Dragoş Bumbac, Pantelimon Nimigean şi Dim. Olinic.

         Raportul din „Glasul Bucovinei”, de la 14 octombrie, constată că adu­narea aceasta s-a ţinut într-o atmosferă de caldă însufleţire. A fost prima, după 7 ani (ultima, înainte de război, fusese la 25 septembrie 1913). ,,A triumfat, de astă dată, deviza Reuniunii, ,,Pe-al nostru steag e scris unire”, căci s-a făcut împăcarea între întemeietorul ei, prof. Severian Procopovici, şi cei ce au venit, după el, la cârma Reuniunii”. Am văzut că împăcarea de la 1912 nu fusese definitivă.

         Între deciziunile mai importante ale noului comitet, au fost: ad­miterea elevilor de liceu în cor, bineînţeles a elementelor selecte; executarea, cel puţin o dată pe lună, a unei liturghii, şi înfiinţarea şcolii de muzică, prevăzută în noile statute.

         Prima producţiune a fost, apoi, un concert, la 3 decembrie 1920, „splendidă inaugurare a unei ere noi”, zice „Glasul Buco­vinei”, în nr. 584, din 10 decembrie): „Iată, deci, că avem, în Suceava, un cor puternic, bine disciplinat de mâna viguroasă şi abilă a maestrului Karnet. Voci frumoase, din belşug: vocile vechilor membri ai Reuniunii şi alte voci, tinere, pline de frăgezimea vârstei visurilor.

         Soliste şi solişti aleşi: sopranul fin, discret al doamnei Eugenia Bacinschi (în „Ce te legeni, codrule”, de Scheletti, şi în „Ştii tu, bade”, de Brediceanu) şi sopranul plin, cald şi limpede al domnişoarei Porfira Ieşan (în romanţele ,,Si vous l’aviez compris”, de Denza, şi ,,Parfum de tei”, de Em. Drosino); apreciatul tenor, de un timbru întunecat, al părintelui Grigore Sotniţchi (în „Marinăreasca”, de Vessarin), şi tenorul, şovăitor încă, dar totuşi simpatic, al domnului Grigore Ruptaş (în veşnic fru­moasa doină, din „Iarna” lui Porumbescu).

         Programa, atât de variată şi bogată, i-a dat prilej corului să-şi arate, pe rând fineţa nuanţării (în „Păstoriţa”, de Gevaert, şi în „S-a dus cucul”, de Kiriac), forţa şi verva (în  marşul „Fiii României”, de  Muzicescu, şi în marşul ,,Haideţi, haideţi!”, din „Crai nou”, amândouă  bisate), avântul vesel şi zglobiu (în hora „Cât îi ţara românească”, de Porumbescu).

         Sala, plină, aplauzele, frenetice. La sfârşit, preşedintele Severin Procopovici a adresat câteva cuvinte publicului, evocând memoria lui Ciprian Porumbescu, vorbind despre reactivarea Reuniunii şi terminând cu aclamaţiuni la adresa Regelui şi Reginei, după care s-a intonai „Imnul Regal”.

         A urmat o „convenire socială”.

         Comitetul a şi intrat în corespondentă cu doamna Mărioara Raţiu, pentru reprezentarea operetei „Crai nou”, dar chiar primul răspuns a fost o decepţie: odată cu felicitările pentru reactivarea Reuniunii, doamna Raţiu ne înştiinţează că opereta s-a pierdut, fiind distrusă în timpul războiului, odată cu arhiva Şcolii Centrale din Bra­şov.

         Răspuns negativ a venit şi de la „Armonia”; în schimb, părintele Grigore Sotniţchi a găsit-o la domnul învăţător Ioan Bolocan-Vicoveanu, care s-a arătat dispus să dea la copiat, pentru Reuniune, corurile, solo-urile şi partitura de pian. Să nu uităm că „ştimele” s-au fost găsit, la Reu­niune, încă la 1917.

         Până să se pună în studiu opereta, secţia teatrală, adică cei doi „membri fără funcţiune”, Christi Saco şi Orest Procopovici, pregătesc o reprezentare mai modernă, cu „Ariciul şi Sobolul”, fabulă într-un act, de Victor Eftimiu, şi „Nevasta lui Cerceluş”, comedie de Petre Locusteanu, care s-au reprezentat, cu frumos succes, la 21 aprilie.

         „Fabula” lui Eftimiu a fost debutul dramatic al domnişoarei Porfira Ieşan, tot atât de promiţător ca şi debuturile anterioare de cântăreaţă.

         Cele două roluri bărbăteşti le-au înfăţişat înşişi domnii Orest Procopovici şi Christi Saco.

         În „Nevasta lui Cerceluş”, a reapărut doamna Glicheria Sotniţchi, cunoscută publicului, încă dinainte de război, încadrată de domnii Saco, T. Macariciuc, P. Rodinciuc şi P. Borosan.

         Dar seara aceasta ne-a mai adus un debut de mare succes: acel al altistei Octavia Lupu[42], în „Mama lui Ştefan cel Mare”, de Dima. Pe Ştefan l-a cântat, demn întru toate de aşa „mamă”, apreciatul bas I. Berhang.

         Grandios şi precis şi corul, care a mai executat, cu strălucită bravură, „Cântec de primăvară”, al lui Porumbescu, şi marşul „Spre Alba Iulia”, de I. Chirescu, foarte aplaudate.

         În urma invitării, din partea domnului primar George Popadiuc, Reu­niunea a plecat, la 9 iunie, la Rădăuţi, cu aceleaşi două piese, dar şi cu un concert, cu următorul program:

 1. Porumbescu: „Cât îi ţara românească” (cor mixt);

2. Dima: „Mama lui Ştefan cel Mare” (aici, însă, cu domnişoara Eliza Manug şi domnul E. Palie, ca solişti);

3. a). Dima: „În zădar alerg pământul”; şi b). Porumbescu: „Marşul cântăreţilor (cor bărbătesc);

4. Kiriak: „S-a dus cucul” (cor mixt).

          „Culmea concertului”, zice „Glasul Bucovinei” din 28 iunie, „a fost balada lui Dima, „Mama lui Ştefan cel Marc”. Persoane competente asigură că, în executarea acestei dificile şi complicate partituri, corul reuniunii sucevene n-a fost mai prejos de corul „Armoniei”.

         Dacă corespondentul nu insistă asupra celor doi solişti, e fiindcă amândoi se aflau într-o situaţie ingrată, domnişoara Manug, nefiind altistă, ci mezzo-soprană, iar domnul Palie nefiind bas, ci tenor!

         Raportul continuă: „În piesele de teatru „Ariciul  şi sobolul” şi „Nevasta lui Cerceluş”, diletanţii Reuniunii, doamna G. Sotniţchi, domnişoara Porfira Ieşan şi domnii P. Borosan, P. Rodinciuc şi T. Macariciuc, îndeosebi însă domnii Or. Procopovici şi Chr. Saco, au jucat cu vervă de adevăraţi artişti”.

          Pentru Sânzienele anului 1921, domnu1 Barbu Grigoroviţa, pe atunci prefect al judeţului Sucevei, proiectase o mare serbare, de o jumătate de zi, având să se desfăşoare şi la Cetate, care, seara, urma să fie iluminată, proiect zădărnicit de o ploaie torenţială, încât, în cele din urmă, serbarea s-a redus la concertul şi reprezentaţia de teatru, aranjate de reuniunea noastră.

         S-au cântat: „Cadril”, de Porumbescu, şi „Andaluza”, de Vidu (cocuri bărbăteşti); „Tu te duci”, de Dimitrie Voevidca (cor mixt); „Un răsunet de la Crişana”, de Vidu (cor mixt), şi două coruri din „Crai nou”, care era în pregătire.

         Dar concertul i-a oferit publicului şi o surpriză, în afară de program, „două romanţe, cântate de domnişoara Porfira Ieşan, apreciată soprană, de un timbru dulce, foarte simpatic” („Glasul Bucovinei”, nr. 754, din 22 iulie 1921).

         A urmat reprezentarea comediei, în două acte, a lui Alecsandri, „Doi morţi vii”.

         „E un merit deosebit al secţiei teatrale a Reuniunii „Ciprian Porumbescu”, zice „Glasul Bucovinei” (nr. 754), „că a ţinut să scoată, din nou, la lumina zilei, piesa aceasta plină de haz şi de viaţă.

         Plin de viaţă a fost şi jocul talentaţilor noştri diletanţi. Rolurile principale, Ghiftui, Egor şi Ferchezanca, au fost susţinute de domnii Orest Procopovici, Procopie Rodinciuc şi de domnişoara Finuţa Oscobeniuc.

         Domnul Procopovici, în rolul atât de complicat, de variat în nuanţe de comic şi tragic, al boierului blazat Ghiftui, ne-a dat o adevărată creaţiune, reuşind să atingă, pe alocuri, înălţimi tragice.

         Domnul Procopie Rodinciuc l-a înfăţişat foarte bine pe lipovanul Egor, cu umorul său flegmatic, cu furia şi disperarea sa, iar domnişoara Oscobeniuc, în rolul veselei văduve Ferchezanca, a realizat la perfecţiune tipul subretei, dând dovadă de talent real dramatic, adevărat temperament de scenă.

         Nu mai puţin au plăcut, însă, în rolurile secundare: umorul domnului Christi Saco, în berbantul Agachi Flutur; patosul ridicol al poetului Acrostihescu-Odobaşa (domnu1 P. Borosan), îngâmfarea comică a posesorului Talpă Lată (Gheorghe Ruptaş) şi sfiala duioasă a orfanei Tinca (domnişoara F. Teutul)”.

         În vacanţă, Reuniunea întreprinde, din iniţiativa membrului său fon­dator şi generos sprijinitor, regretatul Dr. Teofil Lupu[43], directorul Spitalului din Suceava, o excursiune la munte, un mic turneu, la Câmpulung şi la Vatra Dornei, la 7’şi 9 August, cu concert şi teatru.

         Programul concertului a fost acelaşi ca la Rădăuţi, deci având, iar, ca punct cul­minant „Mama lui Ştefan cel Mare”, tot cu soliştii Octavia Lupu şi I. Berhang. S-a jucat aici şi comedia ,,Doi morţi vii”, cu aceeaşi distribuţie ca la Suceava şi la Rădăuţi, afară de un singur rol, des­pre care iată ce scria „Glasul Bucovinei” (nr. 779, din 23 August):

         „Rămâne să vorbim numai de noua achiziţie a ansamblului, pentru rolul or­fanei Tiţa, domnişoara Porfira Ieşan, care a fost o vrednică parteneră a domnişoarei Oscobeniuc, prin jocul său atât de natural şi sigur, plin de căldură şi gingăşie. Meritul domnişoarei Ieşan e cu atât mai mare, cu cât domnia sa a primit rolul numai cu două zile înaintea reprezentării, în urma indispoziţiunii domnişoarei Teutul. Domnişoara Ieşan a mai încântat publicul şi ca soprană, cântând, în piesă, trei arii diverse”.

         La Vatra Dornei, a asistat şi ministrul Vintilă Brătianu, cu doi fii ai săi, stând până la sfârşitul producţiunii.

         La 5 noiembrie 1921, s-a ţinut, apoi, adunarea generală, în care raportul preşedintelui, enumerând realizările anului, constată că toate i-au adus societăţii venit material satisfăcător şi i-au ridicat moralul şi prestigiul. Bine se prezenta, deci, şi raportul casei, 11.510,90 lei venit, spese 9.008,90 lei, rămânând, deci, 2.502 lei disponibili, la care se mai adaogă 2.650 lei fond neatacabil. S-a ales, apoi, noul comitet, care s-a constituit astfel: preşedinte – Severian Procopovici, vicepreşedinte I – Constantin Procopovici, vicepreşedinte II – Grigore Sotniţchi, secretar de externe – Victor Morariu, secretar de interne – Ilarie Berezniţchi, bibliotecar I – Pentelei Borosan, bibliotecar II – Dimitrie Voevidca, casier – E. Palie, controlor – Gheorghe Ruptaş, econom – Sidor Mitre, membri pentru secţia teatrală – aşa zice, acum, procesul verbal – Procopie Rodinciuc şi Christi Saco.

         Urmează anul de glorie 1922, anul operetei „Crai nou”.

         N-am putea să caracterizăm mai bine atmosfera de entuziasm a celor trei reprezentaţii, decât reproducând, în întregime. cronica apă­rută, în nr. 690 din 6 aprilie al ziarului „Glasul Bucovinei”:

 

 

Zile de sărbătoare la Suceava

 

Jubileul operetei „Crai nou”

 

         „Duminică, 19, luni, 20 şi marţi, 21 martie 1922, au fost adevărate zile de sărbătoare ale Sucevei româneşti, zile de triumf ale culturii naţionale. A fost triumful harnicei Reuniuni „Ciprian Porumbescu”, care s-a ridicat la o prestaţiune artistică cum n-a realizat-o încă Suceava românească.

          Senina, vecinic tânăra operetă a neuitatului Ciprian Porum­bescu s-a înfăţişat publicului în condiţiuni care au întrecut orice aş­teptare: orchestraţie bogată, executând cu preciziune nuanţele cele mai fine; soliste încântătoare, solişti vrednici de partenerele lor; cor puternic, bine disciplinat şi plin de viaţă; înscenare plină de poezie.

         A fost o vrednică reprezentaţie jubilară, împlinindu-se 40 de ani de când „Crai nou” a văzut lumina rampei, la Braşov, în 28 februarie şi 26 martie 1882, sub conducerea compozitorului însuşi, căruia publicul braşovean i-a făcut ovaţii delirante.

         Şi acum, la Suceava, opereta s-a reprezentat într-o atmosferă de nobil şi sincer entuziasm, iar ovaţiile mergeau mai ales la adresa celor doi maeştri, ale căror nume garantau, din capul locului, înfăptuirea minunii: domnul inspector general Dr. Grigorie de Pantazi, condu­cătorul artistic al montării şi înscenării, şi domnu1 August Karnet, ca dirigent muzical.

         Solistele au fost domnişoara Porfira Ieşan şi domnişoara Eliza Manug (Anica).

         Domnişoara Ieşan, cunoscută publicului, de doi ani, încoace, ca apreciată soprană şi ca remarcabil talent dramatic, a pus mult temperament şi inteligenţă în rolul complex al Dochiţei, rol în care duioşia alternează cu veselie, haz, umor, cochetărie nevinovată, vervă ironică, dar şi cu grijă, frică, spaimă. Acesta gamă de nuanţe a fost redată într-un joc mimic de toată fineţa, culminând în duetul-vals cu Ispravnicul, scenă jucată, dansată cu verva umoristică a unei veritabile subrete. Jocul acesta, unit cu înfăţişarea drăgălaşă şi cu farmecul vocii de soprană, limpede, caldă, mlădioasă, ne-a dat o Dochiţă ideală.

         Anica domnişoarei Manug ne-a captivat, înainte de toate, prin exteriorul ei de dulce şi frumoasă „copiliţă de la munte”. Ne-a emoţionat în scena trezirii din leşin, unde e îngrozită încă de viziunea duşmanilor care o urmăresc, ca şi în duetul de fericire, unde ochii ei de mură se pierd în ai lui Leonaş; a fost de o graţie răpitoare în hora „Copiliţa de la munte”. Mezzo-sopranul domniei sale e dulce, plin, puternic, emisiunea vocii foarte justă, denotând o frumoasă şcoală”.

         Dintre rolurile bărbăteşti, s-au impus, cu deosebire, Moş Corbu al domnului I. Berhang şi Ispravnicul domnului, P. Rodinciuc.

         Domnul Berhang, care, deşi nu e român, e un veteran al teatrului românesc din Bucovina – nu e mic numărul rolurilor jucate de domnia sa – ne-a dat un Moş Corbu nespus de simpatic, prin umorul său plin de viaţă, prin duioşia doinelor, cântate cu vocea-i plină şi puternică, de bas, şi prin cheful neaoş românesc, cu care juca şi chiuia, în scena unde bea cu jandarmii.

         Figura comică a Ispravnicului a întrupat-o, cu mult haz, domnul Procopie Rodinciuc, cunoscut ca talent comic din alte piese, îndeosebi din rolul lipovanului Egor, din „Doi morţi vii”.

         Foarte simpatic, ca joc, ca înfăţişare şi ca voce (tenor) a fost domnul Nicolae Ştefanschi, în rolul tânărului Leonaş, iar domnul Teofil Macariciuc (Bujor) a fost un impozant căpitan de jandarmi.

         Dacă soliştii s-au achitat, în mod atât de splendid, de rolurile lor, să nu uităm că au fost povăţuiţi nu numai de îndemnurile frumoaselor lor talente, ci şi de indicaţiile maestrului Pantazi, cel care a dat suflet, din sufletul său bogat, realizând frumoasa viziune a ansamblului, aşa cum o concepuse imaginaţia sa fecundă.

         Opera lui Pantazi, operă de o săptămâna numai, se vădea îndeosebi în viaţa de care era animat corul. Corul acesta, compus, în partea cea mai mare, din elevi şi eleve de liceu, trăia în fiecare clipă, se mişca, se agita, se mlădia, se alcătuia în grupe încântătoare şi executa figuri de o estetică ireproşabilă – era corul coregrafului Pantazi.

         La această frumuseţe a mişcărilor, se adăoga splendoarea  costumelor naţionale şi frumuseţea montării – în mare parte, şi meritul regizorului, domnul Christi Saco – cu Crai nou lucind aievea pe cer, cu casa Dochiţei şi „Crâşma lui Moş Precup” – încât, dacă opereta a fost un deliciu al auzului, a fost şi o desfătare a ochilor.

         Orchestra, care a cucerit auditoriul de la primele acorduri ale uverturii, era compusă din 14 persoane, între care, partea cea mai mare, diletanţii cei mai aleşi ai Sucevei, domnii: A. Bendas, C. Botezat, M. Derer, M. Feller, Dr. O. Ferlievici, Dr. J. Halpern,. Arnold Hasenöhrl, A. Migdal, V. Morariu, Const. Procopovici, Mih. Totoiescu, D. Voevidca, câţiva elevi de liceu, iar din Cernăuţi, domnii Const. Lupu (corn) şi Salter (trompetă).

         Corul şi orchestra au urmat, cu preciziune, baghetei dirijorului Karnet, a cărui muncă, de aproape jumătate de an, a fost încoronată de succes desăvârşit.

         Ca şi la 1882, la Braşov, aşa şi acum, la Suceava, au fost trei reprezentaţii, una după alta, căci matineul de duminică, în  19, deşi fusese anunţat ca o „repetiţie generală”, de fapt a avut tot farmecul şi tot fastul unei reprezentări.

         Dar adevărata festivitate a fost în seara de luni, 20 martie, când sala era plină de publicul cel mai distins şi când, după Actul I, publicul i-a aclamat frenetic pe domnii Pantazi şi Karnet, iar preşedintele Reuniunii, domnul Severian Procopovici, le-a mulţumit tuturor celor ce şi-au dat concursul şi, îndeosebi, domnului Pantazi.

         În răspunsul său, acesta a arătat că aceea ce l-a făcut să vină la Suceava, ca să conducă înscenarea operei „Crai nou” a fost cultul şi admiraţiunea pentru muzica acestei operete, a cărei reprezentaţie a condus-o, acum 20 de ani şi mai bine, la Cernăuţi, şi pe care, şi acum, o găseşte fot atât de frumoasă, limpede, cristalină ca un pârâuaş de munte. Domnul Pantazi a terminat evocând memoria lui Ciprian Porumbescu şi invitând asistenţa să-i aducă omagiul cu­venit, sculându-se de pe scaune, ceea ce s-a şi făcut.

         Tot atunci, domnişoarele Ieşan şi Manug au primit, din partea Reuniunii, câte un coşuleţ cu flori, în oale, drept recunoştinţă şi amintire pentru frumoasele lor prestaţiuni.

         La reprezentaţia de luni, multă lume a fost rămas pe dinafară, ne mai aflând bilete; a trebuit, deci, să mai urmeze un matineu, marţi, în 21. Iarăşi, sala plină, iar reuşita şi entuziasmul, încă mai mare de­cât în cele două seri anterioare.

         A urmat, apoi, la orele 9, o veselă „convenire”, la Hotel „Central”, un fel de „picnic”, la care „artiştii” au fost oaspeţii damelor din societatea românească.

         I s-au adus, iar, omagii domnului Pantazi, prin rostirile domnului Victor Morariu, care a scos în evidenţă strălucita carieră şi personalitate artistică a maestrului şi deosebita onoare ce a făcut-o Reuniunii, prin coope­rarea sa.

         A fost salutat, ca oaspe drag, şi domnul prof. Constantin Şandru, care i-a făcut Reuniunii preţioase servicii, la reprezentare, având şi intenţiunea de a reprezenta opereta la Cernăuţi, cu Societatea „Tudor Flondor” şi cu concursul reuniunii sucevene…

         Citesc, din nou, cele scrise şi caut să-mi dau seamă dacă entuziasmul nu m-a făcut să exagerez în bine. Şi răspunsul e: nu! Nu-mi e frică să fiu dezavuat din vreo parte sau alta, îndeosebi fiindcă aprecierile de mai sus sunt culese, în partea cea mai mare, chiar din acest public, pe care l-am văzut atât de entuziasmat şi care aşteaptă cu dor, cu nerăbdare, reprezentarea a patra şi a cincia, care vor urma”.

         Aşa încheie raportul „Glasului”.

         Dar se mai impune, aici, îndeosebi pentru ilustrarea generoasei spontaneităţi a gesturilor artistului Pantazi, să povestim cum anume a ajuns chiar el să-i facă Reuniunii acest nepreţuit şi neuitat serviciu.

         Era în seara de 16 ianuarie. Repetam Actul I din operetă, în sala „Dom Polski”, toţi şi toate în mantale, căci era frig şi sala neîncălzită.

Deodată, ne pomenim cu Pantazi, ca privitor.

         Ai noştri stăteau pe scenă nemişcaţi, cu mâinile în buzunare, şi cântau „Haideţi, haideţi pe plaiul înverzit!”.

         La un moment dat, Pantazi sare pe scenă şi se răsteşte: „Apoi, asta-i „haideţi!”? Şi, nici una, nici două, o apucă de mână pe cutare duduie şi porneşte cu ea, mână în mână, roată, împrejurul scenei, arătându-le celorlalţi să facă la fel. După câteva minute de asemenea evoluţie a corului întreg, jur-împrejur, se opreşte şi conchide: „Asfa-i „haideţi”!”. Şi atunci ni s-a şi oferit, aşa, fără de veste, să ne facă „regia”; ba, a doua zi, l-am căutat pe domnul Inspector General al Artelor la Mănăstire, unde stătea ca oaspe, de i-am înaintat o cerere a Reuniunii, pentru o subvenţie, pe care ne-a şi scos-o, în sumă de 2.000 lei.

         Ne-a venit, apoi, abia în ziua de 15 martie şi a stat lipcă de noi şi, în mai puţin o săptămână, a înfăptuit „minunea”!

         „Crai nou” s-a mai reprezentat, apoi, a patra oară, la 6 mai, cu aceeaşi distribuţie.

         Dar, înainte de aceasta, corul Reuniunii şi-a dat concursul, în duminica de 23 aprilie, la serbarea inaugurării Societăţii „Ateneul Român” din localitate, înfiinţat din iniţiativa regretatului luptător naţionalist G. G. Burghele, de la Dorohoi.

         S-a executat iar balada ,,Mama lui Ştefan cel Mare”, unde altista Octavia Lupu a avut acelaşi mare succes, înfiorând cu vocea-i de un puternic dramatism. A mai cooperat, cu frumos succes, domnişoara Margareta Burduhos, cu „Doi ochi”, de Caudella, „La Espagnole”, de Chiara, şi cu aria populară „Scumpă, dragă lelişoară”, acompaniată de regretata pianistă, domnişoara Maria Procopovici, fiica preşedintelui Reuniunii. Concertul s-a încheiat cu marşul „Spre Alba Iulia!”, de Chirescu.

         A urmat, apoi, concertul din ajunul Sânzienelor (6 iulie), cu ,,programă selectă de noutăţi”, care „denotă că Reuniunea îşi dă seama că e datoare să se menţină la nivelul superior, pe care l-a atins cu reprezentările operetei „Craiu nou”.

