Ion Paranici: Numele meu răstignit pe o carte?

Paranici Ion

născut la 26 martie 1937, în satul Tişăuţi, comuna Ipoteşti, judeţul Suceava;

A semnat şi cu pseudonimele: I. Pavel şi I. Tisă.

Studii:

Absolvent al Şcolii elementare de şapte ani din Tişăuţi, promoţia 1952;

Absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava, promoţia 1955, şi al Facultăţii de filologie (secţia română) a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, promoţia 1961 (I-au fost profesori: Constantin Ciopraga, Gavril Istrate, Al. Dima, Th. Simensky, Şt. Cuciureanu, N. I. Popa, I. D. Lăudat, Al. Husar ş. a.);

Debutează cu versuri în ziarul Zori noi din Suceava, în 1955;

Bibliotecar-şef la Biblioteca Regională Suceava (1961-1962), inspector metodist la Inspectoratul Regional de Învăţământ şi Cultură Suceava (1962), inspector principal şi, apoi, secretar C. R. C. C. S. la Comitetul Regional de Cultură şi Artă Suceava (1962-1965), redactor I, şef de secţie, apoi redactor şef-adjunct (1965-1972) şi redactor-şef (1972-1989) la ziarul Zori noi din Suceava, redactor-şef (1989-1998) la ziarul Crai nou din Suceava;

Publică versuri, reportaje şi articole în mai multe volume şi suplimente culturale apărute pe plan regional şi judeţean (Ţara de Sus, Trepte lirice, Suceava etc.);

Colaborează cu poezii (unele alcătuind grupaje) şi eseuri la Convorbiri literare şi Cronica din Iaşi, Orizont din Timişoara, Oraşul (revistă de cultură urbană) din Cluj-Napoca, S. L. A. S. T. , Contemporanul şi Presa noastră din Bucureşti, Bucovina literară, Pagini bucovinene, Ţara Fagilor, Zori noi şi Crai nou din Suceava, Zorile Bucovinei din Cernăuţi, Limba Română (revistă de ştiinţă şi cultură) din Chişinău;

Îi sunt publicate poezii în volumele: Antologia poeţilor români din Bucovina (1775-2002) (Emil Satco, Editura „Junimea”, 2002, Iaşi); Poeţi din Bucovina (Adrian Dinu Rachieru, Editura „Helicon”, Timişoara, 1996), creaţiile poetice fiind prefaţate de un comentariu); Antologia poeziei bucovinene (ediţie bilingvă) (Ion Drăguşanul, Editura „Muşatinii”, 2008, Suceava); Poezie bucovineană (Mihai Pânzaru-PIM, Editura „Muşatinii”, 2011, Suceava); Sol omnibus lucet – antologie editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni (Editura „Lidana”, Suceava, 2012) şi în Almanahul 2004 al „Bucovinei literare” (editat de Consiliul Judeţean Suceava şi Societatea Scriitorilor Bucovineni);

Comentarii privitoare la activitatea şi creaţia lui I. P. apar în volumele: Dicţionar de literatură. Bucovina de Emil Satco, Ioan Pînzar, editat sub egida Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”, 1993, Suceava; Enciclopedia Bucovinei de Emil Satco, Editura „Princeps Edit” Iaşi, 2004; Bucovina – pagini de enciclopedie de N. Monteoru, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2004, Suceava; Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (1862 – 2012), vol. II, de Mircea Irimescu, Editura „Septentrion”, Rădăuţi, 2013;

Împreună cu prozatorul Platon Pardău şi, un număr de ani, singur, a coordonat preocupările de editare a revistei Suceava (supliment social-cultural-literar al ziarului local), această publicaţie grupând condeierii din zonă care, ulterior, au elaborat revistele Pagini bucovinene şi Bucovina literară;

Face parte din colectivul de realizatori ai publicaţiei Pagini bucovinene (1982-1989), editată ca supliment al revistei ieşene Convorbiri literare şi apărută în corpul acesteia;

Cărţi publicate:

Poezie:

Vă sînt anotimp, Editura „Junimea”, Iaşi, 1999;

Fiecare zi e o pasăre împuşcată, Editura „Junimea”, Iaşi, 2001;

Cerneala căzută pe gânduri, Editura „Junimea”, Iaşi, 2007;

Drum prin insomnii, Editura „Junimea”, Iaşi, 2015;

Mersul înserării, Editura „Junimea”, Iaşi, 2016.

