Mărturia lui Victor Morariu şi a lui Ştefan Pavelescu (I) | Dragusanul.ro

Istoria muzical-dramatica a Sucevei 5

 

Mărturia lui Victor MORARIU

 

şi a lui Ştefan PAVELESCU (I): 

 

 

Mişcarea muzicală şi teatrală

 

a Sucevei româneşti,

 

înainte de înfiinţarea

 

Reuniunii

 

„Ciprian Porumbescu”

 

          Istoria muzicală a Sucevei[1] începe cu două nume vestite de lăutari: Moş Niculai Picu (mort în 20 octombrie 1864, în vârstă de 75 ani[2]) şi ucenicul şi urmaşul lui, Grigori Vindireu (mort în 12 mai 1888, la 58 ani[3]). Despre amândoi ne-a lăsat veşti Leon cavaler de Goian[4], cu care ne vom mai întâlni în acest istoric al nostru, şi anume în memo­riile sale, scrise nemţeşte, manuscript din care prof. Victor Morariu[5] a publicat, în traducere românească, părţile de interes românesc[6], pasaje reproduse în schiţa-portret „Cei din urmă lăutari ai Bucovinei”, din colecţia „Ce a fost odată. Din trecutul Bucovinei”, de Leca Morariu[7] (ed. I-a, Cernăuţi, 1922, ed. A II-a, Bucureşti 1926), unde se dau şi chipurile celor doi lăutari, amândoi în vechiul port moldovenesc, cu zobon şi anteriu, iar Nicolai, zis „Barbu Lăutaru  al Bucovinei”, având şi fes pe cap[8].

         Pe vremea acestor doi lăutari, deci cam de pe la 1830, înainte, şi până la 1888, Suceava era un adevărat centru de muzică româ­nească, a cărui faimă trecea de hotarele Bucovinei.

         Este important faptul că Goian, muzician de marcă, apreciat violonist, desăvârşit cunoscător al muzicii de cameră, vorbeşte despre amândoi în termenii cei mai elogioşi, respectuoşi chiar, şi anume nu numai în ce priveşte muzicalitatea lor, ci şi caracterul, individualitatea omenească a unuia şi a celuilalt, amândoi bucurându-se, în toate cer­curile, de cea mai mare consideraţiune.

         Goian mai ţine să releve că amândoi erau români, negreşit, ca să nu se creadă cumva că ar fi fost ţigani, origine cu care nu s-ar fi împăcat nobila demnitate ce-i caracteriza pe unul şi pe altul.

         Trimiţându-l pe cititor la izvorul citat, amintim, încă, numai că, de Paşti, de Crăciun şi de Anul Nou, când îi venea Grigori cu taraful, Goian îşi lua şi el însuşi vioara în mână şi cânta cu dânsul, visându-se în anii copilăriei.

         Dar Grigori Vindereu ne mai interesează şi fiindcă de la dânsul a învăţat şi Ciprian Porumbescu[9], pe atunci elev de liceu, a zice din vioară româneşte sau, ca să fim exacţi, la dânsul s-a perfecţionat, după ce elementele muzicii româneşti le deprinsese ,,pe câmpiile Stupcei”, la „academia” ţiganilor lăutari de acolo (vorba lui Valeriu Branişte[10], in biografia lui Porumbescu, Lugoj 1908, p. 32).

         La rândul său, Porumbescu a avut şi el elevi în ale muzicii româneşti; dintre aceştia, mai trăieşte, în Suceava, violonistul Iosif Fischhof, un fel de epigon al marilor lăutari. Domnia sa a şi publicat nişte amintiri despre Porumbescu, în „Morgenblatt”, din Cernăuţi, în care ne arată cum Grigori, dacă îl învăţa pe Porumbescu muzică românească, în schimb adese asculta şi el cum zicea Porumbescu la cântece populare şi diverse compoziţii sau reverii şi fantezii proprii, încât, uneori, tânărul se învrednicea să fie el învăţătorul maestrului Vindereu (v. „Mărturii despre liceanul  Ciprian Porumbescu, în revista „Făt frumos”, 1934, nr. 5, 6).

         Dar, la 1868, când se stabilea Goian la Suceava[11], aici se apropia de sfârşit o viată tânără şi o carieră muzicală dătătoare de inimoase speranţe: era Ştefan Nosievici[12], profesor de matematici şi de fizico-chimie, de la 1863, la „gimnaziul greco-oriental”, de curând înfiinţat (1860), dar şi de muzică, în calitatea aceasta, urmaş al catihetului şi profesorului de limbă română Constantin Morariu-Andrievici[13].

         Nosievici, care, cu tot numele său slav, s-a simţit, totdeauna, român, adunase mulţime de cântece populare, dar se remarcase şi prin compoziţii proprii, dintre care cele mai cunoscute sunt marşul ,,Drum bun, toba bate”, popularizat pe toată întinderea pământului românesc, dar nu şi cu numele autorului, şi „Măi Tătare” (pe versuri de Vasile Alecsandri).

         La 20 noiembrie 1867, se constituie Societatea muzicală ,,Suczawaer Gesangverein”, cu filo-românul Dr. Josef Marek, directorul liceului, ca preşedinte, şi cu Nosievici, ca vicepreşedinte, fireşte şi cu Morariu-Andrievici, ca membru în comitet.

         Dl. Gassauer[14] subliniază faptul că, în felul acesta, viaţa muzicală a Sucevei gravita, chiar de la început, în jurul liceului, cum a gravitat, apoi, mereu, până astăzi. Tot domnia sa relevă caracterul internaţional al acelei societăţii, care, în ce priveşte membrii, „înfăţişa o adevărată Austrie în miniatură”. Ni se evocă, apoi, o producţiune muzi­cală a societăţii, aranjată în păduricea de lângă mănăstirea Dragomirna, frumoasă excursie, la care, dacă din cele 14 coruri, executate sub conducerea dirijorului şi animatorului Nosievici, 12 erau nem­ţeşti, erau, totuşi, şi două româneşti, compoziţii ale lui Nosievici : „Subt o culme[15], după o melodie naţională” şi „Pe album” (text de Alecsandri). Între cei 117 membri activi, 69 de doamne şi 48 de domni, din elita Su­cevei, erau 19 Românce şi 10 Români[16]. Dar în acea zi, de 2 iunie 1868 (hramul Sfântului Ioan cel Nou), muzica românească va fi fost, totuşi, biruitoare, şi anume prin Grigori Vindereu, cu taraful lui, „care şi el lua parte la excursie”.

         Mai aflăm, apoi, de un concert de grădină (Gartenliedertafel) în Suceava, la 27 iulie 1868, cu program în parte schimbat, de 12 cântece, între care, iarăşi, două româneşti, „Tătarul” lui Nosievici[17] şi, din nou, „Pe album”.

         Producţiunea s-a făcut în aer liber, într-o grădină din apropierea Cetăţii lui Ştefan cel Mare, notă romantică, ce se manifestă şi în plecarea la Dragomirna, precum şi într-o excursie la ruinele de la Baia sau Cetatea Neamţului, unde s-a cântat, noaptea, în bătaia luminii de lună plină.

         La 6 octombrie 1868, societatea îşi ţine a doua adunare generală, care îi votează dirijorului Nosievici, principal organizator, sufletul societăţii, o remuneraţie onorifică de 200 florini. „Tătarul” şi „Drum bun” au fost publicate în „Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, 1868 şi 1869.

         Dar Nosievici moare, la 12 noiembrie 1869, secerat, când nu împlinise nici 36 de ani, de aceeaşi boală neiertătoare, ce-l va răpune, 14 ani mai târziu, la vârsta de abia 30 de ani, pe Ciprian Porumbescu, cel mai înzestrat dintre elevii lui, notat, la cântare, aproape neîntrerupt cu „vorzüglich” (eminent).

         Domnul Gassauer mai relevă încă un mare merit al lui Nosievici şi, cu acesta, încă un aspect, o latură din viată muzicală a Sucevei, arătând că, în calitate de profesor de muzică la liceu, „a sădit în sufletul elevilor săi acea dragoste de muzică şi de cântare, care nu s-a manifestat numai în corul elevilor acelei generaţii, ci a devenit tradiţie, încât toate generaţiile de elevi, de atunci, încoace, şi-au avut corurile lor. Ei au cântat la biserică, la colinde, la serenade şi la sindrofii, înveselind, astfel, atmosfera socială a Sucevei”. Dar elevii îşi aveau şi orchestrele lor; astfel, şef de cvartet instrumental, dar şi de orchestră, a fost şi Ciprian Porumbescu.

         Într-adevăr, nu exagerăm, dacă spunem că corurile acestea de „studenţi” ar merita şi ele un loc în expunerea noastră, îndeosebi întrucât unele din clementele lor, dirijori sau solişti, s-au ilustrat, în viaţa muzicală a Bucovinei. Ne rezervăm s-o dăm, poate, cu un alt prilej.

         Moartea lui Nosievici a fost o mare pierdere. „Societatea de cântare suceveană o mai duce încă un an, lâncezind, dar continuă a exista şi mai departe, latent”, cum ne povestea regretatul Constantin Procopovici, inventarul ei păstrându-se la inimosul profesor Ieronim Muntean şi la doamna Eufrosina Bumbac, născută Preda, soţia ilustrului profesor şi poet al Sucevei[18], care şi ea cânta adesea în public, acompaniindu-se din ghitară, deci cea dintâi solistă româncă a Sucevei, de care avem ştire. Iar în liceu, abia în 1873 se reia învăţământul muzicii, încredinţat, de astă dată, catihetului Arcadie Vasilovici”.

         Din iniţiativa lui Goian, se înjghebase şi o societate de muzică instrumentală, chiar sub prezidenţia lui, societate care, însă, se dizolvă, după două concerte, aranjate în colaborare cu societatea corală.

         Un urmaş al lui Nosievici se găsi, apoi, abia în persoana lui Constantin Procopovici, profesor de ştiinţe naturale şi de muzică la liceu. Acesta, transferat la Suceava de la Rădăuţi, la 1883, întemeiază, la 1887, un curs public de cântare pentru cor mixt, curs transformat, după doi ani, într-o adevărată şcoală de muzică, patronată de noul „Gesangklub” (1888), care va deveni, mai târziu, „Musikverein”, cu Goian ca preşedinte. După alţi doi ani, Goian demisionează, în urma unor neînţelegeri, şi e înlocuit cu „căpitanul” (prefectul) jude­ţului, Dr. Basil de Duzinkiewicz, artist la violoncel, iar Constantin Pro­copovici fu ales vicepreşedinte.

         În noua societate de muzică şi în şcoala pe care o întreţinea, îmbogăţindu-i treptat programul şi cu muzica instrumentală, se con­tinua tradiţia pretinsă internaţională, în realitate mai mult germană.

         Muzica românească nu prea avea loc în programele producţiunilor ei, chiar şi atunci când la conducere se afla un Goian sau un Procopovici.

         Dar curentul naţional românesc, din ce în ce mai pronunţat, îşi cerea drepturile şi în domeniul muzicii.

         În Martie 1887, se înfiinţează, în Suceava „Clubul Român”, societate de lectură şi de petrecere, cu rostul de a concentra şi a consolida elementul românesc în domeniul social. Noua societate urma să aranjeze întâlniri sociale, prelegeri publice, dar şi să cultive muzica şi teatrul de amatori[19]. Astfel, secţia artistică a „Clubului”, condusă, mai întâi, de Constantin Procopovici, apoi de Severian Procopovici, este nucleul din care va ieşi, apoi, Reuniunea „Ciprian Porumbescu”. Dar asupra activităţii acesteia nu mai suntem informaţi decât din tradiţia orală, care ne vorbeşte de Constantin Procopovici. Ar părea straniu faptul că „Revista Politică”, apărută chiar atunci (1886), aici, în Suceava, nu aminteşte de vreo asemenea activitate a „Clu­bului”. Ni se spune, ca explicaţie, că publicitatea n-o dorea chiar Constantin Procopovici, din modestie, dar şi de teamă de guvernul austriac, care nu vedea cu ochi buni asemenea manifestaţii româneşti – explicaţie plauzibilă, dacă avem în vedere, bunăoară, că şi Goian fusese disciplinat, oarecum, pentru activitatea sa de la „Armonia”, fiind avansat şi trimis la Suceava.

         Prezidentul celui dintâi comitet al „Clubului” fu prof. Constantin Cosovici, care, ulterior, îşi va câştiga merite atât de mari ca preşedinte al „Şcoalei Române” şi ca director al liceului. Îi mai găsim, în acest comitet, pe Eugen Botezat, Şt. Ştefureac şi pe T. Bujor, veneratul octogenar de astăzi, care s-a ilustrat ca preşedinte al „Armoniei”.

         La începutul anului 1887, „Clubul” avea 80 de membri, iar pe masa de lectură, 35 de foi[20].

         „Revista Politică” mai înregistrează, apoi, o excursiune a societăţii, tot la Dragomirna şi tot la 2 iunie, ca şi cea a lui Nosievici, de la 1868, deci excursiune oarecum tradiţională. Încolo, „Revista” nu ne mai spune nimic despre o activitate muzicală şi teatrală a „Clubului”, ci numai despre o ,,întrunire” foarte animată, de lăsat de sec, în noiembrie 1887, la care a mai cântat şi „Moşul Grigori  cu taraful său”. Zicem „a mai cântat”, căci, la 14/26 Mai 1888, se săvârşeşte înmormântarea lui.

         „Revista” îi face un necrolog, în care îl caracterizează, la fel ca şi Goian, în memoriile citate de noi mai sus: „Purtarea sa modestă, însă plină de demnitate îi câştigară (!) simpatiile tuturor oamenilor iubitori de arta muzicii, fără deosebire de naţionalitate”. Necrologul se încheie cu această prevedere pesimistă, care s-a şi împlinit: „Caută să mărturisim cu durere că cu greu vom  mai putea avea un urmaş, care l-ar suplini pe Grigori, precum l-a suplinit el pe premergătorul său, Niculai, în arta muzicii naţionale”.

         Dar, fiindcă ne interesează, aici, tot ce e în legătură cu viaţa muzicală şi artistică românească a Sucevei, e locul să amintim de concertul cântăreţului Constantin Georgescu, la 12 ianuarie 1888, cu concursul domnişoarei Josefine Morwitzer, reputată pianistă, fiica primarului de atunci al Sucevei, şi al cântăreţei Paulina Binder, fiica  renumitului medic Dr. Otto Binder.

         În decembrie 1887, vine la Suceava o trupă din România, în care jucau nişte artişti bătrâni, ca Chirimescu şi „Albeasca”, dar şi tânărul N. A. Bogdan, cunoscut şi ca autor dramatic, ale cărui piese, alături de ale lui Alecsandri, erau nelipsite din repertoriul teatrului de diletanţi, de atunci, al Bucovinei româneşti. Căci era, în anii aceştia, şi mişcare teatrală în Bucovina.

         La Cernăuţi, „Armonia”, sub prezidenţia lui Leon Goian, avuse chiar o întreagă stagiune, de la 17 octombrie 1884, la 16 aprilie 1885, încât se spera în apropiata întemeiere a unui teatru naţional româ­nesc, (vezi I. G. Sbiera, „Familia Sbiera”, după tradiţiune şi istorie, şi „Amintiri din viaţa autorului”, Cernăuţi, 1899, p. 398), dar avansarea lui Goian la gradul de procuror, la Suceava, făcu să scadă această frumoasă activitate, fără să înceteze, însă, cu totul.

         La 17 martie şi 2 aprilie, se mai reprezintă, în acelaşi „Hotel Moldavie” de lângă biserica Sf. Paraschiva, „Doi morţi vii”, de Alecsandri, la 5 martie 1888, comedia „Cărăbuşul”, de Constantin Stamate-Ciurea, iar în decembrie 1888, „Ginerele lui Hagi-Petcu”, de Alecsandri.

         Dar se făcea teatru şi în „provincie”.

         La Câmpulung, se în­jghebase o trupă româno-germană, care juca în amândouă limbile. Astfel, la 23 ianuarie 1887, se joacă „Cinel-cinel”, iar la 23 februarie „Rusaliile” lui Alecsandri, cu muzica de Flondor. Reprezentaţia aceasta e de interes special sucevean, întrucât, în rolul „vornicului”, îl găsim pe Ion Berhang, căruia îi era scris să ajungă, după o bogată carieră de teatru românesc, Moş Corbu al Sucevei.

         În 1889, „Revista” mai anunţă o petrecere a „Clubului Român”, la 9 noiembrie, şi încă una, de Sfântul Vasile, acum şi „patronul” preşedintelui societăţii, căci, la adunarea generală din 5 decembrie, fusese ales „simpaticul literat şi profesor Vasile Bumbac”, ceilalţi membri ai comitetului fiind: Emil Isopescul, Dr. V. Tarnavschi, Dr. I. Luţa (tatăl eroului Lascăr[21]) şi prof. L. Vicol, deci niciunul cu
preocupări muzicale. De aceea, şi pentru anul acesta, „Revista” înregistrează numai aranjarea unui ciclu de prelegeri publice; la fel, în 1891. La 6 iulie, de Sânziene, sucevenii, în lipsa unei prestaţiuni proprii, asistă la un concert al „Academiei ortodoxe” din Cernăuţi, care se încheie cu „Cisla” lui Porumbescu. În octombrie, turneu al unei trupe armene, cu patru reprezentanţii.

         La 20 decembrie, iarăşi adunare generală a „Clubului Român”: se realege preşedinte prof.
Vasile Bumbac. În comitet, îl găsim, acum, pe Ştefan Hnidei, pe care îl vom vedea, curând, manifestându-se frumos în teatrul de diletanţi, dar nu sub egida „Clubului”, care, de An Nou, dă iar o simplă ,.petrecere”, ci sub o firmă nouă: filiala „Societăţii Doamnelor Române”, în fruntea căreia activau doamnele Mitrofanovici, Cosovici, Marian şi Ciupercovici.

         Sânzienele anului 1892 devin, astfel, o dată memorabilă, începutul unei tradiţii, prin reprezentarea vodevilului „Rusaliile”, de Alecsandri, cu doamnele Aglaia Creţu (Susana), Zenovia Mleşniţă (Catrina) şi domnii Ion Berhang (primarul Teoder Buimăcilă), Vasile Tudan (Galuşcus), Epaminonda Voronca (Veveriţă) şi Dimitrie Galin (Răzvrătescu).

         Raportul din nr. 51 al ,,Gazetei Bucovinei”, din Cernăuţi (10 iulie), insistă, la sfârşit, mai pe larg asupra domnişoarei Aurelia Mandicevschi[22], rezervându-i un ,,loc deosebit”, pentru ,,vocea-i curată, mlădioasă şi dulce, cu care a fermecat pe toţi cei ce au avut fericirea să o audă”.

         Corespondentul e convins că „pe lângă o şcoală bună, domnişoara Mandicevschi[23] ar putea să devină o cântăreaţă celebră şi cel mai mare păcat, pe care l-ar comite, ar fi dacă s-ar neglija în această privinţă”. Se relevă, apoi, meritul lui Victor Emery, profesor de muzică, pentru acompaniamentul la pian şi „instruarea” corurilor, corurile din piesă, dar probabil şi din concertul care a precedat-o şi în care a cântat şi domnişoara Mandaşevschi.

         Nu e uitat, apoi, „zelosul regizor, prof. Procopovici”, aici Constantin, după cum rezultă chiar din cronica următoare, asupra reprezentaţiei, de la 1 februarie 1893, a aceleiaşi „trupe”, să-i zicem a „Societăţii Doamnelor Române” („Gazeta Bucovinei”, nr. 8, din 9 februarie 1893). Este o cronică entuziastă, inspirată şi prezentând destul interes, de document al vremii, ca să insistăm mai pe larg asupra ei.

         Chiar începutul interesează: „În fine, am aflat ceea ce a lipsit. Dorinţa de a ne accentua în societatea Sucevei şi iniţiativa de a manifesta această dorinţă. Bucovinencele române… ele au dat impulsul, şi de astă dată, scoţându-ne din nepăsarea şi letargia socială prin care am trecut”. Mijlocul este teatrul. „Cuvântul românesc, ieşind limpede şi armonios din gura tinereţii, a produs şi produce încă un entuziasm călduros în sufletul spectatorului; entuziasmul are darul de a se comunica tuturora şi, astfel, teatrul diletant român a devenit centrul petrecerilor alese din Suceava”.

         Corespondentul e animat de o frumoasă speranţă pentru teatrul acesta: „el pare că se va declara în permanentă”. Se insistă, apoi, asupra meritului doamnelor amintite mai sus. Aflăm, de o „introducţie” a „mult eruditului şi mult talentatului nostru domn profesor Vasile Bumbac”, după care s-au reprezentat piesele lui Alecsandri, „Rămăşagul” şi „Cinel-cinel”, piese „lucrate în fuga condeiului, pentru un teatru în faşe”, încât „nimic din reuşită nu se datoreşte pieselor în sine, totul numai reprezentării”, zice corespondentul, hipercritic în punctul acesta. Insistă, apoi, asupra jocului actorilor, între care, dintre cunoştinţele noastre de astăzi, nu lipseşte domnişoara Elena Lazăr (doamna Dr. Ichim), şi domnul Ion Berhang, pentru a continua: „Centrul, însă, al viilor simpatii şi al încântărilor erau două dame, de care n-am vorbit încă. Domnişoara Mandicevschi (Mandaşevschi, conform actului de botez, în textul jurnalistic), acest odor tânăr şi preţios, această floare gingaşă şi frumoasă, a jucat pe Florica, în „Cinel-cinel”. Chipul ei fraged şi răpitor, mişcările ei copilăreşti şi, mai cu seamă, vocea ei limpede şi sonoră, care, de la întâiul moment, îţi pătrunde în suflet şi se dezmiardă ca glasul ciocârliei, vestind sosirea primăverii… au făcut ca tânăra şi gingaşa copilă să fie acoperită de aplauze nesfârşite de entuziasm şi de uimire.

         A doua e doamna Mleşniţă (Smărăndiţa, în „Rămăşagul” şi tot Smărăndiţa în „Cine-cinel”), care a jucat cu atâta graţie, cu atâta mişcare firească şi cu atâta pricepere, că uitai, de multe ori, că doamna este diletantă”. Aceste două dame s-au unit într-un cvartet cu Ştefan Hnidei şi cu Ion Berhang, „pentru a interpreta o melodie foarte duioasă a mult iubitului nostru profesor Procopovici”. Să fi fost cunoscutul cvartet „Somnoroase păsărele”? „Acest cvartet, urmat de nu solo al domnişoarei Mandaşevschi, a răpit, din capul locului, publicul spectator, dându-i o presimţire clară a prisosului de plăcere ce o va afla”.

         Profesorului Procopovici i se aduc mari elogii; e „sufletul acestei seri de adâncă încântare, ba nu, al întregului teatru românesc de diletanţi, inima din al cărei sânge cald şi nobil se nutreşte acest teatru”; i se recunoaşte „un rar talent de organizare”, „privirea cu­prinzătoare, simţul artistic atât de fin şi dezvoltat”, „adânca cunoştinţă a armoniei muzicale”, seriozitatea, cultura şi căldura dezinteresată, cu care „îşi pune multiplele sale calităţi în serviciul binelui public şi, mai cu seamă, în serviciul binelui românesc”, bărbat „predestinat a fi, totdeauna, sufletul tuturor aranjărilor, pe terenul senin al artei”.

         Aceeaşi trupă reprezintă, apoi, de Sânziene, iarăşi „Cinel-cinel” şi „Nunta ţărănească”, şi aceasta de Alecsandri. Erau vodeviluri, deci şi teatru, şi muzică.

         Din viata muzicală a Sucevei mai merită să fie reţinut concer­tul baritonului Traian Mureşanu, la 18 octombrie 1893, acompaniat tot de pianista Josefine Morwitzer.

         La 31 mai 1894, „Gazeta Bucovinei” (nr. 39) anunţă că, la Suceava, tineretul face pregătiri pentru o reprezentaţie de diletanţi, de Sânziene, dar nu ni se spune sub ce firmă. Piesa jucată, într-adevăr de Sânziene (6 iulie), a fost comedia „Drumul de fier”, de Alec­sandri.

         În adunarea generală de la 18 decembrie 1894 a „Clubulu Român” e ales preşedinte tânărul profesor Eusebie Popovici, care îndrumă o activitate mai vie a societăţii.

         Anul 1895 aduce înfiinţarea unui „Club al cântăreţilor”, la Storojinet, prezidat de Iancu Flondor, fratele compozitorului, şi a unui „Club muzical”, la Vatra Dornei, sub conducerea muzicală a unui domn Solonar şi având, între cântăreţi, nume de români ca Avram, Bendeschi, Georgescu, Hnidey, Ţurcan.

         În 1896, ,,Clubul Român” din Suceava aranjează, de Sânziene, un concert, în folosul filialei ,,Societăţii Doamnelor Române”, care, înainte, fusese ea aranjoarea; iar de Sânziene, tot „Clubul”, aranjează un „concert de promenadă”, cu concursul violonistului Iancu Filip şi al recitatorului Dionisie Zaharescu din Fălticeni, care ne-a mai venit, apoi, de câteva ori.

         Toamna anului 1897 îi aduce Sucevei un mare eveniment artistic: un turneu al celebrei trupe române de operetă de la Craiova, Al. Bobescu, trupă care, la 1893, avuse o strălucită stagiune la Cernăuţi. În repertoriul ei, figura şi opereta „Orfanul din Dorna”, cu text de Miclescu, iar muzica de Ciprian Porumbescu (aşa ne spuneau afişele, spre surprinderea noastră, a Bucovinenilor, care nu auzisem nimic de această a doua operetă a celui ce ni-l dăduse pe ,,Crai nou”, şi totuşi, la reprezentaţie, aveam uneori impresia de ceea ce s-ar putea numi factură porumbesciană a muzicii). Dar Bobescu a mai făcut un gest de interes oarecum sucevean, urmând rugăminţii vrednicului director al şcolii primare din Tişăuţi, Gavril Mleşniţă (soţul artistei noastre dramatice, amintită mai sus), de a da o reprezentaţie în folosul copiilor sărmani de la şcoala sa (vezi „Patria”, din Cernăuţi, numărul din 25 octombrie 1897).

         Un alt mare eveniment e, apoi, concertul Corului Mitropolitan, al lui Gavril Muzicescu, la 6 iulie 1898, de Sânziene, concert care face epocă în viată muzicală a Sucevei, întrucât, de aici, înainte, compoziţiile marelui maestru de la Iaşi vor fi nelipsite în programele sucevene.

         Sânzienele anului 1899 aduc două manifestări proprii ale Sucevei: la 6 iulie, un concert al corului „Însoţirii orăşenilor români din Suceava” (despre care urmează să vorbim îndată), iar cu o seară înainte, la 5 iulie, teatru de diletanţi: comediile „Mademoiselle Mephistophele” şi ,,Cărăbuşul”, de Constantin de Stamati-Ciurea, autor basarabean, care se bucura de mare prestigiu în Bucovina, îndeosebi fiind cuscrul Mitropolitului Silvestru.