          Iată programul:

1. a). Mendelssohn: „Ciocârlia”; b). E. Mandicevschi: „Marşul lui Dragoş” (cor mixt);

2. a). C. Bohm: „Peste un an”; b). Aug. D’Albert: „Fetiţa şi fluturele”; c). „Arii româneşti” (toate cântate, solo, de domnişoara E. Manug);

3. Mendelssohn: „Trio în Re-minor” (vioară – V. Morariu, violoncel – M. Totoiescu, pian – A. Karnet);

4. a). G. Meyerbeer: „Cavatina pajului”, din opera „Hughenoţii”; b). Ch. Gounod: „Aria lui Siebel” din „Faust”; c). A. de Quelle: „Liliacul alb”, vals (domnişoara Porfîra Ieşan);

5. G. Bizet: „Corul ţigarierelor” din opera „Carmen” (cor mixt, cu mezzo-soprană solo: Carmen – domnişoara Manug);

6. Porumbescu: „Cisla”, cvartet (domnii Ştefanschi, Ruptaş, Rodinciuc şi T. Macariciuc).

          Raportul din „Glasul Bucovinei” remarcă preciziunea şi sonoritatea corului, apoi continuă:

         „Pe Carmen însăşi ne-a înfăţişat-o şi a cântat-o domnişoara E. Manug.

         Am scris „a înfăţişat-o”, pentru că însuşi tipul de frumuseţe brună, oacheşă, o predestina pentru rolul acesta, iar mezzo-sopranul domniei sale plin, viguros, dramatic a redat toată pasiunea ce clocoteşte în pieptul neînfrânatei ţigănci spaniole. Dar pe solista noastră, publicul a putut s-o admire şi ca fină interpretă de ,,lied”-uri.

         Aplauze calde şi prelungite a secerat şi cealaltă solistă, domnişoara Porfira Ieşan, soprană lejeră, cu timbru cald şi dulce şi cu dicţiune superioară. În dificila cavatină din „Hughenoţii”, s-a revelat viitoarea cântăreaţă de coloratură, iar în aria lui Siebel, din „Faust”, şi în „Liliacul alb”, de A. Quelle, a fost de o frăgezime răpitoare”.

          A doua zi, de Sânziene (7 iulie), a cântat, la liturghia solemnă de la Sfânt, corul bisericesc al Reuniunii, condus de domnul Pentelei Borosan.

         La 15 octombrie, s-a sărbătorit, şi în Suceava, ca în tot cu­prinsul ţării, marele eveniment al încoronării de la Alba-Iulia, printr-un Te Deum la Sfânt, unde, fireşte, a cântat acelaşi cor bisericesc al Reuniunii.

         Ziua a doua a fost a serbărilor şcolare; a treia zi, marţi, în 17 octombrie, a fost un festival, aranjat de Reuniune în frumoasa sală a Primăriei, cu concursul fanfarei regimentului 113, staţionat, pe atunci, în Suceava.

         Serbarea s-a început printr-un discurs al domnului Victor Morariu.

         Măreţ a fost, apoi, „Imnul Regal”, intonat de corul mixt şi de muzica militară, care a continuat cu valsul „Valurile Dunării”, cu „Dans spaniol”, de Moszkowski, încheind cu potpuriul din „Crai nou”, preafrumoasă surpriză şi omagiu pentru porumbescienii noştri. Sfârşitul a fost marşul „Spre Alba Iulia”, cântat de cor.

         La 25 noiembrie 1922, s-a ţinut, apoi, adunarea generală. Ra­portul preşedintelui insistă asupra anului de glorie, care a încoronat activitatea Reuniunii. Şi raportul casei prezenta un progres simţitor: dacă, la 1 noiembrie 1921, în casă erau 2.572 lei, în cursul anului s-au încasat 27.419 lei, din care s-au cheltuit 22.821, încât au rămas 7.269 lei.

         La propunerea comitetului, adunarea l-a proclamat, cu mare însufleţire, pe maestrul Pantazi membru de onoare al Reuniunii.

         Adunarea a mai luat importanta hotărâre da a se intra în tratative de afiliere a Reuniunii la „Cântarea României”, Fundaţia „Principele Carol”.

         Noul comitet s-a constituit astfel: preşedinte – Severian Procopovici, vicepreşedinte I – Grigore Sotniţchi, vicepreşedinte II – I. Berhang, secretar I – Victor Morariu, secretar II – Ilarie Berezniţchi, bibliotecar I – Pentelei Borosan, bibliotecar II – Vasile Ţurcan, casier – E. Palie, econom – Christi Saco, controlor – Gheorghe Ruptaş, secţia teatrului: Pentelei Rodinciuc şi Nicolae Ştefanschi.

 

 

Anul administrativ 1922/23

 

         La 28 ianuarie 1923, noul „Ateneu Român” al Sucevei îşi inaugurează primul ciclu de conferinţe, festivitate pe care o deschide corul mixt al Reuniunii, cu „Pe-al nostru steag”, şi o încheie cu „Doina”, de Muzicescu. Corul îşi dă, apoi, concursul şi la unele dintre conferinţele următoare ale Ateneului.

         De ziua Unirii, 24 Ianuarie vechi (6 Februarie nou) Reuniunea a aranjat un mare concert, care, dacă a început cu „Imnul Încoronării”, grandioasa compoziţie a maestrului Kiriac, încolo a fost „concert de operă”, cum îl anunţa şi afişul, având în program:

 1. Verdi: aria Violetei, din „Traviata”; F. Délibes: valsul „Coppelia”, (ambele cântate de domnişoara Porfira Ieşan);

2. Gounod: „Aria bijuteriilor”, din „Faust” (domnişoara E. Manug);

3. Mozart: duet din opera „Nunta lui Figaro” (soprană şi mezzo-soprană, domnişoarele Ieşan şi Manug);

4. K. Flotow: cor mixt cu cvintet din opera „Marta” – solişti: domnişoarele Ieşan şi Manug, domnii Nicu Ştefanschi, (tenor), T. Macariciuc (bariton), I. Berhang (bas);

5. Bizet: „Corul ţigarierelor” şi „Habanera”, din „Carmen”, (mezzo-soprană solo: domnişoara Manug).

         Programa aceasta denotă, încă o dată, tendinţa comitetului de a menţine Reuniunea la nivelul superior, pe care îl reclama triumful cu „Crai nou”, tendinţă din care a ieşit şi deciziunea de a pune în studiu „Cavaleria rusticană”, de Mascagni. S-au şi început, în februarie, repetiţiile de cor pentru opera aceasta, dar, apoi, ambi­ţiosul proiect a fost abandonat, primind executarea altei hotărâri mai urgente: comemorarea aniversării a 40-a a morţii lui Ciprian Porumbescu (6 Iunie 1923), pentru care se impunea şi reluarea operei „Crai nou”.

         Ca şi la 1908, aşa şi acum, s-au lansat apeluri către toată obştea româneasca şi, în special, către societăţile muzicale, ca să-şi trimită reprezentanţii la Stupca, dar să comemoreze data aceasta şi la sediile lor, ceea ce, în mare parte, a şi urmat.

         La Stupca, a fost, deci, din nou, mare slujbă în sobor, ca şi la 1908, cu acelaşi vrednic paroh, regretatul părinte O. Mironovici, care, de altcum, înţelegea să comemoreze ziua aceasta an de an. A urmai panahida, la cele 5 morminte, din nou îngrijite prin pietatea iubitoare a domnului Christi Saco, porumbescian din cei mai însufleţiţi.

         Discursul comemorativ l-a rostit, de data aceasta, însuşi preşedintele Severian Procopovici.

         A urmat o masă comună, în curtea marelui proprietar Krizmanic, boier care, fără să fie român, şi-a manifestat, astfel, frumoasele sentimente de preţuire a neamului şi a muzicii româneşti.

         Merită să fie reţinut şi faptul că şi şcoala primară din Stupca a ţinut să aranjeze o serbare comemorativă.

         Dar să-l ascultăm, iarăşi, pe corespondentul „Glasului Buco­vinei” (nr. 1204, din 26 iunie 1923):

          „La Suceava, îi aştepta pe corişti, în aceeaşi zi, o recepţie pen­tru „Crai nou”; sosise neobositul, unicul Grigorie Pantazi şi se şi apucase de lucru: cu cuie şi cu clei, cu sfori şi cu sârmă, dregea culisele şi scena din sala Dom Polski.

         El, artistul de re­putaţie europeană, Inspectorul General al Artelor!

         Duminică, în 10 iunie, la a cincia reprezentaţie a operetei „Crai nou”, sala prezenta acelaşi aspect ca la reprezentaţiile din martie 1922: o mare aglomeraţie, încât iarăşi multă lume a rămas fără bilete. Nu, „Crai nou” nou rămâne şi ar fi de datoria celor care au în mână destinele teatrului românesc să-i asigure operetei acesteia viaţa perpetuă pe care o merită. Ne gândim la domnul Leonard[44], care şi-ar face un nou titlu de glorie, luând „Crai nou” în repertoriul său.

         Reprezentaţia a fost, sub toate raporturile, la înălţimea celor din anul trecut. Nou a fost, între solişti, Bujor (Liviu Halip, elev din clasa a VIII-a), care a făcut o figură foarte simpatică, surprinzând prin jocul firesc şi degajat şi prin timbrul plăcut al vocii sale de tenor-bariton.

         Orchestra, mai puternică, mai completă decât anul trecut, fiind compusă din diletanţi şi din elemente ale Regimentului 113 Infanterie, a urmat cu preciziune baghetei maestrului A. Karnet, fapt care s-a remarcat chiar de la uvertură.

         Antractul a fost închinat memoriei lui  Porumbescu: într-un stelaj, acoperit cu un covor, se vedea portretul compozitorului, în ulei, ovaţionat de ambele soliste (domnişoarele Ieşan şi Manug) şi de alte doamne din cor, care întindeau crengi de brad deasupra portretului.

         A vorbit, apoi, preşedintele Severian Procopovici, arătând rostul reprezentării comemorative şi salutând, în asistenţă, pe doamna Laura Porumbescu, cumnata lui Ciprian, şi exprimând regretul că nu s-a putut împlini dorinţa ca la această pioasă comemorare să asiste şi sora compozitorului, doamna Mărioara Raţiu.

         A mai fost salutat, ca oaspete, şi domnul director Ştefan Scalat, care reprezenta „Armonia” din Cernăuţi.

         O întâmplare norocoasă a făcut că la serbare au asistat şi elevele Şcolii Normale din Bucureşti, care sosiră în excursie şi au fost salutate, cu însufleţire, de toată asistenţa.

         Domnişoarele Ieşan şi Manug au primit frumoase buchete.

         În antract, s-au vândut publicului două ilustrate, tipărite în Editura „Glasul Bucovinei”, una înfăţişându-l pe Ciprian, a doua, pe el, împreună cu fratele său, Ştefan, şi cu surioara, Mărioara.

         A urmat, apoi, într-o dispoziţie încă mai veselă şi mai solemnă, actul al doilea, terminându-se în aplauze şi aclamaţiuni entuziaste.

         După plecarea publicului, cântăreţele şi cântăreţii, împreună cu membrii comitetului şi cu iubitul Pantazi, de asemeni şi muzi­canţii din orchestră, s-au întrunit la o masă veselă, după care a urmat dans, până în zori.

         În aceeaşi zi de 10 iunie, s-a sărbătorit memoria lui Porumbescu şi la Gura Humorului, printr-un parastas şi printr-o şezătoare, la care a vorbit Dr. Christi Saco, vrednicul iniţiator al serbării”.

          În seara zilei de 6 iulie, ajunul Sânzienelor, s-a reprezentat iar „Crai nou”, cu domnul Halip în Bujor, iar Dochiţa – domnişoara Elvira Palie, care a înlocuit-o, cu frumos succes, pe domnişoara Ieşan.

         Reprezentaţia a 7-a a fost, apoi, la Vatra Dornei, la 15 iulie, dar iarăşi cu domnişoara Ieşan, care a fost „mai bine ca oricând”. A fost să fie reprezentaţia ei de adio, căci, în luna septembrie, îşi părăsea postul de la Spitalul din Suceava, trecând la Cernăuţi – pierdere mult regretată de Reuniune.

         Un succes, care trebuie considerat tot ca al Reuniunii noastre, a fost şi intenţia Societăţii „Carmen” din Bucureşti de a repre­zenta „Crai nou”, intenţie comunicată doamnei Mărioara Raţiu.

         La 6 octombrie, corul Reuniunii şi-a dat, apoi, concursul la un concert, aranjat de filiala locală a Societăţii „Principele Mircea”, de sub prezidenţia regretatei doamne Olimpia Lupu, mama apreciatei noastre primadone, care, şi în seara aceasta, şi-a meritat, pe deplin, laurii de argint, ce-î purta pe frunte.

          Programul a fost acesta:

1. „Imnul Regal”, cor mixt, acompaniat de fanfara Batalionului 12 Vânători de Munte;

2. a). E. Grieg: „Sonata în sol-minor”; b). Sarassate: „Arii ţigăneşti” (vioară: domnul Arnold Krämer; pian: domnul August Karnet);

3. Poetul George Voevidca: recitări din versurile proprii;

4. a). E. Caudella: „Greşeala florilor”; b). „Vals”, de A. Karnet (domnişoara E. Manug);

5. „Ne-a cântat, apoi, domnişoara Octavia Lupu, adică ne-a înfiorat cu trei cântece, de colorit sumbru, sinistru, tragic: „Leacul” lui Caudella, „Cioara” şi „Litanie”, ambele de Schubert”.

         „Altista noastră”, continuă ,,Glasul Bucovinei” (nr. 1390, din 24 octombrie 1924), „atât de admirată, a întrecut, de data aceasta, tot ce eram deprinşi să aşteptăm şi să auzim dela ea”.

         După două coruri de Alexandru Voevidca, executate de corul liceului de băieţi, sub conducere domnului Dimitrie Voevidca, au urmat, la nr. 6 din program ,,duetele celor două primadone: „Cântec de noapte al călătorului”, de Rubinstein, şi ,,Salutul”, de Mendelssohn, duete în care conto­pirea celor două voci, atât de înrudite prin timbrul lor comun, a fost ideală. Ai fi zis: două voci, predestinate una pentru alta”.

         La 12 octombrie, Reuniunea a trebuit să evacueze localul ce-l ocupa în „Casa Naţională”.

         Din bunăvoinţa domnului director Vasile Buduhos, a fost adăpostită, apoi, într-o clasă a Liceului „Ştefan cel Mare”.

         Adunarea generală, ţinută la 15 decembrie 1923, a fost, iarăşi, trecerea în revistă a unui an de frumoase realizări. La propunerea comitetului, doamna Mărioara Raţiu e numită, cu vii şi entuziaste aclamaţiuni, membră de onoare a Reuniunii.

         S-a discutat, din nou, asupra chestiei afilierii la Fundaţia „Principele Carol”, urmând ca noul comitet să facă demersurile definitive.

 

 

Anul administrativ 1923/24

 

         Comitetul ales de adunarea generală s-a constituit astfel: preşedinte – Severian  Procopovici, vicepreşedinte I – Grigore Sotniţchi, vicepreşedinte II – I. Berhang, secretar I – Victor Morariu, secretar II – Nicu Ştefanschi, casier – Ilarie Berezniţchi, bibliotecar I. – Dimitrie Voevidca, bibliotecar II – Pentelei Borosan, econom – E. Palie, controlor – P. Nimigean, membri fără funcţiune – V. Vasilescu, P. Rodinciuc.

         Chiar în prima şedinţă, preşedintele a ţinut să exprime bucuria comitetului de a-l avea în sânul său pe compozitorul Vasile Vasilescu, atât de apreciat şi de pe urma activităţii sale de la Societatea cantorală „Lumina” din Cernăuţi.

         Noul comitet se preocupă, întâi, de înfiinţarea şcolii de muzică, prevăzută în noile statute, iniţiativă subvenţionată de domnul Dimitrie Cojocariu, pe atunci prefectul judeţului, cu suma de 1.000 lei.

         S-a hotărât să se predea canto, vioara şi pianul, eventual şi violoncelul, s-a şi fixat deschiderea şcolii în ziua de 5 februarie 1924, dar, înscriindu-se prea puţini elevi, şcoala nu s-a deschis nici atunci, nici ulterior.

         Un reflex al comemorării lui Ciprian Porumbescu a fost faptul că, chiar la începutul anului, Reuniunea de cântări din Turda şi cea din Reşiţa montană s-au adresat Reuniunii noastre, cerându-ne opereta ,,Crai nou”.

         De revelion (pe atunci, încă 13 ianuarie 1924), Reuniunea, cooperând cu „Ateneul” şi cu „Cazinoul” funcţionarilor, execută un program cu două mari coruri mixte: cor din „Cavaleria rusticană”, de Mascagni, şi valsul „La malurile Prutului”, de Porumbescu.

         Într-o şedinţă a comitetului, din 8 ianuarie 1924, se înregistrează, ca fapt împlinit, afilierea Reuniunii la Fundaţia Culturală „Principele Carol”.

         De aici, înainte, adresele Reuniunii, ca şi plicurile, poartă antetul „Fundata Culturală „Principele Carol” / Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu” din Suceava”, aceasta fiind şi noua inscrip­ţie pe sigiliul Reuniunii. Dar afilierea aceasta nu s-a menţinut nici doi ani, şi anume fiindcă avantajele ce le oferea scutirea de porto poştal, reducerea impozitelor la producţiuni şi reducerile pe CFR, pentru turnee, au fost desfiinţate succesiv, încât nu mai rămăsese în fiinţă decât obligaţia Reuniunii de a raporta despre activitatea sa la centru, de unde nu venea nici măcar un răspuns, necum vreo îndru­mare sau iniţiativă, sau vreun sprijin pentru îmbogăţirea bibliotecii noastre muzicale, cum era prevăzut în condiţiile afilierii. Să nu uităm, totuşi, că Fundaţia i-a cerut Reuniunii o fotografie a membrilor în grup, fotografie care s-a şi executat, la 6 februarie.

         Au urmat, în aprilie şi în mai, două evenimente festive, la care Reuniunea a avut prilej să se manifeste în mod vrednic.

         La 20 aprilie, sosea la Suceava, pentru prima oară, ASR Principele Carol, în calitate de comandant suprem al vânătorilor de munte, pen­tru a lua jurământul recruţilor batalionului staţionat aici. Corul Reuniunii şi-a dat concursul la un festival, aranjat în sala Primăriei, în pre­zenţa înaltului oaspete. S-au cântat: „Doina”, de Muzicescu, „Spre Alba Iulia”, de Chirescu, „Pe-al nostru steag” şi „Imnul Regal”.

         A doua sărbătoare a fost Congresul Ligii Culturale, de Du­mineca Tomei, la 4 şi 5 mai, prezidat de însuşi Preşedintele ei suprem, Nicolae Iorga, şi organizat de secţia locală a Ligii, care fusese în­fiinţată de curând, la 30 martie 1924, în preajmă, în vederea Congresului.

         În seara întâia, a fost un festival al oaspeţilor, între care locul de frunte l-a avut corul ce ni le aducea pe frumoasele seliştence.

         În seara a doua, a fost, apoi, rândul nostru, al sucevenilor; Reuniunea s-a prezentat cu patru coruri: „Mama lui Ştefan cel Mare”, „Valurile Dunării”, „Privighetoarea” (Mendelssohn) şi „Toarce, leleo”, iar Octavia Lupu, care, iarăşi, fusese „mama” lui Ştefan cel Mare (Berhang), a cântat două arii de Tosti („Dopo” şi „Matinata”), „Bagă, Doamne, luna-n nor” (Brediceanu), „Măi Române” şi „Fata Popii” (Porumbescu).

         Dar încă înainte de aceste două festivităţi, la 14 aprilie, Reuniunea îşi dăduse concursul la concertul tenorului Piotr Romanowski, de la opera din Varşovia, care ne venea, în numele prieteniei româno-polone, având în program, pe lângă ariile polone, ruse şi italiene, şi două romanţe româneşti. Din partea noastră, s-a cântat şi aici: cor din „Cavaleria rusticană”, „Privighetoarea”, „Toarce, puică” şi „Valurile Dunării”.

         Cum vedem, programele se repetă, ceea ce denotă o scădere a activităţii. Ne-o confirmă şi o corespondenţă „Din Suceava”, publicată în „Glasul Bucovinei”, nr. 1501, din 18 martie, unde citim:

         „Reuniunea „Ciprian Porumbescu” pregăteşte un concert, dar luptă greu cu indiferenţa publicului românesc. Atâtea doamne şi domnişoare şi aţâţi domni, cântăreţi, nu găsesc, în conştiinţa lor românească, îndemnul de a da concurs Reuniunii, care are, doar, la activul său prestaţiuni aşa de frumoase. Oare nu e păcat?”.

          Este o plângere care a rămas valabilă până astăzi şi e un fel de refren în istoria Reuniunii.

         După un mare succes, triumf chiar, un stadiu de dezinteresare, oarecum de oboseală, ca şi acum, recent de tot, după incontestabilul succes de la Radio. Astfel, într-o şedinţă a comitetului, la 15 iulie 1924, un membru cerea „să li se adreseze coriştilor un ultimatum: ori-ori!”. Aceasta, după ce, de Sânziene, se cântaseră, totuşi, măcar două piese noi: „Aproape este Domnul”m de Haydn, şi „Bat-o focul”, de Galinescu, alături de reluările „Cântecul lui Ştefan cel Mare” (Muzicescu), „Hora fetiţelor” (Movilă), „Fraţi Români” (Scorpan) şi „Va­lurile Dunării”.

         „Concertul”, scrie „Glasul Bucovinei” (nr. 1602, din 27 iulie) „a culminat în nr. 3 şi 6, executate de domnişoara Octavia Lupu, mult apreciata altistă, care a cântat ariile „Dopo” şi „Matinata”. de Paolo Tosti, apoi o doină, „Bagă, Doamne, luna-n nor”, şi „Fata Popii”.

         Programul de Sânziene s-a încheiat cu teatru: comedia într-un act „Creditorii”, de Alecsandri, cu Ştefan Pavelescu (Alecu), domnişoara Elize Palie (Aglae) şi Procopie Rodinciuc (Jăvrescu), ca să nu amintim decât rolurile principale.

         Suntem, aici, la un moment istoric: este debutul lui Pavelescu în Reuniune, acel Pavelescu, care apoi, în octombrie 1924, se oferă să organizeze secţia teatrală, căreia el, ajuns curând sufletul, animatorul Reuniunii, îi va da, apoi, o dezvoltare strălucită, care ar putea să fie considerată, după cum a şi fost, chiar ca excesivă, în raport cu rostul primordial al Reuniunii, cel muzical, dacă preocuparea de drama vorbită n-ar fi fost compensată din belşug prin strălucite realizări în domeniul operetei.

          Anul nou, „era Pavelescu”, se anunţă chiar de revelion, Reuniunea cooperând, de data aceasta, numai cu teatru:

         „Moştenirea de la răposata”, de R. D. Rosetti-Max, cu următoarea distribuţie: Poticnescu – Ştefan Pavelescu, Cafegiopulo – Procopie Rodinciuc, Ciripilă – M. Babor, Arghira – G. Ruptaş, Eliza – Eliza Palie, şi servi­toarea – M. Cosmovici.

         Iată ce scrie, despre reprezentaţia aceasta, „Glasul Bucovinei”, nr. 1731, din 11 ianuarie 1925:

         „În cunoscuta farsă a lui Rosetti „Moştenirea de la răposata”, s-a distins îndeosebi, prin vervă şi temperament, domnul Ştefan Pavelescu (Poticnescu), care a fost directorul de scenă, sufletul reprezentării”; apoi: „A fost o idee ingenioasă că s-a adăugat, la sfârşitul piesei, un tablou, înfăţişând ospăţul de nuntă a celor două perechi, în seara de Sf. Vasile. Astfel, s-a putut intercala şi pluguşorul, ţiganul cu ursul, malanca”.

 

 

Anul administrativ 1925

 

          Adunarea generală s-a ţinut, anul acesta, cam târziu, la 2 februarie. Raportul preşedintelui constată că activitatea din 1923/24 a fost mai redusă – azi am putea adăuga, din perspectiva desfăşurării ulterioare, că a fost un an de tranziţie, de dibuire, în căutarea unei îndrumări noi, care a şi venit, prin talentul şi iniţiativa lui Ştefan Pavelescu.         ;

         Noul comitet s-a constituit astfel: preşedinte – Severian Procopovici, vicepreşedinte I – Grigore Sotniţchi, vicepreşedinte II – I. Berhang, secretar I – Victor Morariu, secretar II – Nicu Ştefanschi, casier – Ilarie Berezniţchi, bibliotecar I – Ştefan Pavelescu, bibliotecar II – Pentelei Borosan, econom – T. Macariciuc, controlor I – P. Nimigean.

         Comisia revizuitoare: T. Coclici, preşedinte, G. Ruptaş şi N. Cervinschi, membri.

         Ca activitate, anul începe cu repetiţiile  pentru „Baba Hârca”, a cărei reprezentare, la 23, 24 şi 25 martie, fu al doilea mare succes, al doilea triumf al Reuniunii şi cel dintâi al lui Pavelescu.