         „Mai ales Eugenia, din „Cărăbuşul” (domnişoara Aurelia Mandicevschi), scrie „Patria”, ,,a secerat, atât prin jocul ei dexter, cât şi prin vocea-i plăcută, succese strălucite… Domnul Filip Siretean şi-a dai multă silinţă pentru realizarea acestei reprezentaţii. În „Cărăbuşul”, l-a predat (!) pe Costachi Vrabie foarte bine. La fine, au fost logodiţii Eugenia şi Costachi viu aplaudaţi”, aplaudaţi nu numai ca artişti (Siretean debutase cu succes, la 3 ianuarie 1899, şi pe scena teatrului german din Cernăuţi, în rolul lui Boris Mensky, din comedia ,,Hans Huckebein”; vezi „Patria”, nr. 220), ci şi ca logodnici reali.

         Într-adevăr, curând, la 16 iulie, „Patria” anunţă: „Domnul Filip Siretean, student la filologie s-a logodit cu gentila domnişoară Aurelia Mandicevschi, fiica doamnei Ana Mandicevschi, văduvă de preot în Suceava”, iar la 29 August a şi urmat cununia perechii atât de simpatizată de public.

                                                                                              *

         „Clubul Român” era şi înţelegea să fie şi să rămână o societate a „inteligenţei”, a intelectualilor. Rămânea, astfel, deschisă problema întăririi păturii de mijloc, a vechii burghezimi a Sucevei, aşa-zişilor „cetăţeni” sau „orăşeni”.

         S-a întemeiat, deci, la 1899, „Însoţirea orăşenilor români din Suceava”[24], cu rostul de a aranja petreceri, la care să  ia  parte şi intelectualitatea română, spre a-i apropia pe unii de alţii, de a apropia chiar diferitele categorii de „cetăţeni” unele de altele şi de a-i ajuta în domeniul economic.

         La 1899, Dimitrie Popovici, student în teologie, însuşi „cetăţean” de origine, pune baza pentru formarea unui cor mixt al societăţii, cor care, ulterior, de la 1902, înainte, a fost condus de profesorul Severian Procopovici. Acest cor a făcut progrese grabnice şi frumoase şi a început a cânta în bisericile din Suceava, la sfânta liturghie, şi a dat şi vreo două concerte bine reuşite, care au fost primite de publicul român cu multă plăcere şi bucurie şi apreciate elogios de către ziaristică (Mihuţă, op. cit., p. 11).

         De la anul 1900, înainte, petrecerile „Însoţirii” se aranjau împreună cu „Clubul Român”, cu „Şcoala Română” şi „Casa Naţională”, deci cu intelectualii. Mai totdeauna, ele începeau cu producţiuni ale corului.

*

         „Progresele frumoase ale corului”, ne spune părintele Mihuţă, „au adus societatea la ideea de a face, în sânul său, deocamdată, o secţie independentă a corului, care, mai în urmă, să se prefacă într-o reuniune de cântare a cetăţenilor români din Suceava.

         „Între timp, intelectualii din Suceava întemeiază Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu”. Conducătorul corului de orăşeni, Se­verian Procopovici, deveni şi conducătorul corului nou înfiinţatei reuniuni şi părăsi, respectiv neglijă şi slăbi corul orăşenilor, luând cu sine unele puteri mai bune. Totuşi, mai târziu, „s-a putut afla modalitatea” paşnică ca să revină în corul societăţii nu numai cântăreţii, ci şi însuşi profesorul Severin Procopovici, fără a rupe legătura cu Societatea ,,Ciprian Porumbescu”. Anticipăm că a urmat o perioadă când Severian Procopovici n-a mai făcut parte din Societatea „Ciprian Porumbescu”; în anii aceştia, îndeosebi, el a putut să se dedice, cu mai multă râvnă, corului orăşenilor.

         La 1 martie 1902, „Clubul român” aranja un concert cu dans, despre care ne raportează „Deşteptarea”, din Cernăuţi, în nr. 17, din 13 Martie. Ni se spune, aici, că ,,domnul prof. Severian Procopovici a avut deosebitul merit de a constitui un cor mixt de inteligenţă română din loc şi district, care a păşit, în 1 martie, înaintea publicului Sucevei, delectându-l în modul cel mai plăcut, cu frumoasele compoziţii naţionale”.

         Şi iată programul concertului acestuia, cel mai vechi, pe care l-am putut afla:

 1. a) Muzicescu, „Deşteaptă-te Române”; b) Dima, „Rămâi sănătoasă”; c) Vidu, „Răsunetul Ardealului” (coruri mixte, al treilea cu mezzo-soprană solo, domnişoara C. Mandaşeschi[25]);

2. a) Moszkovski, „Serenade”; b) Liszt, „La Regata veneziana” (la pian, doamna E. Vasilovschi);

3. a) Timotei Popovici, „Frunză verde de trifoi”; b) Vidu, „Andaluza” (coruri bărbăteşti);

4. Karasz, „Ilustraţiunea română” (la pian, doamna I. Vasiloschi);

5. a) I. Vorobchievici, „Dulce Bucovină”; b) Kücken, „Vânătorii” (duete cântate de domnişoarele Elena şi Eugenia Botezat);

6. Muzicescu: a) „Stăncuţa”; b) „Moş bătrân” (cor mixt); c) Scorpan, „Fraţi români” (cor mixt).

         Corurile mixte au fost acompaniate la pian de domnişoara Sofia Siretean, iar duetele, de domnişoara Virginia Ciupercovici.

         Raportul mai ţine să releve faptul că „străinii, fie cu scop sau ba, s-au absentat cu totul”. Este, în sublinierea aceasta, tendinţa pe care o vom vedea accentuându-se tot mai mult; căci să nu uităm că suntem în epoca „Semănătorului”.

         Tot în 1902, de Sânziene, aranjează, apoi, filiala „Societăţii Doamnelor Române” un mare concert, cu concursul muzicii militare a Regimentului 16 Infanterie din Fălticeni. A fost, iarăşi, şi cor, „sub conducerea zelosului conducător, domnul Severian Procopovici, singurul (?) răspânditor şi cultivator al muzicii naţionale în cercurile româneşti din Suceava”, zice „Deşteptarea”, în nr. 51, din 17 iulie.

         Din program, corespondentul remarcă îndeosebi: „Concert religios”, de Muzicescu, „Sub pajura dublă” (Vidu), „Somn uşor”, de C. Şorban, şi „Marş im­perial” (Trompetele răsună), de Muzicescu.

 

 

 Înfiinţarea Reuniunii

 

„Ciprian Porumbescu”

 

          Înfiinţarea Reuniunii a avut rostul reacţiunii faţă de internaţionalismul germanizator de la „Musikverein”. Atmosfera aceasta, din preajma înfiinţării, ne-o înfăţişează, cât se poate de lămurit, un raport, publicat în „Deşteptarea”, din Cernăuţi, nr. 26, din 12 April 1903, asupra concertului, aranjat de „Clubul Român”, sub conducerea lui Severian Procopovici, despre care ni se spune că conduce concertele „Clu­bului”, de un şir de ani, încoace.

         Corespondentul, care semnează „Tilus Livius” (prof. Liviu Marian), constată că „foarte mulţi români cu talent muzical fac parte din societatea muzicală germană din loc”, îndeosebi „mai toţi funcţionarii”. De aceea, se cere crearea, cât de grabnică, a „Reuniunii româneşti de cântări, atât de numeroase la fraţii Transilvăneni”. Însuşi termenul acesta de „Reuniune”, menţinut până astăzi, este de origine ardeleană.

         Ni se dă şi programul concertului:

 1. a) Kiriac, „Psalm 26” (cor mixt); b) Mendelssohn-Bartholdy: „Privighetoarea” (cor mixt);

2. Nelli de Cornea, „Rhapsodie roumaine”; şi Fr. Chopin, „Fantaisie impromptu (ambele executate, la pian, de domnişoara Sofia Siretean, astăzi doamna N. Abageriu, Cernăuţi);

3. C. Dimitrescu: ,,La o rândunică” (cor mixt) şi „La mijloc de codru des” (cor mixt);

4. A. Rubinstein, „Sonată în sol major” (domnişoara Elena Botezat, astăzi doamna Dimitrie Cojocariu) şi domnul A. Schlütter;

5. Muzicescu „Răsai lună”, „Zis-a badea”; şi G. Scorpan: „Fraţi Români”, coruri mixte, tustrele acompaniate de domnişoara Sofia Siretean.

          Corespondentul mai înregistrează absenţa străinilor, astăzi am zice a „minoritarilor”, şi încheie cu apelul către Românii rătăciţi: „Părăsiţi rândurile străinilor şi întăriţi-le pe ale noastre!”.

         Să nu uităm că suntem în epoca ,,Semănătorului”.

         Şi iată că, în nr. 51, din 12 iulie 1903, al „Deşteptării”, citim, acum, invitarea „la adunarea constitutivă, care se va întruni, în scopul înfiinţării unei reuniuni de cântare, pe joi, în 16 iulie, în localul „Clubului Român” (Otelul Langer)”.

         Semnează Severian Procopovici şi Ilie Dan, consilier de tribunal.

         Într-un alt număr al „Deşteptării”, ni se dă, apoi, şi raportul asupra acestei memorabile adunări, şi, fiindcă o credem şi este memorabilă, fie-ne îngăduit să-i eternizăm, şi aice, pe acei şi acele care au ţinut să fie de faţă şi să pună umărul: Ilie Dan, cu doamna, prof. Vasile Bumbac, prof. Dr. Animpodist Daşchievici, Constantin Procopovici, prof. Arsenie Comoroşan, părintele I. Cercavschi, cu doamna, părintele I. Doroftei, Eugenie Botezat, cu doamna şi domnişoara Elena, consilier Dr. N. Ţurcan, părintele V. Lucan, apoi ,,învăţătorii”, subliniere ce se impunea în acea eră, a lui Aurel Onciul şi Florea Lupu, dar şi a lui George Tofan: Rodinciuc, Preutesei, Rusu, Ieremiciuc, Mleşniţă, Ţăran, Donisă, Franciuc, Şandru, Borosan, Gemeniuc, Cerjan, Cosmovici.

         Urmează, acum abia, doamnele: doamna Susana Ciupercovici, cu domnişoara Virginia (astăzi, doamna Eugen Tarangul), domnişoara Elena Lazăr (astăzi, doamna Dr. Ichim), domnişoara A. Patraş, doamna M. Siretean, cu domnişoara Viola, doamna profesor Samuil Isopescul, cu domnişoarele; apoi încă: Nicolae Prelici, doamna R. Reuţ, cu domnişoara Silvia Isopescu (astăzi, doamna Bolocan), Eug. Comoroşan, N. Abageriu, Tica Grigorovici, Cosmovici şi Macovei; ,,cetăţenii” Saghin şi G. Buleandra, G. Vihovici şi un număr de studenţi uni­versitari: fraţii Inocenţiu şi Liviu Marian, L. Tomoiagă etc.

         A vorbit Severian Procopovici, apoi, îndeosebi, Liviu Marian[26]. Li s-a arătat celor adunaţi că este vorba să creăm o reuniune de cântare, care să cultive muzica noastră naţională; dacă unora li se pare chiar ridicolă asemenea încercare, aceasta nu e decât neîncrederea românului în puterea sa. La „Musikverein” îşi dau concursul zeci de români; răsplata e desconsiderarea muzicii româneşti, reprezentată, în programe, doar sub numele „ein romänisches Volkslied”.

         Când a fost, apoi, să se boteze noua reuniune, au fost trei pro­puneri: Dr Animpodist Daşchievici a zis „Lyra”, Dr. N. Ţurcan, „Armonia din Suceava”, iar Liviu Marian, bine inspirat, a propus, într-un ceas binecuvântat, numele „Ciprian Porumbescu”, motivând că „suntem datori de a venera şi perpetua memoria celui mai mare şi mai iubit compozitor din ţară”,  vorbe care trasau şi programul pe care reuniunea l-a respectat cu sfinţenie şi cu râvnă, în tot timpul de când există.

         S-a mai precizat, ca necesitate a vremii, că limba în Reuniune va fi, in toate împrejurările, numai cea românească, şi s-a mai pre­văzut, ca dispoziţie statutară, că membrii vor purta o „distincţie”, cu portretul lui Porumbescu, în email.

         S-a ales, apoi, comitetul provizoriu, care, ulterior, s-a constituit astfel: prezident, Severian Procopovici, vice-prezident, Ilie Dan, cassier, Ioan Hostiuc, controlor, Dr. Nicu Ţurcan, secretar, Nicolae Prelici, bibliotecar, Procopie Rodinciuc, econom, Niculae Abageriu, membru fără funcţie, Eugen Comoroşan.

         Şi corespondentul „Patavinus”, adică tot Titus Livius (Liviu Marian), încheie cu exclamarea: „Am învins! Cu tărie, înainte!”.

 

 

 Perioada I-a:

 

Severian Procopovici (1903-1907)

 

         Primul concert s-a putut da abia la 24 martie 1904. Programul anunţat, dar modificat în timpul concertului, a fost:

 1. Kiriac, „Psalmul 26” (cor mixt);

2. Pormbescu, „Cântec sicilian”; şi Isidor Vorobchievici, „Ceasul rău” (coruri bărbăteşti);

3. Mezetti, „Retraşi de ochii lumii” (romanţă cântată de domnişoara H. Bucher (astăzi doamna prof. Haliţchi, absolventă a Conservatorului de la Viena, acompaniată, la pian, de domnişoara Elena Botezat);

4. E. Mandicevschi, „El R’baa” (cor mixt);

5. V. Lubicz, „Rhapsodie roumaine” (executată la pian de domnişoara H. Bucher);

6. Vidu, „Răsunet de la Crişana”; şi Dima, „Copilă tinerică” (cor mixt).

          La o săptămână, în numărul 23 al „Deşteptării” (31 martie), apare apoi un raport, care, chiar prin începutul său, arată că producţia a fost cea dintâi şi, deci, mult aşteptată: „În fine, ne-a fost dat şi nouă, românilor suceveni, să petrecem câteva ore plăcute de viaţă românească”.

         Aflăm că „serala muzicală” a deschis-o, cu un cald ,,prolog”, inimosul prof. Arcadie Dugan. Dar, la ,,Psalmul 26”, corespondentul (de astă dată „Orfeu”, probabil tot Liviu Marian) remarcă, din nou, „impresia unei nesiguranţe, a cărei provenienţă va trebui s-o căutăm, în parte, şi în emoţia prea explicabilă a tinerilor cântăreţi”.

         Apoi, Orfeu continuă: „De altfel, e şi numărul cântăreţilor prea mic”, insistă, deci, să se primească, în reuniune, şi cântăreţi buni dintre „cetăţeni” şi chiar unii dintre „gimnazişti”.

         Totuşi, corurile bărbăteşti, „Cântec sicilian” şi „Ceasul rău”, au fost „puternice, pline de foc”. Domnişoara Bucher a executat, la pian, „Ronde brillante”, de Weber, apoi un potpuriu naţional din „Moş Ciocârlan”, opereta lui Tudor Flondor, în care domnia sa se distinsese ca solistă. S-au cântat corurile mixte „Luna Mai” (Cântec de primăvară), de Porumbescu, şi .„De ce nu-mi vii”, de Vorobchievici, şi criticul observă: „Com­pozita lui Vorobchievici reduce mult gingaşul lirism al poeziei lui Eminescu”. Domnişoara Bucher a mai cântat romanţa „Pustie-mi e viaţa”, de Tito Matei, apoi încă un cântec italian şi „Româncuţa”, de Şorban. Iar în „Răsunet de la Crişana”, „o capodoperă a muzicii noastre na­ţionale”, „merită a fi relevat în special solo-ul de bariton, cântat de domnul Cornel Sorocean”. S-a mai executat şi „Haţegana”, de T. Popovici. În încheiere, corespondentul îi urează reuniunii ,,să unească toţi cântăreţii români din oraş şi împrejurime, fără deosebire de stare”, şi îi pune în vedere un alt domeniu de activitate, în care, ulterior, reuniunea se va manifesta cu strălucire, zicând: „De la un cor mai mare, cu puteri alese şi bine instruit, vom putea, atunci, aştepta, pe lângă concerte, şi reprezentări teatrale”.

         Teatrul românesc era, într-adevăr, una din marile necesităţi ale timpului şi o preocupare statornică a lui Liviu Marian, care, în curând, la 1905, reuşeşte să înjghebe „o trupă de diletanţi” şi să reprezinte, cu mult succes, la Suceava, apoi şi la Rădăuţi, comedia de moravuri „O căsnicie”, de căpitanul Gheorghe Ursachi.

         Rolurile principale le-au avut domnişoarele Janetta Parola şi Elena Lazăr, şi domnii Karl Bayng şi Liviu Marian, care, ne-o spune „Voinţa poporului”, este „ales director al trupei de diletanţi”, trupă care era, acum, de fapt a Reuniunii „Ciprian Porumbescu”.

         Aceasta se mai manifestase, între timp, la 14 mai 1904, cu o „serată muzicală „împreunată” (!) cu dans”, al cărei program nu-l mai cunoaştem, apoi a cooperat, la 2/15 iulie, la marea serbare de la Cetate, pentru comemorarea lui Ştefan cel Mare, executând un „Imn festiv”, cu textul compus ad-hoc de poetul Sucevei, Vasile Bumbac, muzica de Eusebie Mandicevschi[27], şi „Cântecul lui Ştefan Vodă”, de Muzicescu.

         La 18 decembrie, se ţine, apoi, adunarea generală, despre care ne raportează „Voinţa poporului”, din 1 ianuarie 1905. Corespondentul, „Moş Cimpoi”, probabil tot Liviu Marian, constată că „au parti­cipat, durere!, numai prea puţini”; critică, în special, „absenţa unui domn din comitet, care n-a lucrat un an nimic şi se închină la zeiţa Cosmopolis, al cărei cult se serbează într-o altă societate din Suceava” (aluzie la „Musikverein” şi la prof. Const. Procopovici, care, totuşi, ulterior va ajunge la un rost conducător în reuniune).

         Aflăm, apoi, că reuniunea avea 25 membri sprijinitori, 4 fondatori, şi „mai mulţi binefăcători”, între care studentul în litere Liviu Marian, Ioan Bolocan (astăzi, Vicoveanu, proprietarul uneia din cele mai bogate biblioteci de muzică românească[28], comoară din care adesea i-a făcut parte şi reuniunii noastre), Societatea „Armonia” ş. a. Lipseşte, aici, nu­mărul membrilor activi, care încă tot era mic: raportul din volumul jubiliar „Românii din Bucovina” (1906) ne dă abia 20. De aceea, înţelegem că, la adunare, Liviu Marian relevă „interesul slab al românilor suceveni pentru societate” şi înfierează, din nou, sprijinirea so­cietăţilor străine.

         În ce priveşte situaţia financiară, reuniunea avea 50 coroane, bani gata.

         Adunarea îi votează comitetului laudă, realegându-l, cu două modificări: în locul lui Eugen Comoroşan şi al lui Procopie Rodinciuc, îi găsim pe domnii Cornel Sorocean şi Laurentie Tomoiagă.

         Hotărârea cea mai importantă a adunării acesteia a fost lansarea de liste de subscripţie pentru cumpărarea unui pian.

         Marian insistă, din nou, să fie primiţi şi membri din „cetăţenime”, şi încheie: „Pe cei ce întorc spatele, spre a trece în rândurile cân­tăreţilor străini, dispreţuiţi-i!”.

*

         La 15 martie 1905, „Viaţa poporului” relatează, într-o „Cronică Suceveană”, semnată „Stan şi Bran”, despre o serată cu dans a „Româncuţelor” (societatea „cetăţencelor”, în deosebire şi în contrast, desigur intenţionat, faţă de filiala Societăţii „Doamnelor române”), şi despre un concert al Reuniunii „Ciprian Porumbescu”. Se constată, din nou, lipsa de interes a publicului: „Românii erau aşa de numeroşi ca oazele Saharei, iară străinii ca părul în palmă”. Dar corespondentul nu e mulţumit nici de concert: „Programul a fost cam scurt. Neam aşteptat, cu drept, după un interval aşa de lung de secetă, la care nu poartă vină dirigentul corului, la un program mai bogat şi mai nou. Apoi cere o datorie sfântă a Reuniunii, de a pune în program cel puţin o singură piesă de Porumbescu”.

         În program, a mai fost marşul iredent „La arme”, de Mehul („Auzi, departe strigă slabii”, de Eminescu), şi iarăşi „Răsunet de la Crişana”, în care se remarcă, din nou, baritonul Cornel Sorocean, şi „Răsunetul Ardealului”, cu domnişoara Olga Dan[29] ca solistă, cu „vocea plăcută, clară, care ştie a se acomoda armoniei generale”. Dar cri­ticul îi cere „să se dedice exclusiv muzicii româneşti”, căci „domnia sa e singura fiică de român, care mai cooperează în cosmopolitul cor sucevean, care a maltratat, mai zilele trecute, în două rânduri „Cava­leria” confratelui italian Mascagni”.

         Se mai relevă doamna Viola Abageriu, în „La Regatta Veneziana”, de Liszt (pian), şi „frumosul debut de solist al domnului Laurentie Tomoiagă” (tenor), acompaniat de domnişoara Iulia Isopescu, cu „Mai am un singur dor”, de Şorban, şi „E noapte-ntunecoasă”, de Flondor.

         A urmat iar o pauză lungă, căci, într-o cronică, din „Voinţa poporului”, asupra seratei literar-declamator-muzicală, aranjată, în Suceava, de Duminica Tomei (7 mai), citim că „publicul… care, după un răstimp cam îndelungat, n-a putut să-şi dea întâlnire la vreo petrecere”.

         Abia la tradiţionala serbare de Sânziene (7 iulie), s-a mai dat un concert al Reuniunii, în grădina „Şcoalei Române”: 6 coruri, numai româneşti, zice „Voinţa poporului” din 23 iulie, dintre care a plăcut cel mai mult „Pâc, pâc”, de Vidu, fiind chiar bisat. Dar, de data aceasta, Reuniunea s-a prezentat şi cu teatru, trupa sa, proprie acum, dar nu sub conducerea lui Marian, ci a lui Arcadie Dugan. S-a jucat „Baccilul amorului”, farsă de Constantin de Stamati-Ciurea. Criticul de la „Voinţa”, probabil tot Marian, califică reprezentaţia aceasta drept „Un fiasco artistic”, acesta e chiar titlul recenziei, şi anume din cauza piesei, „cea mai anostă” din câte le-a scris mediocrul autor, „dar şi una din cele mai triviale”. Aceasta nu-l opreşte, însă, de a-i face elogii lui N. Abager, în rolul lui Bivoleanu.

         În numărul din 12 august al aceleiaşi foi, prof. Dugan, „regizorul trupei”, replică, arătând că trivialităţile din text au fost suprimate.

         În adunarea generală, care s-a ţinut, la 26 noiembrie (sau la 3 decembrie – autorii au pierdut foiţa cu însemnarea), s-a ales următorul comitet: preşedinte – Severian Procopovici, vicepreşedinte – Ilie Dan, secretar – Victor Morariu[30] (care va deţine, apoi, resortul acesta până la 1930), controlor – Amfilochie Turturean, cassier – Nicu Abager, bibliotecar – Niculae Prelici, econom – Mihail Ţimpău, membru fără funcţie – George Tofan.

         La 21 ianuarie 1906, „Voinţa poporului” publică o corespondenţă „Din vechea Capitală”, în care recunoaştem preocuparea statornică a lui Liviu Marian (din nou, „Moş Cimpoi”): „Cum să-ţi explici astfel cooperarea românilor într-o societate muzicală cosmopolită, când avem Reuniunea „Ciprian Porumbescu?”. În aceeaşi cronică, se anunţă reprezentarea comediei lui Caragiale „O noapte furtunoasă”, de către trupa teatrală a Reuniunii, reprezentare condusă iar de Marian, care deţine rolul lui Rică, rolurile celelalte avându-le domnişoarele Parola şi Lazăr, şi domnii Abager, Ilarion Taniac şi un domn Rebreanu. A fost, într-adevăr, o reprezentaţie foarte reuşită. Dar noua trupă a reuniunii e şi opera lui George Tofan[31], care aşa îşi înţelegea rostul de „membru fără funcţie”, şi vom vedea că a rămas, apoi, tradiţie ca membrul, mai târziu cei doi membri „fără funcţie” să se însărcineze cu teatrul.

         La 25 februarie 1906, Reuniunea aranjează un concert. S-au cântat corurile bărbăteşti „Frunză verde de bujor” şi „Cine n-are dor pe vale”, ambele de G. Şorban, şi corurile mixte „Ştii, mândro, când
ne iubeam” şi „Toarce leleo”, de Timotei Popovici.

         Domnişoara Olga Dan, acompaniată de doamna Virginia Nistor, a cântat „Rândunica”, de Tudor Flondor şi „Frunză verde mărgărit”, de Ciprian Porumbescu, iar violonistul Victor Morariu a debutat cu „Balada” lui Porumbescu, acompaniat de domnişoara Lala Ciupercovici, clasica compoziţie, care va mai figura, adesea, în producţiile Reuniunii.

         Cronica din „Voinţa poporului”, din care extragem informaţiile acestea, încheie polemic: „din rândurile coriştilor… au lipsit, de astă dată, doi domni tineri… dumnealor nu mai sprijină întreprinderile reuniunii româneşti”, căci „au trecui la cea cosmopolită”.

         Mai aflăm, din aceeaşi cronică, îmbucurătorul fapt că „Reuniunea posedă deja un excelent clavir Höltzel & Heizmann, cumpărat, cu 1.000 coroane (exact: 940).

         Dar zelul şi nobila ambiţie a membrului fără funcţie, George Tofan, îndrăznesc să viseze, pe seama Reuniunii, realizări care îi depăşeau pu­terile. Căci, în „Voinţa poporului” din 1 aprilie 1906, citim, sub titlul „Un mare eveniment artistic”, că, la 4 aprilie, se va reprezenta, în Suceava, piesa  „Suprema forţă”, de G. Lecca, cu domnul Lecca însuşi, Aristiţa Romanescu şi Maria Filotti, şi cu diletanţi din trupa Reuniunii „Ciprian Porumbescu”. „Domnul Haralambie G. Lecca a fost, deja, în Suceava, şi a pus piesa în studiu, şi a făcut toate pregătirile”.