          Iată cum ni-l relatează acelaşi corespondent sucevean al ziarului „Glasul Bucovinei” (numărul din 3 aprilie 1925):

         „De la “Crai nou”, la „Baba Hârca”!

         După neuitatele sărbători de la 1922 şi 1923, întru comemorarea lui Ciprian Porumbescu, harnica reuniune suceveană a făcut un mare pas – înapoi, de la 1882, tocmai la – 1849, la „opereta vrăjitoare”(!) a lui Millo şi a lui Flechtenmacher. Un regres în timp şi în calitate, căci libretul de naiv romantism al lui Millo nu se poate asemăna cu vioiciunea limpede şi spirituală a lui Alecsandri, iar muzica lui Flechtenmacher nu are amploarea, avântul şi frumuseţea cristalină a melodiilor lui Porumbescu. Cu aceasta, nu i-am contestat bătrânei operele calităţile, pe care, totuşi, le are şi datorită cărora a fost foarte populară, pe vremuri, şi trăieşte până astăzi – dovadă şi turneul „Şcolii Normale” din Cernăuţi, dovadă faptul că s-a jucat şi la Iaşi, în stagiunea de astă iarna (vezi „Viaţa Românească”, numărul din decembrie 1924).

         Deci „Baba Hârca” trăieşte, pe când – durere! – continuitatea operetei lui Porumbescu încă tot n-o vedem asigurată. Repetăm: direcţia Teatrului Naţional din Cernăuţi nu se poate sustrage de la datoria ei incontestabilă faţă de memoria lui Ciprian Porumbescu”.

         Dar să ne întoarcem la „baba” operetei româneşti. Iată cum o aprecia chiar critica contemporană a ,,Albinei” lui Asachi, pe la 1849 (citată de Iorga, „Istoria literaturii române moderne, în veacul al 19-lea, vol. III, pag. 134): „Piesa nu se înseamnă prin ţesătura intrigii, ci prin tablourile pitoreşti, copiate după natură, prin costumele naţionale, chiar ţigăneşti”.

         Să-l ascultăm şi pe cronicarul de la „Viaţa Românească”, din 1924: „Această feerie, cu muzică, draci şi îngeri, cu o vrăjitoare, care aduce patul Vioricăi pe scenă, prin puterea farmecelor, cu o droaie de ţigani, tăbărâţi într-un codru, cu o nuntă ţărănească, în car cu boi veritabili, care întră în scenă – pe scena din Suceava, carul nu încăpea – cu săteni în port naţional, cu cântece populare, cu horă, cu şotii – feeria aceasta, ce se isprăveşte cu un tablou vivant, apoteoza cununiei, are toate elementele cerute de o feerie naţională. Mâna şovăielnică a autorului de-abia a schiţat opera. Rămâne ca un poet adevărat s-o desăvârşească”.

         „Baba Hârca” se menţine şi se va menţine, deci, îndeosebi prin elementul pitoresc şi spectaculos. Astfel, „regresul” făcut de Reu­niunea din Suceava a putut fi, totuşi, un mare succes, un nou triumf. Şi dacă marele succes al lui „Crai nou” se datoria îndeosebi maestrului Karnet şi marii competenţe a lui Pantazi, succesul de acum e al aceluiaşi maestru de muzică şi al directorului de scenă, domnul Ştefan Pavelescu, sufletul reprezentării. Acesta ne-a dat însuşi o „Hârcă” de o vervă inepuizabilă, un tip nespus de viu şi de bogat în nuanţe: milogeala, linguşirea, ipocrizia ţigănească, orgoliul de vră­jitoare şi elementul mistic fioros, umorul şi zbuciumul tragic – toată gama aceasta am văzut-o redată, cu deplină iluzie a realităţii. Domnul Gheorghe Ruptaş, partenerul „eroinei”, a fost un ţigan (Chiosa) mucalit şi foarte real, în fiecare clipă, ţigan în carne şi în oase, delicios îndeosebi prin mulţime de giumbuşlucuri acrobatice”.

         Pe bătrânul amorez şi logodnic păcălit (Bârzu) l-a făcut domnul Procopie Rodinciuc, specialist în asemenea roluri (Ispravnicul, în „Crai nou”, Jăvrescu, în „Creditorii”).  Domnia sa place, prin felul său cu totul degajat de „a se juca pe sine însuşi”, aproape fără nici o sforţare,încât publicul i-a iertat, cu drag, răguşeala din seara a treia.

         Viorica (domnişoara E. Manug), „o puicuţă de pădure, ochi-s parcă-s două mure, mijlocelul ca inelul şi sprânceana scris cu pana” – a captivat mai mult încă prin farmecul cântării: mezzo-sopranul domniei sale, plin şi generos, nu mai are nevoie de elogii. Plin de graţie şi de temperament i-a fost şi jocul; duioasă, în aria „Tata zice: Fată, fată”, isteaţă, în duetul umoristic cu Bârzu, răpitoare, în jocul moldovenesc „Cu cordele mândre-n gâţă, noi fetiţele jucăm”. Domnia sa a fost punctul culminant al reprezentării, ca parte muzicală. A avut un partener demn în domnul Nicu Ştefanschi (Lascu-Vlad), simpatică figură de amorez, care a cântat îndeosebi de frumos aria „Nu voi nobleţe, averi, mărire”.

         Am regretat că domnu1 Berhang, care ni l-a dat pe acel neuitat „Moş Corbu”, din „Crai nou”, de astă dată n-a putut să aibă decât un rol episodic, în care abia de cântă 6 facte. Dar şi aşa, în două scene numai, moş Gânju a fost plin de viaţă şi de haz.

         Să nu uităm de „îngerul păzitor al Vioricăi”, domnişoara Duduca Sotniţchi, înger zglobiu şi graţios, cântând just şi drăgălaş, deşi cu voce fragedă.

         Ca muzică, remarcăm, încă în special, cvartetul din Actul I (Hârca – Viorica – Lascu – Chiosa).

         Corul, compus în majoritate din elevi şi eleve de liceu, plin, puternic şi bine disciplinat.

         Orchestra Batalionului 12 Vânători de Munte, completată cu câţiva distinşi amatori, la înălţime. S-a remarcat, însă, monotonia relativă a uverturii, în raport cu cea din „Crai nou”, uvertură care nu are decât un singur motiv din ariile operetei”.

         Montarea a realizat un maximum pentru mijloacele de care se poate dispune în Suceava: căsuţa Vioricăi, acoperită cu rogoz veritabil; patul, cu ea, venind prompt, prin vraja Hârcei, la fel şi cutiile cu daruri, ieşite din pământ, de unde, apoi, în Actul al II-lea, ieşea foc îngrozitor; în acelaşi timp, întuneric, fulgere, tunete, vâjâit de furtună, cazanul în care se fierb cei doi drăcuşori negri cu corniţe roşii, ţiuind amarnic de groaza supliciului, pentru ca, apoi, să iasă, alb şi strălucitor, îngerul, menit să-i strice socotelile vrăjitoarei.

         Costume frumoase ţi bogate de ţărani şi ţărance, prinşi în horă, la începutul şi la sfârşitul Actului I; viaţă şi mişcare intensă în cor, îndeosebi în tabăra ţigănească, de la începutul Actului al II-lea, unde sar scântei – electrice – de pe nicovală, unde ingeniozitatea directorului de scenă şi cu inspiraţia umoristică a fiecăruia în parte dădeau un tablou de un nespus pi­toresc. Aici, domnul Octav Rodeanu a fost un admirabil bulibaşă, plin de autoritate ţigănească.

         Bag de seamă că n-am amintit, până aici, de irezistibila mască şi de costumul Hârcei şi al lui Chiosa; nu voi intra în amănunte; acestea trebuie văzute. Şi se vor mai vedea, căci, ca şi la „Crai nou”, succesul a mers crescând, din seară, în seară, încât, la reprezentarea de Bunavestire (a doua, de fapt a treia, fiindcă – tot ca la „Crai nou”, din 1922 – repetiţia generală din 23 a avut tot fastul unei reprezentări), a fost o aglomeraţie de nedescris, încât unii au rămas pe dinafară. Aceştia să se mângâie cu per­spectiva reprezentărilor proiectate pentru luna mai.

         Marele succes a fost, de astă-dată, şi financiar: 13.726 venit curat, ceea ce nu fusese şi nu se va mai repeta.

         Dar reprezentaţiile proiectate pentru luna mai n-au aflat loc, pentru motivul că Reuniunea a trebuit să restituie notele, împrumutate de la „Armonia”.

          La 23 aprilie, corul Reuniunii a cooperat la o serbare unică în felul său: se serba Sf. Gheorghe, hramul din vechime al oraşului Suceava şi patronul oştirilor Moldovei, printr-un „bal”, întitulat „La Curtea Domnească din Suceava”, o serată costumată istorică, aran­jată de societăţile „Ateneul Român” şi „Liga Culturală”, măreaţă manifestaţie, pusă sub patronajul lui Nicolae Iorga, care a şi ţinut să asiste chiar activ, acordând premii pentru cele mai frumoase costume naţionale, singurele admise alături de costumele istorice din trilogia lui Delavrancea, costume puse la dispoziţie de către Direcţiunea Teatrului Naţional din Chişinău.

         Erau, deci, pe scenă, care înfăţişa Sala Tronului, Ştefan Vodă, cu Doamna Măria şi cu Bogdan, şi cu mariiboieri, între ei şi Luca Arbore (Victor Morariu), care a şi cuvântat în graiul cronicarilor, zicând, între altele:

         „Făcutu-s-au aceasta pre gândul şi pre povaţa vestitului mare dascăl Nicolae Iorga, meşter la voroavă, carele iscusite letopiseţe au isvodit. Dumnealui această a noastră ser­bare cu a sa fiinţă de faţă o cinsteşte, pentru care cinste cade-se nouă tuturora a-i mulţămi din adâncurile inimelor” (vezi discursul întreg în „Glasul Bucovinei”, nr. 1818, din 3 mai 1925).

         La intrarea solemnă a alaiului domnesc, corul „Ciprian Porumbescu” a in­tonat „Ştefan, Ştefan, Domn cel Mare”, de Musicescu.

         Cu prilejul acesta, Ştefan Pavelescu s-a manifestat şi în calitate de coreograf, conducând dansurile naţionale şi a luat şi premiu pentru costum bărbătesc, de la domnul Iorga.

         La mijlocul lui iunie, obţinându-se din nou notele „Baba Hârca”, sau şi început imediat repetiţiile pentru cele două reprezentaţii de Sânziene: matineu, pentru elevi, în 23 iunie, iar în 24, pentru public. A fost şi o memorabilă schimbare în distribuţie, rolul lui Vlad avândul domnul Nicolae Mihuţă, debutul acestui artist, care, în curând, va ajunge unul din protagoniştii „trupei” lui Ştefan Pavelescu, rămânându-i credincios chiar şi după ce a ajuns să facă parte din ansamblul de­functului Teatru Naţional din Cernăuţi, unde s-a ridicat până la rolul lui Ştefăniţă Vodă.

         Pentru vacanţă, s-a reluat ideea unui turneu, dar nu cu „Barba Hârca”, ci cu „Crai nou”, şi anume, de data aceasta, dincolo de fostele hotare, la Botoşani şi la Dorohoi. Dar trimisul nostru, domnul Berezniţchi, ni s-a întors cu vorba să amânăm reprezentaţiile, până după campania electorală, ba primarul din Dorohoi bănuia, în numele „Crai nou”, un truc politic, propagandă pentru „secera” iorghistă !

         Am şi renunţat la Dorohoi, iar la Botoşani am plecat, la 30 august, şi a fost iar un triumf. Terenul ni-l pregătise îndeosebi însufleţitul Mihail Grigore Posluşnicu[45], dirijorul şi sufletul Societăţii muzicale „Armonia”, lansând şi un apel cât se poate de cald.

         La fel au făcut Societatea de muzică instrumentală „Harfa”, de sub prezidenţia doamnei Goraş, şi gazeta locală „Vestea”.

         Ospitalitatea botoşănenilor a fost mai presus de orice laudă.

         „Seara”, scrie „Glasul Bucovinei” (nr. 1926, din 24 septembrie), „repre­zentarea: o revelaţie pentru botoşăneni, care ne-au mărturisit că nu se aşteptaseră, nici pe departe, la aşa realizare artistică. Au fost aplauze cum nu le-a avut „Crai nou” niciodată la Suceava, aplauze chiar în cursul actelor”.

         Iar „Gazeta Cetăţenilor”, din Botoşani, îşi încheia astfel reportajul plin de elogii: „Şi doar nu-s decât diletanţi, care, totuşi, unii din ei ar putea ocupa, cu vrednicie, locul prim în alcă­tuiri muzicale cu pretenţie de artă, ca artişti rutinaţi în profesiunea lor”.

          Un mare succes, artistic şi financiar, a fost, apoi, şi „Crai nou”, la Rădăuţi, la 21 noiembrie, reprezentaţie precedată de repetiţia generală pentru publicul din Suceava, în seara de 19.

         Distribuţia, la Botoşani şi la Rădăuţi, a fost următoarea: Moş Corbu – Ion Berhang, Bujor – Ştefan Pavelescu, Leonaş – Octav Rodeanu, Ispravnicul – Procopie Rodinciuc, Anica – domnişoara Eliza Manug, Dochiţa – domnişoara Elvira Palie.

         „A fost un mare succes”, zice „Glasul Bucovinei” (nr. 1982, din 2 decembrie), „al operetei lui Porumbescu şi al Reuniunii de cântare din Suceava, succes artistic şi material. Rădăuţenii ne spuneau că rar când o întreprindere socială românească a putut să întrunească atâta lume, câtă s-a întâlnit, în seara de 21 noiembrie 1928, în vasta sală a „Casei Germane”.

         Astfel, „Crai nou”, la Rădăuţi, a avut darul de a fi o impozantă manifestare a românismului din oraş şi judeţ, a fost un îndemn şi o festivitate. Caracterul festiv al reprezentaţiei s-a accentuat şi prin cooperarea orchestrei Batalionului 12 Vânători de Munte din Suceava, sub conducerea locotenentului Nicolae Stan, executând, înainte de uvertura lui Porumbescu. o altă uvertură, clasică, „Rosamunde”, de Schubert, iar în antract brilianta „Rapsodie română”, a lui Porumbescu.

         În ce priveşte reuşita artistică a reprezentaţiei însăşi, corespondentul, sucevean fiind, preferă să nu se pronunţe şi zice: „Lăsăm cuvântul rădăutenilor, vom spune numai că sala, fiind arhiplină, a venit şi verva, de s-a jucat şi s-a cântat ca şi deunăzi, la Botoşani. Ne-a confirmat-o şi entuziastul prieten, Dr. A. Comoroşanu, care a ţinut să nu lipsească, nici de data aceasta, ba chiar a adus şi un număr de ţărani din Solca”.

         Şi iată, acum, şi „cuvântul rădăutenilor”; e al domnului prof. I. Vişan, fost prefect, astăzi director (în „Gazeta poporului”, din Cernăuţi, numărul din 6 decembrie 1925):

         „Sala Casei Germane, plină de lume din oraş şi de la ţară, ca în vremea neuitatelor reprezentaţii ale lui Liciu. Cortina se ridică. Preşedintele Reuniunii de cântare „Ciprian Porumbescu” din Su­ceava, venerabilul profesor Severian Procopovici, vorbeşte lumii adu­nate. Idealele compozitorului, răpit artei româneşti în vârstă atât de fragedă, toarnă căldură în rostirea evocatoare şi revarsă tinereţe asupra atâtor capete încărunţite în cultul aceluia ce ne-a fost şi mare artist, şi mare român.

         În faţă, la orchestră, domnul Victor Morariu îşi pregăteşte vioara, alături de soldaţii muzicii militare de la Batalionul 12 Vânători de Munte. De tot aproape, între privitorii din staluri, s-a aşezat PCS. părintele Arhimandrit Dr. Ortisie Popescu. Tovarăş de aspiraţii şi suferinţe cu Ciprian Porumbescu, luptând cu patima nestăpânită a tinereţii pentru împlinirea visului ce ne-a vrăjit şi nouă copilăria, au fost amândoi părtaşi, ca membri în vechea „Arboroasă”, ai gestului de vrednică afirmare românească, pe urma căruia aveau să li se deschidă largi porţile temniţelor chesaro-crăieşti…

         În aplauzele ce le trimite sala, cu voioasă dărnicie, simţim prinosul de re­cunoştinţă, închinat trecutului, dar şi celor ce-i continuă tradiţia în zilele noastre”.

         Urmează rezumatul acţiunii operetei, după care continuă: „Impunându-se, de la început, când corul îşi încredinţează dorinţele lui Crai Nou, el este cu deosebire impresionant în Rugăciune.

         Basul cuprinzător, simpatic al domnului Berhang face din creaţia cimpoierului Moş Corbu un rol ce nu se uită; domnişoara Manug ne cucereşte sufletele, în scena revederii cu Leonaş. Cochetăria rustică îşi găseşte expresie fericită în rolul Dochiţei, interpretat de domnişoara Palie. Ispravnicul nu putea să găsească un tălmaci mai bun decât domnul Rodinciuc. În rolul lui Bujor, domnul Ştefan Pavelescu se prezintă cu vioiciunea şi naturaleţea ce i le cunoaştem demult. În jocul domniei sale dispare diletantul. Vocea simpatică a domnului Rodeanu e, uneori, acoperită de cor.

         Orchestra şi corul cooperează ireproşabil, sub dirijarea domnului Karnet. Cu acţiunea luată din viata satelor de munte, cu muzica ce tinde să exprime ritmul sufletului popular, cu aureola ce învăluie figura lui Ciprian Porumbescu, opereta „Crai nou” răsplăteşte cu bogăţia recunoştinţei străduinţele celora ce o cântă pe meleagurile noastre.

         De nu ne-am teme de opoziţia zelosului vistiernic al Reuniunii din Suceava, domnu1 profesor Berezniţchi, noi ne-am îngădui o rugăminte: repetaţi reprezentaţia lui „Crai nou”, de la 21 noiembrie a. c. şi veniţi-ne şi cu „Baba Hârca”.

         Dar anul 1925 a mai adus un eveniment important pentru Reuniune, un frumos spor al averii. Dizolvându-se, adică, vechiul „Musikverein”, Reuniunea a fost invitată de Prefectura judeţului să declare dacă e de acord, în baza unei dispoziţiuni din statute, să moştenească averea societăţii dizolvate. Răspunsul a fost afirmativ, fiind vorba de un pian.

         Concomitent, s-a hotărât vânzarea vechiului pian, cumpărător fiind domnul Berezniţchi.

                                                                            Victor MORARIU

 



[1] Portretele sau fotografiile personajelor, precum şi scene din anumite spectacole sunt reproduse, la sfârşitul cărţii, în Anexe – n.r.

[2] S-a născut în 1807, la Suceava. Staroste al unui taraf, format din nai, două cobze, un violoncel şi şapte viori, care cânta, în fiecare vară, în anii de după 1850, la Lăpuşna, staţiune balneară care figurează în „Bucovina luminată” a lui Knapp (care i-a făcut portretul), Nicolae Picu, fost component al tarafului lui Barbu Lăutaru, „cânta dansurile tuturor naţiunilor…  El se bucura, oriunde, de cea mai mare stimă, pe care o merita pe deplin, atât prin arta sa, cât şi prin purtare” (Leon cav. de Goian) – n.r.

[3] S-a născut în 21.01.1830, la Suceava (Tişăuţi, după alte surse). Starostele unui taraf de lăutari suceveni, din care mai făceau parte şi Andrei Ursachi, Mihail Lucaciuc, Grigore Cozma, Gavril Ghiţescu şi Lazăr Luţa, Grigore Vindireu, lăutar legendar,  încredinţat memoriei de Leon cav. de Goian, încă îşi mai poate face auzit inegalabilul repertoriu, înveşnicit de colecţia „Muza Română” a lui Calistrat Şotropa: „Hora Rădăuţilor”, „Câte flori pe Dorna-n sus”, „Arcanul”, „Corăgheasca”, „Hora Domeniilor”, „Hora Gura Solcii” etc. – n.r.

[4] S-a născut, în 12.02.1843, la Jadova, şi a murit, în 16.10.1911, la Cernăuţi. Vag cunoscut în Bucovina, datorită unor trimiteri la volumul lui de „Memorii”, făcute de Leca Morariu  şi preluate de Grigore Posluşnicu, dar publicate parţial (din pricina războiului), în 1915 (traducere din germană), sub titlul „Din memoriile muzicale ale lui Leon cav. de Goian” („Viaţa Nouă”), Goian este, alături de Ştefan Nosievici, un pionier şi un mărturisitor al vieţii muzicale bucovinene de după anul 1850, deci de după Neculai Picu şi Grigore Vindireu – n.r.

[5] S-a născut, în 12.02.1888, la Toporăuţi, şi a murit, în 01.07.1946, la Caransebeş. A publicat: „Un proces de înaltă trădare în Bucovina de la 1780“ (1920), „Călăuza istorică a oraşului Suceava“ (1921), „Novalis, teoretician al romantismului“ (1924), „Amintiri despre Ion Grămadă“ (1926), „Sintaxa propoziţiunii în Psaltirea Şcheiană“ (1927), „Pedagogia lui Jean Paul“ (1933), „Pedagogia lui Herder“ (1936) „Istoricul Reuniunii muzical-dramatice Ciprian Porumbescu “ (1939), „Vasile Bumbac“, „Problema nuvelei în literatura germană“ şi „Prima traducere a Luceafărului“ (1940) – n.r.

[6] În gazeta suceveană „Viaţa nouă”, 1915 şi 1916.

[7] Născut, în 25.07.1888, la Toporăuţi, mort, în 15.12.1963, la Râmnicu Vâlcea. Întemeietorul revistelor „Făt-Frumos“ (1926-1944), „Fond şi formă“ (1938-1944) şi Buletinul „Mihai Eminescu“ (1930-1943), Leca Morariu a publicat cărţile „De la noi. Poveşti“ (1920), „Războiul Troadei“ (1923), „Institutorul Creangă“ (1925), „Drumuri moldovene. Pe urmele lui Creangă“ (1925), „La fraţii noştri“ (1928), precum şi o mulţime de studii despre viaţa şi opera lui Porumbeşti, Eminescu, Veronica Micle, Nicu Gane, T. Robeanu, Grămadă, Teliman etc. – n.r.

[8] Amândouă portretele sunt reproduse şi la Posluşnicu, „Muzica la Români”, în capitolul „Lăutarii Bucovinei”, pp. 623-625.

[9] Născut, în 02.10.1853, la Şipotele Sucevei, mort, în 24.05.1883 (6 iunie, stil vechi), la Stupca. Compozitor inegalabil, dar şi un poet valoros, probat de textele: „Nocturna Bertha“ (1879), „Imn de urare“ (1880), „Resignation“ (1880), „Anacreon caută să bem“ (1880), „Bericică cristalină“ (1880), „Vechea gardă“ (1881), „Cîntecul Tricolorului“, „Inimă de Român“, „Hora“, „Nu-i viaţă mai plăcută“, „Fraţi la masa asta‘ntinsă“, „Să ciocnim“, „Dragoş vodă cel vestit“, „Pân‘ era cioroaica barză“, „Ţiganii se sfătuiră“, „Candidatul Linte“, „Cisla“ etc. – n.r.

[10] S-a născut, în 10.01.1869, la Cincul Mare, lângă Braşov, şi a murit, în 01.01.1928, la Lugoj. Prezent în Bucovina, vreme de doar trei ani, ca fondator (în 2 iulie 1897) al gazetei „Patria”, Valeriu Branişte, gazetar veşnic răzvrătit în întreg spaţiul românesc de sub dominaţie habsburgică, a scris editoriale politico-patriotarde incisive şi, tocmai de aceea, masiv şi mult prea des cenzurate. Istoricul sucevean Ioan Cocuz i-a adunat scrierile publicistice într-o carte definitorie, „Valeriu Branişte, în slujba Bucovinei, în slujba Neamului românesc” – n.r.

[11] Pentru cele ce urmează, vezi studiul „Suceava muzicală de altădată”, de Prof. Dr. Rudolf Gassauer, publicat în Anuarul Liceului „Ştefan cel Mare” pe 1936/37 şi, în broşură, în Editura Reuniunii noastre.

[12] Născut la Boian, în 01.12.1833, mort la Suceava, în 12.11.1869. Şcolit la Cernăuţi (teologie, 1853-1856) şi Viena (fizică şi matematici, 1856-1860), profesor la gimnaziile din Cernăuţi (1860-1863) şi din Suceava (1863-1869), fondator al Societăţii Filarmonice din Suceava şi dirijor al corului „Sol „ (1867-1869), autor al primului studiu folcloric bucovinean, „Despre cântecul poporal român” (1865), Nosievici a compus „Drum bun, toba bate”, „Sub o culme de cetate”, toate publicate, în 1885, de Societatea „Armonia” – n.r.

[13] Născut, în 26.07.1835, la Mitocu Dragomirnei, mort în 20.03.1875, la Cernăuţi. Profesor al gimnaziului din Suceava, Constantin Morariu-Andrievici a scris „Mânuariu pentru învăţătura religionară a bisericei dreptcredincioase a răsăritului, compus spre folosul clasei întăia gimnasiale“ (1866), „Mânuariu pentru învăţătura istoriei testamentului vechiu, compus spre folosul clasei a doua gimnasiale“ (1866) şi „Mânuariu pentru învăţătura istoriei vieţii Mântuitoriului lumii Isus Christos, compus pentru clasa a treia gimnasială“ (1866) – n.r.

[14] Născut la Suceava, în 12.09.1885, mort, în 16.01.1952, la Sigmaringen, în Germania. Doctor în istorie şi custode al Muzeului din Suceava (zeci de ani, a săpat printre ruinele Cetăţi Sucevei, îmbogăţind colecţiile muzeului şi scriind numeroase studii, în română şi în germană), Rudolf Gassauer, membru al Societăţii Numismatice Române, cercetător al istoriei românilor, al tradiţiilor şi al modului lor de viaţă, a publicat, printre altele, şi lucrarea „Contribuţii la istoria culturală a Bucovinei“ („Beitrage zur Kulturgeschichte der Bukowina“, Munchen, 1941) – n.r.

[15] Cântec popular, cules, fără text, în 1848, de Karol Mikuli, sub titlul „Sub o culme de cetate”, pe melodia căruia Iraclie Porumbescu a scris versurile pentru „Cântecul Iancului”, cântat, cu un refren ulterior, astăzi de Veta Biriş. Prin piesa lui corală, Nosievici a salvat versurile, pe care Iraclie Porumbescu nu le mai trimisese lui Vasile Alecsandri, din moment ce făurise un alt text – n.r.

[16] Dl. Gassauer ni-i înşiră pe toate şi foţi cu numele.

[17] Cea mai bună din compoziţiile lui, din punct de vedere al psihologiei şi al gradării dramatice (v. aprecierea dlui director de muzică August Karnet, în broşura dlui Gassauer, p. 12).

[18] Vasile Bumbac, născut, în 07.02.1837, la Costâna, mort, în 27.02.1918, la Suceava. Deşi a scris numeroase poezioare („Imnul Crucii”, „La Basarabia“, „Partea şi norocul meu“, „Portretul iubitei“, „Anacreon şi femeile“, „Cântec“ etc., toate publicate în „Aurora Română”), ba chiar şi o epopee, „Dragoşiada“, cu titlu final „Descălecarea lui Dragoş în Moldova“, precum şi o sumedenie de versificări ale poveştilor şi tradiţiilor populare, meritul mare al lui Vasile Bumbac stă în traduceri din Schiller („Contele de Habsburg“), Horaţiu („Oda a 4“-a), Homer („Iliada”) etc. – n.r.

[19] Vezi „Revista Politică”, din Suceava, 1887.

[20] Astăzi (1937), pe masa Cazinoului din „Casa Naţională”, abia de mai sunt 3 ziare!

[21] Născut, în 18.08.1895, la Suceava, căzut eroic, în 21.11.1916, la Ştefăneşti pe Neajlov. Fost gimnazist sucevean, cu un talent literar deja probat de colaborările la „Luceafărul”, „Tribuna”, „Neamul românesc”, „Viaţă Nouă” etc., Lascăr Luţia a ales să îmbrace uniforma Armatei Române pentru a lupta în Războiul Sfânt de Întregire a Neamului. Condamnat la moarte în Bucovina, Lascăr Luţia a căzut, în 21 noiembrie 1916, în luptele de pe Neajlov, fiind înmormântat la Ştefăneşti şi reînhumat, în 1922, cu motivaţii electorale, la Cernăuţi – n.r.

[22] Este una dintre elevele cursului lui Constantin Procopovici, regretata doamnă  Filip Siretean, mama artistului Nicu Sireteanu, de la fostul Teatru Naţional din Cernăuţi, acum la Cluj.

[23] Aurelia Mandaşevschi, cum era scris, în actul de botez, este numele Aureliei Mandicevschi.

[24] Vezi „Istoricul” ei, publicat de acela care, vrednic urmaş al neuitatului Întemeietor, părintele Mihai Sârbul, i-a fost, mulţi ani, de-a rândul, sufletul şi cârma,, părintele Dr. George Mihuţă, născut, în 1881, la  Ilişeşti, mort, în 25.01.1945, în exil românesc, la Turnu-Severin. Prieten al lui Grigore Filimon întemeietorul cooperativelor de credit rural, care în casa lui a fost adus, după neaşteptata, dar grava îmbolnăvire, el însuşi întemeietor al cooperativei de credit din Suceava, George Mihuţă a publicat două monografii utile, „Însoţirea orăşenilor români din Suceava / 1890-1933” (1935) şi „Monografia satului Lisaura” (1939), dar şi o amănunţită relatare despre „Intrarea ruşilor în Suceava” anului 1915, publicată în „Viaţa Nouă” – n.r.

[25] Cornelia Mandicevschi, sora Aureliei.

[26] Fiul lui Simion Florea Marian, născut, în 06.06.1883, la Siret, mort, în 25.11.1942, la Craiova. Doctor în litere al Universităţii din Cernăuţi, cu lucrarea „Contribuţiuni la istoria literaturii române din veacul al XIX-lea” (1927), ctitorul şi întâiul preşedinte al Societăţii studenţeşti „Dacia”, Liviu Marian rămâne un pe nedrept uitat poet (remarcabile sunt cele patru „Tablouri flamande“), prozator, istoric literar şi traducător, care şi-a risipit opera, după anul 1905, prin paginile gazetelor vremii. Câteva povestiri au fost adunate într-un volum de „schiţe şi nuvele originale”, „Suflete stinghere” (1910). Fotografia, în Anexă – n.r.

[27] Născut, în 18.08.1857, la Molodia, stins, în 13.07.1929, la Viena. Compozitor şi muzicolog bucovinean de valoare europeană, căruia i s-au conferit titlul de „Cetăţean de onoare al Vienei”, cel de Doctor fără examen al Universităţii din Leipzig şi cel de membru de onoare al Societăţilor Muzicale din Bonn şi Londra, Eusebie Mandicevschi, onorat în Bucovina şi cu o monografie-recuperare parţială de operă, datorată lui Liviu Rusu (1957), a editat integral operele lui Schubert, Haydn şi Brahms şi promovat tineri compozitori ai Europei – n.r.

[28] În prezent, ca donaţie ulterioară, fond documentar la Muzeul Bucovinei – n.r.

[29] Ulterior, căsătorită şi numită Olga Fischer-Kowszewicz, cu două fotografii din spectacol, în Anexă.

[30] Născut, în 12.02.1888, la Toporăuţi, mort în exil românesc, în 01.07.1946, la Caransebeş. A publicat: „Un proces de înaltă trădare în Bucovina de la 1780“ (1920), „Călăuza istorică a oraşului Suceava“ (1921), „Novalis, teoretician al romantismului“ (1924), „Amintiri despre Ion Grămadă“ (1926), „Sintaxa propoziţiunii în Psaltirea Şcheiană“ (1927), „Pedagogia lui Jean Paul“ (1933), „Pedagogia lui Herder“ (1936) „Istoricul Reuniunii muzical-dramatice Ciprian Porumbescu “ (1939), „Vasile Bumbac“, „Problema nuvelei în literatura germană“ şi „Prima traducere a Luceafărului“ (1940) – n.r.

[31] Născut, în 05.11.1880, la Bilca, mort, în 15.07.1920, la Cernăuţi, „George Tofan a fost tipul profesorului bucovinean de atunci şi de totdeauna, care s-a dedicat cu pasiune carierei pe care şi-a ales-o şi s-a dăruit cu abnegaţie neamului pe care l-a slujit cu fanatism până la moarte” (Loghin). Co-întemeietor al „Junimii Literare”, publicist şi critic literar lucid, George Tofan a scris la ziarele locale „Junimea Literară”, „Patria“, „Deşteptarea” şi „Foaia poporului“, la „Şcoala“ şi la „Viaţa românească“ din Iaşi, dar şi în mai toate gazetele ardeleneşti – n.r.

[32] S-a născut, în 14.01.1898, la Stupca, şi a murit, în 10.08.1985, în exil românesc, la Timişoara. Preşedinte al Reuniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” din Suceava, între anii 1925-1942, Reuniune întemeiată, în 1904, de Liviu Marian, Ştefan Pavelescu are în palmares 36 de montări scenice, o puzderie de colaborări la gazetele vremii, anuarele Liceului „Ştefan cel Mare” şi cărţile „Istoricul Reuniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” / 1903-1938” (1939, coautor Victor Morariu) şi „Viaţa lui Ciprian Porumbescu” (1940) – n.r.

[33] Născut, în 27.05.1862, la Vaslăuţi, mort, în 06.06.1931, la Cernăuţi. Din cele zece volume de manuscrise cu „Cântece populare româneşti” din Bucovina, culese şi transcrise de compozitorul („Doi morţi vii”, „Potpuriu naţional” etc.) şi folcloristul Alexandru Voevidca, volume pe care încercase să le publice, în 1938, Liviu Rusu, au văzut lumina tiparului doar „17 Colinde, cântece de stea şi urări de Anul Nou” (1924) şi 300 de piese, publicate, în 1940, la Wurzburg, de Mattias Friedwagner, sub titlul „Rumanische Volkslieder aus der Bukowina” – n.r.

[34] Lăsând prin testament – n.r.

[35] Stauss, cum se scria pe atunci – n.r.

[36] „Liturghia românească”, publicată, sub acest titlu, la Viena – n.r.

[37] „Ciprian Porumbescu. Icoane din frământările unui suflet de artist”.

[38] Tipărită la F. M. Geidel (Lipsca) şi împodobită cu o frumoasă copertă, cu chipul compozitorului.

[39] Căruia îi va fi meditator viitorul Erou al Bucovinei, Ion Grămadă.

[40] Începuse, deci, promovarea creaţiilor culte, numite, impropriu, „colinde creştine”, deci a vifleimurilor şi a cântecelor de stea, care vor deveni, în cele din urmă, prin asimilare de către popor, folclor – n.r.

[41] De aici, înainte, expunerea noastră se întemeiază, în prima linie, pe proce­sele verbale.

[42] E doamna Octavia Lupu-Morariu, care va ajunge, apoi, laureată a Concursului Internaţional de Canto, de la Viena, din 1932.

[43] Născut, în 06.06.1869, la Tărăşeni, mort, în 07.07.1935, la Suceava. Susţinătorul tuturor gazetelor bucovinene care au apărut, iniţial, la Suceava („Junimea Literară”, în 1904, „Făt-Frumos”, în 1926) şi ctitorul Băncii Sucevene, medicul sucevean Teofil Lupu a reluat, în 1910, „Revista Politică”, întemeiată, în 1885, de medicul Matei Lupu, activitatea lui publicistică desfăşurându-se, mai ales cu subiecte care vizau cultura, într-o arie mult mai largă. În 1935, a publicat broşura „Soluţii la câteva probleme bucovinene”.

[44] Nicolae Leonard, pe atunci directorul Teatrului Naţional din Cernăuţi.

[45] Născut la Suceava, în 14.10.1871, mort, în 30.01.1936, la Botoşani. Compozitor, dar şi muzicolog de marcă, autor al unei lucrări monumentale, „Istoria musicei la români. De la renaştere până la epoca de consolidare artistică” (1928), suceveanul Grigore Posluşnicu, deşi preţuit de Iorga, care-i scrisese prefaţa, a fost pururi ignorat în urbea sa natală. A mai scris: „Din trecutul muzical al românilor. Gavriil Musicescu. Viaţa şi opera sa muzicală” (1925), „Instrumente muzicale la români” (1927), „Irozii sau Vicleimul, mister al Naşterii Domnului” (1930) etc.


Istoria muzical-dramatica a Sucevei 4

 

Mărturia lui

 

Leon cav. de Goian

 

Din memoriile muzicale[1]

 

         La 16 Octomvrie 1915, vor fi patru ani de la moartea lui Leon cav. de Goian, primul prezident al Societăţii de cântare „Armonia”, cunoscut, la noi, în ţară, ca virtuoz pe vioară şi amator entuziast al muzicii. Ultimul său gest a fost o faptă frumoasă, românească: bogata sa bibliotecă muzicală, iubita sa vioară şi încă alte patru instrumente muzicale le-a lăsat prin testament Re­uniunii de cântare „Ciprian Porumbescu”, do­vedind, încă şi pe patul de moarte, sentimentele sale româneşti, care i se contestau uneori, fiind­că creşterea şi mediul în care a petrecut au fost, ce-i drept, în mare parte străine. Aşa se face că memoriile sale muzicale şi le-a scris tot în limba germană, sub ,titlul „Mein Musikleben 1850-1908. Gewidmet meiner lieben. Geige”.

        Manuscriptul, de 50 de coli şi jumătate, scrise mărunt, povesteşte, după cum ne spune introducerea, nu viaţa publică sau pri­vată a autorului, ci „cum am devenit amic al muzicii şi muzicant, ce am învăţat, în decursul vieţii mele, pe terenul celei mai frumoase dintre arte”.

        „Însemnările acestea”, zice au­torul, mai departe, „nu au menirea de a fi date publicităţii, neavând eu nicidecum pre­tenţia de a fi ajuns un muzicant însemnat”. Totuşi, citind manuscriptul, am avut impresia că unele din paginile sale, când duioase, când entuziaste, când glumeţe, ar putea fi de interes public, mai ales considerând rolul pe care l-a avut autorul în viaţa muzicală a ţării şi neamului nostru. Interesul psihologic, care se împle­teşte cu cel istoric şi, uneori, chiar cu cel bele­tristic, ne face să reproducem, în cele urmă­toare, unele părţi ale manuscriptului, rezumând, pe scurt, altele, care sunt de mai puţin interes pentru public[2].

 

 

Copilăria: 1850-1852

 

        „Sunt născut, în 12 Februarie 1843, la Jadova, în Bucovina, în districtul Storojineţului, şi am absolvit, acolo, şcoala primară (poporală), ca elev particular, în anii 1850-1852; în anii aceştia, am deprins şi cântarea pe vioară, cântând de-a rostul şi ajungând, astfel, la un grad modest de perfecţiune. Îmi aduc aminte de vi­oara mea cea dintâi: o fabricase un flăcău de ţăran, în felul cel mai primitiv, cu mâna lui, şi mi-o dărui, în cinste, ca jucărie; pe cât îmi aduc aminte, scripca era foarte groasă şi, se-nţelege, fără ladă. Măiestrul făcuse şi un arcuş, tot aşa de primitiv.

        Înarmat cu instrumentele aceste, făcui primii paşi în lumea muzicală, ţinând capătul de sus al vioarei sub bărbie şi tăind, pe strune, ca şi cu fierăstrăul, de bună sa­mă nu spre bucuria celor din jurul meu. Ce s-a făcut, apoi, cu instrumentul acela nu mai ţin minte, probabil că s-a dus pe drumul tuturor vioarelor pentru copii; va fi căzut victimă curio­zităţii, obişnuite la copii, de a afla cum se arată ochiului acel ceva ce pătrunde ca sunet la ureche şi care, după ideea copilului, trebuie să se afle în lăuntrul instrumentului; apoi, va fi fost pusă pe foc.

        Aceasta a fost în anul al optulea al vieţii mele, în toamna anului 1850. Atunci am pri­mit, de la tată-meu, o vioară nouă, pentru copii, care începui a o întrebuinţa ca şi pe cea dintâi, ţinând corpul în mâna stângă, iar vârful şi gâtul, sub bărbie, şi începând a fierăstrui pe ea. Atunci, frate-meu cel mai mare, Alexandru, care, pe atunci, avea 17 ani, îmi arătă cum se ţine corect vioara, povăţuindu-mă să preumblu degetele de la mâna stângă pe strune, ca să pot cânta. Am şi cercat aceasta, pipăind, într-o doa­ră, pe strune, încoace şi încolo, şi manevrând tot aşa de ingenios cu arcuşul.

        În Octombrie, pe când femeile desfăcau, în şură, păpuşoiul adus din ţarină, mă furişai, cu scripca, la dânsele, fiindcă ele îşi uşurau lucrul cu cântece şi-mi frigeau, din când, în când, şi câte un păpuşoi încă nu prea copt. Şi una, şi alta îmi plăceau mult. Cântecele pe care le intonam erau mai mult dansurile obişnuite într-o parte a Bucovinei, numite „kolomeika”, de obicei având un text glumeţ, care adesea se improvizează. Unul dintre aceste cântece, re­petat adesea, atunci, ca şi alte dăţi, mi se în­tipări viu în memorie şi se vede că mă obseda în mod plăcut, căci, cum m-am întors în casă, am şi început a căuta, pe mica mea vioară, tonurile acelui cântec; m-am chinuit de-a binelea, până să aflu şi să nimeresc intervalele, dar, în sfârşit, după ce căutasem, se vede, ceasuri întregi, auzii cântecul aievea.

        După ce repetasem cântecul acesta de multe ori şi mi-l întipărisem cum se cade, mă dusei la tată-meu şi-i descoperii că vreau să-i cânt ceva; atunci tata îmi răspunse: „Te miri ce cuminţenie o mai fi şi asta!”. Dar eu începui a prinde cu curaj în strune şi i-am cântat cântecul şi lui, şi mamei şi, în bucuria mea copilărească, pare-mi-se că şi slugilor. Acum înţeleg cum de mi se întipăreşte acest cântecel, fiind un motiv de tot simplu, compus din patru note şi repetându-se mereu; dar nu pot să nu adaug că fap­tul că mi-a rămas melodia în ureche şi am reuşit să o transport pe un instrument, care, până atunci, îmi era de tot necunoscut, în ce priveşte întrebuinţarea sa, era urmarea talen­tului ce încolţea, după cum s-a şi arătat în urmă.

        Aceste prime succese pe terenul artei avură, îndată, o influenţă durabilă asupra copilăriei mele, căci, de acum, pentru mine ocupaţiunea cu jucăriile încetă aproape cu totul: ţin bine minte cu ce plăcere mă ghemuiam, cu vioara mea mică, care acum îmi era jucăria cea mai dragă, în colţul divanului, din dormitorul iubi­tei mele maice, şezând turceşte, cu picioarele sub mine, şi trăgând cu arcuşul pe vioară. Nu mai ştiu de la cine am mai învăţat alte piese muzicale, se vede că tot de la lucrători, slugi sau de la muzicanţii din sat, dar le-am deprins succesiv, după cum am arătat mai sus, căutând în colţişorul meu, zi de zi, tonurile, ceasuri întregi, până ce le aflam, unul câte unul, şi, în sfârşit, după multă osteneală, îmi răsuna cântecul ce-l aveam în minte. Trebuie să fi avut – astfel nu mi-o pot explica – auz şi memorie excelentă, şi mare talent pentru muzică; aceasta nu o spun ca să mă laud, ci numai ca constatare obiectivă a unui fapt care nu se poate tăgădui.

        Înşirând, în chipul acesta, cântecel lângă cântecel, am ajuns să am, după câteva luni, un repertoriu mic de piese muzi­cale, care se mări, în măsură foarte considera­bilă, în decurs de doi ani, cât am urmat, în casa părintească, învăţământul şcolii primare.

        În curând, merse vestea prin ţară despre în­deletnicirile mele muzicale, orişicum modeste, şi rudele, şi prietenii părinţilor mei, auzindu-mă, cu prilejul vizitelor la noi, răspândiră, în toate părţile, faima mea de copil talentat; dorinţa de a mă auzi şi bucuria lesne de înţeles a părin­ţilor cu copilul lor, poate şi un fel de mândrie a părinţilor, făcură că, de câte ori părinţii mă luau la o vizită la ţară, trebuia să am şi vioara cu mine, lucru care, mai târziu, îmi deveni ne­plăcut, fiindcă, încă din copilărie, mai cu drag făceam muzică numai pentru mine singur, după cum şi astăzi cânt mai cu plăcere „între doi ochi”, căci, astfel, netulburat prin impresii din afară, pot pătrunde, cu toată inima, în imperiul tonurilor, mă pot adânci cu totul în frumuseţile capodoperelor eroilor muzicii.

        În vara anului 1851 sau 1852, am plecat, cu părinţii, la Lăpuşna, lângă Berhomet; Lăpuşna era, prin anii 1850, rendezvous-ul aristocraţiei bucovinene, lucru de înţeles, aflându-se patria noastră, pe timpul acela, la depărtare de sute de kilometri de marea comunicaţie mon­dială; ţinea, doară, călătoria până la Lemberg, cu diligenta, trei zile şi trei nopţi, iar călătoria până la staţiunea cea mai apropiată a căilor ferate, Cracovia, 15 zile. De aceea, Lăpuşna, cu aerul său de munte şi cu un medic hidropat, era binevenită ca vilegiatură.

        Pentru înveselirea oaspeţilor, veni la Lăpuşna, ca şi mai înainte, an de an, banda de lăutari a vestitului violonist şi capelmaistru de pe vremea aceea, Nicolai Picu, căruia i se zicea numai Moş Niculai. Banda aceasta consta din vreo 12 oameni, între care un naiargiu, unul sau doi cobzari, un violoncelist, încolo numai scripcari şi poate unul cu viola. Pe cât îmi aduc aminte, banda aceasta cânta foarte bine; repertoriul era compus mai ales din cân­tece româneşti, minunat de frumoase, hore, doine, cântece de jale.

        Moş Niculai, un om de statură mijlocie, bălan, în portul vechi moldovenesc, cu zobon, antereu, brâu, pe cap cu un fes mic, roşu, cu canaf albastru, era mă­iestru pe vioară; avea ton voluminos, puternic, mare dexteritate în degete şi cânta, totdeauna, cu mult foc, cu patimă, după cum am putut să constat, petrecând în Lăpuşna mai multe veri, după olaltă, lucru care mi-a fost confir­mat şi de cunoscători ai muzicii, care îl ştiau pe artist. După cum ţin minte, mai frumos şi mai cu drag cânta el elegiacele doine şi cânte­cele de jele, cu care, adesea, înduioşa pe dom­nii şi damele mai bătrâne până la lacrimi. Dar mai cânta, tot aşa de bine, şi dansuri ale tuturor naţiunilor şi, ici-acolo, şi câte o piesă de bravură, solo, între altele, o piesă muzicală turcească, toată în aplicaturile cele mai înalte şi cu un lung tremolo de arcuş.

        Banda cânta în veranda restaurantului, dimi­neaţa, la amiază şi după-amiază; eu eram aşa de însufleţit de muzică, încât eram, totdeauna, de faţă la producţiunile aceste, ascultând cu mare plăcere.

        În felul acesta, chiar în vara întâia şi, apoi, în anii următori, am supt, aşa zicând, o mul­ţime de cântece şi jocuri, iar mai târziu le-am învăţat, pe rând, din memorie; multe din acestea mi-au rămas în memorie până astăzi, de le cânt cu bucurie, dar adesea şi cu înduioşare, amintindu-mi de copilăria şi tinereţea aşa de depărtate.

        O amintire dragă de la Moş Niculai îmi este o horă, pe care am învăţat-o şi deprins-o de la el însuşi; e hora în G-moll, publicată în colecţia lui Carol Miculi, întitulată „12 (48) avit nationaux roumains” (nr. III, din fascicola dedicată d-nei Catherine de Rolla).

        Moş Niculai mă îndrăgise, văzându-mă, totdeauna, lângă el, când cânta, şi poate şi din respect pentru tatăl meu, care era unul din boierii cei mai avuţi şi mai însemnaţi din ţară. Moş Niculai mă auzea cântând pe vioară, ceea ce făcea asupra lui o impresie bună. Îmi înti­părisem, acum, în linii generale, hora amintită mai sus şi i-o cântam; dar el nu era mulţumit cu felul cum cântam, neputând eu încă executa mordentele, trilurile scurte şi alte ornamente (pe care lăutarii le numeau „marafeturi”), obişnuite în cântecele româneşti şi peste tot în cele orientale. Moş Niculai mă luă, deci, într-o zi, la logis-ul său, în aşa-numita „cazarmă”, şi, aici, mă învăţă să cânt hora cu toate podoabele; a trebuit să repet orna­mentele acestea de multe ori, apoi hora întreagă, până ce el, mulţumit cât de cât cu mine sau poate că pierzând nădejdea de a face din mine un lăutar cumsecade, mă lăsă să merg acasă. Podoabele amintite le-am scos la capăt abia în cursul anilor, după ce dobândisem dexteri­tate în degete, şi cred că acum se potrivesc binişor cu cele ale fericitului întru pomenire Moş Niculai şi sper că, dacă m-ar putea auzi acum, ar fi mai mulţumit, decât în anul 1852.