         Informatorul exagera: artistul a fost, o singură dată, într-o seară, în localul „Clubului Român” (Langer), unde era adăpostită şi Reuniunea; a făcut, atunci, o probă de lectură cu ansamblul, şi n-a mai venit…

         George Tofan visase prea frumos, dar era acelaşi Tofan, care ne-a dat o generaţie de învăţători, pătrunşi de conştiinţa naţională, care a iniţiat cursurile de vară de la Vălenii de Munte, care ne-a adus, apoi, în Bucovina, „Trilogia” lui Delavrancea şi turneul lui Liciu şi al lui Belcot.

         Tot în primăvara anului 1906, „Clubul Român” aranjase un ciclu de Conferinţe, care, însă, nu găsise răsunetul aşteptat. Blamând indiferenţa publicului, corespondentul „Voinţei poporului” (15 aprilie) cere să se întemeieze o bibliotecă publică românească, pe seama acestei „inteligenţe”, care vorbeşte nemţeşte, cooperează la întreprinderi nemţeşti, nu citeşte româneşte, nu vrea să-şi câştige cultură românească”.

         Marele eveniment muzical românesc al anului 1906 a fost concursul de coruri de la „Arenele Romane” din Bucureşti, organizat în cadrul Expoziţiei. Fireşte, n-a putut fi vorba de participarea firavului şi micului cor al reuniunii sucevene la aşa întrecere grandioasă, unde Bucovina a fost reprezentată numai prin „Armonia”.

         După vacanţă, Severian Procopovici reia un proiect favorit al său: reprezentarea operetei „Beizadea Epaminonda”, a maestrului Caudella.

         În vederea realizării acesteia, numărul coriştilor a fost sporii la 40, prin asocierea corului mixt al „Însoţirii orăşenilor”, şi s-au dus la capăt repetiţiile pentru Actul I.

         La adunarea generală, care s-a ţinut la 30 decembrie 1906 (13 ianuarie 1907, stil vechi), preşedintele îşi exprimă speranţa că opereta se va putea reprezenta, cu ajutorul unor membri ai „Armoniei”, speranţă care nu s-a împlinit. Le-a fost menit lui Ştefan Pavelescu[32] şi lui August Karnet să reia proiectul, la 1927, şi să-l înfăptuiască cu strălucire.

         Raportul asupra adunării, publicat în „Voinţa poporului”, mai înregistrează că s-a cântat, în cursul anului, la mai multe prilejuri, în bisericile locale, şi că, de Sânziene, s-a dat iar o reprezentaţie teatrală. Noul comitet este, apoi, aproape identic cu cel anterior, cu deosebirea că bibliotecar e ales Alexandru Voevidca[33], meritosul compozitor şi culegător al folclorului românesc muzical, Nicu Prelici trecând la economat, iar în locul lui George Tofan, membru „fără funcţie” ajunge, acum, chiar Liviu Marian. Corespondentul mai arată că, în locul consilierului Dan, ca vicepreşedinte, era să fie ales „cetăţeanul” George Buleandra, care, însă, la insistenţa preşedintelui, a trebuit să renunţe, procedeu ironizat de corespondent: „Astfel procedează inteligenţa (!) iubitoare de unire”. Lui Dan i se reproşează că e „factotum” la „Musikverein“.

         În anul 1907, se dau trei concerte: o serată muzicală, combinată (!) cu dans, la 10 martie (coruri de Vidu, Porumbescu, Caudella, Flondor, Dimitrescu, T. Popovici şi T. Teodorescu, cu concursul domnişoarelor Amtiţa Rădulescu, canto, şi E. Turturean, pian, amândouă din Burdujeni); un concert de Sânziene, la 7 iulie (în cadrul serbării, aranjate împreună cu „Şcoala Română” şi cu „Societatea Doamnelor Ro­mâne”; în ajun, la 6 iulie, „Junimea”, din Cernăuţi, reprezentase „D-ale carnavalului”); şi un concert, la 1 septembrie, cu concursul domnişoarei Amtiţa Rădulescu şi al doamnei Eugenia Atanasiu (pian), şi al domnului Alfred Schlüter (vioară), cu următorul program:

1. Id. Lubicz, „Poloneză” (pian);

2. Wieniawski, „Legendă” (vioară şi pian);

3. G. Scorpan, „Doina dorului” (canto);

4. Porumbescu, „Marşul cântăreţilor”; Vidu, „Andaluza” (coruri bărbăteşti;

5. H. W. Ernst, „Elegie”; A. d’Ambrosio, „Canzonetta” (vioară şi pian);

6. Ch. Paraschiv, „După fragi şi după mure” (canto);

7. I. Raff, „Amintire” (pian).

A urmat dans.                                                       :,

         Cititorul atent va fi observat că, în programul acesta, partea instrumentală nu mai e deloc românească.

         În septembrie, Reuniunea „Ciprian Porumbescu” patronează concertul, dat în Suceava, de Societatea „Carmen”, cu marele Kiriac. Comitetul Reuniunii îngrijeşte de găzduirea oaspeţilor, lansează o invitare către public, iar în ziua concertului, la 19 septembrie, oaspeţii sunt salutaţi,
la gara Iţcani, cu deviza „Pe-al nostru steag e scris unire” şi cu o alocuţiune a preşedintelui.

         Cu data de 10 noiembrie, maestrul Kiriac şi D. A. Teodoru, preşedintele Societăţii „Carmen”, îi adresează preşedintelui Severian Procopovici o caldă scrisoare de mulţumită.            ;

         Dar concertul „Carmen”, dacă a produs însufleţire şi mândrie românească, a mai avut darul de a strânge puternic rândurile acelora care doreau ridicarea nivelului artistic al Reuniunii. I s-a pus, deci, în vedere preşedintelui să consimtă ca să-l angajeze, pentru corul Reuniunii, pe Alfred Schlüter, eminentul director al Şcolii de muzică şi dirijor al corului de la „Musikverein”.

         Propunerea aceasta, întâmpinând refuz hotărât, nu mai rămânea decât soluţia, oricât de penibilă, dureroasă şi, îndeosebi, odioasă, a debarcării întemeietorului Reuniunii. În adunarea generală din 31 decembrie 1907, pregătită metodic, se alege următorul comitet :

         Prezident – Leon Goian, viceprezident – Ilie Dan, secretar – Victor Morariu, cassier – Nicolai Abager, bibliotecar – Cornel Sorocean, controlor – Laurentie Tomoiagă, econom – Nicolai Prelici, fără funcţie – Constantin Procopovici.

         Se începe, astfel, perioada a doua din istoria Reuniunii, de incontestabil avânt şi de frumoase realizări artistice, dar şi de frământări, de luptă între cele două curente, cei noi, stigmatizaţi ca „cosmopoliţi”, „înstrăinaţi”, şi cei vechi, reprezentanţi ai intransigenţei naţionaliste.

 

 

II. De la 1908, până la 1913

 

         Alegerea lui Goian se impunea, pentru prestigiul lui de muzician şi de glorios fost preşedinte al „Armoniei”. Raportul anual ne spune, însă, că Goian n-a putut primi conducerea Reuniunii, din „consideraţiuni sanitare”, ceea ce e plauzibil, dacă avem în vedere moartea lui, urmată prea curând, la 1911. Dar domnul Gassauer (în broşura citată, p. 17), arată şi alt motiv: „Îi impunea rezerve… numele lui Ciprian Porumbescu, care evoca atitudini iredente, încât a refuzat pre­zidenţia la Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu”, când aceasta i s-a oferit de adunarea generală; faţă de societatea corală din Cernăuţi, cu numele de „Armonia”, n-a avut această atitudine”.

         Să nu uităm că Goian era magistrat, procuror chiar, şi că, în procesul „Arboroasei”, funcţionase sub ordinele procurorului. Vom vedea, însă, cum „pe patul de moarte, îşi arată sentimentele sale româneşti, care i s-au contestat uneori, testându-şi[34] avutul muzical chiar societăţii care purta numele „iredentistului” de la 1875.

         Comitetul de la 1908 a funcţionat, deci, sub conducerea vice­preşedintelui, consilierul Ilie Dan, dar numai până în iunie, când şi acesta, din cauza sănătăţii sale zdruncinate, a fost silit să se retragă. Dan moare în acelaşi an, la 29 August.

         Conducător provizoriu al Reuniunii rămase prof. Constantin Procopovici. Noul comitet îşi începe activitatea, angajându-l pe domnul Alfred Schlüter, directorul Şcolii de muzică din localitate, ca „să nu mai fie dirigent al corului un diletant, ci… un specialist probat în muzică, după pilda altor societăţi muzicale româneşti”, zice raportul, replicând, astfel, criticilor din presă, şi continuă: „Astăzi, putem constata, cu satisfacţie, că, graţie stăruinţei şi priceperii noului dirigent, precum şi zelului membrilor activi, care, se ştie, e condiţionat foarte mult de personalitatea dirigentului, dispunem de unul din cele mai bune coruri din Bucovina, fapt constatat, la diferite prilejuri, de bărbaţi cu totul nepreocupaţi în afacerile ce privesc reuniunea noastră. Cu zelul membrilor, a sporit  şi  numărul lor, încât, astăzi,   vedem grupat în reuniunea noastră aproape tot ce Suceava românească are mai bun ca voce, ca talent şi ca cunoştinţe muzicale”. Urmăm şi mai departe expunerilor raportului, dispensându-ne de a mai  aplica  ghilemelele.

         Pentru producţiile Reuniunii, comitetul a avut, totdeauna, în vedere, conform statutelor, muzica naţională şi bisericească, dând, însă, atenţiune şi muzicii clasice.

         După o seară muzicală familiară, pentru membri, aranjată în 15 februarie nou 1908, s-a  prezentat corul,  întâia oară în public, în concertul de la 1 martie,  s-a executat următorul program:

1. a). Ciprian Porumbescu: Deviza „Steagul nostru”, aranjament de Constantin Procopovici, b). Mendelssohn: „Adio pădure” (cor bărbătesc);

2. Eusebie M.mdicevschi: „Draga mea” şi „Camarada” (cor mixt);

3. Timotei Popovici: „Cucuie pană galbenă”, „Ştii, mândro, când ne iubeam”; şi Heyberger, „Serenadă” (cvartet solo, executat de Laurentie Tomoiagă, Elie Iliuţ, Cornel Sorocean şi Eugen Forgaci);

4. a). Gheorghe Dima: „Între piatra detunată”; b). Gavril Muzicescu: „Stejarul şi cornul” (cor mixt);

5. a). Constantin Procopovici: „Peste noapte a picat”, b). Porumbescu: „Frunză verde mărgărit” (tenor solo: Laurentie Tomoiagă, cu acompaniament la pian: A. Schlüter);

6. E Caudella: „Fantazie pentru vioară” (Schlüter), la pian domnişoara Elena Botezat;

7. a). T. Popovici: „Toarce, leleo”, b). D. G. Kiriac: „Cântă cucul, se roteşte” (cor bărbătesc);

8. a). F. G. Gevaert: „Păstoriţa”; b). Porumbescu-Kiriac „Tricolorul” (cor mixt).

          O revelaţie, în ce priveşte virtuozitatea corului, fineţea nuanţării, a fost îndeosebi „Păstoriţa”.

         „Voinţa poporului”, Cernăuţi, din 8 martie, raporta: „Concert reuşit în Suceava”: „Societatea corală „Ciprian Porumbescu” a dat, duminică, seara, un concert, care a reuşit pe deplin. Un cor de peste 50 dame şi domni a executat precis mai multe cântece naţionale. Am auzit şi un bun cvartet şi două prestaţiuni solo, ale domnului Laurentie Tomoiagă. Domnul Schlüter s-a excelat, atât ca conducător, cât şi ca violonist desăvârşit, acompaniat fiind, la pian, de domnişoara Botezat. Publicul românesc a fost mai puţin indiferent ca altădată”.

         Evident, recenzia aceasta nu e chiar entuziastă, ditirambică, dar, aşa, austeră cum e, relevă cele două momente noi, care constituiau progresul: precizia executării şi interesul publicului.

         În 21 martie, a avut loc a doua seară muzicală familiară, pentru membri.

         În Duminica Floriilor (19 aprilie), s-a cântat, în biserica Sf. Dimitrie, „Liturgia în Mi-major”, de Eusebie Mandicevschi, pentru cor mixt.

         În Duminica Paştilor (26 aprilie), după Înviere, aceeaşi liturghie, în biserica Mirăuţilor. S-au mai cântat, tot atunci, doi „Hristos a înviat!”, de Porumbescu, şi unul de Muzicescu, precum şi „Îngerul a strigat”, de Muzicescu.

         Aceleaşi cântări liturgice s-au mai cântat, de Duminica Tomei (3 mai), în biserica Sf. Niculai.

         La 9 mai s-a dat concertul al doilea, cu programul următor:

 1. G. Muzicescu: „Fiii României”; I. Vidu: „Lugojana” (cor mixt);

2. Beethoven: „Sonată în fa-major, pentru vioară (Schlüter) şi pian” (Lena Procopovici);

3. Porumbescu: „Romanţă” („Luna surâde”); H. Bönicke: „Coroana scufundată”; Dima: „Cucule cu pană sură” (cvartetul solo de la concertul întâi);

4. Haydn: „Serenadă, în do-minor” (cvartet de coarde: Schlüter, V. Morariu, C. Procopovici şi Dr. O. Scalat);

5. Chopin: „Vals în mi-minor, pentru pian” (Lena Procopovici);

6. Porumbescu: „Sosirea primăverii”; T. Teodorescu: „Hai, leliţă, hai!” (cor mixt);

7. Kiriac: „Morarul”; Mehul: „La arme!” (cor mixt).

          Serbând Societatea Filarmonică, adică „Musikverein”-ul din Suceava, la 25 mai, jubileul artistic de 49 ani al prezidentului său, maestrul vioncelist Duzinkiewicz, şi fiind Reuniunea „Ciprian Porumbescu” invitată la serbarea aceasta, ea a cooperat, executând corurile: „Păstoriţa”, de Gevaert, „Lugojana”, de Vidu, şi ,,Hai, leliţă, hai!”, de Teodorescu.

         Cooperarea aceasta a fost prilej binevenit pentru adversarii noii conduceri, ca s-o atace în publicitate.

         În nr. 7, din 8 noiembrie, al ziarului „Românul”, din Cernăuţi, se publică o corespondenţă, în care se spune că Reuniunea, „de când a ajuns să fie condusă de domnul Constantin Procopovici, a pierdut orice sentiment naţional. Ea coope­rează la întreprinderile „Musikverein”-ului jidovesc din localitate… fără a respecta scopul pentru care s-a creat această reuniune: pentru a ne separa, cu totul, de străini”.

         Totuşi, la data aceea, Reuniunea avea, la activul său, o mare faptă, cu adevărat naţională: comemorarea marelui compozitor şi marelui Român, al cărui nume îl poartă.

         „La 25 mai vechi (6 iunie nou), se împlineau 25 de ani de la moartea prea timpurie a acestui mare talent, care era să pună bază muzicii clasice româneşti”. Comitetul, împreună cu moştenitorii răposatului, domnul Liviu Raţiu, şef de gară în Câmpina, jud. Prahova şi soţia sa, doamna Maria, născută Porumbescu, sora compozitorului, au luat, de cu vreme, ini­ţiativa pentru restaurarea demnă a mormintelor de la Stupca şi pentru sărbătorirea memoriei lui Ciprian Porumbescu, nu numai în Bucovina, ci în toate centrele mai însemnate ale românimii. S-au lansat, deci, apeluri către societăţile muzicale româneşti, ca să-i comemoreze amintirea prin concerte, cu programe din compoziţiile lui, iar din venitul acestora să contribuie la spesele restaurării celor patru mor­minte.

         Pe calea aceasta şi pe câteva liste de subscripţie, adresate unor particulari şi societăţilor noastre culturale şi studenţeşti, a incurs frumoasa sumă de 1.386 coroane.

         Duminică, în 31 mai nou, s-a aranjat, în Suceava, un concert festiv, la care, afară de uvertura operei „Titus”, de Mozart (orchestră), s-au executat numai compoziţii de ale lui Porumbescu, şi anume: „Cheruvicul liturghiei Sf. Grigore” („Acum, puterile cereşti”), cor mixt; „Baladă” pentru vioară (Victor Morariu) şi pian (domnişoara Maura Luţia); „Frunză verde mărgărit” (Laurentie Tomoiagă şi Alfred Schlüter); „O seară la stână”, executată, la pian, de domnişoara Maura Luţia; „Tabăra română”, mare scenă din „Dumbrava roşie”, de Alecsandri, cor bărbătesc cu solişti (Tomoiagă, Scalat, Sorocean şi Aurel Isopescu), cu acompaniament, la pian, aranjat de C. Procopovici şi executat de domnişoara Alice Procopovici; diafana „Serenadă” („Dormi uşor”), pentru cor mixt, cu sopran solo (doamna Natalia Procopovici); în sfârşit, „Rapsodia română”, pentru orchestră.

         În privinţa concertului acestuia, corespondentul „Voinţei poporului”, înregistrând, în numărul din 7 iunie, deplina  reuşită, constată, însă, că „s-a aşteptat o participare mai bună”, îndeosebi din partea celor de la „Musikverein”, cu tot concursul dat lor de reuniunea  românească. Corespondenţa încheie cu un avertisment pentru viitor, la adresa conducerii Reuniunii.

          „În ziua aniversară, şi-a dat întâlnire, la Stupca, „multă lume ro­mânească din Bucovina şi din alte ţinuturi româneşti”, aşa zice „Raportul” oficial. Dar adevărul era cel semnalat de Liviu Marian, în „Voinţa poporului”, nr. 24, din 14 iunie: „Încep a număra în gând mulţimea de tot mică (!) a oaspeţilor ce au venit, în acea zi, la Stupca şi mă întreb nedumerit: numai voi nu l-aţi uitat?.

         S-a săvârşit liturghia festivă în sobor, din care n-a putut să lipsească „Preotul Constantin Morariu”, prietenul şi tovarăşul de închisoare al lui Porumbescu, apoi sfinţirea mormintelor restaurate şi parastasul.

         Corul Reuniunii a cântat, în biserică, imnuri liturgice, parte de Porumbescu, parte de Eusebie Mandicevschi, iar la mormânt s-a intonat măreţul, profund răscolitorul „Adusu-mi-am aminte”, de Porumbescu, şi un imn ocazional, compus anume de Mandicevschi. Serbarea s-a încheiat cu „Cântecul Tricolorului”.

         Parohul local, Onufrei Mironovici, a rostit o prea frumoasă predică, iar discursul co­memorativ, din partea Reuniunii, l-a ţiinut prof. Dr. Eusebie Popovici. Cuvinte duioase, de închinare, s-au mai spus din partea trimişilor societăţilor „Academia ortodoxă”, „Armonia”, „Dacia”, „Junimea” şi „România Jună”. Tot cu prilejul acesta, s-a împărţit poporului adunat, ţăranilor din Stupea, între care trăieşte vie amintirea fostului lor păstor sufletesc, Iraclie Porumbescu, ca şi a marelui său fiu, broşura ocazională „Ciprian Porumbescu, după 25 de ani de la moartea lui”, scrisă, în graiul şi pe înţelesul poporului, de Constantin Morariu şi tipărită în editura Reuniunii.

         În aceeaşi zi sau în zilele următoare, s-a sărbătorit amintirea compozitorului nostru şi în alte centre ale românismului: la Bârlad („Armonia”), Bucureşti („Carmen”), Coşteiu (Banat), Oradea Mare („Hilaria”), Reşita Montană („Reuniunea de cântări”), Sibiu („Reuniunea românească de muzică”), Turnu-Severin („Doina”)”.

          „Astfel, numele Ciprian Porumbescu”, zice „Raportul”, „e astăzi o verigă puternică în lanţul unităţii culturale a Românilor. Ea va deveni, însă, mai puternică, când ne vom fi împlinit datoria cea mai mare faţă de el: de a cunoaşte în întregime opera vieţii lui, tipărind compoziţiile sale inedite, care ajung numărul de 200”.

         S-a făcut, atunci, şi în privinţa aceasta, un pas însemnat, punându-se baza unui fond, din prisosul sumelor incurse, pentru restaurare. Cu învoirea familiei Porumbescu, s-au îndrumat colecte, pentru scopul acesta, şi din partea „Reuniunii Filarmonice” din Craiova.

*

         Reuniunea şi-a mai dat, apoi, concursul la serbările tradiţionale de Sânziene, executând, în seara de 7 iulie, în grădina „Şcoalei Române”, următorul program:

 1. Kiriac: „Morarul” şi „S-a dus cucul (cor mixt);

2. Porumbescu: „Cântec de Mai” şi „Cântec vânătoresc” (cor bărbătesc);

3. Vidu: a). „Nu-mi place”, b). „Îmi place”; Mandicevschi: „Toarce, puică, toarce!” şi ,,E miez de noapte” (cor mixt);

4. Flondor: „Cântec haiducesc” (cor bărbătesc);

5. Vidu: „Negruţa” (solişti: soprana A. Procopovici, tenorul Filaret Doboş) şi „Coasa” (cor mixt);

6. Kiriac: „Cântă cucul, se roteşte”; şi Vidu: „Haideţi, fraţi!” (cor bărbătesc).

          „Vacanţele”, continuă „Raportul”, „ne-au oferit posibilitatea să ducem cântecul artistic românesc şi în  munţii Bucovinei, unde el răsună, de altfel, mai cu prisosinţă, în forma sa primitivă”.  S-a dat, deci, un concert la Câmpulung (19 iulie nou), iar a doua zi, la Vatra Dornei, programul fiind ales din repertoriul  concertelor anterioare.

         La 1 noiemvrie nou, Reuniunea aranjează o serată muzicală, cu dans, la care s-a executat următorul program:

 1. Eusebie Mandicevschi: ,,Despărţirea”; I. Mureşanu: „Dorul meu” şi „Auzit-am, auzit”, (cor mixt);

2. Dima: „În zadar alerg pământul”; Vidu, „Haideţi, fraţi” (cor bărbătesc);

3. T. Teodorescu: „Frunzuleană mărăcine”, Strauß[35]-Teodorescu, „Frumoasă Dunăre albastră”, vals (cor mixt, cu acompaniament de pian, domnul Schlüter).

          În seara de 2 decemvrie nou, Reuniunea a aranjat, împreună cu „Clubul Român”, o convenire festivă, cu prilejul jubileului de 60 ani de domnie a împăratului Franz Josef.

         În fine, s-a mai cântat „Liturghia”[36], de Mandicevsehi, la 19 decem­brie, în biserica Sf. Nicolai, la serbarea hramului acestei biserici, iar a doua zi, aceeaşi liturghie, în biserica Mirăuţilor, cu prilejul jubileului de 25 ani al Societăţii „Şcoala Română”.

         În încheiere, raportul constată, cu satisfacţie, că „numărul producţiunilor trece departe de cadrele statutelor, care nu cer decât două producţiuni pe an”; sunt 21.

         Pe ziua de 31 decemvrie 1908, Reuniunea avea 5 membri fondatori, 45 sprijinitori şi 50 activi.

         Din activitatea diferitelor resorturi, merită menţiune specială cea a bibliotecarului Cornel Soroceau, care înţelege să îmbogăţească considerabil biblioteca şi s-o aranjeze într-o ordine exemplară.

         La 6 decembrie 1908, Porumbescu mai e comemorat la Cer­năuţi, printr-o şezătoare a Societăţii Teologice „Academia ortodoxă”, iar la 19 decembrie, printr-un concert al „Armoniei”.

         Tot aici, trebuie amintit şi Concertul comemorativ „Porumbescu”, aranjat, la Cernăuţi, la 4 iulie 1909, concert al studenţimii române, sub conducerea domnului Aurel Morariu, pe atunci preşedinte al „Junimii”.

         Tot în decembrie, secretarul Victor Morariu lansa, în presă, un „apel literar”, aducând la cunoştinţa publicului românesc că Reuniunea a primit, de la familie, un bogat material de scrisori şi documente, care aveau să fie baza unei biografii mai întinse, definitive. Cu redactarea ei se însărcinase Victor Morariu, care apela, acum, la toţi cei ce l-au cunoscut pe Porumbescu, pentru informaţii.

         Apelul n-a avui răsunet, iar biografia o scrie, abia astăzi (1938), Leca Morariu.

         Dar, la 1908, negreşit, tot în vederea comemorării, a mai apărut încă o biografie, cât se poate de valoroasă, scrisă de Dr. Valeriu Branişte[37], ardeleanul care, în calitate de director al ziarului „Patria”, din Cernăuţi, ajunsese să fie unul din fruntaşii vieţii româneşti bucovinene.

*

         La 31 decembrie 1908, s-a ţinut adunarea generală ordinară, în care, dacă s-a relevat activitatea excepţional de bogată, cu care se inaugurase noua eră, s-a discutat şi asupra acelui articol injurios, din ziarul „Românul”, şi i s-a votat comitetului, aproape unanim, încredere. A urmat alegerea noului comitet, care s-a constituit astfel: preşedinte – Dr. Cornel Chiseliţă, consilier la Tribunal, deci un fel de urmaş al lui Goian ; vicepreşedinte – Cornel Sorocean (deplin meritată avansare, de la funcţia de bibliotecar), secretar – Victor Morariu, cassier – Emanuil Antonovici, controlor – Dr. Octavian Scalat, econom – Laurentie Tomoiagă, bibliotecar – Nicolai Prelici, fără funcţie – Constantin Procopovici.

         Aceeaşi adunare generală l-a proclamat membru onorar pe Dr. Eusebie Mandicevschi, profesor la Conservatorul din Viena, în ve­derea meritelor sale ca compozitor în domeniul muzicii clasice şi naţionale, precum şi în vederea deosebitei bunăvoinţe, manifestată la diferite ocaziuni, faţă de reuniunea noastră.

         După o seară muzicală familiară pentru membri, aranjată la 20 martie nou, s-a prezentat corul, în public, în concertul din 3 aprilie, cu programul următor:

 1. a). Gevaert: „Îngerul a strigat”; b). Mendelssohn: „Privighetoarea” (cor mixt);

2. Procopovici: „Romanţă” pentru vioară (Schlüter) şi pian (domnişoara Lena Procopovici);

3. a). Porumbescu: „Serenadă”; b). W. Briem: „Drăguţă păsărea” (cunoscutul cvartet solo);

4. a). G. Şorban: „Cucuruz cu frunza-n sus”; b). T. Teodorescu: „Spune-mi, mândro!” (cor mixt);

5. Mendelssohn: a) „Din Elias”; b). „Cântec popular”, duet pentru tenor (Tomoiagă) şi bariton (Sorocean), la pian – Schlüter;

6. Mendelssohn: „Rondo capricioso”, executat la pian de domnişoara Otilia de Peyersfeld, absolventă a Conservatorului din Bu­cureşti;

7. F. de Blon: „Sicilietta”, executată pe mandolină de Dr. Octavian Scalat, la pian – domnişoara Procopovici;

8. a). Porumbescu-Teodorescu, „Cântec de primăvară”; b). Teodorescu, „Frunzuleană mărăcine”.

         Corespondentul „Patriei” (numărul din 20 aprilie) caracterizează „Romanţa” pentru vioară a lui Constantin Procopovici „ca interesantă încer­care de a prelucra un motiv românesc în stil clasic”.

         La 6 mai, de hramul Sf. Gheorghe, s-a cântat, în biserica Mirăuţilor, „Liturghia în mi-major”, de Eusebie Mandicevschi, pentru cor mixt.

         La 26 mai 1909, concertează, în Suceava, Societatea corală „Hora”, sub conducerea maestrului compozitor Juarez Movilă, concert patronat, fireşte, de reuniunea noastră, de pe urma căruia a rezultat şi o îmbogăţire a repertoriului nostru.

         Iar dacă, la 7 şi 8 iunie, „Armonia” reprezintă, la Cernăuţi, „Craiu nou”, şi aceasta e, oarecum, fapta reuniunii sucevene.

         După o serbare de grădină, aranjată, împreună cu „Clubul Român”, Reuniunea cooperează, la 1 iulie, cu acelaşi „Club” şi cu „Şcoala româna”, la comemorarea aniversării a 20-a a morţii lui Eminescu.

         Corul bărbătesc a executat cântările funebre la parastasul, celebrat dimineaţa, la Mirăuţi, iar la serbarea ce s-a aranjat, seara, în grădina „Şcoalei române”, s-au cântat piese cu text de Eminescu:

 1. G. Teodorescu: „Rugăciune” („Rugămu-ne-ndurărilor”, cor mixt);

2. A. Sequens: a). „Codrule, codruţule”; b). C. Dimitriu: „La mijloc de codru des” (cor bărbătesc);

3. G. Şorban: „Ultima dorinţă” şi „Chemarea pădurii”, cântate de Laurentie Tomoiagă, tenor solo;

4. Ionescu: „Doina” („De la Nistru pân’ la Tisa”), cor mixt, cu soprană solo doamna Natalia Procopovici);

5. Méhul: “La arme!” (cor mixt).

          La serbările tradiţionale ale Sânzienelor (7 iulie), Reuniunea ia parte, cu un concert şi două piese de teatru. Programa concertului a fost:

 1. a). G. Dima: „Fântână cu trei izvoare”; b). J. Movilă: „Hora fetiţelor” (cor mixt);

2. Procopovici: Scena I-a din opera „Umbra Ilincei”, cor mixt, cu solo soprană (doamna Natalia Procopovici) şi solo tenor (L. Tomoiagă);

3. C. Dimitriu: „La mijloc de codru des” (cor bărbătesc);

4. Strauss-Teodorescu: „Frumoasă Dunăre albastră” (cor mixt).

          Piesele de teatru au fost, „Jertfă”, dramă într-un act de I. G. Miclescu, şi „O palmă, la bal mascat”, comedie într-un act, de C. Bengescu. În cea dintâi, rolurile au fost ţinute de doamna Zenovia Mleşniţă, domnişoara Silvia Mleşniţă şi domnul Orest Procopovici; în a doua, de doamnele Alice Procopovici şi Glicheria Macariciuc şi domnii Ilarion Taniac, Orest Procopovici şi Roman Orchiş, elev al Conservatorului din Viena, care, prin concursul său, a ridicai mult nivelul reprezentaţiei.

         Iată şi aprecierea corespondentului „Patriei” (15 iulie), asupra scenei din opera „Umbra Ilincăi”: „Muzica domnului Procopovici e veselă, vie, românească… După proba aceasta, dorinţa noastră ar fi, acum, să putem auzi, cât de curând, opera întreagă. Va fi un eveniment în literatura noastră muzicală”.

         Astăzi, manuscriptul operei se găseşte la d. Emil Teudelof, din Cernăuţi, ginerele regretatului compozitor, dar numai partitura de pian, căci autorul n-a ajuns s-o or­chestreze. ar urma ca aceasta să se facă, de aici, înainte, şi poate va face-o tot reuniunea noastră.

         Dar de Sânzienele anului 1909 se mai leagă şi un incident. Era să coopereze, ca de atâtea ori în anii trecuţi, muzica militară a Regimentului de Infanterie din Fălticeni. Când colo, se vesteşte că guvernul austriac nu-şi mai dă învoirea pentru această trecere a frontierei. „Patria”, înregistrând ştirea, întreabă: „Poate s-a expulzat, acum, şi întreaga muzică militară?”. Aluzie la recenta expulzare a lui Nicolae Iorga, căruia, la 1 iunie 1909, i se înmânase, la Iţcani, decretul prin care era „abgeschafft” de pe tot cuprinsul monarhiei austro-ungare.

         În numărul următor (43), „Patria” dezminte ştirea, care, totuşi, era adevărată; de Sânziene, a trebuit să ne mulţămim cu taraful, de altcum excelent, al simpaticului Duma Geza, care ne cântă şi româneşte, chiar şi potpuriul din „Crai nou”.

         Era firesc ca, în atmosfera aceasta, tendinţele naţionaliste să se potenţeze; ele vor găsi, curând, prilej să se îndrepte, din nou, împo­triva conducerii Reuniunii, şi iată cum: la 9 octombrie, corul bărbătesc a cooperat la concertul de adio al fostului său dirigent, A. Schlüter, într-un concert, aranjat de „Musikverein”, executând „Dorul”, de Dima, şi „Cântecul soldaţilor”, de Porumbescu. Dar de ce numai corul bărbătesc? Era numai el dator cu recunoştinţă maestrului care pleca la Cernăuţi?

         Enigma ne-o lămureşte tot „Patria”, în corespondenţa „Din Su­ceava”, cu subtitlul „O veste rea” (nr. 72, din 17 octombrie).

         A fost o grevă a damelor din cor, „toate doamnele şi domni­şoarele s-au absentat ostentativ”, fiindcă „conducătorii Reuniunii… rău stricaţi cu conştiinţa naţională a neamului lor, au crezut că sunt în drept să zădărnicească întreprinderea naţională a învăţătorilor noştri”…, hotărând „să sprijine şi ei, alături de străini şi evrei, un concert aranjat în cinstea unui străin, ce ne-a necinstit limba. Şi aceasta, cu o zi înainte de concertul, cu scop naţional, al vrednicei noastre învăţătorimi”. E vorba de un concert, organizat de „Reuniunea învăţătorimii române din districtul Suceava”, sub conducerea lui Alexandru Voevidca, anunţat, într-adevăr, pentru seara de 10 octombrie.

         Într-un raport asupra acestui concert al învăţătorilor („Patria”, nr. 73, din 21 octombrie), acelaşi corespondent zice, apoi: „Domnul Alexandru Voevidca, deşi „neacademic”, deşi din neamul nostru prost, românesc, şi nu importat din apusul străin, deşi neplătit, a dovedit că e un român şi artist admirabil”.

         Comitetul a răspuns, tot în „Patria”, arătând că concertul pentru Schlüter fusese fixat anterior, iar data nu mai putea fi schimbată; a urmat o replică, în care se reamintea „lovitura, pregătită în ascuns”, contra întemeietorului Reuniunii, şi se constata că „foarte mulţi membri ai Reuniunii s-au retras”.

         Constatarea aceasta din urmă era adevărată; ne-o dovedeşte chiar „Raportul anual”, care ne dă cifra de 84 membri, faţă de 95, în 1908; la 1910/11, sunt, apoi, numai 75, iar la 1917/13, 76.

         Dar cifrele acestea încă nu ne lămuresc, prin ele înseşi, ci abia când, în raportul anual pe 1910/11, citim că, „în decursul anului, s-au înscris 2 membri sprijinitori şi 9 activi”, dar „Reuniunea a pierdut 10 membri sprijinitori şi 12 activi”, iar în raportul pe 1912/13: În decursul anului, s-au înscris 3 membri sprijinitori şi 16 membri activi, dar Reuniunea a pierdut, în decursul anului, 11 membri sprijinitori şi 8 activi”. Deci, în doi ani, un minus de 31, faţă de un plus de 30, sforţări eroice ale comitetului de a compensa pierderi atât de mari!

         Evident, cu toate meritele şi realizările artistice,  nemulţumirea se accentua, opoziţia câştiga teren. Dar să ne întoarcem la 1909.

         La 19 decembrie, se mai aranjează o seară muzicală familiară între membri, la care corul cântă, acum, sub conducerea noului dirigent, domnul August Karnet, noul director al Şcolii de muzică din Suceava, căruia i-a fost sortit să înscrie, după Unire, pagini de glorie în analele Reuniunii.

         „Dacă, astfel, activitatea artistică a Reuniunii”, continuă raportul, „deşi întrece şi de astă dată numărul de producţiuni, cerut de statute, totuşi se prezintă mai săracă decât cea din anul trecut, aceasta se explică prin schimbarea dirigentului artistic şi prin faptul că atenţiunea comitetului a fost îndreptată, cu deosebire, asupra realizării unei vechi dorinţe, am putea zice unui ideal al obştii româneşti, din care Reuniunea noastră îşi făcuse o datorie de onoare: începerea tipăririi compoziţiilor inedite ale lui Ciprian Porumbescu, întreprindere a cărei bază materială s-a pus în anul trecut. Se aminteşte, apoi, de tra­tativele cu moştenitorii compozitorului, soţii Liviu şi Mărioara Raţiu, în urma cărora „a sosit domnul Raţiu, în 30 iunie nou, la Suceava, şi i-a predat Reuniunii, cu act notarial, manuscriptele, cedându-i, cu rară generozitate, dreptul de a tipări o ediţie.

         Astăzi, avem satisfacţia de a putea vesti membrilor Reuniunii şi publicului românesc că a şi apărut fascicola I-a a ediţiei acesteia[38], conţinând „Deviza” („Pe-al nostru steag e scris unire”) şi următoarele opt coruri bărbăteşti: „La un nor”, „În pădure”, „Dup-un veac de suferinţă”, „O, zi frumoasă, ai sosit”, „Marşul călăraşilor”, „Ieri, o floare radioasă”, „Sunt arboros”, „Sosirea primăverii”!”.

         Raportul încheie, înregistrând trecerea din viaţă a membrului sprijinitor Iulian  Olinschi, preşedintele Tribunalului.

*

         Adunarea generală s-a ţinut abia în 27 februarie 1910. S-a ales aproape acelaşi comitet: preşedinte – Dr. Cornel Chiseliţă, vice­preşedinte – Cornel Sorocean, secretar – Victor Morariu, cassier – Laurentie Tomoiagă, controlor – Nicu Tarasievici, bibliotecar – Nicolai Prelici, econom – Emanuil Antonovici, iar Constantin Procopovici a înţeles să rămână, şi acum, în umbră, cu titlul modest de „membru fără funcţiune”.

         La 3 martie, corul bărbătesc al Reuniunii, petrecând-o la cele eterne pe una dintre cele mai zeloase cântăreţe ale sale, domnişoara Hortensia Ilniţchi, a executat, între cântările funebre, oarecum „în primă audiţie”, prea frumosul şi duiosul cor de Porumbescu „Ieri, o floare radioasă”. Iar la 20 martie, celebrându-se, în biserica Mirăuţilor, un parastas pentru marele amic al românilor, Dr. Carol Lueger, s-a executat, iarăşi, acelaşi cor, dar cu textul modificat „Ieri, stejar plin de vigoare”.

         Primul concert s-a aranjat în 9 aprilie, cu un program de noutăţi:

 1. G. Dima: a). „Fântână cu trei izvoare”, b). „Mândruliţă de demult” (cor mixt);

2. Porumbescu: a). „Noapte consolatoare”, b). „Salutare” (cor bărbătesc);

3. Porumbescu: „Dorul”, romanţă pentru vioară (Victor Morariu) şi pian (A. Karnet), prima audiţie, căreia îi vor mai urma multe;

4. Horhocea-Radu: a). „Foaie verde colilie”, b). „Auzit-am, auzit” (cor mixt);

5. Weinwurm: „Cântece toscane”;

5. Dima: „Mama lui Ştefan cel Mare” (cor mixt, cu solişti, alto şi bariton, şi cu acompaniament de pian).

          La 17 mai, corul şi cvartetul Reuniunii cooperează la serbarea de adio, aranjată de societăţile româneşti din Suceava, în onoarea directorului gimnazial Constantin Cosovici, unul din bărbaţii cei mai binemeritaţi ai neamului.

         Joi, în 5 mai (Înălţarea Domnului), „Liturghia în sol major”, de Dima, pentru cor mixt, în biserica Mirăuţilor; aceeaşi liturghie, dumi­nică, în 5 iunie, în biserica Sf. Nicolae.

         De Sânziene, tradiţionalul concert, cu:

 1. a). Gevaert: „Îngerul a alergat”, b). Dima: „Mândruliţă de demult” (cor mixt);

2. a). HorhoceaRadu: „Foaie verde colilie!, b). Mandicevschi: „Toarce, puică, toarce!” (cor mixt);

3. a). Porumbescu: a). „Noapte consolatoare”, b). „Salutare” (cor mixt);

4. Mandicevschi: „Marşul lui Dragoş” (cor mixt, cu acompaniament la pian);

5. Weinwurm: „Cântece toscane”;

6. a). Muzicescu: „Doina”, b). Teodorescu: „Frunzuleană mărăcine” (cor mixt).

          În 1 octombrie, când Suceava întreagă îl întimpina, cu adâncă veneraţiune, pe Mitropolitul Vladimir de Repta, sosit pentru sfinţirea vechii biserici a Sf. Gheorghe (biserica Mănăstirii), după restaurarea şi renovarea ei, corul bărbătesc al Reuniunii ia făcut o serenadă, la care s-a cântat: „Iată ziua cea de dor”; Ştefan Nosievici: „Părintescul ajutor”; şi Constantin Procopovici: „Serenadă” („Somnoroase păsărele”).

         A doua zi, Duminică, în 2 octombrie, la solemnitatea înălţătoare a sfinţirii străvechiului lăcaş dumnezeiesc, Reuniunea a executat „Liturghia românească”, de Eusebie Mandicevschi, pentru cor mixt (mi major), cu răspunsurile în fa major, de Muzicescu.

         Aceeaşi liturghie s-a mai cântat, la 4 octombrie, tot în biserica Sf. Gheorghe.

         În 4 februarie 1911, s-a aranjat un concert, cu următorul program:

 1. a) Kiriac: „Cântecul pescarului”, b). Mezetti: „Spre lumină” (cor mixt);

2. Tartini: „Sonată în sol minor”, pentru vioară (Victor Morariu) şi pian (A. Karnet);

3. Vidu: „Răsunet de la Crişana” (cor mixt, cu solo bariton: Cornel Sorocean);

4. a). Vorobchievici: „Frate, frate de stejar”, b). „Fa Frăsino”, aranjată de A. Karnet (cvartete de solişti, executate de domnii Tomoiagă, Ieremievici, Sorocean şi Berhang);

5. a). Radu-Horhocea, „Săraca inima mea”, b). D. Dimitriu: „Puişorul” (cor mixt);

6. Vidu: „Negruţa” (cor mixt, cu soprană şi tenor solo).

          La 24 februarie, Reuniunea a aranjat, împreună cu „Clubul Român”, o seară de adio pentru preşedintele său, domnul Cornel Chiseliţă, care părăsea Suceava, trecând, în calitate de consilier superior, la Curtea de Apel din Leov.

         La 1 octombrie, un cvartet al Reuniunii a executat cântările bisericeşti la sfinţirea noii biserici din Capu Codrului.

         La 16 octombrie 1911, a încetat din viaţă neuitatul membru fondator şi sprijinitor al Reuniunii, Leon Goian.

          „Iubitor entuziast al muzicii, însuşi artist pe vioară şi pe alte instrumente, acest bărbat nobil a arătat, totdeauna, interes foarte viu faţă de întreprinderile Reuniunii şi, încă pe patul morţii, şi-a adus aminte de ea, lăsându-i moştenire averea sa muzicală: instrumente (trei viori, două violoncele, o violă) şi o bibliotecă întreagă de note.

         La înmormântare, care s-a săvârşit în 18 octomvrie, corul, băr­bătesc al Reuniunii a executat cântările funebre, în biserică, iar la parastasul din 21 octombrie, a cântat un cvartet al Reuniunii”.

          Dar anul administrativ 1910/11, normal sub raportul producţiilor, este un an glorios în ceea ce priveşte editarea ineditelor lui Porumbescu. „S-au tipărit nouă fascicole (a 2-a, până la 10-a), record care nu se datorează atât interesului din partea publicului, ci, mai mult, gene­rosului sprijin pe care  ni l-a acordat onorata administraţie a „Casei Şcoalelor” din Bucureşti, fâcând o comandă în valoare de 1.000 lei, şi anume în urma intervenţiei unei nobile familii din Regat, care însăşi a donat pentru întreprinderea aceasta suma de 400 lei, dorind, însă, să nu fie numită în publicitate”. Aşa scrie „Raportul anual” (pag. 7).

         Dar, astăzi, suntem liberi să divulgăm secretul: generosul sprijinitor a fost ministrul Al. Constantinescu, care, încă de pe atunci, luase contact cu Bucovina şi, în special, cu Suceava, avându-şi înscris, la liceul din Suceava, pe fiul său, Atta[39].

         Dar istoricul e dator să înregistreze încă un nume, care are partea leului în această editare atât de conştiincioasă şi de rapidă: este neobositul Cornel Sorocean, care înţelegea să se însărcineze până şi cu copierea notelor, revizuite de domnul Karnet, şi cu corecturile tipografice.

         Încă o observaţie, înainte de a încheia cu anul 1910/11:

         Dacă numărul producţiilor, deşi satisfăcător, e mai scăzut şi faţă de anul 1909, aceasta se explică şi printr-o intensificare a concurenţei: la 15 ianuarie 1910, mare şezătoare a „Societăţii Scriitorilor Români” (Sadoveanu, Anghel, Iosif, Gârleanu, Minulescu, C. Pavelescu); la 5 februarie, concert al violonistei Margareta Protopopescu; la 3 aprilie, concert al baritonului N. Corfescu; la 14 şi 15 iunie, turneu Agata Bârsescu, apoi, în iulie, Petre Liciu); la 10 septembrie, violonistul Kneisel. Iar de la 29 ianuarie 1911, înainte, un ciclu de „conveniri sociale”, aranjate de filiala „Societăţii Doamnelor Române”, unde îşi dau concursul chiar şi cântăreţi ai Reuniunii, ca doamna Viorica Abager, domnişoarele E. Botezat, S. Mleşniţă şi V. Verenca, domnii V. Morariu şi G. Sotniţchi, dar şi un cor bărbătesc, sub con­ducerea lui Severian Procopovici. Cooperează, aici, şi unele eleve de liceu, ca debutante la pian şi canto; printre ele, se remarcă domnişoara Porfira Ieşan, soprană, căreia, după 11 ani, i-a fost menit s-o întrupeze, cu strălucire, pe Dochiţa din „Crai nou”.

         Am amintit concertele acestea şi pentru a evoca atmosfera vremii, dar şi fiindcă, aproape la toate, Reuniunea avea obligaţii de patronaj.

         Ajungem la anul administrativ 1912/13, ultimul pentru care s-a mai publicat un raport anual.

         Evenimentul cu care s-a început anul acesta a fost schimbarea statutelor, care s-a votat în adunarea generală din 28 ianuarie 1912. Modificările cele mai importante sunt următoarele:

 1. Pe lângă muzica naţională, Reuniunea o va cultiva şi pe cea clasică, dispoziţiune necesară, mai ales după ce a primit, ca moştenire de la mult regretatul Leon Goian, o bibliotecă întreagă de muzică clasică şi instrumente pentru un cvartet;

2. Reuniunea va avea dreptul de a întreţine şi o şcoală de muzică;

3. Comitelui va consta din 12 membri, în loc de 8, fiind agendele mult mai multe şi mai complicate decât la început;

4. Se instituie o comisie revizuitoare, care lipsea în statutele vechi.

 În aceeaşi adunare generală, comitetul anului administrativ 1910/11 a fost însărcinat să poarte agendele mai  departe,  până  la  întărirea noilor statute. Aceasta a urmat cu data de 9 martie 1912, încât, la 14 aprilie, s-a ţinut, apoi, adunarea generală, pe baza noilor statute.

         Comitetul ales, în adunarea aceasta, s-a constituit astfel: prezi­dent – Dr. Erast Tarangul, viceprezident I – Severian Procopovici, viceprezident II – Cornel Sorocean, cassier – Laurentie Tomoiagă, secretar de interne – Constantin Ieremievici-Dubău, secretar de externe – Victor Morariu, econom – Mihai Ţimpău, bibliotecar I – Nicolai Prelici, bibliotecar II – Procopie Rodinciuc, controlor – Nicu Tarasievici, membri fără funcţiune – Constantin Procopovici şi Orest Procopovici.

         În comisia revizuitoare s-au ales domnişoara Elena Botezat şi domnii Remus Sbiera şi Constantin Lucaci.

         Lista comitetului arată că se făcuse un pas important: intervenise împăcarea cu Severian Procopovici, care, în sfârşit, îl acceptase pe d. Karnet ca dirigent.

         Dar în noiembrie, Erast Tarangul şi Laurentie Tomoiagă demisionează: iar comitetul se completează, alegându-se prezident prof. Dr. Iancu Cuparencu şi cassier, prof. Emil Săhlean.

         Prima manifestare publică a corului, în acest an, fu, iarăşi una funebră: înmormântarea uneia dintre membrele sale cele mai zeloase şi distinse, domnişoara Maura Luţia, la 14 martie, sora aceluia care avea să fie eroul Lascăr Luţia.

         De aici, înainte, nimic, până de Sânziene, când se execută un concert, cu program în cea mai mare parte nou:

 1. Brediceanu: „Câtu-i lumea pe sub soare” şi „Mândruţă cu ochii verzi”, amân­două din opereta „La şezătoare”, coruri mixte;

2. a). Gevaert: „Păstoriţa”, b). Teodorescu: „După fragi şi după mure” (cor mixt);

3. a). Rameau: „Cântecul nopţii”, b). Flondor: „Cântec haiducesc” (cor bărbătesc);

4. a) Porumbescu: „Cât îi ţara românească”, b). Teodorescu: „Fata de păstor” (cor mixt).

          Şi iar pauză lungă, până la Sf. Nicolae (18 decembrie), când Reuniunea aranjează, împreună cu „Clubul român”, o „convenire socială”, la care s-au cântat:

 1. a). Mehul: „La arme”, b). E. Mezetti: „Spre lumină” (cor mixt);

2. a). Teodorescu: „Cântare solemnă”, b). Teodorescu: „Fata de păstor” (cor mixt);

3. Flondor: „Viorica” (cor bărbătesc).

          A urmat un concert, la 8 februarie 1913, cu program pe de-a întregul nou:

 1. a). Kiriac: „Domnul Isus Hristos”, b), „Trei crai de la răsărit”[40] (cor mixt);

2. Vidu: „Moţul, la drum”, cor bărbătesc, cu solo tenor (G. Sotniţchi);

3. a) Muzicescu: „Stejarul şi cornul”, b). Mandicevschi: „Lăcrimioare” (cor mixt, cu acompaniament de pian: August Karnet);

4. L. Tomoiagă – A. Karnet: a). „Mai am un singur dor”, b). „Doina”, ambele pentru solo tenor (L. Tomoiagă), cu acompaniament de pian;

5. a). Dima: „Între piatra detunată”, b). Teodorescu: „Ţiganca” (cor mixt);

6. Porumbescu: „La malurile Prutului” (vals pentru cor bărbătesc, cu pian).

          La 3 martie, la înmormântarea arhimandritului şi priorului Ghedeon G. Balmoş, „generosul sprijinitor al reuniunii noastre şi al tuturor întreprinderilor şi instituţiunilor naţionale şi culturale din Su­ceava”, corul mixt al Reuniunii a cântat, în biserică, „De-oi adormi curând”, de Murgu.

         Prea curând, încă o manifestare funerară: „în 16 aprilie, corul Reuniunii a dat onorurile din urmă mult veneratului profesor Ieronim Muntean. Bătrânul dascăl, cu inima pururi tânără, iubitoare de tot ce e frumos şi ideal, a fost unul dintre cei mai devotaţi membri sprijinitori ai reuniunii noastre şi, cât timp i-a îngăduit-o starea sănătăţii sale, totdeauna a participat cu însufleţire la producţiile ei.

         În Dumineca Paştilor (27 aprilie 1913), corul bărbătesc a executat cântările bisericeşti la vecernia mare, în biserica Sf. Gheorghe ; s-a cântat „Hrisios a înviat!”, de Porumbescu, Vorobchievici şi de George Mandicevschi.

         Ultima producţie din acest an administrativ, de 18 luni şi mai bine, a fost concertul de Sânziene (7 iulie), cu următoarele co­ruri mixte:

 1. a). Vidu: „Grânele vara se coc”, b). Kiriac: „Jalea or­fanului”;

2. a). Mendelssohn: „Rămas bun, codrului”, b). Tessarin: „Marinăresca”;

3. L. Domide: „Înşiră-te mărgărite” (legendă pentru cor mixt, cu solo bariton, executată, atunci, întâia oară în Bucovina);

4. Kiriac: „Morarul”;

5. a). Kiriac: „Sfântul Domn Iisus”, b). Teodorescu: „Ţiganca”.

          Anul 1912/13 se caracterizează prin numărul redus al producţiilor, compensat şi motivat, însă, prin tendinţa de a înnoi mereu programul.

         „Marea întreprindere a tipăririi compoziţiilor inedite ale lui Ciprian Porumbescu”, zice raportul, „nu a putut înainta după dorinţele şi aşteptările noastre, lipsindu-ne sprijinul material al publicului. Totuşi, după ce, acum un an, apăruse fascicolul al 10-lea, acum, de curând a apărui fascicolul al 11-lea, conţinând „Altarul mănăstirii Putna”, pentru cor bărbătesc, cu solişti şi acompaniament de pian”.

 

 

III. Războiul şi Unirea (1913-1920)

 

          Am ajuns, astfel, la perioada din preajma şi, apoi, din timpul războiului şi de după război, până la reactivarea Reuniunii, perioadă din care nu mai avem nici rapoarte anuale, nici arhivă, încât informaţia noastră se reduce la însemnări de carnet, amintiri şi material din ziare.

         Astfel, o notiţă de carnet ne spune că adunarea generală s-a ţinut la 25 septemvrie 1913. În comitet s-au ales: preşedinte – Dr. Iancu Cuparencu, vicepreşedinte I – Cornel Sorocean, vicepreşedinte II – Nicu Tarasievici, cassier – Emil Săhlean, secretari – Victor Morariu şi Constantin Ieremievici-Dubău, bibliotecari – Emanuil Iliuţ şi P. Rodinciuc, controlor – Nicu Prelici, fără funcţiune – Constantin Procopovici şi Orest Procopovici.

         Iată, deci, că Severian Procopovici iarăşi lipsea din comitet, Împăcarea nu fusese deplină.