        Trebuie să adaug că Picu nu era Ţigan, ci Român, de legea greco-ortodoxă, cetăţean din Suceava; el se bucura, oriunde, de cea mai mare stimă, pe care o merita pe deplin, atât prin arta sa, cât şi, mai ales, prin ţinuta şi purtarea sa foarte cinstită şi plină de nobleţe.

        A murit, în Suceava, cam pe la anul 1867[3].

        Cu vreo 2-3 ani în urmă, în 1855 sau 1856, se afla în banda lui Picu un prim-violonist destoinic, Grigori Vindereu, Român, pe care l-am aflat, în 1868, în Suceava, capel­maistru al unei tovărăşii de muzicanţi, înfiinţată de el şi cu care, mai târziu, m-am întâlnit adesea în muzicalibus.

        Acesta avea mare stimă faţă de mine, în contrast deplin cu trecutul; căci, la Lăpuşna, mergeam adesea în „cazarmă”, ca sa-i aud cân­tând pe Picu & consorţii şi să cânt şi eu cu ei, şi atunci arătam poftă deosebită de vioara lui Grigori, şi nu voiam să cânt decât pe vioara lui, lucru de care el, totdeauna, era supărat.

        După cum am spus, noi amândoi, Grigori şi eu, ne-am apropiat, în cele din urmă, unul de altul, mai ales între anii 1868-1874 şi, apoi, pe la sfâr­şitul anilor 1880, ceea ce voi reaminti la tim­pul său.

        Era în anul 1851 sau 1852, când părinţii mei petreceau cu mine iar în Lăpuşna; cam prin August sau Septembrie, se iviră, în Lăpuşna, într-o zi, vreo 80-100 de comercianţi evrei; trebuie să fi fost vre-o sărbătoare, de se adunaseră atâţia. Ca de obicei, cânta Moş Niculai, cu capela sa, dar de astă dată, în sufrageria restaurantului; soba din sufragerie avea un fel de vatră joasă, de vreo jumătate de metru pătrat. Se-nţelege de sine că eu eram printre „ţigani” şi, până să prind de veste, mă ridică nu ştiu care în sus, mă puse pe vatra amintită, îmi deteră o vioară – poate că chiar a mea, pe care o adusesem cu mine – şi mă rugară să cânt. Am cântat, deci, stând pe vatră ca o figură de ghips, iar banda mă acompania, cântând eu un cântec pe care l-am fost prins în ureche chiar de la ei. Cu evlavie asculta mulţimea de evrei, până ce apăru vărul meu, Iancu de Goian, proprietarul moşiei Coşciuia, mă coborî de pe sobă şi mă duse cu el, mustrându-mă pentru purtarea mea. Acesta a fost de­butul meu cel dintâi în public; nu mi-a adus lauri, dar, în schimb, a doua zi, pe la amiază, a primit mama, de la restaurantul Mossang, o prăjitură cu mere, trimisă anume pentru mine, pe care am mâncat-o cu poftă”.

 

 

Ani de învăţătură: 1852-1861

 

        S-a sfârşit cu fericita copilărie, s-a sfârşit cu cântatul de-a rostul, „greul vieţii” se apro­pia, încă un an de scoală primară, apoi începea gimnaziul. Băiatul trece la Cernăuţi şi în­cepe a învăţa vioara cu unul, Konopasek, care mai cânta bine şi la pian, şi la harmoniu; dar metoda lui Konopasek nu era ireproşabilă, ba chiar în parte greşită. „Astfel, trebuia să mă scol la 6 ore dimineaţa şi să mă apuc de vioară, ceea ce, mai ales iarna, era foarte neplăcut.

        Învăţam exerciţii, la o lumânare de seu, căreia mereu trebuia să-i curăţ mucul; somnoros cum eram, scârţâiam pe scripcă, clipocind, pe când învăţătorul meu se odihnea, în pat, în odaia de ală­turi – locuia, deci, la Konopasek –  şi, din când, în când, striga „Fals!”, vorbă care mă trezea, dar mă şi aducea în mare perplexitate şi spaimă, fiindcă el nu mă lămurea ce anume cântasem fals şi cum să cânt mai bine”.

        Astfel, Konopasek, prin această metodă greşită şi prin firea sa vi­olentă, îl dezgustă pe băiat într-atâta de vioară, încât nu voia să mai urmeze învăţătura. Atunci, tatăl său schimbă învăţătorul; de la 1854, până la 1855, luă lecţii la Go1d, capelmaistru al re­gimentului de infanterie Nugent. Pe acesta îl îndrăgi foarte mult, învăţând, de acum, cu ma­re plăcere. Cu Gold a cântat primele duete pentru două violine, de Jansa şi Blumenthal, spre mulţumirea deplină a tătâne-său. Dar, în 1855, ple­când regimentul Nugent din Cernăuţi, trebui să se întoarcă la Konopasek. Dela Gold îi cumpărase tatăl său o vioară 3/4. Făcuse pro­grese destul de însemnate, căci acum, începu a cânta grelele „Studii”, de Kreutzer. Ar fi mers bine, dar Konopasek era tot el: striga şi-l lovea pe elev cu arcuşul peste de­gete. Deci, iar trebui schimbat învăţătorul; lui Konopasek îi urmă, acum, Kwiatkowski, prim-violonist al capelei militare Coronini. Acesta fu, iarăşi, un instructor bun, care ştiu să câştige dragostea elevului. Cu Kwiatkowski continuă studiile lui Kreutzer şi învăţă şi câteva piese de solo, între acestea, şi o arie dintr-o operă, cu acompaniament de cvintet de coarde,

        „Într-o zi, veni învăţătorul meu cu 4 oameni, cu instru­mentele necesare, între care şi un contrabas, cu note şi cu pupitre; muzicanţii se postară în jurul meu şi eu cântai partea de solo, cu acompaniere, de două sau trei ori. Aceasta îmi fu un îndemn foarte puternic să studiez mereu şi o amintire durabilă pentru toată viaţa”.

        De la Kwiatkowski a căpătat cea dintâi violină „în­treagă”, în schimb pentru cea de 3/4, plătind încă şi o mică diferenţă de preţ.

        Manuscriptul revine, apoi, asupra a două producţiuni orchestrale, una în 1853, a doua în 1854. Cea dintâi a fost o „missa solemnis”, execu­tată în biserica romano-catolică. Konopasek îl luase la cor, ca să audă muzică orchestrală; băiatul se postase lângă muzicantul cu timpanul.

        „Când începu, acum, muzica şi cel cu timpanul începu a lovi instrumentul său, aceasta fu pen­tru mine aşa o larmă infernală, încât nu ştiam pe ce lume sunt; mă cuprinse o spaimă mare şi, la cea dintâi întrerupere, am căutat să fug din zgomotul şi vălmăşagul de tonuri… E de înţeles că această primă producţiune orchestrală din viaţa mea n-a putut să aibă vreo influenţă asupra dezvoltării simţului meu mu­zical”.

        Cu a doua, a fost altfel: a fost o producţiune, la care a cooperat şi el şi care i-a făcut mare bucurie: „Simfonia pentru copii” („Kinder-symphonie”), de Haydn, executată de copiii ar­hitectului Anton Fiala şi de alte persoane, de ziua numelui său. Goian a cântat, atunci, „cucul”.

        Plecând, în 1857, şi regimentul Coronini din Cernăuţi, n-a mai putut urma lecţiile cu Kwiatkowski. Noul instructor fu Heinrich Poschl, fiul unui profesor de la gimnaziul din Cernăuţi. Goian cânta, acum, adesea în familia profeso­rului, cu surorile noului său învăţător. Acum continuă, cu zel, pe Kreutzer şi se apucă serios de studiul pieselor de solo; astfel, învăţă întâia şi a şasea arie cu variaţiuni de Beriot, „Trois bonquets”, de acelaşi autor, arii din opere ca „Lucia”, „Martha”, „Mina”, de Panofka, şi altele; la 1859, avea, acum, un repertoriu destul de bogat. Făcea muzică cu unii dintre colegii gimnazişti, printre care relevează, cu deosebire, pe Victor Korn, Eduard Gerhard von Festenburg şi Miculi, fiul lui Louis de Miculi, „proprietarul hotelului „Moldavie@, unde se afla şi tipografia H. Pardini”.

        La 1859, bătrânul profesor Poschl, trecând la pensie, plecă din Cernăuţi şi Goian rămâne, acum, fără de instructorul cel mai iubit, pe care îl caracterizează aşa: „Pot zice că, nici mai înainte, nici pe urmă, n-am învăţat atâta ca de la Heinrich Poschl”. Fără să fie însuşi violo­nist perfect, Poschl era un artist al pedago­giei. Dar cu toate progresele ce realizase sub conducerea lui, Goian constată că acestea erau insuficiente, în raport cu timpul de 8-9 ani, de când începuse să înveţe vioara, iar cauza o găseşte în schimbarea prea deasă a învăţători­lor, din care fiecare îşi avea metoda sa deose­bită şi calităţile şi cusururile sale. Avea, acum, şi vioara lui Poschl, pe care o primise, în schimb pentru cea de la Kwiatkowski. Pe aceasta, a cân­tat nu numai până la 1879, când ajunse să aibă o „cremoneză”, dar şi mai departe.

        De la anul 1859-1860, învăţă cu Anton Paur, repetând mai mult repertoriul de până acum; cântă, între altele, o piesă de solo, de Mayseder, şi se încercă să cânte şi în cvartet, dar nu reuşi, deocamdată.

        De la 1855-1858, avu prilej să audă, în Cernăuţi, câteva celebrităţi muzicale: pe violonce­listul ceh Franz Neruda, cu soră-sa, Wilhel­mina, violonistă, apoi pe violoncelistul belgian Servais. La concertul Neruda, l-a impresionat, îndeosebi, „Träumerei”, de Rob. Schumann, iar Servais, care cânta pe un violoncel minu­nat, „Stradivarius”, l-a fascinat cu „Souvenir de Spa”. Apoi, mai auzi pe fraţii Samuel şi Daniel de Lange (pian şi violoncel), pe Biernacki, un bun violonist polon, şi pe un bariton, Borkowski, care excela în „Erlkönig”.

        Între persoanele cu care făcea muzică, era şi soră-sa, Aglae (căsătorită, mai târziu, cu George de Flondor, proprietarul moşiei Cobolcin, în Basarabia; acum, e moartă), care, prin anii aceştia, se afla într-un pension pentru domnişoarele din aristocraţie, în Cernăuţi; dar cu ea cânta numai valsuri, polci, hore şi doine, adică muzică uşoară, nu clasică. Alt tovarăş în muzică era George Bucşănescu, din România, „care era şi el violonist, şi încă violonist de tot progresat”. De la acesta a cum­părat o colecţie bogată de duete de Viotti, Wassermann, Pleyl, Kromer ş. a., apoi „Schweizerfamilie”, de Weigl, şi „Lagaza ladra” şi „Bărbierul din Sevilla”, de Rossini.

        La 1859, se înfiinţă, în Cernăuţi, Societatea Filarmonică, sub prezidiul lui Iacob cav. de Miculi, un frate al celebrului Carol Miculi, elevul lui Chopin şi, mai târziu, director al Societăţii Filarmonice din Liov.

        Înfiinţa­rea acestei societăţi şi prima ei producţiune fură un îndemn pentru Goian şi colegii săi să înfiinţeze o societate de cântare a studenţilor. Zeloşii tineri îşi realizează proiectul, având ca dirigent artistic pe Franz Pauer. Se întâlneau Miercurea şi Sâmbăta, într-o clasă a gimnaziu­lui, pe care le-o pusese la dispoziţie directorul gimnazial Ştefan Wolf. În curând, Goian ajunse un fel de vice-dirigent al corului. Cântau, în Duminici şi sărbători, pe la colegi, în excursiuni la Horecea, Ţeţina, în familii, făceau se­renade etc. „Cântam de toate, cântam, între al­tele, „Dasdeutsche Lied”, „Was ist des Deutschen Vaterland”, „Sie sollen ihn nicht haben, den freien, deutschen Rhein”, cântam toate aceste cu plăcere, ba chiar cu însufleţire, nu de dragul textului, ci de al melodiei. Fericite vremuri! Tovărăşia noastră cuprindea toate naţiunile şi confesiunile, nici o ceartă nu turbura armonia dintre noi, nu ne gândeam de­cât la frumuseţea compoziţiunilor”.

        Dacă din şirele acestea vorbeşte cosmopolitul de şcoa­lă veche bucovineană, chiar pasagiul ce ur­mează ne arată pe Românul jignit în sentimentul său naţional, prin o izbuc­nire a şovinismului rutean, care, tocmai pe atunci, începea a-şi ridica capul, la noi. în Bucovina. Iată cum povesteşte Goian acest incident caracteristic:

        „Făcuserăm, la îndemnul colegului Lewicki, o serenadă cooperatorului greco-catolic, de al cărui nume nu-mi mai aduc aminte; el părea foarte bucuros de această sărbătorire, ne opri la masă, ne ospăta şi ne cinsti. Apoi, ca domn de casă, ţinu o vorbire în limba ruteană, zicând, între altele: „Noi trebuie să ţinem cu toţii laolaltă, căci avem de luptat cu Polonii, Germanii şi Românii”.

        Era întâia oară în viaţă mea, când auzeam asemenea enunţ naţional, care, pe atunci, îmi părea aproape ceva revo­luţionar. Vorbele aceste mă deprimară foarte şi mai că-mi era ruşine că făcusem serenada acestui om, care îmi înjura, aşa-zicând, naţiu­nea mea. Impresia vorbelor acestora îmi ră­mase pe toată viaţa şi era cu atât mai intensi­vă, cu cât noi, tinerii, cât timp îmblam, împre­ună, la şcoală, nu făcuserăm nicicând deose­biri de religie sau naţionalitate şi chiar iubi­tul nostru dascăl, Aron Pumnul, Ro­mân cu trup şi suflet, care se silea mereu, din răsputeri, să trezească şi să susţină sentimentul nostru naţional, nu ne spusese niciodată vorbe care ar fi putut produce un sentiment de ură faţă de alte neamuri. Drept că stăpânul casei cercă, îndată după aceste vorbe, să repare greşeala, pe care va fi înţeles-o şi el, îmbrăţişându-mă şi sărutându-mă, şi zicând: „Domnul Goian, cel dintâi oaspe al meu!” („Pan Goian, mij perszy hist!”), dar aceasta nu-mi putu şterge impresia neplăcută. Cuvin­tele amintite m-au pus pe gânduri, pe toată viaţa, şi cu părere de rău am văzut, apoi, ecoul lor în zvârcolirile politice din ţară”.

        În toamna anului 1860, prezidentul Societăţi Filarmonice, Iacob cav. de Miculi, îl invită pe tânărul dirigent de cor să intre şi el în corul societăţii; dar Goian trebui, cu regret, să renunţe la plăcerea şi onoarea aceasta, căci se apropia examenul de maturitate. „Pregătirea pentru exa­men mă absorbea cu totul, încât fui silit să întrerup chiar şi studiul vioarei şi al pianului”.

        Din timpul studiilor gimnaziale, datează şi încercări de compoziţiuni proprii; nereuşind, însă, să producă ceva original, a renunţat, pe totdeauna, la gloria de compozitor, „spre bine­le omenirii, căci, şi fără de productele muzicale ale spiritului meu, e plină lumea muzicală de compoziţiuni rele”.

 

 

Viena: Septembrie 1861 – Februarie 1866

 

        „Dacă insist, mai pe larg şi mai amănunţit, asupra timpului petrecut în cel mai mândru din toate oraşele, în minunatul oraş de la Du­năre, dacă îmi reamintesc, pe lângă evenimen­tele muzicale, şi alte întâmplări din cursul ce­lor patru ani şi jumătate, e pentru că aceştia au fost anii cei mai fericiţi ai vieţii mele. Şi că, şi acum, scriind despre epoca aceasta minunată, care, durere – a trecut atât de repede şi e atât de departe, am retrăit, în gând, mereu şi tot mereu, de nenumărate ori în cursul vieţii mele, timpul petrecut în Viena, amintindu-mi, cu însufleţire, dar şi cu adâncă duioşie, de timpul acesta, cel mai frumos şi mai fericit al vieţii mele, şi amintirea aceasta mă va însoţi, mai departe, în viaţă”.

        „Tatăl meu îşi absolvise aproape studiile juridice în Lemberg, dar, murind tatăl său şi fiind nevoit să ia el însuşi asupra sa admi­nistrarea moşiei părinteşti, Jadova, a trebuit să le părăsească. Pe temeiul experienţelor sale, cu privire la pornirea tinerimii polone spre enunţuri naţionale violente, tatăl meu nu găsi cu cale să mă trimită la studii la Lemberg, precauţiune motivată, căci, în anii 1863-1864, urmă cunoscuta revoltă a Polonilor din Rusia, care trecu şi asupra Bucovinei, iar în călăto­riile mele, din anii aceştia, la Bucovina şi, apoi, la Viena, am avut şi eu prilej să observ agitaţia şi să simt asprimea măsurilor luate din partea autorităţilor, pentru suprimarea revoltei, precum: revizuirea paşapoartelor, interogatorii amănunţite, din partea organelor poliţieneşti, asupra ţintei şi scopului călătoriei, a duratei petrecerii în Lemberg (până să obţin un loc în diligentă) etc., etc.

        Deci, tata se hotărî să mă trimită, la studii juridice, la Universitatea din Viena, lucru pentru care îi sunt dator cu mulţămită, cât voi trăi. Pentru părinţii mei va fi fost grea hotărârea de a mă trimite, la o vârstă aproape copilărească – aveam numai 18 ani –, atât de departe de ei şi de privigherea lor, într-un oraş mare, între oameni de tot stră­ini, între atâtea primejdii care ameninţă tinereţea. Dar, slavă proniei cereşti, după absolvirea deplină a studiilor juridice, m-am întors, în Februarie 1866, acasă, teafăr, sănătos la trup şi suflet. Cum zic, le-a fost grea hotărârea părin­ţilor mei; căci doar, pe vremurile acele, când drumul de fier începea abia de la Przemysl, când călătoream, cu diligenţa, de la Cernăuţi, la Lemberg, trei zile şi trei nopţi (!), cu popasuri scurte, noaptea şi la amiază, apoi încă 14 ceasuri, până la Przemysl, de mâncam acolo şi, apoi, ajungeam în 24 de ceasuri la Viena – călă­toria la Viena era o călătorie la capătul lumii, pe când astăzi călătoria aceasta se face, cu acceleratul, în 20 de ore”.

        În călătorie, îl însoţiră părintele său şi colegul său din gimnaziu, baronul George Vasilco, al cărui tată, Iordachi baron Vasilco, locuia în Viena, fiind membru al camerei seniorilor.

        După ce l-a pus în gazdă, la un cunoscut, profesorul gimnazial Dr. Anton Kahlert, fost conducător al gimnaziului din Cernăuţi, bătrânul Goian plecă, liniştit, acasă. Tânărul nu rămase multă vreme singur, căci, chiar numai cu câteva zile în urmă, sosiră, tot la Kahlert, Iancu cav. de Zotta, apoi maturantul Alecu Boţian, din Iaşi, un Englez, Baillon, şi un vienez, Teodor Helm. Acesta din urmă avu, apoi, o influenţă foarte însemnată asupra vieţii sale muzicale şi, în parte, şi sociale; erau colegi de studii, Helm mai era şi pianist progresat; au legat, deci, prietenie strânsă, care a ţinut toată viaţa.

        În ziua sosirii la Viena, tatăl şi fiul Goian făcură o vizită episcopului Bucovinei, Eugen Hacman, „care era binecunoscut în Viena şi chiar în cercurile de la Curte”. „Prezentându-mă tata ca student începător în drept, episcopul observă: „No, frumos, frumos; dar de ce să nu studieze teologia? Ar putea ajunge arhi­mandrit, chiar episcop!”. Tata răspunse că do­reşte să învăţ dreptul, ca să pot fi de aju­tor, cu sfatul şi cu fapta, fraţilor mei, care nu reuşiră să termine studiile gimnaziale”.

        După-amiază, urmă cea dintâi plimbare prin oraş, în societatea baronului Iordachi Vasilco şi a fiului său. „Seara, mă duse tata în teatrul de la Karntnerthor. Se dădea „Norma” lui Bellini; între alţi artişti, cooperau şi doamna Dustmann, şi excelentul basist, Dr. Schmidt. Chiar prima vedere a colosalului amfiteatru, care cuprindea 5 ranguri de loje, lumina cu gaz, pe care n-o vă­zusem încă, mulţimea publicului, toate acestea făcură asupra sufletului meu naiv o impresie puternică; dar când doamna Dustmann făcu să răsune minunatul ei sopran, în aria „Casta diva”, şi când în fruntea corului răsună vocea lui Schmidt, atunci începui a bănui frumuseţea muzicii, cuprins de presimţirea plăcerilor care mă aşteptau în timpul studiilor mele; eram de tot fericit şi extazul meu de fericire îl împăr­tăşii, în taină, tătâne-meu”.

        În seara a doua, merse iar la teatru, şi anu­me la teatrul Treumann (unde, azi, e hotelul Metropole); văzu, aici, două comedii de salon, în care excela comicul Anton Ascher, şi opereta lui Offenbach „Fortunios Liebeslied”, în care îl încântă, îndeosebi, Anna Grobecker, în rolul lui Friquet. „Pe timpul acela, Offen­bach era la modă; operetele sale erau foarte gustate; muzica lor uşoară, bogăţia de melodii, care se întipăreau îndată în auz şi în ureche, făceau din operetele acestea favoritele publicului, mai ales că, pe timpul acela, pe cât ţin minte, afară de Suppe, Offenbach avea, aşa-zicând, monopolul operetei şi nici nu-l ajungea alt compozitor în productivitate”. Astfel, văzu, pe rând, aproape toate operetele acestui autor, care, azi, e aproape uitat, după părerea lui Goian, pe nedrept (Din operetele lui Offenbach mai trăiesc, încă, numai „Orpheus in der Un­terwelt” şi „Höffmanns Erzählungen”).

        Dar să revenim, împreună cu autorul, la amicul Helm, amintit mai sus. Acesta era un pianist foarte progresat şi admirator pasio­nat al lui Beethoven, care, pentru Goian, era, pe atunci, „terra incognita”; nu-i auzise decât de nume. Deci, Helm îi recomandă, cu căldură, sonatele pentru pian şi vioară, de Beethoven şi Mozart. „Nu pot zice că studiul acestor opere minunate mi-ar fi făcut mare plăcere, ba, cât despre Beethoven, declarai chiar că compoziţiunea e frumoasă (aceasta o spuneam de complezenţă), dar că n-are melodie. Cu mare mirare primi Helm critica aceasta naivă şi încă şi astăzi mă ruşinez de vorbele acestea, care, dacă nu se pot ierta, totuşi sunt ex­plicabile la un tânăr novice, care, până atunci, fantaza numai de Beriot. Har Domnului, n-am rămas la ideea aceasta, ci, în timpul stu­diilor şi, apoi, în anii mai maturi, am devenit un adorator hotărât al celor doi maeştri”.

        Tot prietenul Helm i-a aflat şi un instruc­tor pentru vioară; era primul violonist al ca­pelei curţii, Bezdek, excelent ca violonist şi ca pedagog. Dar nu i-a fost dat să profite mult nici de la acesta, căci nu urmă, la el, decât 9 luni, trebuind, apoi, să întrerupă studiul, din cauza pregătirii pentru examenul întâi juridic. Cu Helm cânta, însă, mereu Beethoven, Mozart şi duete de Haydn.

        În Iulie 1863, după examen, se întoarce în Bucovina şi vizitează pe soră-sa, Aglaia, care tocmai atunci se căsătorise; îi aduse câteva valsuri şi polci noi, de Johann Strauss. Tot atunci, venise Carol de Miculi la Cernăuţi şi aranja un concert, cu program amestecat, între altele, cu un „Krakowiak” al său pentru pian şi orchestră, şi „Ave Maria!”, de Gounod. Miculi, ştiindu-l pe Goian încă de copil, din Bănila Moldovenească, unde acesta petre­cea la vărul său, Mihail de Goian, îl invită să coopereze, în orchestră, ca violonist. Chiar la prima repetiţie, îl invită să cânte el „Ave Maria!”. Încercă, dar nu reuşi; cânta corect, dar, neavând destulă tehnică în arcuş, nu era în stare să scoată tonul plin, puternic. În zadar îl povăţuia Miculi cum să apese arcuşul; tânărul violo­nist îşi mărturisi neputinţa şi renunţă, în favo­rul unui coleg, care era mai progresat, coope­rând el însuşi numai în orhestră. Reîntorcându-se, apoi, toamna, la Viena, se apucă, cu dinadinsul, de studiul acestei piese şi nu se lăsă până ce nu reuşi să scoată tonul mai puternic şi nuanţele cum i le indicase Miculi.

        Tot pe atunci, cunoscu pe Anton Vogl, pianist, conducător al unei şcoli de muzică şi dirigent al unei reuniuni de cântare, cu nu­mele „Hermann”. La acesta, lua lecţii de pian amicul său, Iancu cav. de Zotta. Vogl îl invită să cânte o sonată de Beethoven, cu una din elevele sale, la examenul public de la finea semes­trului de iarnă; se alese Sonata în F-dur, op. 24.

        Producţiunea reuşi deplin; dar, în acelaşi timp, tânărul nostru se felicita de a fi cunos­cut, cu prilejul acesta, firea simpatică a Vienezilor şi, apoi, şi a Vienezelor, pe care, în urma experienţelor de atunci şi de mai târziu, îi nu­meşte „oamenii cei mai buni şi mai dragi, pe care i-am cunoscut în viaţă; şi dacă încă, şi astăzi, fantazez de Viena şi o privesc de cel mai fru­mos oraş din lume, e pentru că au contribuit la aceasta nespus de mult excelentele calităţi ale Vienezului, care rar se văd aiurea”.

        Urmând invitării lui Vogl, cei doi amici, Goian şi Zotta, se înscriseră şi în reuniunea de cântare „Hermann”, care avea un colorit pronunţat naţional german. „Exercitam pro­gramul pentru concertul ce avea să urmeze, între altele şi „Das deutsche Lied”; noi, Zotta şi eu, deşi Români cu trup şi suflet, („enragierte Rumänen”), cântam, împreună cu ceilalţi, cu zel şi cu cea mai mare abnegaţiune”. Invitându-l Vogl să cânte, la concert, şi un solo pe vioară, Goian îşi aduse aminte de „Ave Maria!”, a lui Gounod; debuta, deci, cu piesa aceasta înaintea publicului vienez, împreună cu amicul Helm, care ţinea acompaniamentul la pian. „Avurăm mari aplauze, ba chiar chemări la rampă”. Mai târziu, de câte ori îşi reamintea debutul acesta în Viena, oraşul arte­lor, înaintea unui public de sute de persoane, totdeauna trecea un fior, de atâta îndrăzneală, pe care o găseşte explicabilă numai prin nesoco­tinţa şi uşurinţa tinereţilor.

        Printre asemeni impresii şi evenimente mari, dăm şi de mărunţişuri, dar şi acestea, drăgălaşe sau duioase: astfel, ne povesteşte cum a învăţat-o pe Toni, fetiţa de 7 ani a profesorului Kahlert, gazda sa, să cânte, la pian, cu un deget, imnul împărătesc, drept surpriză de ziua numelui tătâne-său; pomeneşte, apoi, cu recunoştinţă du­ioasă, de o mătuşă, baroneasa Ana Romaşcan, care îi dărui 5 florini, ca să-şi împlinească o veche dorinţă, să-şi cumpere, adică, un pupi­tru de note, pe care pusese ochiul, de mai înainte. Nepotul acestei doamne, baronul Iacob Romaşcan, care avea o voce frumoasă de tenor, organiză un cvartet vocal, din care făcu parte şi Goian.

        Un văr al lui Helm, Heinrich Schuster, avea o vioară Amatti; întâia oară în viaţa sa, vedea tânărul Goian o „cremoneză”, pri­vind la ea „cu evlavie şi veneraţiune” şi simţindu-se nespus de fericit, când se învrednici să cânte chiar pe ea. Mai târziu, prin anii 1870, îi propuse lui Schuster să i-o vândă, dar acesta refuză, vioara fiind o moştenire familială, de care nu voia să se despartă.

        Vioara aceasta avea toate amănuntele caracteristice ale unei cremoneze autentice, în formă,
în conturi şi în coloarea galbenă a lacului.

        Un amic al profesorului Kahlert, cu numele Horwath, avea şi el o vioară Amatti, pe care i-o
împrumută lui Goian, ca să nu piardă din calitate, fiindcă el însuşi nu cânta. Instrumentul acesta avea un ton foarte dulce, îndeosebi pe coarda G (Sol), dar se deosebea radical de cremoneza lui Schuster la formă şi la coloare, căci era întunecată, aproape neagră. Şi, într-adevăr, arătând-o Goian fabricantului specialist Hoffmann, acesta declară că nu e veritabilă.

        La sfatul lui Kahlert, Goian împărtăşi aprecierea aceasta lui Horwath, care se supără foc şi luă vioara îndărăt, lăsându-l numai cu cea de la Poschl.

        În Iulie 1863, după examenul de stat, Goian, împreună cu amicul său, Helm, şi cu Schuster, petrecu, patru săptămâni, în Salzburg, dar nu prea avură noroc de vreme frumoasă şi, astfel, trebuiră să stea mai mult în capitală. În ase­menea zile ploioase, îşi treceau vremea făcând muzică; astfel, cântară, în Salzburg, sonatele lui Mozart, ca un fel de omagiu adus marelui maestru chiar în oraşul naşterii sale. Se înţelege că făceau şi excursiuni, îndeosebi în romanticul Salzkammergut; vizitară St. Gilgen, cu Schafberg, Wolfgang, Jochl, Hallstadt, Gosan, Zwieselalpe, Abtenau, Golling, cu cascada, Halein, unde auziră, într-o dimineaţă, un cor foarte bun al unei reuniuni de cântare, Berchtesgaden, cu la­cul Konigsee, unde fură de vreo cinei ori, ş. a. Frumuseţile naturii îi însufleţiră întru atât, încât, pe ziua de 15 August, renunţară, de dragul unei excursiuni, la concertul „regelui violoniştilor”, Josef Joachim şi al „incomparabilei” pianiste Clara Schumann… Plecară, chiar în dimineaţa zilei concertului, cu diligenţa, la Reichentall, apoi o luaseră, pe jos, până la Unken; dar aici îi prinde o furtună năprasnică, cu ploaie torenţială. Căutară adăpost într-o casă ţărănească, dar stăpânul casei le spuse să-şi caute de drum. Zadarnică fu orice rugăminte; merseră, deci, mai departe, prin torentul de ploaie, care nu mai contenea, ameţiţi de trăsnetele ce cădeau mereu, cale de vreo două ore, până ce ajunseră în Lofer.

        „Uzi până la piele, căutarăm birtul, unde lepădarăm hainele şi schim­burile, dându-le servitorului, la uscat… În Lo­fer, ploaia ne ţinu închişi cinci zile; în fiecare seară, nădăjduiam că, a doua zi, vremea se va răzbuna şi ne vom putea continua excursiunea (la Salfelden, Zell etc.), dar speranţele noastre nu se împliniră şi, astfel, plecarăm, fără ispravă, cu diligenta, îndărăt la Salzburg”. Cele cinci zile trecură într-o plictiseală grozavă; din Lofer şi împrejurimea sa pitorească nu putură vedea nimic, căci era o pâclă de nu se ve­deau nici casele de peste drum. Avură, încă, noroc de sosirea unei bande de lăutari, şi ei prizonieri ai ploii. Goian făcu cunoştinţă cu primul violonist şi se mai distrase, cântând pe vioara lui. La 17 August, sosi şi Kahlert, cu so­ţia şi fiica sa, iar a doua zi, serbară, împreună, ziua împăratului. Kahlert ţinu toastul festiv, iar muzica întonă imnul. Un domn din Ger­mania, care încă era de faţă, se abţinu ostentativ de la manifestaţiunea aceasta…  Încât despre concertul Joachim-Schumann se mângâiară cu ştirea din ziare că ambii aveau să concerteze, la iarnă, în Viena, ceea ce nu s-a adeverit.

        Urmează, acum, anul al treilea al studiilor universitare, cel mai frumos; căci, nemaiavând grija examenului, tânărul nostru se putea bu­cura în voie de plăcerile vieţii, „întrucât mi le îngăduiau modestele mele mijloace materiale”. Anume, părinţii ţineau să-l înveţe a fi cruţător, pentru care lucru el le va fi mulţămitor toată viaţa, căci, cunoscând astfel valoarea banului, s-a întors de la Viena fără datorii şi n-a făcut datorii nici pe urmă. „Aveam, în Viena, o singură pa­timă: să aud muzică, şi bună parte din banii mei de cheltuială merse în cassa operei imperiale sau a concertiştilor despre care va mai fi vorba, mai încolo”.

        Reîntorcându-se din Salzburg, plecară acasă, la părinţi; petrecură câteva săptămâni la Lăpuşna, „unde, iarăşi, mă desfătară foarte mult ariile naţionale, executate de Moş Niculae”.

        În Octombrie 1863, reînnoi, la Viena, cunoş­tinţa cu un coleg de la universitate, Franz La­mel, un violonist de talent; cu acesta cânta duetele lui Alard.

        Pe atunci, „Societatea amatorilor de muzică” („Wiener Gesellschaft der Musikfreunde”), tinzând, ca şi astăzi, să ofere diletan­ţilor ocaziunea de a executa compoziţiunile marilor maeştri, înfiinţase o secţiune, numită Societatea Orchestrală („Orchesterverein”).

        La îndemnul lui Lamei, Goian intră şi el în orhestra aceasta, al cărei dirigent era profeso­rul de la conservator Heibler, şi fu primit la secund (erau vreo 12 la violina I-a şi tot pe atâţia, la a II-a). Repetiţiile orhestrei urmau, regulat, o dată pe săptămână. Se aranjau şi con­certe, cu intrare gratuită, fiecare membru pri­mind un număr de bilete, pe care le împărţea pe la cunoscuţi. Astfel, concertele aceste aveau caracter exclusiv privat; de aceea şi ziarele le aminteau numai în notiţe scurte, fără să facă critică. Dar faptul acesta nu scade meritul producţiunilor; căci se studia serios şi progra­ma se alcătuia, totdeauna, din compoziţiuni de adevărată valoare.

        În cei doi ani, cât a făcut parte Goian din orhestră, s-au executat: uver­tura „Ruy Blas”, de Mendelsohn, simfo­niile în B şi D, de Haydn, simfonia „Jupiter” şi cea în G-moll, de Mozart. Apoi, la fieca­re concert, cooperau, cu câte un solo, artişti din cei mai de frunte ai Vienei: Josef Hemllesberger, Ferdinand Laub, altista de la opera „Bettheim”, pianista Asten, pianistul Epstein şi violoncelistul Schlesinger.

        Goian se ştia dator cu multă recunoştinţă societăţii acesteia; el îi datora, îndeosebi, pasiunea sa pentru cvartetul de coarde, pe care l-a cultivat până la moarte.

        În toamna anului 1863, îi aflase Helm ami­cului său un nou instructor pentru vioară, pe Trollman, prim-violonist în orhestra Teatru­lui Curţii. Sub conducerea acestui om zelos şi amabil, Goian învăţă „studiile” lui Rode şi se perfecţionă în executarea sonatelor. Dar şi de astă dată nu urmă studiul decât până în vara anului 1864, când făcu iar o că­lătorie prin Salzburg şi împrejurime şi, apoi, prin Germania sudică şi pe Rin, până la Koln. După vacanţe, trebuind să se apuce iar de studiul juridic, nu mai luă lecţii de vioară.

        În iarna 1863/64, Societatea academică de cântare („Academischer Gesangverein”) exe­cută, la un concert, întâia oară, o admirabilă compoziţiune nouă a lui Engelsberg (pseu­donimul muzical al consilierului aulic din Mi­nisterul de Comerţ, Schon), anume „Ballszenen”, vals pentru cor bărbătesc cu acom­paniament de pian, aranjat însă, de dirigentul Weinwurm, pentru o mică orhestră, alcătuită din studenţi universitari; între aceştia, fu şi Goian, la vioara întâia. Frumoasele motive vieneze făcură că compoziţiunea fu bisată pe de-a întregul. În aceeaşi iarnă, asistă şi la altă premieră a aceluiaşi autor: „Doktor Heine oder ein Rigorosumin Sommer”, cor cu acompaniament de pian, executat tot de Societatea academică şi tot sub conducerea lui Weinwurm. E o piesa umoristică, în care candidatul e nu prea bine pregătit, suferă de sudorile fricii şi ale arşiţei de iulie, dar chiar arşiţa aceasta îl salvează, adormindu-l pe „pro­fesorul Caius”, iar corul studenţilor îl sfătu­ieşte pe candidat să tot „macine” mereu înainte, ca să-i fie profesorului cu atât mai dulce somnul[4].

        La îndemnul lui Helm, Goian, chiar de cum sosise la Viena, începuse a cerceta audiţiile cvartetului de coarde al lui Josef Hellmesberger senior. La început, lipsindu-i pregătirea muzicală, audiţiile aceste nu-i plăcură decât puţin de tot; dar, frecven­tându-le mereu şi mai primind lămuriri şi în­drumări de la Helm, ajunse să înţeleagă şi să guste acest gen de muzică, ba chiar să-l pre­fere oricărui altul şi să-l cultive cu pasiune. În sezonul 1863/64, se mai adăugaseră şi cvartele neuitatului maestru Ferdinand Laub. Repertoriul amândurora era ales din cvartetele lui Beethoven, Haydn, Mozart, Schumann şi Mendelssohn.

        Hellmesberger şi Laub erau amân­doi artişti de frunte, dar cu individualitate deo­sebită: dacă cel dintâi excela prin ton plin, puternic, îndeosebi în adagio, Laub avea tehnică briliantă, graţie căreia concertele sale ca solist, în toamna anului 1863, avură succes enorm. „Stupenda sa dexteritate în degete, pa­sajele sale în coarde duble, terţe, sexte, deci­me, flageolete, tonul mare şi nobil… făcură o impresie covârşitoare asupra mea, o impresie cum n-am mai simţit-o, de atunci, niciodată la fel”.

        Repertoriul său era alcătuit din piesele cele mai grele de solo ale lui Paganini, Henri Vieuxtemps, Alard ş. a. Drept că avea şi o vioară minunată Stradivarius, pe când Hellmesberger cânta pe o vioară de 300 florini, pe care o construise fabricantul vienez Lembock anu­me pentru el.

        Cât despre repertoriul clasic, Hellmesberger era specialist în Beethoven şi Mozart, Laub în Haydn şi Mendelssohn. Din cvartetele lui Laub, Goian îşi aminteşte, cu deosebire, de “Harfenquartett”, al lui Beethoven, unde la adagio îl cuprinse un entuziasm şi un extaz din ce în ce mai mare: „Din secundă în secundă, iritarea creştea, sân­gele îmi năvăli la cap şi simţeam că era cât pe ce să leşin şi abia sfârşitul… îmi readuse liniştea”.

        Vorbind de concertele lui Laub, Goian face o observare interesantă asupra publi­cului vienez: publicul acesta îşi exprimă entuziasmul nu numai prin aplauze frenetice, la fine, ci şi prin câte un „ach” sentimental la pasajele cele mai frumoase. În exclamările acestea de admirare vede el semnul caracteristic al simţului artistic şi al iubirii de artă, prin care se distinge Vienezul.

        Se vorbea, în cercurile muzicale, că marile succese ale lui Laub ar fi produs oarecare in­vidie la Hellmesberger; admiratorii obiectivi ai ambilor artişti regretau aceasta, dându-şi seamă că amândoi puteau să lucreze pentru dezvoltarea artei, fără să se stânjenească unul pe altul în activitatea lor.

        Mare fu, deci, bu­curia iubitorilor de artă, când se răspândi vestea că Hellmesberger şi Laub şi-au dat mâna, de s-au împăcat, şi că vor coopera, în curând, alături, într-un concert. Concertul acesta află loc, la 8 Decemvrie 1863, în teatrul de la Karntnerthor. „A fost o frenezie, când apărură Hellmesberger şi Laub pe podium, mână. în mână; ei cântară un concert de Mozart pentru violină şi violă cu acompaniament de orhestră: Hellmesberger era la violă. Se înţe­lege de la sine că amândoi au cântat de minune şi au cules aplauze frenetice”.

        „Hellmesberger veni, odată, cam prin 1864, la o repetiţie a Societăţii orchestrale, cu fiul său, Josef, care, pe atunci, era de vreo 10 ani. Unul din domnii de faţă, de la violina primă, bineventă pe tată şi fiu şi se adresă, apoi, către băiat, întrebându-l: „Ei, cum merge cu vioara?”, la care Hellmesberger-senior răspunse cu mândrie de părinte: „O, el cântă, acum, la mine, în cvartet”.

        Aceasta îmi impuse foarte şi priveam cu mirare şi cu admirare la frumosul, tinerelul băiat. El a şi ţinut ce pro­mitea: l-am auzit, în 1880 şi în 1890, de multe ori, în serile de muzică de cameră, pe care le aranja, asupra cărora voi mai reveni”.

        Cam pe la 1883, Josef Hellmesberger-fiul[5] veni la Cernăuţi cu cvartetul său de coarde şi dete un concert admirabil. Cu prilejul acesta, între­bând Goian de vioara de la Lembock, Hell­mesberger i-o arătă – era chiar vioara pe care cânta el – şi adăugase că nu ştie un instru­ment mai bun, fabricat în timpul de faţă.

        Cvartetele lui Hellmesberger şi Laub îl în­demnară pe Goian să-şi înjghebe şi el un cvartet de coarde. Câştigă pentru ideea acesta pe un coleg de la universitate, Guslav Egger, violo­nist, mai află, apoi, şi un violist şi un vio­loncelist. Încercară cu Haydn, dar nu reuşiră; nu mergea tactul, în ruptul capului. Mai adăugându-se faptul că locuiau prea departe unui de altul – fiecare în alt district al oraşului – cvartetul se desfăcu de la sine. „Abia în anul 1866, la Cernăuţi, am început să învăţ, cu temei, a cânta în cvartet, continuând, apoi, cu puţine întreruperi, până în ziua de astăzi”.

        Un incident umoristic, de la cvartetele lui Laub:

        Dr. Kahlert, gazda lui Goian, era antise­mit în toată puterea cuvântului şi aversiunea sa în contra jidanilor trecea şi asupra compo­zitorilor evrei, deci şi asupra lui Mendelssohn. Pe de altă parte, era un adorator pasionat al lui Mozart. La una din audiţiile lui Laub, a cărei programă se alcătuia din cvartete de Haydn, Mozart şi Beethoven, se făcu o schimbare ne­aşteptată, executându-se, în loc de Mozart, „Cvartetul în D-dur”, de Mendelssohn. A doua zi, Kahlert, vorbind cu Goian şi Helm, era încântat de frumuseţea cvartetului de Mozart; mare i-a fost perplexitatea când află că auto­rul compoziţiunii care-l entuziasmase atât de mult era… urgisitul de Mendelssohn!

        În cursul anilor, se dezvoltă la Goian şi un interes foarte viu pentru concertele orchestrale, îndeosebi cele ale filarmonicilor, care, încă de pe atunci, erau orhes­tra cea mai celebră din lume. Concertele aceste aflau loc în teatrul de la Kartnerthor, la amiază. Cei doi prieteni, Goian şi Helm, se postau, de dimineaţă, la intrarea teatrului, ca să-şi cuce­rească un loc, de 40 cruceri, pe galeria a cincia, care era locul unde se adunau adevăraţii amatori de artă, muzicienii şi recenzenţii.

        „Era foarte interesant a observa atitudinea lor în decursul producţiunilor. Mulţi din ei şedeau, cu o partitură, întinsă pe parapetul galeriei, şi urmăreau compoziţiunea notă cu notă, iar sim­ţirea lor muzicală se exprima în trăsăturile feţei; la orhestră nu se uitau defel, ci priveau ne­clintit în note. Helm cunoştea pe unii din aceşti entuziaşti ai artei şi-mi spunea numele lor; una din personalităţile cele mai marcante era contele Laurencin, un muzicograf şi recen­zent destoinic; mic la sfat, şedea ca ascuns după partitura mare şi groasă, în care se adâncea, în decursul executării compoziţiunilor. Şi sexul gingaş era bine reprezentat între entuziaştii aceştia”.

        Artiştii executanţi, 100-120 la număr, cântau cu o precizie şi fineţe fără seamăn, toţi ca unul, toate arcuşurile mişcându-se deo­dată în sus şi în jos, cu aceeaşi nuanţă, acelaşi colorit în ton. La concertele acestea, s-au execu­tat simfonii de Beethoven (D-dur, C-moll,  F-dur, „Pastorala”, „Eroica”; „A noua”), de Haydn (în D-dur şi cea cu timpanul), o simfonie de Robert Schumann, „Invitarea la dans” a lui Weber, admirabil instrumentată de Hector Berlioz, „Marşul lui Rakoczy”, instru­mentat de acelaşi Berlioz, o simfonie a dirijorului vienez Esser, apoi un concert dublu al cele­brilor flautişti, de la orhestra Operei Curţii, fraţii Doppler.

         Dirijorul concertelor filarmonice era eminentul Otto Dessoff.

        Alte concerte simfonice erau cele ale Societăţii amatorilor de muzică, sub con­ducerea lui Johann Herbeck; ca membru al orhestrei societăţi, Goian avea intrare gratuită. Auzi, aici,  „Messias”, de Händel, „Pasiunea, după Evanghelia lui Matei”, de Bach, „Kamarinskaja”, de Glinka, „Missa cea mare” în D-dur, de Beethoven. Dar pe atunci îi lipsea încă pregătirea pentru a înţelege deplin frumuseţea acestor opere grandioase, îndeosebi pe ale lui Bach şi Händel; mai târziu, Bach îi fu un studiu de predilecţie şi „un izvor de plăcere a cea mai curată”.

        „Mare plăcere îmi făcură „Creaţiunea” şi „Anotimpurile” de Haydn, care se executau alternativ, o dată pe an, pare-mi-se în Teatrul Curţii; „Anotimpurile” le-am auzit de două ori, „Creaţiunea”, o dată. Executarea era perfectă, deşi orhestra nu se compunea din elemente stabile, ci, pe cât ţin minte, din per­soane invitate anume, între care şi mulţi dile­tanţi; părţile de solo, însă, le ţineau cântăreţi şi cântăreţe excelente. Venitul curat… era des­tinat pentru un fond de pensii pentru muzicieni.

        La producţiunile acestea, precum şi la concertele filarmonicilor şi ale societăţii ama­torilor de muzică, Hellmesberger cânta la pupitrul întâi al primiştilor. Neuitat i-a rămas concertul Clarei Schumann, în iarna anului 1866; ea cântă, atunci, din compoziţiunile nemuritorului său soţ şi o sonată de Beethoven.

        „La drept vorbind, era primul concert de pian la care asistam; fie împrejurarea aceasta, fie veneraţiunea pentru soţia unuia dintre compozi­torii cei mai celebri sau măiastra executare, destul că eram entuziasmat.. Va fi contribuit mult şi apariţia exterioară a concertistei; ea apăru naturală, modestă şi cântă tot pe atât de simplu şi natural, cu dicţie plină de înţeles şi de sentiment. Îmi făcea impresia ca şi cum ar jeli după soţul său şi şi-ar exprima simţirea executând creaţiile sale. La concertul acesta coopera şi neuitata cântăreaţă, de la Operă, Dustmann; a fost ceva nespus de graţios la vedere, când apăru ea, cu Clara Schumann, pe podium, mână în mână, întâmpinate de entuziasmul publicului”.

        Numai o dată în viaţă l-a mai en­tuziasmat un pianist, şi anume Alfred Grunfeld, cântând, în 1904 sau 1905, chiar la Goian, acasă, în Suceava; de altfel, mărturiseşte că nu simţea vreo atracţie deosebită pentru pian, nici chiar dacă cânta un artist de frunte: admira doar, dar nu era încântat. Explicarea faptului acestuia o găseşte în prea marea răspândire a pianului.

        În toamna anului 1865, agentura Ulmann aranjă o serie de concerte ale celebrei cântăreţe de coloratură Carlotta Patti, împreună cu violonistul Henri Vieuxtemps, pianistul Jaell şi violoncelistul Piatti. Concertul întâi începu cu trio în moli, de Mendelssohn, executat într-un mod cum nu l-a mai auzit decât încă numai o dată, pe la finea anilor 60, când Carlotta Patti a concertat la Cernăuţi, cu Auer (vioară) şi Wilmers (pian). Încât despre celebra Patti, „ea excela prin agilitate stupendă a laringelui, prin vocea curată ca sunetul de clopot, ajungând până la tonurile cele mai înalte, până la F; dar cântarea ei era fără viaţă, fără expresie, şi faţa-i rămânea rece ca marmora. Numai la „Cântecul râsului”, ajuns celebru prin ea („c’est l’histoire amoureuse autant que fabuleuse d’un jeune fierabras-ha-ha ha-ha-ha), artista prindea viaţă; ca prin farmec, atitudinea i se schimba, devenea oarecum mobilă, vioaie şi expresia feţei oglindea simţirile de veselie corespunzătoare cu textul”.