         La 22 octombrie, se încep repetiţiile de cor.

         La 1 noiembrie, Reuniunea aranjează o „convenire socială”.

         La 6 noiembrie, ia parte activă la jubileul de 30 de ani al Societăţii „Şcoala Română”, cu un concert şi cu reprezentarea comediei „Leac pentru soacre”, de Trocaru.

         Iată ce scrie, despre producţia aceasta „Viaţa nouă”, din Cernăuţi, în nr. 101, din 6 decemvrie 1913: „Corul Reuniunii „Ciprian Porumbescu”, condus de neobositul A. Karnet, a executat, cu o preciziune uimitoare, cu o vervă artistică ce a stors admiraţia chiar şi a celui mai pretenţios amator de mu­zică, piesele: „Luceferii”, de C. Cucu; „Sfântul Domn Iisus”, de Gevaert; „S-a dus cucul”, de Kiriac; „Lugojana”, de Vidu; şi „Hora leliţelor”, de Movilă”. În comedia amintită, au jucat domnii I. Boca, N. Tarasievici, O. Procopovici, L. Tomoiagă, doamnele Holca şi Reuţ, şi domnişoara Popovici.

         Un concert se mai aranjează, apoi, la 14 decembrie 1913, cu programul:

1. E. Stătescu: „Aidem fraţi!” (cor mixt);

2. E. Mezetti: „Cucul”, cor de dame, cu acompaniament de pian;

3. Brediceanu: „Câtu-i lumea pe sub soare” şi „Mândruţă cu ochi verzi” (coruri mixte, din opereta „La şezătoare”);

4. Mendelssohn: „Andante din Trio nr. 29” (vioară – V. Morariu, violoncel – M. Totoiescu, pian – Karnet);

5. Castaldi-Karnet: „La arme!”, text de Şt. O. Iosif, cântec nou, pe atunci (cor mixt, cu pian);

6. Porumbescu: „Altarul mănăstirii Putna” (cor bărbătesc, cu solişti şi acompaniament de pian, şi această compoziţie abia apărută);

7. a). Bizet: „Marşul regilor magi”; b). Mendelssohn: „Cântecul ciocârliei”.

         La 8 martie 1914, corul mixt cântă la „Te Deum”-ul solemn de la bi­serica Sf. Gheorghe (Mănăstire), în onoarea noului egumen, Inochentie Stefanelli, executând un psalm de Beethoven şi „Liturghia” pentru cor mixt, de Mandicevschi.

         La 26 aprilie, corul are bucuria de a cânta la cununia domnişoarei Elena Botezat, apreciată solistă şi pianistă, cu domnul Dimitrie Cojocariu.

         De Sânziene, n-a mai putut să aibă loc nici o producţiune, fiindcă intervenise asasinatul de la Serajevo, urmată de sinistra pre­cipitare a evenimentelor.

         La 2 septembrie, ruşii ocupă Cernăuţii, guvernul Bucovinei se mută la Vatra Dornei, iar Suceava se umple de pribegi.

         La 2 ianuarie 1915, primii cazaci îşi făcură intrarea în Suceava, dar ocupaţia aceasta nu ţine decât 5 săptămâni, căci, la 9 februarie, ne văzurăm, iarăşi, cu husarii unguri.

         În cursul anului 1915, corul Reuniunii, aşa redus cum era, prin recrutări şi prin pribegii, a fost ţinut să-şi dea concursul la mani­festări patriotice austriece.

         La 18 august 1915, de ziua naşterii împăratului Franz Josef, Reuniunea a cooperat la un asemenea concert; s-au cântat, în afară de imnurile de rigoare, şi „Doina”, de Muzicescu, cu finalul:

 Verde-i bradul şi stejarul,

N-a fi tot cum vrea duşmanul.

Pune-om umăr doi cu doi

Şi-a mai fi cum vrem şi noi!,

 final care nouă, cântăreţilor români, ne spuneau cu totul alta decât auzitorilor cezaro-crăieşti! S-a executat, atunci, şi frumosul cvintet al lui Porumbescu „Noapte, de primăvară”. Astfel, Reuniunea înţe­legea să se manifeste româneşte şi în acele zile de strâmtoare, de siluire. Erau zilele când se zvonea că, la graniţele austro-ungare, se fac pregătiri militare contra României.

         La 3 iunie 1916 începe ofensiva lui Brusilof, ofensivă politică, menită să atragă în război şi România, începe deci şi pe frontul bucovinean.

         În noaptea de 17 spre 18 iunie, ruşii intră în Cernăuţi, iar in 21 iunie, în Suceava.

          „Veni, în sfârşit, şi vestea cea mare, aşteaptă cu atâta înfrigurare: Intrarea României în război. Trei zile în urmă, miercuri, în 17/30 august, marele eveniment fu sărbătorit printr-o manifestaţie pe ruinele Cetăţii, iniţiată de Societatea „Dacia Română”, din Burdujeni. Atunci, întâia oară, s-a aclamat, pe pământul Bucovinei, România Mare, iar pe bătrânele ziduri, alături de steagul cuceritorilor ruşi, s-a văzut flu­turând Tricolorul libertăţii naţionale”.

          Amintim manifestaţia aceasta, fiindcă, în fruntea grupului de intelectuali din Suceava, care au luat parte, a fost şi Severian Procopovici, care le-a şi vorbit sucevenilor, „crimă” pe care şi-o va ispăşi cu multe luni de închisoare austriacă.

         De aici, înainte, zidurile Sucevei vor răsuna de corurile cazacilor, care cântă şi la slujba dumnezeiască, în biserica Mirăuţilor. Dar cântă şi ai noştri, corul „studenţilor” şi cu elemente din corul Reuniunii, la în­mormântări, ca bunăoară a mult meritatului prof. Dr. Animpodist Daşchevici, în ziua de 17 noiembrie 1916, sau în Duminica de 3 decembrie 1916, când se execută, la Sfânt, coruri de compozitorul bucovinean, sucevean chiar, Dionisie Para, şi de Muzicescu.

         La 6 februarie 1917, se redeschide, sub oblăduire rusească, şi chiar la dorinţa ocupanţilor, liceul de băieţi, bineînţeles numai în româneşte, dar predându-se şi limba rusă.

         Dar iată, acum, o însemnare de carnet, a celui ce scrie acestea, pe ziua de 5 aprilie 1917: „Făcând ordine între notele Reuniunii, am găsit, cu bucurie, manuscriptele lui Porumbescu şi chiar opereta „Crai nou”, pentru toate instrumentele de orchestră şi pentru voci”, regăsire de bun augur.

         Era anul revoluţiei ruseşti, sărbătorită şi în Suceava, într-un adevărat delir, la 25 februarie 1917, când tot oraşul era o mare roşie de steaguri şi pancarte.

         Dar revoluţia însemna şi începutul dezrobirii fraţilor basarabeni, şi iată că la, 31 octombrie, învăţătorii „moldoveni” din Bălti au putut să aranjeze un concert, al cărui program, tipărit cu chirilice, îl am în clipele acestea pe masă, program bogat, de 16 numere, cu coruri mixte („Pe-al nostru steag”, de Porumbescu; „Hora Dobrogei”, de E. Mezetti; „Pescarul” şi „Totdeauna să bem vinul”, de Kiriac, „Ce te legeni, codrule”, de Schelezetti (adică Scheletti-Mezetti), „Doina”, de Teodorescu, „Stăncuţa”, de Muzicescu; „Axion”, de Porumbescu; „Morarul”, de Kiriac); cu „terţet de dame” („Voiajul în China”, de Mezetti) şi duet de dame („Fată de păstor”, melodie populară din Bucovina) şi cu recitări din Alecsandri („Adio, Moldovei”, „Sergentul”, ,,Pohod na Sibir”), Neniţescu („Ţara mea”), Coşbuc („Cântec”), Speranţia (anecdote).

         Finalul acestui concert, cu adevărat reprezentativ – recunoaştem în el opera pribegilor noştri bucovineni, în frunte cu George Tofan, care ne-a şi vizitat în zilele acele – va fi fost impozant: „Marşul”, din opera „Olteanca”, de Dr. G. Otremba şi E. Candala (recte Caudella).

         Dar de ce insistăm, aici, asupra programului acestuia? Pentru că, dacă el se datoria însufleţirii bucovinene şi chiar sucevene, la rândul său i-a fost îndemn tot unui învăţător, unuia din cei mai vrednici, regretatului V. Fediuc, răpus de gripă, în zorile Unirii, 30 noiembrie 1918, să aranjeze un mare concert în Suceava, la 2 de­cembrie 1917, zi care nu mai avea semnificaţia de aniversare a împăratului Austriei, căci acesta era mort de un an.

         Sala a fost arhiplină de uniforme ruseşti. S-au executat coruri, cu elemente de ale Reuniunii, dar mai ales din „Asociaţia” învăţătorilor, piese pentru vioară: „Balada” lui Porumbescu, „Serenadă”, de Drdla, şi „Berceuse”, de Godard, şi s-au jucat dansuri naţionale.

         Încurajat de reuşita concertului, Fediuc aranjează, curând de tot, la 17/30 decembrie 1917, al doilea concert sub firma „Comitetul învăţătoresc al districtului Sucevii”, cu program similar ca al celui anterior:

 1. Muzicescu: „Concert religios” (cor mixt, acompaniat la pian);

2. N. Popovici: „Hora Dobrogeană” (cor mixt, cu pian);

3. N. Ganea: „Luceafărul serii”, cor bărbătesc, cu solo bariton (I. Macariciuc);

4. V. Vasilescu: „Corăbiasca” (cor bărbătesc);

5. „Ardeleanca”, joc naţional (domnişoarele Silvia Lucan, Jeni Sachelarie, Virginia Rodinciuc şi Filomela Şandru, şi domnii I. Dan, C. Miclea, V. Fediuc şi Oct. Balintescu);

6. Anecdote (re­citări);

7. V. Bellini: „Norma”, trio pentru vioară (V. Morariu), violoncel (M. Totoescu) şi pian (doamna Viola Abageriu, care a acompaniat la toate piesele);

8. Vidu: „Răsunetul Ardealului”, cor mixt, cu solo soprană (domnişoara Jeni Sachelarie, care a avut un adevărat triumf);

9. Kiriac: „Morarul” (cor mixt);

10. Muzicescu: „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul”.

         În sală, de rândul acesta, noile uniforme poloneze, ale unuia dintre regimentele naţionale, produse ale revoluţiei, după care începutul anului 1918 ne aduse trupe ucrainene, iar un ziar ca „Vestea” anunţă că, în Basarabia, se restabileşte ordinea, de către armata moldovenească, ajutată de trupe ucrainene şi româneşti.

         Ziua de 2 februarie ne aduse, apoi, marea surprindere şi bucurie a ocupaţiei româneşti; dar, deocamdată, a fost o iluzie, un vis de scurtă durată, căci, la 8 martie, trupele româneşti părăseau Bucovina, iar în aceeaşi zi, după-amiază, intră în Suceava cea dintâi patrulă austriacă.

         Un destin drept a făcut că trupele româneşti, care ocupaseră Suceava, să dea onorurile, în ziua de 29 februarie, sicriului profeso­rului poet Vasile Bumbac, cântăreţul lui Dragoş Descălecătorul.

         Încep, curând, arestările ,,trădătorilor”: e dus şi Severian Procopovici, iar Reuniunea lui trebuie să-şi dea concursul, în aprilie, la un concert în folosul „Crucii de argint” austriece, care îngrijea de invalizi, orfani şi văduve, şi de familiile celor plecaţi la război.

         La 8 iunie, corul Reuniunii îşi dă iar concursul la un concert în folosul invalizilor, iar la 27 şi 28 august, cântă la solemnitatea reîntoarcerii moaştelor Sf. Ioan de la Viena, unde fuseseră duse, în preajma venirii Ruşilor.

         Ca eveniment muzical, mai tfrebue relevat, aici, un concert al primadonei Viorica Ursuleac, la 16 august 1918. Marea cântăreaţă, care, astăzi, ne cinsteşte neamul la Berlin, era, pe atunci, la opera din Zagreb (Àgram), în Croaţia, iar venirea ei la Suceava era în legătură cu faptul că se afla, aici, chiar în zilele acelea, un regiment croat, ultima garnizoană austro-ungară, pe care a văzut-o Suceava.

         Ofiţerii croaţi îi ziceau „Violiţa Ursuelaţ” şi o revendicau pentru neamul lor, încât am fost nevoiţi să-i lămurim.

         La 30 august, ei aranjează, apoi, un concert al lor, la care au luat parte activă şi elemente din reuniunea noastră, concurs dat cu drag, întrucât noi, românii, vedeam în aceşti croaţi pe tovarăşii de luptă ai fraţilor noştri ardeleni împotriva opresiunii maghiare.

         Într-adevăr, şi la concertul acesta, ei au înţeles să se manifes­te naţional: sala, împodobită aproape numai cu tricolorul lor, iar programul concertului, compus din coruri naţionale croate.

         La 2 noiembrie, garnizoana aceasta croată, ofiţeri şi soldaţi, proclamă revoluţia şi rup rozetele de la chipie, înlocuindu-le cu tricolorul lor.

         În sfârşit, în dimineaţa zilei de 6 Noiembrie 1918, intrau în Suceava grănicerii maiorului Anton Ionescu, aducând solia mântuitoare: „Graniţă între români, de astăzi, înainte, nu trebuie să fie!”.

         Iar acum, a fost tot reuniunea noastră, care a făcut din Dumi­neca de 11/24 noiembrie 1918, în preajma zilei proclamării Unirii, la Cernăuţi (15/28 Noiembrie) ,,o zi de sărbătoare la Suceava”: liturghie în sobor, în sobor, la Sfânt, cu doxologie pentru Regele Ferdinand şi Regina
Maria. „Au fost clipe înălţătoare”, scrie Glasul Bucovinei”, care, atunci, era într-adevăr al întregii Bucovine (în nr. 19) „când sub străvechile bolti ale bisericii lui Bogdan şi a lui Ştefăniţă Vodă s-au pomenit, întâia oară, numele acelora care de mult sunt Suveranii inimilor româneşti din Bucovina.

         Corul mixt al Reuniunii „Ciprian Porumbescu” intonează, cu mândră însufleţire, „Trăiască Regele!”; atunci, în mulţi ochi, am văzut lacrimi de fericire”.

         Seara, a fost concert festiv „Ciprian Porumbescu”, sărbătorind „intrarea glorioasei armate române liberatoare”. Rândurile dinainte ale sălii arhipline erau ocupate de corpul ofiţeresc, care apăruse complet, în frunte cu colonelul Gheorghe Liciu.

         Serbarea a deschis-o prof. Victor Morariu, cu un discurs, în care, plecând de la soarta tragică a românismului în războiul mondial, a reamintit fazele de durere, dar şi cele de înălţare şi mândrie ale răz­boiului; a evocat umbrele acelor luptători bucovineni, care au murit fără să fi văzut cu ochii visul neamului împlinit. A insistat, îndeosebi, asupra lui Ciprian Porumbescu, compozitorul imnurilor „Pe-al nostru steag” şi „Tricolorul”, „martirul de la 1875 al cauzei ce triumfă astăzi”.

         A urmat „Imnul Regal”, în cor mixt, apoi, la fel, nr. 3, cu „La arme!”, de Castaldi-Karnet, şi .„Dorul meu”, de Ion Mureşanu. Nr. 4 din program a fost măreaţa compoziţie a lui Porumbescu, „Altarul mănăstirii Putna”, cor bărbătesc cu solişti (tenor Grigore Sotniţchi, bas O. Baltinescu) şi acompaniament la pian (domnişoara V. Rodinciuc). N-a putut să lip­sească, îndeosebi ca revelaţie pentru fraţii ce ne veniseră ca oaspeţi scumpi, duioasa „Baladă” a lui Porumbescu (vioară Victor Morariu, pian domnişoara Natalia Piţul).

         Corul mixt intonează „Hora Severinului”, de Dima, şi „Lugojana” lui Vidu. Urmează marşul pentru cor bărbătesc „Treceţi regimente”, de I. Petrescu, şi celălalt „La arme!”, de Eminescu-Méhul (cor mixt).

         Elevul Erast Tarangul (clasa a VIII-a) recită oda patriotică „Învierea”, de Radu Cosmin.

         Serbarea s-a încheiat cu un tablou vivant, aranjat de prof. Em. Sahlean: România (domnişoara Sil­via Lucan) dezrobind Bucovina (domnişoara Eugenia Sbiera), Basarabia (domnişoara Octavia Lupu) şi Transilvania (domnişoara Maria Tarangul).

         Dirigentul corului a fost domnu1 Ion Macariciuc, teolog absolvent.

         A urmat dans, cu muzica fanfarei Regimentului 16 Infanterie Fălticeni, fanfară care fu­sese „expulzată” la 1909!

         La 2 decembrie, corul Reuniunii are durerea de a-i da onorurile cele din urmă lui Vasile Fediuc.

         A urmat, la 8 decembrie, serbarea oficială a Unirii în Suceava, cu Tedeum, la care, iarăşi, a cântat corul „Ciprian Porumbescu”.

         A treia zi de Crăciun (27 decembrie vechi, 9 ianuarie nou) s-a săvârşit, tot la Sfânt, pomenirea lui Ştefan cel Mare, cu parastas în sobor, cântând, fireşte, tot corul bisericesc al Reuniunii.

         Seara, iarăşi concert festiv, cu concursul corului Reuniunii, sub conducerea domnuui I. Macariciuc, programul fiind:

 1. Kiriac: „Domnul Isus Hristos” şi „Morarul” (cor mixt);

2. E. Caudella: „Ochi albaştri”; Scheletti: „Ce te legeni codrule”; şi Porumbescu: „Cât îi ţara românească” (domnişoara Jeni Sachelarie, acompaniată la pian de domnişoara V. Rodinciuc);

3. a). Beriot: „Concert nr. 9”; b). Silvestri: „Serenade d’autrefois”, vioară (Victor Morariu) şi pian (domnişoara Hortensia Donisă):

4. a). Händel: ,,Cât de dulce şi plăcut”; b). Schubert: „Solie de amor” (bariton solo: domnul locotenent Nicolae Arghir, acompaniat la pian de doamna Lena Iacubovici de Boldişor);

5. Porumbescu: „Noapte de primăvară”, cvintet (soprană: domnişoara Porfira Ieşan, tenor: Grigore Sotniţchi, bas: I. Berhang, vioară Victor Morariu, pian domnişoara Duduţa Tarnavschi);

6. a). Brediceanu: „Cât îi lumea pe sub soare”; b). J. Movilă: „Hora fetiţelor” (cor mixt).

 De aici, înainte, nu mai întâlnim, în cursul anului 1919, nici o manifestare a Reuniunii.

 

         Ca evenimente muzicale româneşti sunt de înregistrat, în Suceava:

 1. concertul violonistului Vasile Filip, la 11 martie;

2. în iulie, chiar trei concerte: al seminariştilor din Chişinău, al şcolii pregătitoare din Litenii moldoveneşti, şi al studenţilor de la Facultatea de Medicină din Bucureşti;

3. la 6 august, concert al Societăţii ,,Nicu Gane” din Fălticeni, cu concursul violonistului Aurel Mihăilescu, elev al maestrului Enescu;

4. la 17 august, concert al regretatului tenor Şt. Ionescu-Milano, care ne vizitase şi înainte de război şi care, apoi, va deveni bucovinean şi chiar sucevean şi, împreună cu soţia sa, doana Lucreţia Ionescu, protagonişti ai „trupei” de operetă a Reuniunii.

          Am amintit toată seria aceasta de concerte, fiindcă şi acum, ca şi altădată, ele au compensat absenţa Reuniunii noastre, care, dacă se manifestase pentru a sărbători Unirea, o făcuse, totuşi, aşa-zicând, neoficial, neavând existenţă legală, nefiind încă reconstituită.

 

 

 IV. De la reconstituire (1920), până la 1925

 

„Crai nou” şi „Baba Hârca”

 

          Abia la 11 octombrie 1920[41] s-a putut întruni, în sfârşit, adu­narea generală ordinară, în localităţile liceului de fete, cu 36 membri prezenţi. Severian Procopovici, urmat de domnul Victor Morariu, au recapi­tulat istoria Societăţii, în cele două perioade, de la 1903-1908 şi, de acolo, înainte. Se înregistrează, apoi, pierderile materiale, îndurate de Reuniune, în cursul războiului, arhiva, procesele verbale şi o parte din mobilier, pe când biblioteca a fost salvată, în partea cea mai mare. S-au păstrat şi instrumentele muzicale, donate de regretatul Goian.

         A urmat, prin aclamaţiune, alegerea comitetului, care, în şedinţa sa de la 7 octombrie, s-a constituit astfel: preşedinte – Severian Procopovici, vicepreşedinte I – Ioachim Ciuntuleac; vicepreşedinte II – Constantin Procopovici, casier – I. Hostiuc, secretar de externe – Victor Morariu, secretar de interne – Ilarie Berezniţchi, bibliotecar I – Grigore Sotniţchi, bibliotecar II – Pentelei Borosan, controlor – Eugen Palie, econom – Procopie Rodinciuc, membri fără funcţie – Orest Procopovici şi Chrisfi Saco. În comisia revizuitoare: Dr. Dragoş Bumbac, Pantelimon Nimigean şi Dim. Olinic.

         Raportul din „Glasul Bucovinei”, de la 14 octombrie, constată că adu­narea aceasta s-a ţinut într-o atmosferă de caldă însufleţire. A fost prima, după 7 ani (ultima, înainte de război, fusese la 25 septembrie 1913). ,,A triumfat, de astă dată, deviza Reuniunii, ,,Pe-al nostru steag e scris unire”, căci s-a făcut împăcarea între întemeietorul ei, prof. Severian Procopovici, şi cei ce au venit, după el, la cârma Reuniunii”. Am văzut că împăcarea de la 1912 nu fusese definitivă.

         Între deciziunile mai importante ale noului comitet, au fost: ad­miterea elevilor de liceu în cor, bineînţeles a elementelor selecte; executarea, cel puţin o dată pe lună, a unei liturghii, şi înfiinţarea şcolii de muzică, prevăzută în noile statute.

         Prima producţiune a fost, apoi, un concert, la 3 decembrie 1920, „splendidă inaugurare a unei ere noi”, zice „Glasul Buco­vinei”, în nr. 584, din 10 decembrie): „Iată, deci, că avem, în Suceava, un cor puternic, bine disciplinat de mâna viguroasă şi abilă a maestrului Karnet. Voci frumoase, din belşug: vocile vechilor membri ai Reuniunii şi alte voci, tinere, pline de frăgezimea vârstei visurilor.

         Soliste şi solişti aleşi: sopranul fin, discret al doamnei Eugenia Bacinschi (în „Ce te legeni, codrule”, de Scheletti, şi în „Ştii tu, bade”, de Brediceanu) şi sopranul plin, cald şi limpede al domnişoarei Porfira Ieşan (în romanţele ,,Si vous l’aviez compris”, de Denza, şi ,,Parfum de tei”, de Em. Drosino); apreciatul tenor, de un timbru întunecat, al părintelui Grigore Sotniţchi (în „Marinăreasca”, de Vessarin), şi tenorul, şovăitor încă, dar totuşi simpatic, al domnului Grigore Ruptaş (în veşnic fru­moasa doină, din „Iarna” lui Porumbescu).

         Programa, atât de variată şi bogată, i-a dat prilej corului să-şi arate, pe rând fineţa nuanţării (în „Păstoriţa”, de Gevaert, şi în „S-a dus cucul”, de Kiriac), forţa şi verva (în  marşul „Fiii României”, de  Muzicescu, şi în marşul ,,Haideţi, haideţi!”, din „Crai nou”, amândouă  bisate), avântul vesel şi zglobiu (în hora „Cât îi ţara românească”, de Porumbescu).

         Sala, plină, aplauzele, frenetice. La sfârşit, preşedintele Severin Procopovici a adresat câteva cuvinte publicului, evocând memoria lui Ciprian Porumbescu, vorbind despre reactivarea Reuniunii şi terminând cu aclamaţiuni la adresa Regelui şi Reginei, după care s-a intonai „Imnul Regal”.

         A urmat o „convenire socială”.

         Comitetul a şi intrat în corespondentă cu doamna Mărioara Raţiu, pentru reprezentarea operetei „Crai nou”, dar chiar primul răspuns a fost o decepţie: odată cu felicitările pentru reactivarea Reuniunii, doamna Raţiu ne înştiinţează că opereta s-a pierdut, fiind distrusă în timpul războiului, odată cu arhiva Şcolii Centrale din Bra­şov.

         Răspuns negativ a venit şi de la „Armonia”; în schimb, părintele Grigore Sotniţchi a găsit-o la domnul învăţător Ioan Bolocan-Vicoveanu, care s-a arătat dispus să dea la copiat, pentru Reuniune, corurile, solo-urile şi partitura de pian. Să nu uităm că „ştimele” s-au fost găsit, la Reu­niune, încă la 1917.

         Până să se pună în studiu opereta, secţia teatrală, adică cei doi „membri fără funcţiune”, Christi Saco şi Orest Procopovici, pregătesc o reprezentare mai modernă, cu „Ariciul şi Sobolul”, fabulă într-un act, de Victor Eftimiu, şi „Nevasta lui Cerceluş”, comedie de Petre Locusteanu, care s-au reprezentat, cu frumos succes, la 21 aprilie.

         „Fabula” lui Eftimiu a fost debutul dramatic al domnişoarei Porfira Ieşan, tot atât de promiţător ca şi debuturile anterioare de cântăreaţă.

         Cele două roluri bărbăteşti le-au înfăţişat înşişi domnii Orest Procopovici şi Christi Saco.

         În „Nevasta lui Cerceluş”, a reapărut doamna Glicheria Sotniţchi, cunoscută publicului, încă dinainte de război, încadrată de domnii Saco, T. Macariciuc, P. Rodinciuc şi P. Borosan.

         Dar seara aceasta ne-a mai adus un debut de mare succes: acel al altistei Octavia Lupu[42], în „Mama lui Ştefan cel Mare”, de Dima. Pe Ştefan l-a cântat, demn întru toate de aşa „mamă”, apreciatul bas I. Berhang.

         Grandios şi precis şi corul, care a mai executat, cu strălucită bravură, „Cântec de primăvară”, al lui Porumbescu, şi marşul „Spre Alba Iulia”, de I. Chirescu, foarte aplaudate.