        Caracteristică pentru umorul vienez e o farsă cu titlul „Die falsche Patti”, care se juca la „Theater an der Wien”, chiar pe timpul acestei serii de concerte.

        Subiectul e următorul: Într-un oraş mic, de provincie, sosesc patru „artişti ambulanţi”’; unul dintre ei propune să dea, în crâşma unde au tras, un „concert Patti”. Se distribuie rolurile, cei patru având să înfăţişeze pe Patti, Vieuxtemps, Piatti şi Jael. Urmează nişte calambururi pline de haz, în dialectul vienez, care, bineînţeles, nu se pot traduce. La concert, „artiştii” apar în masca şi ţinuta celor patru celebrităţi; se cântă, într-adevăr, întâi trio-ul de Mendelssohn, cât se poate de fals, iar publicul, care se află tot pe scenă, aplaudă frenetic. Patti sta pe două podiumuri, puse unul peste altul, ca semn „cât de sus ajun­ge Patti”. Rolul ei îl juca comicul Swoboda; el apărea, în aceeaşi toaletă şi cu aceeaşi expre­sie indiferentă a feţei, se urca pe cele două podiumuri şi cânta, apoi, în falset „Cântecul râsului”, într-un mod foarte reuşit, imitând-o întocmai pe Patti.

        Carlota Patti şedea în loja din pro-scenă şi se mira foarte, văzându-se pe scenă. Producţiunea se întrerupea, însă, pe neaşteptate, căci unul din public recunoştea în „Patti” pe fiul său, care fugise; „Patti” coboară şi urmează împăcarea între tată şi fiu.

        Cam pe la 1865, concertă în Viena contrabasistul Bottesini; Goian n-a fost la concer­tele lui, căci instrumentul acesta nu-l interesa; îl aminteşte, însă, din cauza unei recenzii elogioase a eminentului profesor Eduard Hanslick, care caracteriza arta lui Bottesini, zicând, în felul său spiritual: „E ca şi cum s-ar juca un urs cu viorile”.

        Recenziile acestui critic competent le citea Goian, totdeauna, cu mare interes, îndeosebi când era vorba de producţiuni la care asistase şi el, iar lectura lor contribuia foarte mult la înţelegerea mai deplină a celor auzite.

        La Operă mergea mai rar, decât la cvarte­te şi la concertele orchestrale, deşi reprezentă­rile erau magistrale, Opera dispunând de puteri excelente: damele Dustmann, Bettelheim, Destin, Tellheim şi domnii Ander, Beck, Mayerhoffer, Draxler, Walter. Cauza o găseşte în elementul scenic şi dramatic al operei, care nu-l lăsa să guste deplin farme­cul muzicii. Totuşi, era o operă care-l intere­sa mult: „Fidelio”, de Beethoven.

        Înţelegând şi simţind, acum, frumuseţile muzicii clasice, dorea să cunoască deplin şi creaţiunea aceasta, una din cele mai mari şi mai însemnate „a maestrului, pe care, până acum, încă nu l-a ajuns altul”. De aceea, în 1864 şi 1865, a fost de vreo şase-şapte ori la opera aceasta, în care excelau doamna Dustmann şi tenorul Ander. Din cele­lalte opere, a mai văzut „Norma” „Trovatore”, „La dame blanche”, „Lucia”, „La fille du re­giment”, „Postillon de Lonjumeau”, „Dinorah”, „Robert”, „Don Juan”, „Zauberflote” şi „Pro­fetul”.

        Ca şi la concertele simfonice, şi la ope­ră locul lui era galeria a patra sau a cincia, unde iar putea observa pe amatorii de muzică, studiind partiturile ce le aveau înainte şi pri­vind, numai din când în când, la scenă.

        „Pe timpul meu, urmau mulţi tineri din Bucovina la Universitatea din Viena; pe atunci, s-a fost deschis în Suceava gimnaziul fondului religionar gr. or. şi, pe spesele fondului acestuia, studiau mulţi tineri compatrioţi la Facultatea filozofică; de asemenea, erau şi mulţi tineri Ro­mâni din România, Ardeal şi Banat. Între Ro­mâni, de care, bineînţeles, ne ţineam şi noi, Bucovinenii, era mare prietenie şi solidaritate; aveam cafeneaua noastră, pe „Wollzeile”, lângă Universitatea cea veche, „Cafe Bader”, unde ne vedeam în fiecare zi. De altfel, cei care lo­cuiam în Districtul III îi vizitam, tot la două săptămâni, pe amicii şi compatrioţii noştri din Districtele VIII şi IX, şi viceversa, dându-ne în­tâlnire în restaurantul „Riedhof”, în berăria lui Dreher, vara – la „Cerbul castaniu”, în Prater, unde, cu puţină băutură, petreceam ceasuri plă­cute. Între noi se afla şi Bucovineanul Ştefan Nosievici, care urma la Facultatea filozofică şi se pregătea pentru o profesorat la gimna­ziul amintit. Era mare amator al muzicii; el ne propuse să alcătuim un club de cântare, iar noi primirăm cu mare bucurie.

        Aveam în mijlocul nostru un tenor bun, Niculae Pop, şi un bas, Pantelimon (zis şi Pandeli) Dima, amândoi Români ardeleni şi auditori la universitate. Hotărârăm locuinţa compatrio­tului şi bunului meu prieten Iancu de Zotta pentru încercările noastre muzicale şi, astfel, începu aice o viaţă socială şi muzicală, la care luau parte aproape toţi Românii, unii cântând, ceilalţi ascultând.

        Nosievici era autodidact, cânta numai la ghitară, dar, având predilecţie deosebită, făcuse studii muzicale, câştigânduşi ceva cunoştinţe teoretice. El aranjă câteva cântece poporale pentru cvartet vocal, le exer­cită cu noi şi, după câteva încercări, ajunse­răm să cântăm binişor. Aceste deprinderi muzicale ne făceau bucurie mare, atât la repetiţii, cât şi la chefurile noastre studenţeşti.

        Aflându-ne, odată, în pivniţa ,,Bockkeller”, în Nussdorf, petreceam în ticnă, la paharul cu bere, şi cântam, fără nici o pretenţie, cântecele noastre. Caracterul exotic al muzicii româneşti, necunoscut, până atunci, publicului vienez, se vede că făcu impresie asupra celor din jurul nostru, căci cei ce şedeau mai aproape erau de tot liniştiţi şi ascultau cu luare aminte corurile şi soliştii noştri şi, deodată, doi domni veniră la mesele noastre; unul din ei ne ţinu o voroavă întreagă, exprimând, pare-mi-se în numele unei reuniuni germane de cântare, care era de faţă, recunoştinţa şi bucuria sa pentru cântarea noastră excelentă (?) şi pentru corurile frumoa­se şi interesante; urmară prezentările, apoi petrecurăm laolaltă, în ticnă şi voie bună.

        Progresele noastre muzicale le întrebuinţam şi la serbarea de ajunul Anului Nou, pe care o aranja tinerimea academică română, an de an, în seara de 12 Ianuarie nou, în saloanele hotelului „Schwarzes RoB” (Leopoldstadt) şi la care erau invitaţi notabilii români, deputaţii din parlament, proprietarii mari, cari petreceau în Viena, şi unii comercianţi români cu vază.

        La aşa un ajun, în 1865, Nosievici exercitase cu noi un cor umoristic „Kir director”, în care Pandeli Dima cânta cu vervă rolul prin­cipal; corul acesta plăcu foarte mult şi-l cân­tam adesea, şi mai târziu, cu mare plăcere.

        Ta­lentul muzical al lui Nosievici era remarcabil; ne-am întâlnit, apoi, iar, după câţiva ani, în Su­ceava, unde eu ajunsesem adjunct la tribunal. Am intrat, atunci, în Reuniunea de cântare, înfiinţată de Nosievici, cor mixt, şi împreună lu­am parte vie la viaţa muzicală din Suceava[6].

        O variaţie plăcută, în mijlocul preocupări­lor de muzică înaltă, o ofereau şi cântăreţii populari vienezi, cu cântecele lor melo­dioase, când duioase, când umoristice; între aceştia, cei mai vestiţi erau Nagel şi Amon. „Publicul se amuza de minune; cântau toţi, în gura mare, refrenele şi-şi manifestau entuzias­mul, bătând din picioare şi din palme, până şi damele. Adesea, se întâmpla că, la sfârşitul producţiunii, unul dintre auditori se urca pe podium şi se producea la pian sau pe vioară; cei­lalţi, după cum era şi calitatea producţiunii, îl aplaudau sau îl râdeau şi-l sileau să părăsească scena. Aşa a păţit-o, odată, şi bunul meu amic şi compatriot, proprietarul mare şi compozi­torul acum adormit întru Domnul, Constantin de Buchenthal; dar el ştiu să scape de încur­cătură, cântând un cuplet dintr-o operetă de Offenbach, prin care îşi câştigă favorul publi­cului”.

        Încă două amintiri vesele:

        Goian venea, adesea, la cafeneaua Bader, ca să se întâlnească cu compatrioţii români, şi-şi aducea şi vioara, de le zicea cântece româneşti. Odată, cum cânta, iarăşi ca de obicei, sosesc vreo 9-10 persoane, de ambele sexe, se aşează în sala de biliard şi ascultă; atunci el, ca să le facă plăcere, începe un „Ländler“. Atâta le-a trebuit, ca să se ridice cu toţii şi, dându-şi mâinile, să întindă danţul; dansară împrejurul meselor de biliard, iar în urmă îi mulţumiră lăutarului improvizat.

        Altădată, în alt local, jucau nişte studenţi unguri, îmbrăcaţi în cos­tume naţionale; doi ţigani făceau muzica, unul cântând melodia, iar celălalt acompaniamentul. Deodată, Goian îi ia primistului vioara din mână şi începe un „csardas“ care produse un entuziasm de nedescris.

        La Viena, auzi şi pe marele artiste Adelina Patti şi Desiree Artöt. Adelina îi plăcu mult mai bine decât soră-sa, Carlotta. „Ea debuta, într-o „stagione” italiană, în „Carl-Theater”; am auzit-o pe ea şi pe minunatul tenor Giulini, în „Bărbierul din Sevilla“ şi în „Somnambula”. Cântăreaţa această mă entu­ziasma cum nu ştiu să mă fi entuziasmat alta”. Pe Désirée Artöt, celebră cântăreaţă de coloratură, o auzi în rolul Margaretei din „Faust“, de Gaunod.

        În 1864 sau 1865, îl auzi şi pe Johan­nes Brams; „Îl văd şi acum: un tânăr im­berb, cu plete lungi, cu faţa roză. Ţin minte numai atât că a cântat, atunci, între altele, şi compoziţiuni de Schumann… Pe atunci, nu bănuiam că, mai târziu, aveam să fiu unul din adoratorii cei mai mari ai creaţiunilor sale muzicale”.

        La baluri şi concerte, admira pe Josef Strauss şi pe frate-său, Johann Strauss, „regele valsului”. În momente de aceste şi-ar fi dorit să fie de faţa soră-sa, Aglae, care era aşa de pasionată pentru Strauss. Pasiunea aceasta o avea şi fratele: „Am mare veneraţiune pen­tru Johann Strauss; opereta sa „Fledermaus“ pentru mine e cea mai frumoasă din toate operetele şi finea actului al doilea, canonul „Brüderlein und Schwesterlein“, mă înduioşează totdeauna, încât abia îmi pot opri lacrimile. E, doar, în canonul acesta o bucată de adevă­rată muzică vieneză, care vorbeşte inimii, plină de sentiment, duioasă şi, în acelaşi timp, veselă, într-adevăr „un zâmbet printre lacrimi”.

        Cu sfârşitul anului 1865, se apropia şi ulti­mul examen de stat şi despărţirea de Viena.

        La 20 Februarie 1866, Goian trecu examenul şi plecă, după câteva zile, la Bucovina, ca să-şi înceapă practica juridică la Tribunalul din Cer­năuţi. „Grea, nespus de grea mi-a fost des­părţirea de draga mea Viena, de tinerii mei colegi, amici şi cunoscuţi, pe care îi ştiam că-mi erau devotaţi din toată inima. Simţeam că se sfârşise cu viaţa fericită, aproape fără de nici o grijă, că acum venea greul vieţii, că nu voi mai fi niciodată atât de fericit, cum fusesem în neuitata Viena. Aceasta o simţeau şi ami­cii, şi colegii cu care mai petrecui încă seara din urmă, care fu de tot tristă. După cuvintele de adio, ce le schimbarăm între olaltă, izbucnirăm cu toţii în plâns, ba încă în plâns cu sughiţ şi cu durere adâncă şi sinceră; ne luarăm rămas bun, de la unii, pe totdeauna”.

 

 

14 Martie 1866 – 30 Septemvrie 1868. Cernăuţi

 

        Viaţa de amploiat nu-i prea plăcu tânăru­lui Goian; adesea, gândurile îl duceau la Viena, la frumoasa libertate de care se bucurase acolo. Dar se împăcă cu soarta, găsind şi la Cernăuţi prilej de a face şi de a auzi muzică. Reînnoi cunoştinţele din copilărie; între acestea, era fos­tul său profesor, Pauer, şi consilierul şcolar Bozdech, care-l ascultase la bacalaureat. Nu se putea ca Goian, care făcuse studii muzicale la Viena, să nu fie primit în orhestra „Societăţii pentru promovarea muzicei în Bucovina” („Verein zur Förderung der Tonkunst in der Bukowina”, zisă, de astfel, „Musikverein”, şi înfiinţată la 1862), şi anume la vioara întâia. Aici, a cântat, mereu, până la 1868, şi, apoi, după reîntoarcerea din Suceava, de la 1874 până la 1875.

        Între membrii orhestrei acesteia se dis­tingeau, cu deosebire, Josef Zwonicek, care cânta la orgă şi la toate instrumentele de coarde, şi violoncelistul Vogel. Societatea „Musikverein” întreţinea, chiar din anul înfiinţării sale, o şcoală de muzică, ai cărei elevi dau examen public la finea anului. Examenele acestea se sfârşeau, totdeauna, cu executarea unei fraze dintr-o sim­fonie de Haydn, Mozart, etc., de către orhestra Societăţii. Se înţelege că simfonii clasice se exe­cutau şi la concertele Societăţii.

        Urmând unei dorinţe vechi, pe care am văzut-o manifestându-se încă la Viena, Goian reuşi să-şi alcătuiască, în iarna anului 1866, un cvartet de coarde, din care făceau parte Zwonicek, la violoncel, un tânăr, Amster, la vi­oara doua, şi un coleg, Em. Rosenzweig, la violă. Dar tot pe atunci îşi înjghebase şi Vogel un cvartet, ai cărui membri se adunau la el, în hotelul „Pajura neagră”, în toată Duminica, după amiază.

        Goian coopera şi aici, începând cu cvartetul în C-dur, de Haydn, pe care nu-l putea uita încă, de pe vremea lui Ferdinand Laub. Cvartetele acestea, la Vogel, urmară regulat, din August 1866, până în Iulie 1868, câte trei ore, în fiecare Duminică. „Exerciţiile acestea consti­tuiau fericirea vieţii mele şi oricât eram de tânăr şi de doritor de petrecere, pen­tru nimic pe lume n-aş fi lipsit de la vreo în­trunire la Vogel”. Aici, cunoscu şi pe concepistul de la Procuratura de finanţe, Dr. Julius Morwitzer[7], care şi el era violoncelist. Soţia sa era o pianistă distinsă, elevă a lui Carol de Miculi. Cu aceşti doi soţi, entuziaşti ai muzicii, legă prietenie strânsă, care avea să ţină pe salon.

        În iarna anului 1867/68, concertă în Cernă­uţi tânărul violonist Gustav Frieman, care tocmai absolvise Conservatoriul din Paris, ob­ţinând premiul întâi: o vioară minunată, nouă, cu inscripţia în litere de aur: „Premier prix du Conservatoire de la musique. Paris, 1865”. Avea un ton admirabil şi tehnică brifantă; a cântat „Romanţa în G”, de Beethoven, „Souvenirs de Moscou”, de Wieniawski, o temă cu variaţiuni de Vieuxtemps şi alte piese de salon.

        Cvartete mai erau şi la fostul profesor al lui Goian, Franz Pauer; aici, primistul era asesorul Lepszy. Uneori coopera şi fiul lui Paur, Emil[8], pe atunci un băiat de vreo zece ani[9], care era menit să ajungă un dirijor ce­lebru; astăzi, trăieşte la Pittsburg, în Pensilvania (America de Nord) şi are un venit de 50.000 de mărci pe an.

        Goian îşi mai aminteşte de un concert al lui, pe care-l dădu, mai târziu, la 1880, când se întorsese de la Mannheim, ca artist la pian şi la vioară. A cântat, între altele, „Suita în E”, de Goldmark, pentru vioară, şi „Concertul pentru pian în G-moll”, de Mendelssohn.

        La 1867, se găsea printre elevii Şcolii de muzică şi Basil Duzinkiewici; avea nu­mai vreo 12 ani, dar, încă de pe atunci, se remarca ca violoncelist de mare talent.

 

 

1868-1874. Suceava

 

        La 1 Octomvrie 1868, Goian trece la Su­ceava, ca adjunct la Tribunal. Sosi aici după o călătorie de 12 ore, cu diligenţa, şi fu pri­mit în mod cordial de noul său şef, Josef Klement, care era şi el violonist.

        Încă din Mai 1868, se afla în Suceava şi Dr. Morwitzer, practicând avocatura; amicii se întâlniră numai­decât şi-şi făgăduiră reciproc să cultive împre­ună muzica, cu tot devotamentul. De la el află despre corul mixt, pe care-l înfiinţase fostul său coleg de la Viena, Nosievici. „În curând mă şi întâlnii cu Nosievici şi se înţelege că am întrat şi eu în reuniunea sa de cântare. Exerciţiile se făceau de două ori pe săptă­mână, în sala de şedinţe a primăriei. Era mi­nune ce ispravă făcuse Nosievici: 50 de cân­tăreţe şi 30 de cântăreţi, la un loc 80 de per­soane! Cântau, acum, coruri mixte şi bărbăteşti, foarte bine, corect şi-şi dădeau multă silinţă să execute cât de precis piano, forte, crescendo etc., urmând viguros indicaţiilor şi intenţiile dirijorului, la care ţineau cu adevă­rată veneraţiune.

        Se cânta, totdeauna, jumătate de oră, iar jumătate de oră se ţinea şcoală; cântam solfegii, deprindeam economia res­pirării, într-un cuvânt, era un instructor model, având şanse să conducă, odată, un cor excelent. Şi trebuie relevat, după cum am amintit mai sus, că Nosievici nu era decât autodidact şi cânta numai pe ghitară; a fost, deci, un merit extraordinar că a dat iniţiativa pentru crearea unui institut muzical, având în vedere scopuri într-adevăr artistice, care, de bună seamă, le-ar şi fi ajuns, dacă nu-l răpea prea curând o boală grea şi haină de piept.

        Şi la Suceava, ca şi la Cernăuţi, Goian a căutat să-şi alcătuiască, cât de curând, un cvar­tet; din acesta făcură parte Dr. Morwitzer (vio­loncel), organistul de la biserica roman-catolică, Wallentin (violă) şi comisionarul Marcus Krämer (violina a II-a).

        În cei cinci ani, cât stătu la Suceava, cântară toate cvartetele de Haydn (83 la număr), apoi cvartele şi trio-urile de Mozart şi Beethoven, de C. P. Groedner, H. W. Veit (cu imnul rusesc) şi un cvartet de H. Esser.

        De la membrii cvartetului acestuia purcese ideea înfiinţării unei societăţi muzicale şi a unei şcoli de muzică. Publicul pri­mi iniţiativa aceasta cu căldură şi, în primăvara sau vara anului 1869, urmă constituirea Socie­tăţii, care avea să cultive muzica instrumentală, deosebindu-se, astfel, de Reuniunea de cântare a lui Nosievici. Goian fu ales prezident şi dirijor al orhestrei, în acelaşi timp se deschise şi şcoala cu Wallentin ca instructor pentru pian, iar unul, Huss, pe cea pentru vioară.

        În toamna anului 1869, se aranjă primul concert al noii socie­tăţi orchestrale, executându-se o uvertură de Reisiger, părţi din „Simfonia în B-dur”, de Haydn, şi coruri ale reuniunii de cântare. A mai ur­mat un concert, apoi societatea adormi, la 1870, odată cu desfiinţarea Reuniunii de cântare, în urma morţii lui Nosievici. Goian rămase iar cu cvartetul, dar şi cu ucenicul lui Moş Niculai, Grigori Vindereu, a cărui amintire o evocă în cele ce urmează, zicând:

        „Era un om frumos, inteligent, cu maniere fine; niciodată nu era supărător, totdeauna mulţămitor, fie şi pentru un dar cât de mic. Avea tehnică frumoasă, deşi nu tocmai deplin dezvoltată; îl tulbura nervozitatea, care se ma­nifesta mai ales în anii din urmă, stricând efec­tul, mai ales la compoziţiuni line. El ştia încă întreg repertoriul lui Picu. Mie îmi cânta, cu taraful său, de Paşti, de Crăciun şi de Anul Nou; la prilejuri de acestea, luam şi eu vioara mea, de cântam, cu Grigori şi cu oamenii săi, cântecele care îmi erau mai dragi, reamintindu-mi de anii copilăriei.

        Capela aceasta, fiind uni­ca în Suceava şi jur, era foarte căutată: baluri, serate, onomastice şi alte petreceri nici că se puteau închipui fără Grigori; îl chemau în toate părţile, fie în oraş sau la ţară. Se înţelege că el cânta mai ales dansuri, foarte bine, cu multă vervă; cânta şi „Carnavalul în Veneţia”, dar variaţiunile şi le potrivise după ştiinţa sa, căci era autodidact şi nu ştia notele.

        În anii 1868/69 şi 1870, pe când se construia calea ferată Cernăuţi-Iaşi, se aflau în Suceava mai mulţi En­glezi, ca antreprenori, şi mai mulţi Poloni din Galiţia, ca tehnicieni. Mai ales Britanii ascultau cu mare plăcere ariile româneşti. Ca să se poată bucura în voia inimii de plăcerile mu­zicale, dar şi de cele luculice, Englezii hotărâră, pentru convenirile lor, localul de dejun al magaziei de coloniale Samuel Gewölb; în toată după amiaza, după ce-şi isprăveau lucrul, se adunau toţi Englezii, acolo, şi venea şi Grigori, cu taraful său, având ordin odată pentru tot­deauna. Se înţelege că mai venea şi altă lume, şi apoi începea a curge în pocale vinul de Ale şi Porter, şi cei de faţă se desfătau la sunetele muzicii româneşti. Nu mai încape vorbă că convenirile acestea erau foarte profitabile pentru Grigori, căci adesea căpăta câte un galben, mai ales de la Briţii cei totdeauna generoşi”.

 

 

Cernăuţ. 1874-1885

 

        La 11 Aprilie 1874, Goian soseşte la Cer­năuţi, fiind permutat la Tribunalul de aici. Se­zonul muzical se sfârşise, dar el găsi, în curând, prilej de a face muzică, în familiile George cav. de Flondor şi Victor baron Stârcea, apoi Victor Korn, Rotenberg, Gerlach şi Ambros.

        În Septemvrie 1874, vine la Cernăuţi noul director de muzică Adalbert Hrimaly. „O eră nouă avea să înflorească prin acest băr­bat eminent în viaţa artistică a ţărişoarei noa­stre… Şcoala Societăţii „Musikverein”, con­dusă de el, ca profesor de canto, de vioară şi pian, mai apoi şi de teorie muzicală, produse un număr mare de puteri tinere, care aveau să răs­pândească roadele studiului lor mai departe, în patrie, şi chiar peste hotarele ei; produse şi o societate întreagă de elevi entuziaşti, prin al căror devotament s-au putut executa, apoi, opere muzicale însemnate; ea produse şi un cerc de admiratori şi amatori, cărora li se datorează asi­gurarea mijloacelor materiale, care erau de lipsă, pentru reproducerea acestor opere muzicale şi pentru existenţa societăţii   filarmonice”.

        Astfel, Goian se simţi fericit că i-a fost dat să se numere printre prietenii cei mai buni ai acestui bărbat şi să coopereze cu el şi sub conducerea lui, timp de 11 ani, la promovarea muzicii în Bucovina.

        „Durere, din Iunie 1908, Hrimaly numai e printre cei vii”.