         În urma invitării, din partea domnului primar George Popadiuc, Reu­niunea a plecat, la 9 iunie, la Rădăuţi, cu aceleaşi două piese, dar şi cu un concert, cu următorul program:

 1. Porumbescu: „Cât îi ţara românească” (cor mixt);

2. Dima: „Mama lui Ştefan cel Mare” (aici, însă, cu domnişoara Eliza Manug şi domnul E. Palie, ca solişti);

3. a). Dima: „În zădar alerg pământul”; şi b). Porumbescu: „Marşul cântăreţilor (cor bărbătesc);

4. Kiriak: „S-a dus cucul” (cor mixt).

          „Culmea concertului”, zice „Glasul Bucovinei” din 28 iunie, „a fost balada lui Dima, „Mama lui Ştefan cel Marc”. Persoane competente asigură că, în executarea acestei dificile şi complicate partituri, corul reuniunii sucevene n-a fost mai prejos de corul „Armoniei”.

         Dacă corespondentul nu insistă asupra celor doi solişti, e fiindcă amândoi se aflau într-o situaţie ingrată, domnişoara Manug, nefiind altistă, ci mezzo-soprană, iar domnul Palie nefiind bas, ci tenor!

         Raportul continuă: „În piesele de teatru „Ariciul  şi sobolul” şi „Nevasta lui Cerceluş”, diletanţii Reuniunii, doamna G. Sotniţchi, domnişoara Porfira Ieşan şi domnii P. Borosan, P. Rodinciuc şi T. Macariciuc, îndeosebi însă domnii Or. Procopovici şi Chr. Saco, au jucat cu vervă de adevăraţi artişti”.

          Pentru Sânzienele anului 1921, domnu1 Barbu Grigoroviţa, pe atunci prefect al judeţului Sucevei, proiectase o mare serbare, de o jumătate de zi, având să se desfăşoare şi la Cetate, care, seara, urma să fie iluminată, proiect zădărnicit de o ploaie torenţială, încât, în cele din urmă, serbarea s-a redus la concertul şi reprezentaţia de teatru, aranjate de reuniunea noastră.

         S-au cântat: „Cadril”, de Porumbescu, şi „Andaluza”, de Vidu (cocuri bărbăteşti); „Tu te duci”, de Dimitrie Voevidca (cor mixt); „Un răsunet de la Crişana”, de Vidu (cor mixt), şi două coruri din „Crai nou”, care era în pregătire.

         Dar concertul i-a oferit publicului şi o surpriză, în afară de program, „două romanţe, cântate de domnişoara Porfira Ieşan, apreciată soprană, de un timbru dulce, foarte simpatic” („Glasul Bucovinei”, nr. 754, din 22 iulie 1921).

         A urmat reprezentarea comediei, în două acte, a lui Alecsandri, „Doi morţi vii”.

         „E un merit deosebit al secţiei teatrale a Reuniunii „Ciprian Porumbescu”, zice „Glasul Bucovinei” (nr. 754), „că a ţinut să scoată, din nou, la lumina zilei, piesa aceasta plină de haz şi de viaţă.

         Plin de viaţă a fost şi jocul talentaţilor noştri diletanţi. Rolurile principale, Ghiftui, Egor şi Ferchezanca, au fost susţinute de domnii Orest Procopovici, Procopie Rodinciuc şi de domnişoara Finuţa Oscobeniuc.

         Domnul Procopovici, în rolul atât de complicat, de variat în nuanţe de comic şi tragic, al boierului blazat Ghiftui, ne-a dat o adevărată creaţiune, reuşind să atingă, pe alocuri, înălţimi tragice.

         Domnul Procopie Rodinciuc l-a înfăţişat foarte bine pe lipovanul Egor, cu umorul său flegmatic, cu furia şi disperarea sa, iar domnişoara Oscobeniuc, în rolul veselei văduve Ferchezanca, a realizat la perfecţiune tipul subretei, dând dovadă de talent real dramatic, adevărat temperament de scenă.

         Nu mai puţin au plăcut, însă, în rolurile secundare: umorul domnului Christi Saco, în berbantul Agachi Flutur; patosul ridicol al poetului Acrostihescu-Odobaşa (domnu1 P. Borosan), îngâmfarea comică a posesorului Talpă Lată (Gheorghe Ruptaş) şi sfiala duioasă a orfanei Tinca (domnişoara F. Teutul)”.

         În vacanţă, Reuniunea întreprinde, din iniţiativa membrului său fon­dator şi generos sprijinitor, regretatul Dr. Teofil Lupu[43], directorul Spitalului din Suceava, o excursiune la munte, un mic turneu, la Câmpulung şi la Vatra Dornei, la 7’şi 9 August, cu concert şi teatru.

         Programul concertului a fost acelaşi ca la Rădăuţi, deci având, iar, ca punct cul­minant „Mama lui Ştefan cel Mare”, tot cu soliştii Octavia Lupu şi I. Berhang. S-a jucat aici şi comedia ,,Doi morţi vii”, cu aceeaşi distribuţie ca la Suceava şi la Rădăuţi, afară de un singur rol, des­pre care iată ce scria „Glasul Bucovinei” (nr. 779, din 23 August):

         „Rămâne să vorbim numai de noua achiziţie a ansamblului, pentru rolul or­fanei Tiţa, domnişoara Porfira Ieşan, care a fost o vrednică parteneră a domnişoarei Oscobeniuc, prin jocul său atât de natural şi sigur, plin de căldură şi gingăşie. Meritul domnişoarei Ieşan e cu atât mai mare, cu cât domnia sa a primit rolul numai cu două zile înaintea reprezentării, în urma indispoziţiunii domnişoarei Teutul. Domnişoara Ieşan a mai încântat publicul şi ca soprană, cântând, în piesă, trei arii diverse”.

         La Vatra Dornei, a asistat şi ministrul Vintilă Brătianu, cu doi fii ai săi, stând până la sfârşitul producţiunii.

         La 5 noiembrie 1921, s-a ţinut, apoi, adunarea generală, în care raportul preşedintelui, enumerând realizările anului, constată că toate i-au adus societăţii venit material satisfăcător şi i-au ridicat moralul şi prestigiul. Bine se prezenta, deci, şi raportul casei, 11.510,90 lei venit, spese 9.008,90 lei, rămânând, deci, 2.502 lei disponibili, la care se mai adaogă 2.650 lei fond neatacabil. S-a ales, apoi, noul comitet, care s-a constituit astfel: preşedinte – Severian Procopovici, vicepreşedinte I – Constantin Procopovici, vicepreşedinte II – Grigore Sotniţchi, secretar de externe – Victor Morariu, secretar de interne – Ilarie Berezniţchi, bibliotecar I – Pentelei Borosan, bibliotecar II – Dimitrie Voevidca, casier – E. Palie, controlor – Gheorghe Ruptaş, econom – Sidor Mitre, membri pentru secţia teatrală – aşa zice, acum, procesul verbal – Procopie Rodinciuc şi Christi Saco.

         Urmează anul de glorie 1922, anul operetei „Crai nou”.

         N-am putea să caracterizăm mai bine atmosfera de entuziasm a celor trei reprezentaţii, decât reproducând, în întregime. cronica apă­rută, în nr. 690 din 6 aprilie al ziarului „Glasul Bucovinei”:

 

 

Zile de sărbătoare la Suceava

 

Jubileul operetei „Crai nou”

 

         „Duminică, 19, luni, 20 şi marţi, 21 martie 1922, au fost adevărate zile de sărbătoare ale Sucevei româneşti, zile de triumf ale culturii naţionale. A fost triumful harnicei Reuniuni „Ciprian Porumbescu”, care s-a ridicat la o prestaţiune artistică cum n-a realizat-o încă Suceava românească.

          Senina, vecinic tânăra operetă a neuitatului Ciprian Porum­bescu s-a înfăţişat publicului în condiţiuni care au întrecut orice aş­teptare: orchestraţie bogată, executând cu preciziune nuanţele cele mai fine; soliste încântătoare, solişti vrednici de partenerele lor; cor puternic, bine disciplinat şi plin de viaţă; înscenare plină de poezie.

         A fost o vrednică reprezentaţie jubilară, împlinindu-se 40 de ani de când „Crai nou” a văzut lumina rampei, la Braşov, în 28 februarie şi 26 martie 1882, sub conducerea compozitorului însuşi, căruia publicul braşovean i-a făcut ovaţii delirante.

         Şi acum, la Suceava, opereta s-a reprezentat într-o atmosferă de nobil şi sincer entuziasm, iar ovaţiile mergeau mai ales la adresa celor doi maeştri, ale căror nume garantau, din capul locului, înfăptuirea minunii: domnul inspector general Dr. Grigorie de Pantazi, condu­cătorul artistic al montării şi înscenării, şi domnu1 August Karnet, ca dirigent muzical.

         Solistele au fost domnişoara Porfira Ieşan şi domnişoara Eliza Manug (Anica).

         Domnişoara Ieşan, cunoscută publicului, de doi ani, încoace, ca apreciată soprană şi ca remarcabil talent dramatic, a pus mult temperament şi inteligenţă în rolul complex al Dochiţei, rol în care duioşia alternează cu veselie, haz, umor, cochetărie nevinovată, vervă ironică, dar şi cu grijă, frică, spaimă. Acesta gamă de nuanţe a fost redată într-un joc mimic de toată fineţa, culminând în duetul-vals cu Ispravnicul, scenă jucată, dansată cu verva umoristică a unei veritabile subrete. Jocul acesta, unit cu înfăţişarea drăgălaşă şi cu farmecul vocii de soprană, limpede, caldă, mlădioasă, ne-a dat o Dochiţă ideală.

         Anica domnişoarei Manug ne-a captivat, înainte de toate, prin exteriorul ei de dulce şi frumoasă „copiliţă de la munte”. Ne-a emoţionat în scena trezirii din leşin, unde e îngrozită încă de viziunea duşmanilor care o urmăresc, ca şi în duetul de fericire, unde ochii ei de mură se pierd în ai lui Leonaş; a fost de o graţie răpitoare în hora „Copiliţa de la munte”. Mezzo-sopranul domniei sale e dulce, plin, puternic, emisiunea vocii foarte justă, denotând o frumoasă şcoală”.

         Dintre rolurile bărbăteşti, s-au impus, cu deosebire, Moş Corbu al domnului I. Berhang şi Ispravnicul domnului, P. Rodinciuc.

         Domnul Berhang, care, deşi nu e român, e un veteran al teatrului românesc din Bucovina – nu e mic numărul rolurilor jucate de domnia sa – ne-a dat un Moş Corbu nespus de simpatic, prin umorul său plin de viaţă, prin duioşia doinelor, cântate cu vocea-i plină şi puternică, de bas, şi prin cheful neaoş românesc, cu care juca şi chiuia, în scena unde bea cu jandarmii.

         Figura comică a Ispravnicului a întrupat-o, cu mult haz, domnul Procopie Rodinciuc, cunoscut ca talent comic din alte piese, îndeosebi din rolul lipovanului Egor, din „Doi morţi vii”.

         Foarte simpatic, ca joc, ca înfăţişare şi ca voce (tenor) a fost domnul Nicolae Ştefanschi, în rolul tânărului Leonaş, iar domnul Teofil Macariciuc (Bujor) a fost un impozant căpitan de jandarmi.

         Dacă soliştii s-au achitat, în mod atât de splendid, de rolurile lor, să nu uităm că au fost povăţuiţi nu numai de îndemnurile frumoaselor lor talente, ci şi de indicaţiile maestrului Pantazi, cel care a dat suflet, din sufletul său bogat, realizând frumoasa viziune a ansamblului, aşa cum o concepuse imaginaţia sa fecundă.

         Opera lui Pantazi, operă de o săptămâna numai, se vădea îndeosebi în viaţa de care era animat corul. Corul acesta, compus, în partea cea mai mare, din elevi şi eleve de liceu, trăia în fiecare clipă, se mişca, se agita, se mlădia, se alcătuia în grupe încântătoare şi executa figuri de o estetică ireproşabilă – era corul coregrafului Pantazi.

         La această frumuseţe a mişcărilor, se adăoga splendoarea  costumelor naţionale şi frumuseţea montării – în mare parte, şi meritul regizorului, domnul Christi Saco – cu Crai nou lucind aievea pe cer, cu casa Dochiţei şi „Crâşma lui Moş Precup” – încât, dacă opereta a fost un deliciu al auzului, a fost şi o desfătare a ochilor.

         Orchestra, care a cucerit auditoriul de la primele acorduri ale uverturii, era compusă din 14 persoane, între care, partea cea mai mare, diletanţii cei mai aleşi ai Sucevei, domnii: A. Bendas, C. Botezat, M. Derer, M. Feller, Dr. O. Ferlievici, Dr. J. Halpern,. Arnold Hasenöhrl, A. Migdal, V. Morariu, Const. Procopovici, Mih. Totoiescu, D. Voevidca, câţiva elevi de liceu, iar din Cernăuţi, domnii Const. Lupu (corn) şi Salter (trompetă).

         Corul şi orchestra au urmat, cu preciziune, baghetei dirijorului Karnet, a cărui muncă, de aproape jumătate de an, a fost încoronată de succes desăvârşit.

         Ca şi la 1882, la Braşov, aşa şi acum, la Suceava, au fost trei reprezentaţii, una după alta, căci matineul de duminică, în  19, deşi fusese anunţat ca o „repetiţie generală”, de fapt a avut tot farmecul şi tot fastul unei reprezentări.

         Dar adevărata festivitate a fost în seara de luni, 20 martie, când sala era plină de publicul cel mai distins şi când, după Actul I, publicul i-a aclamat frenetic pe domnii Pantazi şi Karnet, iar preşedintele Reuniunii, domnul Severian Procopovici, le-a mulţumit tuturor celor ce şi-au dat concursul şi, îndeosebi, domnului Pantazi.

         În răspunsul său, acesta a arătat că aceea ce l-a făcut să vină la Suceava, ca să conducă înscenarea operei „Crai nou” a fost cultul şi admiraţiunea pentru muzica acestei operete, a cărei reprezentaţie a condus-o, acum 20 de ani şi mai bine, la Cernăuţi, şi pe care, şi acum, o găseşte fot atât de frumoasă, limpede, cristalină ca un pârâuaş de munte. Domnul Pantazi a terminat evocând memoria lui Ciprian Porumbescu şi invitând asistenţa să-i aducă omagiul cu­venit, sculându-se de pe scaune, ceea ce s-a şi făcut.

         Tot atunci, domnişoarele Ieşan şi Manug au primit, din partea Reuniunii, câte un coşuleţ cu flori, în oale, drept recunoştinţă şi amintire pentru frumoasele lor prestaţiuni.

         La reprezentaţia de luni, multă lume a fost rămas pe dinafară, ne mai aflând bilete; a trebuit, deci, să mai urmeze un matineu, marţi, în 21. Iarăşi, sala plină, iar reuşita şi entuziasmul, încă mai mare de­cât în cele două seri anterioare.

         A urmat, apoi, la orele 9, o veselă „convenire”, la Hotel „Central”, un fel de „picnic”, la care „artiştii” au fost oaspeţii damelor din societatea românească.

         I s-au adus, iar, omagii domnului Pantazi, prin rostirile domnului Victor Morariu, care a scos în evidenţă strălucita carieră şi personalitate artistică a maestrului şi deosebita onoare ce a făcut-o Reuniunii, prin coope­rarea sa.

         A fost salutat, ca oaspe drag, şi domnul prof. Constantin Şandru, care i-a făcut Reuniunii preţioase servicii, la reprezentare, având şi intenţiunea de a reprezenta opereta la Cernăuţi, cu Societatea „Tudor Flondor” şi cu concursul reuniunii sucevene…

         Citesc, din nou, cele scrise şi caut să-mi dau seamă dacă entuziasmul nu m-a făcut să exagerez în bine. Şi răspunsul e: nu! Nu-mi e frică să fiu dezavuat din vreo parte sau alta, îndeosebi fiindcă aprecierile de mai sus sunt culese, în partea cea mai mare, chiar din acest public, pe care l-am văzut atât de entuziasmat şi care aşteaptă cu dor, cu nerăbdare, reprezentarea a patra şi a cincia, care vor urma”.

         Aşa încheie raportul „Glasului”.

         Dar se mai impune, aici, îndeosebi pentru ilustrarea generoasei spontaneităţi a gesturilor artistului Pantazi, să povestim cum anume a ajuns chiar el să-i facă Reuniunii acest nepreţuit şi neuitat serviciu.

         Era în seara de 16 ianuarie. Repetam Actul I din operetă, în sala „Dom Polski”, toţi şi toate în mantale, căci era frig şi sala neîncălzită.

Deodată, ne pomenim cu Pantazi, ca privitor.

         Ai noştri stăteau pe scenă nemişcaţi, cu mâinile în buzunare, şi cântau „Haideţi, haideţi pe plaiul înverzit!”.

         La un moment dat, Pantazi sare pe scenă şi se răsteşte: „Apoi, asta-i „haideţi!”? Şi, nici una, nici două, o apucă de mână pe cutare duduie şi porneşte cu ea, mână în mână, roată, împrejurul scenei, arătându-le celorlalţi să facă la fel. După câteva minute de asemenea evoluţie a corului întreg, jur-împrejur, se opreşte şi conchide: „Asfa-i „haideţi”!”. Şi atunci ni s-a şi oferit, aşa, fără de veste, să ne facă „regia”; ba, a doua zi, l-am căutat pe domnul Inspector General al Artelor la Mănăstire, unde stătea ca oaspe, de i-am înaintat o cerere a Reuniunii, pentru o subvenţie, pe care ne-a şi scos-o, în sumă de 2.000 lei.

         Ne-a venit, apoi, abia în ziua de 15 martie şi a stat lipcă de noi şi, în mai puţin o săptămână, a înfăptuit „minunea”!

         „Crai nou” s-a mai reprezentat, apoi, a patra oară, la 6 mai, cu aceeaşi distribuţie.

         Dar, înainte de aceasta, corul Reuniunii şi-a dat concursul, în duminica de 23 aprilie, la serbarea inaugurării Societăţii „Ateneul Român” din localitate, înfiinţat din iniţiativa regretatului luptător naţionalist G. G. Burghele, de la Dorohoi.

         S-a executat iar balada ,,Mama lui Ştefan cel Mare”, unde altista Octavia Lupu a avut acelaşi mare succes, înfiorând cu vocea-i de un puternic dramatism. A mai cooperat, cu frumos succes, domnişoara Margareta Burduhos, cu „Doi ochi”, de Caudella, „La Espagnole”, de Chiara, şi cu aria populară „Scumpă, dragă lelişoară”, acompaniată de regretata pianistă, domnişoara Maria Procopovici, fiica preşedintelui Reuniunii. Concertul s-a încheiat cu marşul „Spre Alba Iulia!”, de Chirescu.

         A urmat, apoi, concertul din ajunul Sânzienelor (6 iulie), cu ,,programă selectă de noutăţi”, care „denotă că Reuniunea îşi dă seama că e datoare să se menţină la nivelul superior, pe care l-a atins cu reprezentările operetei „Craiu nou”.

          Iată programul:

1. a). Mendelssohn: „Ciocârlia”; b). E. Mandicevschi: „Marşul lui Dragoş” (cor mixt);

2. a). C. Bohm: „Peste un an”; b). Aug. D’Albert: „Fetiţa şi fluturele”; c). „Arii româneşti” (toate cântate, solo, de domnişoara E. Manug);

3. Mendelssohn: „Trio în Re-minor” (vioară – V. Morariu, violoncel – M. Totoiescu, pian – A. Karnet);

4. a). G. Meyerbeer: „Cavatina pajului”, din opera „Hughenoţii”; b). Ch. Gounod: „Aria lui Siebel” din „Faust”; c). A. de Quelle: „Liliacul alb”, vals (domnişoara Porfîra Ieşan);

5. G. Bizet: „Corul ţigarierelor” din opera „Carmen” (cor mixt, cu mezzo-soprană solo: Carmen – domnişoara Manug);

6. Porumbescu: „Cisla”, cvartet (domnii Ştefanschi, Ruptaş, Rodinciuc şi T. Macariciuc).

          Raportul din „Glasul Bucovinei” remarcă preciziunea şi sonoritatea corului, apoi continuă:

         „Pe Carmen însăşi ne-a înfăţişat-o şi a cântat-o domnişoara E. Manug.

         Am scris „a înfăţişat-o”, pentru că însuşi tipul de frumuseţe brună, oacheşă, o predestina pentru rolul acesta, iar mezzo-sopranul domniei sale plin, viguros, dramatic a redat toată pasiunea ce clocoteşte în pieptul neînfrânatei ţigănci spaniole. Dar pe solista noastră, publicul a putut s-o admire şi ca fină interpretă de ,,lied”-uri.

         Aplauze calde şi prelungite a secerat şi cealaltă solistă, domnişoara Porfira Ieşan, soprană lejeră, cu timbru cald şi dulce şi cu dicţiune superioară. În dificila cavatină din „Hughenoţii”, s-a revelat viitoarea cântăreaţă de coloratură, iar în aria lui Siebel, din „Faust”, şi în „Liliacul alb”, de A. Quelle, a fost de o frăgezime răpitoare”.

          A doua zi, de Sânziene (7 iulie), a cântat, la liturghia solemnă de la Sfânt, corul bisericesc al Reuniunii, condus de domnul Pentelei Borosan.

         La 15 octombrie, s-a sărbătorit, şi în Suceava, ca în tot cu­prinsul ţării, marele eveniment al încoronării de la Alba-Iulia, printr-un Te Deum la Sfânt, unde, fireşte, a cântat acelaşi cor bisericesc al Reuniunii.

         Ziua a doua a fost a serbărilor şcolare; a treia zi, marţi, în 17 octombrie, a fost un festival, aranjat de Reuniune în frumoasa sală a Primăriei, cu concursul fanfarei regimentului 113, staţionat, pe atunci, în Suceava.

         Serbarea s-a început printr-un discurs al domnului Victor Morariu.

         Măreţ a fost, apoi, „Imnul Regal”, intonat de corul mixt şi de muzica militară, care a continuat cu valsul „Valurile Dunării”, cu „Dans spaniol”, de Moszkowski, încheind cu potpuriul din „Crai nou”, preafrumoasă surpriză şi omagiu pentru porumbescienii noştri. Sfârşitul a fost marşul „Spre Alba Iulia”, cântat de cor.

         La 25 noiembrie 1922, s-a ţinut, apoi, adunarea generală. Ra­portul preşedintelui insistă asupra anului de glorie, care a încoronat activitatea Reuniunii. Şi raportul casei prezenta un progres simţitor: dacă, la 1 noiembrie 1921, în casă erau 2.572 lei, în cursul anului s-au încasat 27.419 lei, din care s-au cheltuit 22.821, încât au rămas 7.269 lei.

         La propunerea comitetului, adunarea l-a proclamat, cu mare însufleţire, pe maestrul Pantazi membru de onoare al Reuniunii.

         Adunarea a mai luat importanta hotărâre da a se intra în tratative de afiliere a Reuniunii la „Cântarea României”, Fundaţia „Principele Carol”.

         Noul comitet s-a constituit astfel: preşedinte – Severian Procopovici, vicepreşedinte I – Grigore Sotniţchi, vicepreşedinte II – I. Berhang, secretar I – Victor Morariu, secretar II – Ilarie Berezniţchi, bibliotecar I – Pentelei Borosan, bibliotecar II – Vasile Ţurcan, casier – E. Palie, econom – Christi Saco, controlor – Gheorghe Ruptaş, secţia teatrului: Pentelei Rodinciuc şi Nicolae Ştefanschi.

 

 

Anul administrativ 1922/23

 

         La 28 ianuarie 1923, noul „Ateneu Român” al Sucevei îşi inaugurează primul ciclu de conferinţe, festivitate pe care o deschide corul mixt al Reuniunii, cu „Pe-al nostru steag”, şi o încheie cu „Doina”, de Muzicescu. Corul îşi dă, apoi, concursul şi la unele dintre conferinţele următoare ale Ateneului.

         De ziua Unirii, 24 Ianuarie vechi (6 Februarie nou) Reuniunea a aranjat un mare concert, care, dacă a început cu „Imnul Încoronării”, grandioasa compoziţie a maestrului Kiriac, încolo a fost „concert de operă”, cum îl anunţa şi afişul, având în program:

 1. Verdi: aria Violetei, din „Traviata”; F. Délibes: valsul „Coppelia”, (ambele cântate de domnişoara Porfira Ieşan);

2. Gounod: „Aria bijuteriilor”, din „Faust” (domnişoara E. Manug);

3. Mozart: duet din opera „Nunta lui Figaro” (soprană şi mezzo-soprană, domnişoarele Ieşan şi Manug);

4. K. Flotow: cor mixt cu cvintet din opera „Marta” – solişti: domnişoarele Ieşan şi Manug, domnii Nicu Ştefanschi, (tenor), T. Macariciuc (bariton), I. Berhang (bas);

5. Bizet: „Corul ţigarierelor” şi „Habanera”, din „Carmen”, (mezzo-soprană solo: domnişoara Manug).

         Programa aceasta denotă, încă o dată, tendinţa comitetului de a menţine Reuniunea la nivelul superior, pe care îl reclama triumful cu „Crai nou”, tendinţă din care a ieşit şi deciziunea de a pune în studiu „Cavaleria rusticană”, de Mascagni. S-au şi început, în februarie, repetiţiile de cor pentru opera aceasta, dar, apoi, ambi­ţiosul proiect a fost abandonat, primind executarea altei hotărâri mai urgente: comemorarea aniversării a 40-a a morţii lui Ciprian Porumbescu (6 Iunie 1923), pentru care se impunea şi reluarea operei „Crai nou”.

         Ca şi la 1908, aşa şi acum, s-au lansat apeluri către toată obştea româneasca şi, în special, către societăţile muzicale, ca să-şi trimită reprezentanţii la Stupca, dar să comemoreze data aceasta şi la sediile lor, ceea ce, în mare parte, a şi urmat.

         La Stupca, a fost, deci, din nou, mare slujbă în sobor, ca şi la 1908, cu acelaşi vrednic paroh, regretatul părinte O. Mironovici, care, de altcum, înţelegea să comemoreze ziua aceasta an de an. A urmai panahida, la cele 5 morminte, din nou îngrijite prin pietatea iubitoare a domnului Christi Saco, porumbescian din cei mai însufleţiţi.

         Discursul comemorativ l-a rostit, de data aceasta, însuşi preşedintele Severian Procopovici.

         A urmat o masă comună, în curtea marelui proprietar Krizmanic, boier care, fără să fie român, şi-a manifestat, astfel, frumoasele sentimente de preţuire a neamului şi a muzicii româneşti.

         Merită să fie reţinut şi faptul că şi şcoala primară din Stupca a ţinut să aranjeze o serbare comemorativă.

         Dar să-l ascultăm, iarăşi, pe corespondentul „Glasului Buco­vinei” (nr. 1204, din 26 iunie 1923):

          „La Suceava, îi aştepta pe corişti, în aceeaşi zi, o recepţie pen­tru „Crai nou”; sosise neobositul, unicul Grigorie Pantazi şi se şi apucase de lucru: cu cuie şi cu clei, cu sfori şi cu sârmă, dregea culisele şi scena din sala Dom Polski.

         El, artistul de re­putaţie europeană, Inspectorul General al Artelor!

         Duminică, în 10 iunie, la a cincia reprezentaţie a operetei „Crai nou”, sala prezenta acelaşi aspect ca la reprezentaţiile din martie 1922: o mare aglomeraţie, încât iarăşi multă lume a rămas fără bilete. Nu, „Crai nou” nou rămâne şi ar fi de datoria celor care au în mână destinele teatrului românesc să-i asigure operetei acesteia viaţa perpetuă pe care o merită. Ne gândim la domnul Leonard[44], care şi-ar face un nou titlu de glorie, luând „Crai nou” în repertoriul său.

         Reprezentaţia a fost, sub toate raporturile, la înălţimea celor din anul trecut. Nou a fost, între solişti, Bujor (Liviu Halip, elev din clasa a VIII-a), care a făcut o figură foarte simpatică, surprinzând prin jocul firesc şi degajat şi prin timbrul plăcut al vocii sale de tenor-bariton.

         Orchestra, mai puternică, mai completă decât anul trecut, fiind compusă din diletanţi şi din elemente ale Regimentului 113 Infanterie, a urmat cu preciziune baghetei maestrului A. Karnet, fapt care s-a remarcat chiar de la uvertură.

         Antractul a fost închinat memoriei lui  Porumbescu: într-un stelaj, acoperit cu un covor, se vedea portretul compozitorului, în ulei, ovaţionat de ambele soliste (domnişoarele Ieşan şi Manug) şi de alte doamne din cor, care întindeau crengi de brad deasupra portretului.

         A vorbit, apoi, preşedintele Severian Procopovici, arătând rostul reprezentării comemorative şi salutând, în asistenţă, pe doamna Laura Porumbescu, cumnata lui Ciprian, şi exprimând regretul că nu s-a putut împlini dorinţa ca la această pioasă comemorare să asiste şi sora compozitorului, doamna Mărioara Raţiu.

         A mai fost salutat, ca oaspete, şi domnul director Ştefan Scalat, care reprezenta „Armonia” din Cernăuţi.

         O întâmplare norocoasă a făcut că la serbare au asistat şi elevele Şcolii Normale din Bucureşti, care sosiră în excursie şi au fost salutate, cu însufleţire, de toată asistenţa.

         Domnişoarele Ieşan şi Manug au primit frumoase buchete.

         În antract, s-au vândut publicului două ilustrate, tipărite în Editura „Glasul Bucovinei”, una înfăţişându-l pe Ciprian, a doua, pe el, împreună cu fratele său, Ştefan, şi cu surioara, Mărioara.

         A urmat, apoi, într-o dispoziţie încă mai veselă şi mai solemnă, actul al doilea, terminându-se în aplauze şi aclamaţiuni entuziaste.

         După plecarea publicului, cântăreţele şi cântăreţii, împreună cu membrii comitetului şi cu iubitul Pantazi, de asemeni şi muzi­canţii din orchestră, s-au întrunit la o masă veselă, după care a urmat dans, până în zori.

         În aceeaşi zi de 10 iunie, s-a sărbătorit memoria lui Porumbescu şi la Gura Humorului, printr-un parastas şi printr-o şezătoare, la care a vorbit Dr. Christi Saco, vrednicul iniţiator al serbării”.

          În seara zilei de 6 iulie, ajunul Sânzienelor, s-a reprezentat iar „Crai nou”, cu domnul Halip în Bujor, iar Dochiţa – domnişoara Elvira Palie, care a înlocuit-o, cu frumos succes, pe domnişoara Ieşan.

         Reprezentaţia a 7-a a fost, apoi, la Vatra Dornei, la 15 iulie, dar iarăşi cu domnişoara Ieşan, care a fost „mai bine ca oricând”. A fost să fie reprezentaţia ei de adio, căci, în luna septembrie, îşi părăsea postul de la Spitalul din Suceava, trecând la Cernăuţi – pierdere mult regretată de Reuniune.

         Un succes, care trebuie considerat tot ca al Reuniunii noastre, a fost şi intenţia Societăţii „Carmen” din Bucureşti de a repre­zenta „Crai nou”, intenţie comunicată doamnei Mărioara Raţiu.

         La 6 octombrie, corul Reuniunii şi-a dat, apoi, concursul la un concert, aranjat de filiala locală a Societăţii „Principele Mircea”, de sub prezidenţia regretatei doamne Olimpia Lupu, mama apreciatei noastre primadone, care, şi în seara aceasta, şi-a meritat, pe deplin, laurii de argint, ce-î purta pe frunte.

          Programul a fost acesta:

1. „Imnul Regal”, cor mixt, acompaniat de fanfara Batalionului 12 Vânători de Munte;

2. a). E. Grieg: „Sonata în sol-minor”; b). Sarassate: „Arii ţigăneşti” (vioară: domnul Arnold Krämer; pian: domnul August Karnet);

3. Poetul George Voevidca: recitări din versurile proprii;

4. a). E. Caudella: „Greşeala florilor”; b). „Vals”, de A. Karnet (domnişoara E. Manug);

5. „Ne-a cântat, apoi, domnişoara Octavia Lupu, adică ne-a înfiorat cu trei cântece, de colorit sumbru, sinistru, tragic: „Leacul” lui Caudella, „Cioara” şi „Litanie”, ambele de Schubert”.

         „Altista noastră”, continuă ,,Glasul Bucovinei” (nr. 1390, din 24 octombrie 1924), „atât de admirată, a întrecut, de data aceasta, tot ce eram deprinşi să aşteptăm şi să auzim dela ea”.

         După două coruri de Alexandru Voevidca, executate de corul liceului de băieţi, sub conducere domnului Dimitrie Voevidca, au urmat, la nr. 6 din program ,,duetele celor două primadone: „Cântec de noapte al călătorului”, de Rubinstein, şi ,,Salutul”, de Mendelssohn, duete în care conto­pirea celor două voci, atât de înrudite prin timbrul lor comun, a fost ideală. Ai fi zis: două voci, predestinate una pentru alta”.

         La 12 octombrie, Reuniunea a trebuit să evacueze localul ce-l ocupa în „Casa Naţională”.

         Din bunăvoinţa domnului director Vasile Buduhos, a fost adăpostită, apoi, într-o clasă a Liceului „Ştefan cel Mare”.

         Adunarea generală, ţinută la 15 decembrie 1923, a fost, iarăşi, trecerea în revistă a unui an de frumoase realizări. La propunerea comitetului, doamna Mărioara Raţiu e numită, cu vii şi entuziaste aclamaţiuni, membră de onoare a Reuniunii.

         S-a discutat, din nou, asupra chestiei afilierii la Fundaţia „Principele Carol”, urmând ca noul comitet să facă demersurile definitive.

 

 

Anul administrativ 1923/24

 

         Comitetul ales de adunarea generală s-a constituit astfel: preşedinte – Severian  Procopovici, vicepreşedinte I – Grigore Sotniţchi, vicepreşedinte II – I. Berhang, secretar I – Victor Morariu, secretar II – Nicu Ştefanschi, casier – Ilarie Berezniţchi, bibliotecar I. – Dimitrie Voevidca, bibliotecar II – Pentelei Borosan, econom – E. Palie, controlor – P. Nimigean, membri fără funcţiune – V. Vasilescu, P. Rodinciuc.

         Chiar în prima şedinţă, preşedintele a ţinut să exprime bucuria comitetului de a-l avea în sânul său pe compozitorul Vasile Vasilescu, atât de apreciat şi de pe urma activităţii sale de la Societatea cantorală „Lumina” din Cernăuţi.

         Noul comitet se preocupă, întâi, de înfiinţarea şcolii de muzică, prevăzută în noile statute, iniţiativă subvenţionată de domnul Dimitrie Cojocariu, pe atunci prefectul judeţului, cu suma de 1.000 lei.

         S-a hotărât să se predea canto, vioara şi pianul, eventual şi violoncelul, s-a şi fixat deschiderea şcolii în ziua de 5 februarie 1924, dar, înscriindu-se prea puţini elevi, şcoala nu s-a deschis nici atunci, nici ulterior.

         Un reflex al comemorării lui Ciprian Porumbescu a fost faptul că, chiar la începutul anului, Reuniunea de cântări din Turda şi cea din Reşiţa montană s-au adresat Reuniunii noastre, cerându-ne opereta ,,Crai nou”.

         De revelion (pe atunci, încă 13 ianuarie 1924), Reuniunea, cooperând cu „Ateneul” şi cu „Cazinoul” funcţionarilor, execută un program cu două mari coruri mixte: cor din „Cavaleria rusticană”, de Mascagni, şi valsul „La malurile Prutului”, de Porumbescu.

         Într-o şedinţă a comitetului, din 8 ianuarie 1924, se înregistrează, ca fapt împlinit, afilierea Reuniunii la Fundaţia Culturală „Principele Carol”.

         De aici, înainte, adresele Reuniunii, ca şi plicurile, poartă antetul „Fundata Culturală „Principele Carol” / Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu” din Suceava”, aceasta fiind şi noua inscrip­ţie pe sigiliul Reuniunii. Dar afilierea aceasta nu s-a menţinut nici doi ani, şi anume fiindcă avantajele ce le oferea scutirea de porto poştal, reducerea impozitelor la producţiuni şi reducerile pe CFR, pentru turnee, au fost desfiinţate succesiv, încât nu mai rămăsese în fiinţă decât obligaţia Reuniunii de a raporta despre activitatea sa la centru, de unde nu venea nici măcar un răspuns, necum vreo îndru­mare sau iniţiativă, sau vreun sprijin pentru îmbogăţirea bibliotecii noastre muzicale, cum era prevăzut în condiţiile afilierii. Să nu uităm, totuşi, că Fundaţia i-a cerut Reuniunii o fotografie a membrilor în grup, fotografie care s-a şi executat, la 6 februarie.

         Au urmat, în aprilie şi în mai, două evenimente festive, la care Reuniunea a avut prilej să se manifeste în mod vrednic.

         La 20 aprilie, sosea la Suceava, pentru prima oară, ASR Principele Carol, în calitate de comandant suprem al vânătorilor de munte, pen­tru a lua jurământul recruţilor batalionului staţionat aici. Corul Reuniunii şi-a dat concursul la un festival, aranjat în sala Primăriei, în pre­zenţa înaltului oaspete. S-au cântat: „Doina”, de Muzicescu, „Spre Alba Iulia”, de Chirescu, „Pe-al nostru steag” şi „Imnul Regal”.

         A doua sărbătoare a fost Congresul Ligii Culturale, de Du­mineca Tomei, la 4 şi 5 mai, prezidat de însuşi Preşedintele ei suprem, Nicolae Iorga, şi organizat de secţia locală a Ligii, care fusese în­fiinţată de curând, la 30 martie 1924, în preajmă, în vederea Congresului.

         În seara întâia, a fost un festival al oaspeţilor, între care locul de frunte l-a avut corul ce ni le aducea pe frumoasele seliştence.

         În seara a doua, a fost, apoi, rândul nostru, al sucevenilor; Reuniunea s-a prezentat cu patru coruri: „Mama lui Ştefan cel Mare”, „Valurile Dunării”, „Privighetoarea” (Mendelssohn) şi „Toarce, leleo”, iar Octavia Lupu, care, iarăşi, fusese „mama” lui Ştefan cel Mare (Berhang), a cântat două arii de Tosti („Dopo” şi „Matinata”), „Bagă, Doamne, luna-n nor” (Brediceanu), „Măi Române” şi „Fata Popii” (Porumbescu).

         Dar încă înainte de aceste două festivităţi, la 14 aprilie, Reuniunea îşi dăduse concursul la concertul tenorului Piotr Romanowski, de la opera din Varşovia, care ne venea, în numele prieteniei româno-polone, având în program, pe lângă ariile polone, ruse şi italiene, şi două romanţe româneşti. Din partea noastră, s-a cântat şi aici: cor din „Cavaleria rusticană”, „Privighetoarea”, „Toarce, puică” şi „Valurile Dunării”.

         Cum vedem, programele se repetă, ceea ce denotă o scădere a activităţii. Ne-o confirmă şi o corespondenţă „Din Suceava”, publicată în „Glasul Bucovinei”, nr. 1501, din 18 martie, unde citim:

         „Reuniunea „Ciprian Porumbescu” pregăteşte un concert, dar luptă greu cu indiferenţa publicului românesc. Atâtea doamne şi domnişoare şi aţâţi domni, cântăreţi, nu găsesc, în conştiinţa lor românească, îndemnul de a da concurs Reuniunii, care are, doar, la activul său prestaţiuni aşa de frumoase. Oare nu e păcat?”.

          Este o plângere care a rămas valabilă până astăzi şi e un fel de refren în istoria Reuniunii.

         După un mare succes, triumf chiar, un stadiu de dezinteresare, oarecum de oboseală, ca şi acum, recent de tot, după incontestabilul succes de la Radio. Astfel, într-o şedinţă a comitetului, la 15 iulie 1924, un membru cerea „să li se adreseze coriştilor un ultimatum: ori-ori!”. Aceasta, după ce, de Sânziene, se cântaseră, totuşi, măcar două piese noi: „Aproape este Domnul”m de Haydn, şi „Bat-o focul”, de Galinescu, alături de reluările „Cântecul lui Ştefan cel Mare” (Muzicescu), „Hora fetiţelor” (Movilă), „Fraţi Români” (Scorpan) şi „Va­lurile Dunării”.

         „Concertul”, scrie „Glasul Bucovinei” (nr. 1602, din 27 iulie) „a culminat în nr. 3 şi 6, executate de domnişoara Octavia Lupu, mult apreciata altistă, care a cântat ariile „Dopo” şi „Matinata”. de Paolo Tosti, apoi o doină, „Bagă, Doamne, luna-n nor”, şi „Fata Popii”.

         Programul de Sânziene s-a încheiat cu teatru: comedia într-un act „Creditorii”, de Alecsandri, cu Ştefan Pavelescu (Alecu), domnişoara Elize Palie (Aglae) şi Procopie Rodinciuc (Jăvrescu), ca să nu amintim decât rolurile principale.

         Suntem, aici, la un moment istoric: este debutul lui Pavelescu în Reuniune, acel Pavelescu, care apoi, în octombrie 1924, se oferă să organizeze secţia teatrală, căreia el, ajuns curând sufletul, animatorul Reuniunii, îi va da, apoi, o dezvoltare strălucită, care ar putea să fie considerată, după cum a şi fost, chiar ca excesivă, în raport cu rostul primordial al Reuniunii, cel muzical, dacă preocuparea de drama vorbită n-ar fi fost compensată din belşug prin strălucite realizări în domeniul operetei.

          Anul nou, „era Pavelescu”, se anunţă chiar de revelion, Reuniunea cooperând, de data aceasta, numai cu teatru:

         „Moştenirea de la răposata”, de R. D. Rosetti-Max, cu următoarea distribuţie: Poticnescu – Ştefan Pavelescu, Cafegiopulo – Procopie Rodinciuc, Ciripilă – M. Babor, Arghira – G. Ruptaş, Eliza – Eliza Palie, şi servi­toarea – M. Cosmovici.

         Iată ce scrie, despre reprezentaţia aceasta, „Glasul Bucovinei”, nr. 1731, din 11 ianuarie 1925:

         „În cunoscuta farsă a lui Rosetti „Moştenirea de la răposata”, s-a distins îndeosebi, prin vervă şi temperament, domnul Ştefan Pavelescu (Poticnescu), care a fost directorul de scenă, sufletul reprezentării”; apoi: „A fost o idee ingenioasă că s-a adăugat, la sfârşitul piesei, un tablou, înfăţişând ospăţul de nuntă a celor două perechi, în seara de Sf. Vasile. Astfel, s-a putut intercala şi pluguşorul, ţiganul cu ursul, malanca”.

 

 

Anul administrativ 1925

 

          Adunarea generală s-a ţinut, anul acesta, cam târziu, la 2 februarie. Raportul preşedintelui constată că activitatea din 1923/24 a fost mai redusă – azi am putea adăuga, din perspectiva desfăşurării ulterioare, că a fost un an de tranziţie, de dibuire, în căutarea unei îndrumări noi, care a şi venit, prin talentul şi iniţiativa lui Ştefan Pavelescu.         ;

         Noul comitet s-a constituit astfel: preşedinte – Severian Procopovici, vicepreşedinte I – Grigore Sotniţchi, vicepreşedinte II – I. Berhang, secretar I – Victor Morariu, secretar II – Nicu Ştefanschi, casier – Ilarie Berezniţchi, bibliotecar I – Ştefan Pavelescu, bibliotecar II – Pentelei Borosan, econom – T. Macariciuc, controlor I – P. Nimigean.

         Comisia revizuitoare: T. Coclici, preşedinte, G. Ruptaş şi N. Cervinschi, membri.

         Ca activitate, anul începe cu repetiţiile  pentru „Baba Hârca”, a cărei reprezentare, la 23, 24 şi 25 martie, fu al doilea mare succes, al doilea triumf al Reuniunii şi cel dintâi al lui Pavelescu.

          Iată cum ni-l relatează acelaşi corespondent sucevean al ziarului „Glasul Bucovinei” (numărul din 3 aprilie 1925):

         „De la “Crai nou”, la „Baba Hârca”!

         După neuitatele sărbători de la 1922 şi 1923, întru comemorarea lui Ciprian Porumbescu, harnica reuniune suceveană a făcut un mare pas – înapoi, de la 1882, tocmai la – 1849, la „opereta vrăjitoare”(!) a lui Millo şi a lui Flechtenmacher. Un regres în timp şi în calitate, căci libretul de naiv romantism al lui Millo nu se poate asemăna cu vioiciunea limpede şi spirituală a lui Alecsandri, iar muzica lui Flechtenmacher nu are amploarea, avântul şi frumuseţea cristalină a melodiilor lui Porumbescu. Cu aceasta, nu i-am contestat bătrânei operele calităţile, pe care, totuşi, le are şi datorită cărora a fost foarte populară, pe vremuri, şi trăieşte până astăzi – dovadă şi turneul „Şcolii Normale” din Cernăuţi, dovadă faptul că s-a jucat şi la Iaşi, în stagiunea de astă iarna (vezi „Viaţa Românească”, numărul din decembrie 1924).

         Deci „Baba Hârca” trăieşte, pe când – durere! – continuitatea operetei lui Porumbescu încă tot n-o vedem asigurată. Repetăm: direcţia Teatrului Naţional din Cernăuţi nu se poate sustrage de la datoria ei incontestabilă faţă de memoria lui Ciprian Porumbescu”.

         Dar să ne întoarcem la „baba” operetei româneşti. Iată cum o aprecia chiar critica contemporană a ,,Albinei” lui Asachi, pe la 1849 (citată de Iorga, „Istoria literaturii române moderne, în veacul al 19-lea, vol. III, pag. 134): „Piesa nu se înseamnă prin ţesătura intrigii, ci prin tablourile pitoreşti, copiate după natură, prin costumele naţionale, chiar ţigăneşti”.

         Să-l ascultăm şi pe cronicarul de la „Viaţa Românească”, din 1924: „Această feerie, cu muzică, draci şi îngeri, cu o vrăjitoare, care aduce patul Vioricăi pe scenă, prin puterea farmecelor, cu o droaie de ţigani, tăbărâţi într-un codru, cu o nuntă ţărănească, în car cu boi veritabili, care întră în scenă – pe scena din Suceava, carul nu încăpea – cu săteni în port naţional, cu cântece populare, cu horă, cu şotii – feeria aceasta, ce se isprăveşte cu un tablou vivant, apoteoza cununiei, are toate elementele cerute de o feerie naţională. Mâna şovăielnică a autorului de-abia a schiţat opera. Rămâne ca un poet adevărat s-o desăvârşească”.

         „Baba Hârca” se menţine şi se va menţine, deci, îndeosebi prin elementul pitoresc şi spectaculos. Astfel, „regresul” făcut de Reu­niunea din Suceava a putut fi, totuşi, un mare succes, un nou triumf. Şi dacă marele succes al lui „Crai nou” se datoria îndeosebi maestrului Karnet şi marii competenţe a lui Pantazi, succesul de acum e al aceluiaşi maestru de muzică şi al directorului de scenă, domnul Ştefan Pavelescu, sufletul reprezentării. Acesta ne-a dat însuşi o „Hârcă” de o vervă inepuizabilă, un tip nespus de viu şi de bogat în nuanţe: milogeala, linguşirea, ipocrizia ţigănească, orgoliul de vră­jitoare şi elementul mistic fioros, umorul şi zbuciumul tragic – toată gama aceasta am văzut-o redată, cu deplină iluzie a realităţii. Domnul Gheorghe Ruptaş, partenerul „eroinei”, a fost un ţigan (Chiosa) mucalit şi foarte real, în fiecare clipă, ţigan în carne şi în oase, delicios îndeosebi prin mulţime de giumbuşlucuri acrobatice”.

         Pe bătrânul amorez şi logodnic păcălit (Bârzu) l-a făcut domnul Procopie Rodinciuc, specialist în asemenea roluri (Ispravnicul, în „Crai nou”, Jăvrescu, în „Creditorii”).  Domnia sa place, prin felul său cu totul degajat de „a se juca pe sine însuşi”, aproape fără nici o sforţare,încât publicul i-a iertat, cu drag, răguşeala din seara a treia.

         Viorica (domnişoara E. Manug), „o puicuţă de pădure, ochi-s parcă-s două mure, mijlocelul ca inelul şi sprânceana scris cu pana” – a captivat mai mult încă prin farmecul cântării: mezzo-sopranul domniei sale, plin şi generos, nu mai are nevoie de elogii. Plin de graţie şi de temperament i-a fost şi jocul; duioasă, în aria „Tata zice: Fată, fată”, isteaţă, în duetul umoristic cu Bârzu, răpitoare, în jocul moldovenesc „Cu cordele mândre-n gâţă, noi fetiţele jucăm”. Domnia sa a fost punctul culminant al reprezentării, ca parte muzicală. A avut un partener demn în domnul Nicu Ştefanschi (Lascu-Vlad), simpatică figură de amorez, care a cântat îndeosebi de frumos aria „Nu voi nobleţe, averi, mărire”.

         Am regretat că domnu1 Berhang, care ni l-a dat pe acel neuitat „Moş Corbu”, din „Crai nou”, de astă dată n-a putut să aibă decât un rol episodic, în care abia de cântă 6 facte. Dar şi aşa, în două scene numai, moş Gânju a fost plin de viaţă şi de haz.

         Să nu uităm de „îngerul păzitor al Vioricăi”, domnişoara Duduca Sotniţchi, înger zglobiu şi graţios, cântând just şi drăgălaş, deşi cu voce fragedă.

         Ca muzică, remarcăm, încă în special, cvartetul din Actul I (Hârca – Viorica – Lascu – Chiosa).

         Corul, compus în majoritate din elevi şi eleve de liceu, plin, puternic şi bine disciplinat.

         Orchestra Batalionului 12 Vânători de Munte, completată cu câţiva distinşi amatori, la înălţime. S-a remarcat, însă, monotonia relativă a uverturii, în raport cu cea din „Crai nou”, uvertură care nu are decât un singur motiv din ariile operetei”.

         Montarea a realizat un maximum pentru mijloacele de care se poate dispune în Suceava: căsuţa Vioricăi, acoperită cu rogoz veritabil; patul, cu ea, venind prompt, prin vraja Hârcei, la fel şi cutiile cu daruri, ieşite din pământ, de unde, apoi, în Actul al II-lea, ieşea foc îngrozitor; în acelaşi timp, întuneric, fulgere, tunete, vâjâit de furtună, cazanul în care se fierb cei doi drăcuşori negri cu corniţe roşii, ţiuind amarnic de groaza supliciului, pentru ca, apoi, să iasă, alb şi strălucitor, îngerul, menit să-i strice socotelile vrăjitoarei.

         Costume frumoase ţi bogate de ţărani şi ţărance, prinşi în horă, la începutul şi la sfârşitul Actului I; viaţă şi mişcare intensă în cor, îndeosebi în tabăra ţigănească, de la începutul Actului al II-lea, unde sar scântei – electrice – de pe nicovală, unde ingeniozitatea directorului de scenă şi cu inspiraţia umoristică a fiecăruia în parte dădeau un tablou de un nespus pi­toresc. Aici, domnul Octav Rodeanu a fost un admirabil bulibaşă, plin de autoritate ţigănească.

         Bag de seamă că n-am amintit, până aici, de irezistibila mască şi de costumul Hârcei şi al lui Chiosa; nu voi intra în amănunte; acestea trebuie văzute. Şi se vor mai vedea, căci, ca şi la „Crai nou”, succesul a mers crescând, din seară, în seară, încât, la reprezentarea de Bunavestire (a doua, de fapt a treia, fiindcă – tot ca la „Crai nou”, din 1922 – repetiţia generală din 23 a avut tot fastul unei reprezentări), a fost o aglomeraţie de nedescris, încât unii au rămas pe dinafară. Aceştia să se mângâie cu per­spectiva reprezentărilor proiectate pentru luna mai.

         Marele succes a fost, de astă-dată, şi financiar: 13.726 venit curat, ceea ce nu fusese şi nu se va mai repeta.

         Dar reprezentaţiile proiectate pentru luna mai n-au aflat loc, pentru motivul că Reuniunea a trebuit să restituie notele, împrumutate de la „Armonia”.

          La 23 aprilie, corul Reuniunii a cooperat la o serbare unică în felul său: se serba Sf. Gheorghe, hramul din vechime al oraşului Suceava şi patronul oştirilor Moldovei, printr-un „bal”, întitulat „La Curtea Domnească din Suceava”, o serată costumată istorică, aran­jată de societăţile „Ateneul Român” şi „Liga Culturală”, măreaţă manifestaţie, pusă sub patronajul lui Nicolae Iorga, care a şi ţinut să asiste chiar activ, acordând premii pentru cele mai frumoase costume naţionale, singurele admise alături de costumele istorice din trilogia lui Delavrancea, costume puse la dispoziţie de către Direcţiunea Teatrului Naţional din Chişinău.

         Erau, deci, pe scenă, care înfăţişa Sala Tronului, Ştefan Vodă, cu Doamna Măria şi cu Bogdan, şi cu mariiboieri, între ei şi Luca Arbore (Victor Morariu), care a şi cuvântat în graiul cronicarilor, zicând, între altele:

         „Făcutu-s-au aceasta pre gândul şi pre povaţa vestitului mare dascăl Nicolae Iorga, meşter la voroavă, carele iscusite letopiseţe au isvodit. Dumnealui această a noastră ser­bare cu a sa fiinţă de faţă o cinsteşte, pentru care cinste cade-se nouă tuturora a-i mulţămi din adâncurile inimelor” (vezi discursul întreg în „Glasul Bucovinei”, nr. 1818, din 3 mai 1925).