        Îndată după sosirea lui Hrimaly, se şi în­cepură repetiţiile de orhestră. Pentru concertul întâi, care s-a dat la 12 Ianuarie 1875, Hri­maly a ales: „Suita în formă de canon”, de I. O. Grimm, „Gesang der Geister über den Wassern“, de Schubert (cor bărbătesc cu orhestră) şi „Sere­nada nr. 3”, de Robert Volkmann.

        Publicul era entuziasmat, faima lui Hrimaly era întemeiată şi, de aici, înainte, merse crescând. Goian dă, apoi, o listă a operelor celor mai mari concerte, care s-au executat, de la 1875, până la 1902, sub conducerea lui Hrimaly: Händel, „Concert pentru instrumente de coarde” (1875), Mandicevschi, „Liturghie românească” (1876), Robert Fuchs, „Serenadă pentru orhestră de coarde” (1876 şi 1877), Beethoven, „Tripple-Concert”, Mendelssohn, „Lorele”, Schumann „Paradies und Peri” şi „Der Rose Pilgerfahrt“ (1879), Astorga, „Stabat mater”, Mozart, (1880), Gouvy, „Requiem“ (1881), Mandicevschi, „Der Harmonie Gewalt” (1882, sub conducerea compozitorului), Max Bruch, Frithjof, Rossini, „Stabat mater”, Mozart, „Requiem” (toate în 1883), „Messias”, de Händel (1885), Hrimaly, „Der verwunschene Prinz”, operă (la 1887, reprezentată de 3 ori), Beethoven, „Simfonia a IX-a” (1902)[10]. Goian a cooperat la toate, afară de cele două din urmă, aflându-se, de la 1885, înainte, iar la Suceava.

        Câştigându-şi tot mai multă rutină, Goian ajunsese la un rol conducător între violoniştii orhestrei, încât Hrimaly îi zicea „maestru de concert”.

        „La 1874, fu ales prezident al Societăţii filarmonice baronul Victor Stârcea, pianist excelent şi adorator al lui Johannes Brahms. De la el purcese îndemnul de a se cultiva şi muzica de cameră. Urmând îndemnului acestuia, înfiinţară Leon Koffler, împreună cu Hrimaly, Societatea de cvartete, din care Goian făcu parte, la violina a doua, Basil Duzinkiewicz, la violoncel, iar Hrimaly, la violă. Vioara primă o ţinea Koffler, care-şi făcuse stu­diile muzicale la Paris, ca elev al lui Alard. Koffler mai avea şi meritul de a-l fi adus pe Hrimaly în Bucovina.

        În Noiemvrie şi Decem­vrie 1874, noul cvartet aranja patru serate de muzică de cameră, executând cvartete şi trio-uri de Hayen, Mozart, Beethoven, Schubert, Brams şi Schuman. Ca pianişti, cooperară: ba­ronul V. Stârcea, S. Warteresievicz, domnişoara Emma Emery (astăzi concertistă în Philadelphia) şi, la cea din urmă, chiar Carol Miculi.

        Producţiunile aceste avură succes mare, publicul era încântat; în curând cvartetul ajunse favoritul amatorilor de muzică, care se întreceau de a-i invita pe cei patru. „Veni, apoi, un timp, de făceam muzică, mai multe seri în şir, la diferite familii; într-o zi, trebuirăm să cântăm chiar în două locuri: de la 3-7, după amiază, şi, apoi, de la 8 ad infinitum”.

        Unul din cei ce au contribuit mai mult la creşterea interesului şi a simpatiilor pentru noul cvartet, şi anume prin recenzii pline de entuziasm, fu generalul Maximilian von Baumgarten, pe care Goian îl aminteşte, cu mulţămită şi veneraţiune.

        Din cele patru serate, amintite mai sus, succesul cel mai mare îl avu ultima, cea din 14 Decemvrie 1874, la care celebrul Carol Mi­culi stârni un entuziasm nespus, prin „Cvintetul cu pian”, de Schumann. „În urma producţiunii acesteia, fie din entuziasm pentru Miculi sau pentru minunata compoziţiune, se născu, deodată, un adevărat cult pentru această capodoperă… Toţi şi toate voiau să cânte „Cvintetul” de Schumann”. Astfel, cei patru trebuiră să-l cânte mereu, cu diferiţi pianişti şi pianiste, până ce ajunseră să-l ştie pe dinafară.

        Sub conducerea lui Hrimaly, care, de la o vreme, trecu la violina primă, fiind şi violonist excelent, membrii cvartetului îşi dobândiră atâta rutină, încât odată îndrăzniră să execute un cvartet de Beethoven, cu o singură repetiţie; nostim a fost că un domn i-a felicitat pentru munca depusă cu studiul acestui cvartet.

        La stăruinţa lui George cav. de Flondor, cvartetul s-a şi fotografiat, fiecare cu instrumentul său.

        Aflând Hrimaly că Flondor cântase, în ti­nereţe, şi la flaut, nu s-a lăsat, până ce nu-l în­duplecă să cânte solo, în „Serenada”, de Beetho­ven, pentru flaut şi orhestră, care s-a executat la 29 Mai 1876. În felul acesta ştia Hrimaly să îndemne şi să utilizeze toate puterile dis­ponibile, tineri şi bătrâni.

        Prin moartea lui Flondor, care urmă, în cu­rând după acestea, tinerii muzicanţi pierdură pe unul dintre sprijinitorii cei mai devotaţi ai năzuinţelor lor. Între altele, el stăruise să câş­tige, pe seama membrilor cvartetului, instrumente excelente, de provenienţă italiană: astfel, lui îi datora Goian posesiunea unei viori excelen­te, fabricată de măiestrul Josif Guarneri, „filius Andreae”, din anul 1702; pe calea unei subscripţii printre marii proprietari şi prin­tre amatorii de muzică din Cernăuţi, adună suma de 1.000 florini, din care i se făcu cadou lui Hrimaly o vioară admirabilă Stradivarius; pentru Societatea filarmonică, câştigă un violon­cel de Carlo Bergonzi, iar pentru Duzinkiewicz, unul de Grancino.

        Audiţiile de muzică de cameră urmară regulat, an de an, de la 1875-1885, cooperând Goian la cele mai multe din ele. El dă, şi aici, o listă a pieselor executate şi a executan­ţilor, domni şi dame din societatea cernăuţeană; damele erau. aproape de-a rândul, eleve ale lui Hrimaly. La producţiunile acestea, Goian figura, de obicei, „chevalier servant”, con­ducând damele la podium şi înapoi, întorcând foile notelor şi salvând, adesea, cu un gest discret, situaţia, când se întâmpla ca o tânără debu­tantă să deraieze din tact. În punctul acesta din urmă îşi câştigă un fel de renume, încât, de la o vreme, respectiva domnişoară sau ma­ma ei, sau amândouă, se rugau, dinainte, de „concursul domnului Goian”.

        „O urmare firească a eminentei activităţi a lui Hrimaly a fost că Cernăuţul dobândi, în curând, renumele de oraş muzical, ceea ce fu un îndemn pentru multe celebrităţi artis­tice de a se produce aice”. Concertele acestea aveau, totdeauna, succes mare, material şi mo­ral.

        Astfel, au concertat în Cernăuţi: Carlotta Patti, cu violonistul Auer, pianistul Willmaers şi un violoncelist; pianistul Joseffi, pianistele Vera Timanoso şi Anette Essipou; ma­rele virtuos la pian Anton Rubinstein, în Ianuarie 1879; Eduard Kemeny, violonist; violonistul Henry Wieniawski, care cântă admirabil fantazia sa din „Faust” şi un pre­ludiu de J. S. Bach; violonistul Dengremont Maurice, un băiat de vreo 15-16 ani; soprana Désirée Artöt; cvartetul vocal al „Damelor suedeze”; surorile Thérèse şi Marie Seidel (vioară şi pian); surorile Bulewski, tot pian şi vioară, care, fiind Polone, avură concursul entuziast al Societăţii polone din Cernăuţi, de altfel însă compensau insuficienţa tehnică prin frumuseţea ochilor; vio­loncelistul Ernesto Sivori, cel din urmă con­temporan al lui Paganini, executând excelent compoziţiile dificile ale marelui virtuos (acesta era singurul violonist, căruia îi îngădu­ia municipalitatea oraşului Genoa să cânte, la sărbători mari bisericeşti, pe vioara lui Paganini, „Guarneri del Gesu”, care se păstrează, aco­lo, ca relicvă); violonista Olga Grigorowicz, de origine din Bucovina, absolventă a Con­servatorului din Praga; a concertat, la Cernăuţi, la 1876 cu „Trilul diavolului”, de Tartini, şi „Morcean de salon”, de Vieuxtemps, şi, la 1879, cu „Legenda” lui Wieniawschi şi „Dans un­guresc”, de Brahms. „Era o violonistă emi­nentă, cânta cu mult sentiment, având tehnica dezvoltată cu multă fineţă, ton frumos; ea poseda o vioară foarte frumoasă, recunoscută ca veritabilă, de Jacob Stainer”. Mai târziu, s-a aşezat la Geneva, ca concertistă şi profesoară de muzică, unde a şi vizitat-o Goian, în 1894 şi 1895, cu prilejul călătoriei sale în Şviţera, întreţinând cu ea relaţiuni de prietenie.

        În 1882, concertează, la Cernăuţi, pianista L. Schwarz, elevă a lui Carol Miculi, împreună cu prof. Garbicz, din Leov (canto).

        La 9 şi 14 Aprilie 1872, concertează cele­brul cvartet florentin, compus din Jean Becker, Enrico Masi, Luigi Chiostri şi Luis Hegeszy, executând cvartete de Haydn, Beethoven, Mendelssohn, Rubinstein şi Schumann, şi făcându-l pe Goian să-şi reamintească de Laub şi Hellmesberger, căci, de atunci, nu mai auzise muzică de cameră, executată cu atâta perfecţiune.

        Din incidentul nunţii de argint a perechii domnitoare (24 Aprilie 1879), Societatea filarmonică aranjă un mare concert festiv, la care cooperă şi o tânără cântăreaţă de operă din Viena, Mitzi Aussenegg, cu aria Elisabetei, din „Tannhäuser”, şi „Loreley”, din fragmentul cu acelaşi nume, de Mendelssohn. Artista mai petrecu, apoi, câteva zile în Cernă­uţi şi se introduse în societatea de aici, care o primi cu multă simpatie, căci era „sinceră, familiară, prietenoasă, frumuşică, adevărat tip vienez”. Astfel, şi pentru Goian, cunoştinţa cu ea fu una din amintirile cele mai frumoase ale vieţii sale.

        La 1880, veni la Cernăuţi cântăreţul vienez Gustav Walter şi dădu două concerte cu „lied”-uri de Franz Schubert. Şi acest artist era invitat în familiile amatorilor de muzică, şi tocmai la un prilej de felul acesta i s-a în­tâmplat lui Goian un „qui pro quo de tot amuzant”.

        Într-o bună dimineaţă, primeşte el un bilet cu următoarele şire: „Mult stimate domnule de Goian! / Domnul Walter ia, astăzi, masa la noi, faceţi-ne plăcerea de a veni la ora 1. / Cu deosebită stimă / Ana”.

        Goian, ştiind că ba­ronul Victor Stârcea avea obiceiul de a invita artişti la dineuri şi serate, presupuse că Ana trebuia să fie baroneasa şi se „înfiinţă” chiar la orele 12. Dar, la intrare, nu văzu nimic festiv, iar baroneasa se arătă surprinsă. Baronul nici nu era acasă şi veni abia la 1 şi 45. În sfâr­şit, lucrul se lămuri: dineul era la doamna Anna Hrimaly! Se înţelege că Goian se grăbi, acum, într-acolo; i se făcură reproşuri pentru întârziere, apoi urmă mare ilaritate, când îşi povesti păţania.

        Între artiştii străini, care au concertat la Cernăuţi, până la 1885, mai e amintit celebrul pianist Alfred Grünfeld (3 Mai 1884).

        Dacă Goian a fost un membru remarcabil al Societăţii filarmonice, ca executant, a făcut parte şi din conducerea ei, ca secretar, iar apoi, de la 1884, ca viceprezident. Societatea a recunoscut zelul şi însufleţirea ce o depunea în activitatea sa, conferindu-i, la 1885, din in­cidentul plecării sale din Cernăuţi, calitatea de membru onorar.

        Manuscriptul ne povesteşte, apoi, despre două întreprinderi nereuşite ale societăţii: aran­jarea de concerte de promenadă şi înfiinţarea de cursuri gratuite pentru instrumente de suflat. Concertele de promenadă aveau să popularize­ze muzica în păturile cele mai largi, dar nu s-a dat decât unul singur, într-o Duminică, după amiază, la 7 Aprilie 1879, cu preţul de 20 de cruceri de persoană; cu toate condiţiile acestea atât de favorabile, abia de au fost ocu­pat două rânduri de scaune.

        O dată importantă în istoricul societăţii e anul 1877; căci atunci şi-a putut inaugura edi­ficiul propriu, ridicat din iniţiativa şi prin stă­ruinţa însufleţită a notarului Dr. Karl Wexler, de la care de altfel a şi purces chiar ideea înfiinţării societăţi, la 1862.

         „La 20 Septemvrie 1880, oraşul Cernăuţi avu parte de o bucurie mare, neuitata vizită a M. S. Împăratului Francisc Iosif I.

        Pentru seara acestei zile memorabile, Hrimaly luase în vedere o serenadă. Comitetul Societăţii invitase toate reuniunile de cântare din Bucovina să ia parte la omagiul proiectat. În adevăr, au şi sosit la Cernăuţi delegaţii de la toate reuniunile de cântare, alcătuind, îm­preună cu Societatea corală din Cernăuţi, un cor impozant, de vreo 120 de cântăreţi; se înţelege de la sine că am luat parte şi eu, în persoană, la această manifestare. Cântăreţii merseră, cu conductul impozant de torţe, în fata Palatu­lui Guvernului Ţării, unde rezida Împăratul, apoi cântarăm imnul împărătesc şi „Mein Österreich“.

        Împăratul apăruse pe balcon, într-un vifor de urale frenetice a mii şi mii de oameni.

        După executarea corurilor, Maiestatea Sa îl chemă pe directorul Hrimaly, în sus; după cum ne-a povestit Hrimaly, în urmă, Împăratul mulţămi pentru omagiu, se informă despre cultivarea artei muzicale în Bucovina, întrebând, îndeosebi, dacă arta e sprijinită de reprezen­tanţii guvernului, întrebare la care Hrimaly răspunse afirmativ; o privire a şefului ţării îi mulţumi pentru acest răspuns. Apoi M. S. îi întinse mâna lui Hrimaly şi-l demise prea-graţios”.

        Mai târziu, Hrimaly a fost decorat de două ori.

        Goian îl admira pe Hrimaly ca primist al cvartetului, dar şi ca solist; pe de altă parte, îşi dădea seama de insuficienţa sa proprie, atât în ce priveşte tehnica arcuşului, cât şi a degetelor. Îl rugă, deci, pe Hrimaly să-i dea lecţii, dar acesta refuză, îndemnându-l să studieze singur, mai departe. Îndemnul acesta prinse şi, astfel, din toamna anului 1880, îl vedem pe Goian muncind, cu stăruinţă, luni, ba chiar ani de-a rândul, la studiul compoziţiile cele mai dificile, precum concertele de Mendelssohn, Rode şi Viotti, şi la studiile lui Kreutzer, „pâinea cea de toate zilele a violonistului”, cum zice el. În chipul acesta, ajunse, pe încetul, să aibă ton mai puternic şi mai multă agilitate în degete şi reuşi să cânte chiar concertul de vioară al lui Beethoven şi cel de Max Bruch, în Gmol.

        În 12 Februarie 1882, Goian cooperă, îm­preună cu Duzinkievicz şi domnişoara Buberl, la un concert în Storojineţ, aranjat de prefectul Nicu Balmoş, în folosul „Crucii Roşii”.

        Un incident dramatic din viaţa lui Hrimaly: Plecând el, în vara anului 1881, după cum îi era datina, în vilegiatură la Lăpuşna, se pierdu din trăsură, pe drumul deluros de la Camena, minunata sa vioară Stradivarius, pe care o primise cadou, înainte cu un an. Ajuns la Storojineţ, Hrimaly îl înştiinţă telegrafic pe George cav. de Flondor despre pierdere. Acesta veni dezolat la Goian şi-i împărtăşi faptul; nu-i putea ierta păgubaşului atâta uşurătate de minte. Goian se duse, pe loc, la co­mandantul jandarmeriei ţării, Goy, rugându-l, cu insistenţă, să pună în mişcare jandarmeria, ca nu cumva să ajungă vioara în Rusia, unde asemenea instrumente se plăteau foarte scump. Goy era un funcţionar zelos şi, din fericire, mai era încă şi el însuşi violonist, ştia, deci, ce înseamnă numele Stradivarius; de aceea, se făcu luntre şi punte, ca să afle vioara şi, într-adevăr, silinţele sale avură succes, căci numai câteva zile în urmă vioara fu adusă de un jandarm la tribunalul penal. O aflase un văcar, pe când îşi păştea vitele lângă drum, şi o ascunsese, deocamdată, în coliba sa, până Duminecă, când avea să meargă în sat; jandarmii îl întâlniseră tocmai când se ducea cu vioara la primărie. Imediat, Goian îi depeşă lui Hrimaly şi plecă la Lăpuşna; de bucurie şi fericire, cei doi amici se îmbrăţişară.

        La sfatul lui Goian, Hrimaly vându, apoi, vioara aceasta frăţâne-său, Ioan, director al Conservatoriului din Moscova, cu preţul de 6.000 florini, iar acesta, la rândul său, pare s-o fi vândut, apoi, cu 7.000 de ruble, ba, după altă versiune, chiar cu 14.000 de ruble. Şi Goian declară că nici chiar preţul din urmă n-ar fi fost prea mare…

        În Iunie 1881, Goian plecă la Karlsbad, pentru restaurarea sănătăţii sale zdruncinate. Aici, admiră excelenta capelă a lui Labitzky, care executa concerte simfonice, între altele „Eroica” lui Beethoven, „Marşul funerar” din „Siegfried” şi „Danse macabre”, de Saint-Saens.

        „Pe când mă aflam la Karlsbad, se înfi­inţa la Cernăuţi Societatea corală şi muzicală românească „Armonia”, care îşi pusese de scop cultivarea şi răspân­direa muzicii naţionale româneşti.

        La aduna­rea generală constitutivă, eu fui ales prezident; am rămas în funcţiunea aceasta până la stră­mutarea mea la Suceava, în August 1885.

        În 1871, veni la Cernăuţi, ca profesor de muzică, Hans Horner, solist la violoncel de la capela din Franzensbad; el fu angajat ca dirijor ar­tistic al corului. Societatea se dezvoltă încet, dar totuşi sporind mereu; abia la 2 Aprilie 1883 află loc concertul de inaugurare, al cărui program îl alătur aici.

        Membra Socie­tăţii, domnişoara Eugenia Tomiuc, execută foarte frumos „Concertul pentru pian în A mol”, de Hummel cu acompaniament de cvintet de coarde (vioara I-a – Hrimaly, vioaia a II-a – Go­ian, violă – Horner, cello – Duzinkicwicz, contrabass – O. Wilhelm). Cvartetul nostru mai execută, cu Hrimaly ca primist, „Cvartetul” său, în F, al cărui andante conţine variaţiuni asupra unui motiv românesc, pe care i-1 comunicasem eu lui Hrimaly”[11].

        Astăzi, când urlă tunul şi ne vine în gând dureroasa întrebare: când ne vom mai întâlni la un concert al iubitei noastre „Armonii” şi câţi ne vom mai întâlni?, astăzi amintirea primului concert e de interes cu atât mai du­ios.

        Cele două compoziţii instrumentale, amintite mai sus, s-au executat la nr. 2 şi 5 din program. Nr. 1 a fost „Ursita mea”, poezie de Alecsandri, cor bărbătesc de M. O. Ştefănescu, profesor la Conservatoriul din Bucu­reşti; Nr. 3: „Cucuruz cu frunza-n sus”, cântec poporal pentru patru voci, cor bărbătesc, de W. Humpel, profesor în Iaşi (tenor I: Dr. O. Popescul[12], tenor II: M. Grigorovici, bas I: Tudor cav. de Flondor, bas II: A. Isecescu); Nr. 4: „Noaptea”, cor bărbătesc de Fr. Schubert.

        Concertul s-a terminat cu nr. 6, „Cântecul gintei latine”, compus pentru cor unison de Marchetti, aranjat pentru cor bărbătesc, cu acompaniament de pian, cu patru mâini, de Ciprian Porumbescu, profesor de muzică la gimnaziul din Braşov”.

        „Armonia” aranja, adesea, producţiuni muzi­cale în stil mai mare, iar Goian lua parte la cântările corale, iar uneori şi ca violonist. „Cu pianista amintită mai sus am cântat, odată, „Sonata” lui Grieg în F-dur, iar altădată, ca re­priză din tinereţe, „Aria a 6-a cu variaţiuni”, de Ch. Beriot. Am mai cântat un trio de Beethoven (op. 1, nr. 3) cu doamna Virginia Ţurcan şi frate-său, Dr. Erast Mandicevschi”.

        „Pe când „Armonia” se afla în stadiul de dezvoltare, se ivi şi un compozitor naţional de mare speranţă. Era Tudor cav. de Flondor[13], fiul marelui proprietar Flondor, din Storojineţ. Muzicant, violonist şi pianist zelos, el compuse o operetă în trei acte, „Baba Hârca”, în care întrebuinţa parte motive de invenţiune proprie, parte melodii naţionale româneşti.

        Flondor se dovedi a fi un compo­zitor de talent, cu bază bună muzicală; a mai compus, în urmă, mai multe operete, precum „Noaptea Sfântului George” şi „Moş Ciocâr­lan”, care toate se reprezentară cu mare succes. În „Baba Hârca” a jucat însuşi rolul principal, o vrăjitoare bătrână, pe care o caracteriza de minune”.



[1] Titlul original este „Viaţa mea muzicală, dedicată iubitei mele vioare”.

[2] Viaţa nouă, Anul IV, începând cu nr. 162, din 12 septembrie 1915, pp. 1, 3 şi 5

[3] Conform condicii bisericii Sf. Gheorghe din Suceava, în 2 octombrie 1864, când lăutarul avea doar 57 de ani

[4] Compoziţiunea aceasta ne aminteşte de „Candida­tul Linte”, al lui Porumbescu, iar „scene de bal” sunt şi în valsul „La malurile Prutului”. Porumbescu e influenţat mult de muzica vieneză (Nota trad.).

[5] Hellmesberger-fiul a fost şi primul profesor al marelui violonist român Enescu (Nota trad.).

[6] Nosievici a murit, în vârstă de abia 36 de ani, la 1869. Dintre compoziţiile sale, cele mai cunoscute sunt „Tătarul” şi „Drum bun, doba bate” (Nota trad.)

[7] Viitor primar al Sucevei

[8] Născut în 29.08.1855, la Cernăuţi, mort în 07.06.1932, la Friedek-Mistek, Boemia. Muzician fabulos, cu o carieră care cuprinde continente, Emil Paur şi-a desfăşurat itinerariul artistic pe traseul Wurtenberg (1870, violonist, 1875, dirijor), Kassel (1876), Konigsberg (1880), Mannheim (1889), Leipzig (1891), Boston (1893), New-York (1899), Pittsburg (1904), Berlin (1910), la pupitrul orchestrei „Metropolitan Opera” din New-York susţinând spectacole în Londra (1900, 1902), Madrid (1903) şi Berlin (1903).

[9] De 13 ani

[10] Vezi: Norst, Der Verein zur Förderung der Tonkunst in der Bukowina, 1862—1902.

[11] Motivul acesta este cunoscutul cântec poporal „În zădar răsare, în zădar apune soarele şi luna”, care se găseşte şi în colecţia de coruri bărbăteşti, editată de „Armo­nia”, tot sub Goian – Nota trad.

[12] Azi, consilierul Albescu. — Nota trad.

[13] Născut în 10.07.1862, la Storojineţ, mort în 10.06.1908, la Berlin. „Rămăşagul” (1883), „Nunta ţărănească” (1883), „Liţa Pescăriţa” (1883), „Rusaliile” (1884), „Cinel-cinel” (1884), „Drum de fier” (1884), „Florin şi Florica” (1884), „Noaptea Sfântului Gheorghe” (1885), „Visuri” (1885), „Saluts des Montagnes” (1986), „Moş Ciocârlan” (1889), „Din depărtare” (1890), „La violette” (1891), „Florile Bucovinei” (1891) etc. şi, mai ales, „Somnoroase păsărele” – iată un tulburător tezaur pierdut, purtând numele: Tudor Flondor.

 


Pagina 22 din 23« Prima...10...1920212223