         La intrarea solemnă a alaiului domnesc, corul „Ciprian Porumbescu” a in­tonat „Ştefan, Ştefan, Domn cel Mare”, de Musicescu.

         Cu prilejul acesta, Ştefan Pavelescu s-a manifestat şi în calitate de coreograf, conducând dansurile naţionale şi a luat şi premiu pentru costum bărbătesc, de la domnul Iorga.

         La mijlocul lui iunie, obţinându-se din nou notele „Baba Hârca”, sau şi început imediat repetiţiile pentru cele două reprezentaţii de Sânziene: matineu, pentru elevi, în 23 iunie, iar în 24, pentru public. A fost şi o memorabilă schimbare în distribuţie, rolul lui Vlad avândul domnul Nicolae Mihuţă, debutul acestui artist, care, în curând, va ajunge unul din protagoniştii „trupei” lui Ştefan Pavelescu, rămânându-i credincios chiar şi după ce a ajuns să facă parte din ansamblul de­functului Teatru Naţional din Cernăuţi, unde s-a ridicat până la rolul lui Ştefăniţă Vodă.

         Pentru vacanţă, s-a reluat ideea unui turneu, dar nu cu „Barba Hârca”, ci cu „Crai nou”, şi anume, de data aceasta, dincolo de fostele hotare, la Botoşani şi la Dorohoi. Dar trimisul nostru, domnul Berezniţchi, ni s-a întors cu vorba să amânăm reprezentaţiile, până după campania electorală, ba primarul din Dorohoi bănuia, în numele „Crai nou”, un truc politic, propagandă pentru „secera” iorghistă !

         Am şi renunţat la Dorohoi, iar la Botoşani am plecat, la 30 august, şi a fost iar un triumf. Terenul ni-l pregătise îndeosebi însufleţitul Mihail Grigore Posluşnicu[45], dirijorul şi sufletul Societăţii muzicale „Armonia”, lansând şi un apel cât se poate de cald.

         La fel au făcut Societatea de muzică instrumentală „Harfa”, de sub prezidenţia doamnei Goraş, şi gazeta locală „Vestea”.

         Ospitalitatea botoşănenilor a fost mai presus de orice laudă.

         „Seara”, scrie „Glasul Bucovinei” (nr. 1926, din 24 septembrie), „repre­zentarea: o revelaţie pentru botoşăneni, care ne-au mărturisit că nu se aşteptaseră, nici pe departe, la aşa realizare artistică. Au fost aplauze cum nu le-a avut „Crai nou” niciodată la Suceava, aplauze chiar în cursul actelor”.

         Iar „Gazeta Cetăţenilor”, din Botoşani, îşi încheia astfel reportajul plin de elogii: „Şi doar nu-s decât diletanţi, care, totuşi, unii din ei ar putea ocupa, cu vrednicie, locul prim în alcă­tuiri muzicale cu pretenţie de artă, ca artişti rutinaţi în profesiunea lor”.

          Un mare succes, artistic şi financiar, a fost, apoi, şi „Crai nou”, la Rădăuţi, la 21 noiembrie, reprezentaţie precedată de repetiţia generală pentru publicul din Suceava, în seara de 19.

         Distribuţia, la Botoşani şi la Rădăuţi, a fost următoarea: Moş Corbu – Ion Berhang, Bujor – Ştefan Pavelescu, Leonaş – Octav Rodeanu, Ispravnicul – Procopie Rodinciuc, Anica – domnişoara Eliza Manug, Dochiţa – domnişoara Elvira Palie.

         „A fost un mare succes”, zice „Glasul Bucovinei” (nr. 1982, din 2 decembrie), „al operetei lui Porumbescu şi al Reuniunii de cântare din Suceava, succes artistic şi material. Rădăuţenii ne spuneau că rar când o întreprindere socială românească a putut să întrunească atâta lume, câtă s-a întâlnit, în seara de 21 noiembrie 1928, în vasta sală a „Casei Germane”.

         Astfel, „Crai nou”, la Rădăuţi, a avut darul de a fi o impozantă manifestare a românismului din oraş şi judeţ, a fost un îndemn şi o festivitate. Caracterul festiv al reprezentaţiei s-a accentuat şi prin cooperarea orchestrei Batalionului 12 Vânători de Munte din Suceava, sub conducerea locotenentului Nicolae Stan, executând, înainte de uvertura lui Porumbescu. o altă uvertură, clasică, „Rosamunde”, de Schubert, iar în antract brilianta „Rapsodie română”, a lui Porumbescu.

         În ce priveşte reuşita artistică a reprezentaţiei însăşi, corespondentul, sucevean fiind, preferă să nu se pronunţe şi zice: „Lăsăm cuvântul rădăutenilor, vom spune numai că sala, fiind arhiplină, a venit şi verva, de s-a jucat şi s-a cântat ca şi deunăzi, la Botoşani. Ne-a confirmat-o şi entuziastul prieten, Dr. A. Comoroşanu, care a ţinut să nu lipsească, nici de data aceasta, ba chiar a adus şi un număr de ţărani din Solca”.

         Şi iată, acum, şi „cuvântul rădăutenilor”; e al domnului prof. I. Vişan, fost prefect, astăzi director (în „Gazeta poporului”, din Cernăuţi, numărul din 6 decembrie 1925):

         „Sala Casei Germane, plină de lume din oraş şi de la ţară, ca în vremea neuitatelor reprezentaţii ale lui Liciu. Cortina se ridică. Preşedintele Reuniunii de cântare „Ciprian Porumbescu” din Su­ceava, venerabilul profesor Severian Procopovici, vorbeşte lumii adu­nate. Idealele compozitorului, răpit artei româneşti în vârstă atât de fragedă, toarnă căldură în rostirea evocatoare şi revarsă tinereţe asupra atâtor capete încărunţite în cultul aceluia ce ne-a fost şi mare artist, şi mare român.

         În faţă, la orchestră, domnul Victor Morariu îşi pregăteşte vioara, alături de soldaţii muzicii militare de la Batalionul 12 Vânători de Munte. De tot aproape, între privitorii din staluri, s-a aşezat PCS. părintele Arhimandrit Dr. Ortisie Popescu. Tovarăş de aspiraţii şi suferinţe cu Ciprian Porumbescu, luptând cu patima nestăpânită a tinereţii pentru împlinirea visului ce ne-a vrăjit şi nouă copilăria, au fost amândoi părtaşi, ca membri în vechea „Arboroasă”, ai gestului de vrednică afirmare românească, pe urma căruia aveau să li se deschidă largi porţile temniţelor chesaro-crăieşti…

         În aplauzele ce le trimite sala, cu voioasă dărnicie, simţim prinosul de re­cunoştinţă, închinat trecutului, dar şi celor ce-i continuă tradiţia în zilele noastre”.

         Urmează rezumatul acţiunii operetei, după care continuă: „Impunându-se, de la început, când corul îşi încredinţează dorinţele lui Crai Nou, el este cu deosebire impresionant în Rugăciune.

         Basul cuprinzător, simpatic al domnului Berhang face din creaţia cimpoierului Moş Corbu un rol ce nu se uită; domnişoara Manug ne cucereşte sufletele, în scena revederii cu Leonaş. Cochetăria rustică îşi găseşte expresie fericită în rolul Dochiţei, interpretat de domnişoara Palie. Ispravnicul nu putea să găsească un tălmaci mai bun decât domnul Rodinciuc. În rolul lui Bujor, domnul Ştefan Pavelescu se prezintă cu vioiciunea şi naturaleţea ce i le cunoaştem demult. În jocul domniei sale dispare diletantul. Vocea simpatică a domnului Rodeanu e, uneori, acoperită de cor.

         Orchestra şi corul cooperează ireproşabil, sub dirijarea domnului Karnet. Cu acţiunea luată din viata satelor de munte, cu muzica ce tinde să exprime ritmul sufletului popular, cu aureola ce învăluie figura lui Ciprian Porumbescu, opereta „Crai nou” răsplăteşte cu bogăţia recunoştinţei străduinţele celora ce o cântă pe meleagurile noastre.

         De nu ne-am teme de opoziţia zelosului vistiernic al Reuniunii din Suceava, domnu1 profesor Berezniţchi, noi ne-am îngădui o rugăminte: repetaţi reprezentaţia lui „Crai nou”, de la 21 noiembrie a. c. şi veniţi-ne şi cu „Baba Hârca”.

         Dar anul 1925 a mai adus un eveniment important pentru Reuniune, un frumos spor al averii. Dizolvându-se, adică, vechiul „Musikverein”, Reuniunea a fost invitată de Prefectura judeţului să declare dacă e de acord, în baza unei dispoziţiuni din statute, să moştenească averea societăţii dizolvate. Răspunsul a fost afirmativ, fiind vorba de un pian.

         Concomitent, s-a hotărât vânzarea vechiului pian, cumpărător fiind domnul Berezniţchi.

                                                                            Victor MORARIU

 



[1] Portretele sau fotografiile personajelor, precum şi scene din anumite spectacole sunt reproduse, la sfârşitul cărţii, în Anexe – n.r.

[2] S-a născut în 1807, la Suceava. Staroste al unui taraf, format din nai, două cobze, un violoncel şi şapte viori, care cânta, în fiecare vară, în anii de după 1850, la Lăpuşna, staţiune balneară care figurează în „Bucovina luminată” a lui Knapp (care i-a făcut portretul), Nicolae Picu, fost component al tarafului lui Barbu Lăutaru, „cânta dansurile tuturor naţiunilor…  El se bucura, oriunde, de cea mai mare stimă, pe care o merita pe deplin, atât prin arta sa, cât şi prin purtare” (Leon cav. de Goian) – n.r.

[3] S-a născut în 21.01.1830, la Suceava (Tişăuţi, după alte surse). Starostele unui taraf de lăutari suceveni, din care mai făceau parte şi Andrei Ursachi, Mihail Lucaciuc, Grigore Cozma, Gavril Ghiţescu şi Lazăr Luţa, Grigore Vindireu, lăutar legendar,  încredinţat memoriei de Leon cav. de Goian, încă îşi mai poate face auzit inegalabilul repertoriu, înveşnicit de colecţia „Muza Română” a lui Calistrat Şotropa: „Hora Rădăuţilor”, „Câte flori pe Dorna-n sus”, „Arcanul”, „Corăgheasca”, „Hora Domeniilor”, „Hora Gura Solcii” etc. – n.r.

[4] S-a născut, în 12.02.1843, la Jadova, şi a murit, în 16.10.1911, la Cernăuţi. Vag cunoscut în Bucovina, datorită unor trimiteri la volumul lui de „Memorii”, făcute de Leca Morariu  şi preluate de Grigore Posluşnicu, dar publicate parţial (din pricina războiului), în 1915 (traducere din germană), sub titlul „Din memoriile muzicale ale lui Leon cav. de Goian” („Viaţa Nouă”), Goian este, alături de Ştefan Nosievici, un pionier şi un mărturisitor al vieţii muzicale bucovinene de după anul 1850, deci de după Neculai Picu şi Grigore Vindireu – n.r.

[5] S-a născut, în 12.02.1888, la Toporăuţi, şi a murit, în 01.07.1946, la Caransebeş. A publicat: „Un proces de înaltă trădare în Bucovina de la 1780“ (1920), „Călăuza istorică a oraşului Suceava“ (1921), „Novalis, teoretician al romantismului“ (1924), „Amintiri despre Ion Grămadă“ (1926), „Sintaxa propoziţiunii în Psaltirea Şcheiană“ (1927), „Pedagogia lui Jean Paul“ (1933), „Pedagogia lui Herder“ (1936) „Istoricul Reuniunii muzical-dramatice Ciprian Porumbescu “ (1939), „Vasile Bumbac“, „Problema nuvelei în literatura germană“ şi „Prima traducere a Luceafărului“ (1940) – n.r.

[6] În gazeta suceveană „Viaţa nouă”, 1915 şi 1916.

[7] Născut, în 25.07.1888, la Toporăuţi, mort, în 15.12.1963, la Râmnicu Vâlcea. Întemeietorul revistelor „Făt-Frumos“ (1926-1944), „Fond şi formă“ (1938-1944) şi Buletinul „Mihai Eminescu“ (1930-1943), Leca Morariu a publicat cărţile „De la noi. Poveşti“ (1920), „Războiul Troadei“ (1923), „Institutorul Creangă“ (1925), „Drumuri moldovene. Pe urmele lui Creangă“ (1925), „La fraţii noştri“ (1928), precum şi o mulţime de studii despre viaţa şi opera lui Porumbeşti, Eminescu, Veronica Micle, Nicu Gane, T. Robeanu, Grămadă, Teliman etc. – n.r.

[8] Amândouă portretele sunt reproduse şi la Posluşnicu, „Muzica la Români”, în capitolul „Lăutarii Bucovinei”, pp. 623-625.

[9] Născut, în 02.10.1853, la Şipotele Sucevei, mort, în 24.05.1883 (6 iunie, stil vechi), la Stupca. Compozitor inegalabil, dar şi un poet valoros, probat de textele: „Nocturna Bertha“ (1879), „Imn de urare“ (1880), „Resignation“ (1880), „Anacreon caută să bem“ (1880), „Bericică cristalină“ (1880), „Vechea gardă“ (1881), „Cîntecul Tricolorului“, „Inimă de Român“, „Hora“, „Nu-i viaţă mai plăcută“, „Fraţi la masa asta‘ntinsă“, „Să ciocnim“, „Dragoş vodă cel vestit“, „Pân‘ era cioroaica barză“, „Ţiganii se sfătuiră“, „Candidatul Linte“, „Cisla“ etc. – n.r.

[10] S-a născut, în 10.01.1869, la Cincul Mare, lângă Braşov, şi a murit, în 01.01.1928, la Lugoj. Prezent în Bucovina, vreme de doar trei ani, ca fondator (în 2 iulie 1897) al gazetei „Patria”, Valeriu Branişte, gazetar veşnic răzvrătit în întreg spaţiul românesc de sub dominaţie habsburgică, a scris editoriale politico-patriotarde incisive şi, tocmai de aceea, masiv şi mult prea des cenzurate. Istoricul sucevean Ioan Cocuz i-a adunat scrierile publicistice într-o carte definitorie, „Valeriu Branişte, în slujba Bucovinei, în slujba Neamului românesc” – n.r.

[11] Pentru cele ce urmează, vezi studiul „Suceava muzicală de altădată”, de Prof. Dr. Rudolf Gassauer, publicat în Anuarul Liceului „Ştefan cel Mare” pe 1936/37 şi, în broşură, în Editura Reuniunii noastre.

[12] Născut la Boian, în 01.12.1833, mort la Suceava, în 12.11.1869. Şcolit la Cernăuţi (teologie, 1853-1856) şi Viena (fizică şi matematici, 1856-1860), profesor la gimnaziile din Cernăuţi (1860-1863) şi din Suceava (1863-1869), fondator al Societăţii Filarmonice din Suceava şi dirijor al corului „Sol „ (1867-1869), autor al primului studiu folcloric bucovinean, „Despre cântecul poporal român” (1865), Nosievici a compus „Drum bun, toba bate”, „Sub o culme de cetate”, toate publicate, în 1885, de Societatea „Armonia” – n.r.

[13] Născut, în 26.07.1835, la Mitocu Dragomirnei, mort în 20.03.1875, la Cernăuţi. Profesor al gimnaziului din Suceava, Constantin Morariu-Andrievici a scris „Mânuariu pentru învăţătura religionară a bisericei dreptcredincioase a răsăritului, compus spre folosul clasei întăia gimnasiale“ (1866), „Mânuariu pentru învăţătura istoriei testamentului vechiu, compus spre folosul clasei a doua gimnasiale“ (1866) şi „Mânuariu pentru învăţătura istoriei vieţii Mântuitoriului lumii Isus Christos, compus pentru clasa a treia gimnasială“ (1866) – n.r.

[14] Născut la Suceava, în 12.09.1885, mort, în 16.01.1952, la Sigmaringen, în Germania. Doctor în istorie şi custode al Muzeului din Suceava (zeci de ani, a săpat printre ruinele Cetăţi Sucevei, îmbogăţind colecţiile muzeului şi scriind numeroase studii, în română şi în germană), Rudolf Gassauer, membru al Societăţii Numismatice Române, cercetător al istoriei românilor, al tradiţiilor şi al modului lor de viaţă, a publicat, printre altele, şi lucrarea „Contribuţii la istoria culturală a Bucovinei“ („Beitrage zur Kulturgeschichte der Bukowina“, Munchen, 1941) – n.r.

[15] Cântec popular, cules, fără text, în 1848, de Karol Mikuli, sub titlul „Sub o culme de cetate”, pe melodia căruia Iraclie Porumbescu a scris versurile pentru „Cântecul Iancului”, cântat, cu un refren ulterior, astăzi de Veta Biriş. Prin piesa lui corală, Nosievici a salvat versurile, pe care Iraclie Porumbescu nu le mai trimisese lui Vasile Alecsandri, din moment ce făurise un alt text – n.r.

[16] Dl. Gassauer ni-i înşiră pe toate şi foţi cu numele.

[17] Cea mai bună din compoziţiile lui, din punct de vedere al psihologiei şi al gradării dramatice (v. aprecierea dlui director de muzică August Karnet, în broşura dlui Gassauer, p. 12).

[18] Vasile Bumbac, născut, în 07.02.1837, la Costâna, mort, în 27.02.1918, la Suceava. Deşi a scris numeroase poezioare („Imnul Crucii”, „La Basarabia“, „Partea şi norocul meu“, „Portretul iubitei“, „Anacreon şi femeile“, „Cântec“ etc., toate publicate în „Aurora Română”), ba chiar şi o epopee, „Dragoşiada“, cu titlu final „Descălecarea lui Dragoş în Moldova“, precum şi o sumedenie de versificări ale poveştilor şi tradiţiilor populare, meritul mare al lui Vasile Bumbac stă în traduceri din Schiller („Contele de Habsburg“), Horaţiu („Oda a 4“-a), Homer („Iliada”) etc. – n.r.

[19] Vezi „Revista Politică”, din Suceava, 1887.

[20] Astăzi (1937), pe masa Cazinoului din „Casa Naţională”, abia de mai sunt 3 ziare!

[21] Născut, în 18.08.1895, la Suceava, căzut eroic, în 21.11.1916, la Ştefăneşti pe Neajlov. Fost gimnazist sucevean, cu un talent literar deja probat de colaborările la „Luceafărul”, „Tribuna”, „Neamul românesc”, „Viaţă Nouă” etc., Lascăr Luţia a ales să îmbrace uniforma Armatei Române pentru a lupta în Războiul Sfânt de Întregire a Neamului. Condamnat la moarte în Bucovina, Lascăr Luţia a căzut, în 21 noiembrie 1916, în luptele de pe Neajlov, fiind înmormântat la Ştefăneşti şi reînhumat, în 1922, cu motivaţii electorale, la Cernăuţi – n.r.

[22] Este una dintre elevele cursului lui Constantin Procopovici, regretata doamnă  Filip Siretean, mama artistului Nicu Sireteanu, de la fostul Teatru Naţional din Cernăuţi, acum la Cluj.

[23] Aurelia Mandaşevschi, cum era scris, în actul de botez, este numele Aureliei Mandicevschi.

[24] Vezi „Istoricul” ei, publicat de acela care, vrednic urmaş al neuitatului Întemeietor, părintele Mihai Sârbul, i-a fost, mulţi ani, de-a rândul, sufletul şi cârma,, părintele Dr. George Mihuţă, născut, în 1881, la  Ilişeşti, mort, în 25.01.1945, în exil românesc, la Turnu-Severin. Prieten al lui Grigore Filimon întemeietorul cooperativelor de credit rural, care în casa lui a fost adus, după neaşteptata, dar grava îmbolnăvire, el însuşi întemeietor al cooperativei de credit din Suceava, George Mihuţă a publicat două monografii utile, „Însoţirea orăşenilor români din Suceava / 1890-1933” (1935) şi „Monografia satului Lisaura” (1939), dar şi o amănunţită relatare despre „Intrarea ruşilor în Suceava” anului 1915, publicată în „Viaţa Nouă” – n.r.

[25] Cornelia Mandicevschi, sora Aureliei.

[26] Fiul lui Simion Florea Marian, născut, în 06.06.1883, la Siret, mort, în 25.11.1942, la Craiova. Doctor în litere al Universităţii din Cernăuţi, cu lucrarea „Contribuţiuni la istoria literaturii române din veacul al XIX-lea” (1927), ctitorul şi întâiul preşedinte al Societăţii studenţeşti „Dacia”, Liviu Marian rămâne un pe nedrept uitat poet (remarcabile sunt cele patru „Tablouri flamande“), prozator, istoric literar şi traducător, care şi-a risipit opera, după anul 1905, prin paginile gazetelor vremii. Câteva povestiri au fost adunate într-un volum de „schiţe şi nuvele originale”, „Suflete stinghere” (1910). Fotografia, în Anexă – n.r.

[27] Născut, în 18.08.1857, la Molodia, stins, în 13.07.1929, la Viena. Compozitor şi muzicolog bucovinean de valoare europeană, căruia i s-au conferit titlul de „Cetăţean de onoare al Vienei”, cel de Doctor fără examen al Universităţii din Leipzig şi cel de membru de onoare al Societăţilor Muzicale din Bonn şi Londra, Eusebie Mandicevschi, onorat în Bucovina şi cu o monografie-recuperare parţială de operă, datorată lui Liviu Rusu (1957), a editat integral operele lui Schubert, Haydn şi Brahms şi promovat tineri compozitori ai Europei – n.r.

[28] În prezent, ca donaţie ulterioară, fond documentar la Muzeul Bucovinei – n.r.

[29] Ulterior, căsătorită şi numită Olga Fischer-Kowszewicz, cu două fotografii din spectacol, în Anexă.

[30] Născut, în 12.02.1888, la Toporăuţi, mort în exil românesc, în 01.07.1946, la Caransebeş. A publicat: „Un proces de înaltă trădare în Bucovina de la 1780“ (1920), „Călăuza istorică a oraşului Suceava“ (1921), „Novalis, teoretician al romantismului“ (1924), „Amintiri despre Ion Grămadă“ (1926), „Sintaxa propoziţiunii în Psaltirea Şcheiană“ (1927), „Pedagogia lui Jean Paul“ (1933), „Pedagogia lui Herder“ (1936) „Istoricul Reuniunii muzical-dramatice Ciprian Porumbescu “ (1939), „Vasile Bumbac“, „Problema nuvelei în literatura germană“ şi „Prima traducere a Luceafărului“ (1940) – n.r.

[31] Născut, în 05.11.1880, la Bilca, mort, în 15.07.1920, la Cernăuţi, „George Tofan a fost tipul profesorului bucovinean de atunci şi de totdeauna, care s-a dedicat cu pasiune carierei pe care şi-a ales-o şi s-a dăruit cu abnegaţie neamului pe care l-a slujit cu fanatism până la moarte” (Loghin). Co-întemeietor al „Junimii Literare”, publicist şi critic literar lucid, George Tofan a scris la ziarele locale „Junimea Literară”, „Patria“, „Deşteptarea” şi „Foaia poporului“, la „Şcoala“ şi la „Viaţa românească“ din Iaşi, dar şi în mai toate gazetele ardeleneşti – n.r.

[32] S-a născut, în 14.01.1898, la Stupca, şi a murit, în 10.08.1985, în exil românesc, la Timişoara. Preşedinte al Reuniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” din Suceava, între anii 1925-1942, Reuniune întemeiată, în 1904, de Liviu Marian, Ştefan Pavelescu are în palmares 36 de montări scenice, o puzderie de colaborări la gazetele vremii, anuarele Liceului „Ştefan cel Mare” şi cărţile „Istoricul Reuniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” / 1903-1938” (1939, coautor Victor Morariu) şi „Viaţa lui Ciprian Porumbescu” (1940) – n.r.

[33] Născut, în 27.05.1862, la Vaslăuţi, mort, în 06.06.1931, la Cernăuţi. Din cele zece volume de manuscrise cu „Cântece populare româneşti” din Bucovina, culese şi transcrise de compozitorul („Doi morţi vii”, „Potpuriu naţional” etc.) şi folcloristul Alexandru Voevidca, volume pe care încercase să le publice, în 1938, Liviu Rusu, au văzut lumina tiparului doar „17 Colinde, cântece de stea şi urări de Anul Nou” (1924) şi 300 de piese, publicate, în 1940, la Wurzburg, de Mattias Friedwagner, sub titlul „Rumanische Volkslieder aus der Bukowina” – n.r.

[34] Lăsând prin testament – n.r.

[35] Stauss, cum se scria pe atunci – n.r.

[36] „Liturghia românească”, publicată, sub acest titlu, la Viena – n.r.

[37] „Ciprian Porumbescu. Icoane din frământările unui suflet de artist”.

[38] Tipărită la F. M. Geidel (Lipsca) şi împodobită cu o frumoasă copertă, cu chipul compozitorului.

[39] Căruia îi va fi meditator viitorul Erou al Bucovinei, Ion Grămadă.

[40] Începuse, deci, promovarea creaţiilor culte, numite, impropriu, „colinde creştine”, deci a vifleimurilor şi a cântecelor de stea, care vor deveni, în cele din urmă, prin asimilare de către popor, folclor – n.r.

[41] De aici, înainte, expunerea noastră se întemeiază, în prima linie, pe proce­sele verbale.

[42] E doamna Octavia Lupu-Morariu, care va ajunge, apoi, laureată a Concursului Internaţional de Canto, de la Viena, din 1932.

[43] Născut, în 06.06.1869, la Tărăşeni, mort, în 07.07.1935, la Suceava. Susţinătorul tuturor gazetelor bucovinene care au apărut, iniţial, la Suceava („Junimea Literară”, în 1904, „Făt-Frumos”, în 1926) şi ctitorul Băncii Sucevene, medicul sucevean Teofil Lupu a reluat, în 1910, „Revista Politică”, întemeiată, în 1885, de medicul Matei Lupu, activitatea lui publicistică desfăşurându-se, mai ales cu subiecte care vizau cultura, într-o arie mult mai largă. În 1935, a publicat broşura „Soluţii la câteva probleme bucovinene”.

[44] Nicolae Leonard, pe atunci directorul Teatrului Naţional din Cernăuţi.

[45] Născut la Suceava, în 14.10.1871, mort, în 30.01.1936, la Botoşani. Compozitor, dar şi muzicolog de marcă, autor al unei lucrări monumentale, „Istoria musicei la români. De la renaştere până la epoca de consolidare artistică” (1928), suceveanul Grigore Posluşnicu, deşi preţuit de Iorga, care-i scrisese prefaţa, a fost pururi ignorat în urbea sa natală. A mai scris: „Din trecutul muzical al românilor. Gavriil Musicescu. Viaţa şi opera sa muzicală” (1925), „Instrumente muzicale la români” (1927), „Irozii sau Vicleimul, mister al Naşterii Domnului” (1930) etc.