Publicistică:

Lumea din preajmă, Editura „Muşatinii”, Suceava, 2007;

Din cele câte au fost, Editura „Muşatinii”, Suceava, 2013.

Semnează, împreună cu istoricul Grigore Foit, îndreptarul turistic Suceava, apărut la Editura Stadion, Bucureşti, 1970.

Premii şi diplome:

Diploma de Excelenţă pentru contribuţia adusă la stimularea creaţiei literare sucevene, acordată în anul 2001 de către Societatea Scriitorilor Bucovineni; Premiul Fundaţiei Culturale a Bucovinei pe 2001 pentru poezie, pentru volumul Fiecare zi e o pasăre împuşcată; Premiul „Sextil Puşcariu” pentru promovarea cărţii bucovinene, acordat de Grupul Editorial „Muşatinii & Bucovina Viitoare”, Suceava, 1999; Premiul pentru publicistică literară acordat de Fundaţia Culturală a Bucovinei pentru volumul Lumea din preajmă (2007); Premiul şi Diploma „Opera Omnia” poetului, din partea Consiliului Judeţean Suceava (martie 2012); „Diplomă de Excelenţă” pentru remarcabila contribuţie la afirmarea presei bucovinene din partea Redacţiei ziarului Crai nou – Suceava (martie 2012); Diploma pentru acordarea titlului de „Cetăţean de onoare al presei sucevene” din partea „Monitorului de Suceava” (martie 2012); „Titlul de Senior al Scrisului Sucevean”, poetului şi publicistului, din partea Editurii „Muşatinii” Suceava (martie 2012); Diploma de merit pentru contribuţia prestigioasă la revigorarea culturală şi spirituală a Bucovinei, acordată de Consiliul Judeţean Suceava (octombrie 2012); Premiul pentru Patrimoniul Cultural pentru volumul Din cele câte au fost, din partea Fundaţiei Culturale a Bucovinei (2013); Premiul pentru Editorialistică pe anul 2013, pentru volumul Din cele câte au fost, din partea Societăţii Scriitorilor Bucovineni ; Diploma şi Premiul „T. Robeanu” din partea Centrului Cultural „Bucovina”, cu ocazia sărbătorii „Ziua Scrisului Bucovinean” (noiembrie 2015).

Este, din martie 2001, membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni.

Face parte din Societatea Ziariştilor Profesionişti din România.

APRECIERI CRITICE

Privind cărţile de poezie:

Niadi Cernica:

Trebuie spus dintru început că această carte (Vă sînt anotimp – n. n. ) este, dincolo de tematica variată a poemelor, o adevărată „artă poetică”, un posibil răspuns la eterna întrebare: „La ce bun poeţii în vreme de secetă?”. Poezia, la Ion Paranici, e o pătimire, o rupere a cuvântului originar din propria lui fiinţă: „În cuvinte e amiaza nebună, / Setea-i o umbră de cântec. / Cine mă poate-aduna de pe răni / Fără să-l doară / Numele meu răstignit pe o carte?” („Cine mă poate-aduna”). Cititorul, în complicitate existenţială cu autorul, trăieşte durerea logosului pe care acesta şi-l rupe din sine, autovidându-se, pentru a-l proiecta asupra marii tăceri a lumii.

(…) putem spune că poezia lui Ion Paranici instaurează un nou panteism sau, mai degrabă, un nou panantropism: prin cuvânt, prin puterea de a semnifica un întreg univers tăcut, lumea devine fiinţa cea largă a poetului. Ca în legenda Meşterului Manole, persoana individuală moare, dar renaşte în ceea ce a creat, adică în întregul real revalorizat liric. Poezia sa, meditativă, de o delicată expresivitate, susţine puternic acest crez de creaţie, de incontestabilă autenticitate. Dincolo de temele abordate, Ion Paranici este, în primul rând, un poet al poeziei, al destinului pătimitor-fericit al creatorului.

La ce bun poeţii..?, Crai nou, februarie 1999, Suceava

Bărbăţia văzută nu ca o expresie a eroticului (tema lipsind cu desăvârşire), ci a unei demnităţi a întrebărilor curajoase (şi întotdeauna fără răspuns), a unei aristocratice încrederi în sânge, în strămoşi şi în trecut, în ceea ce timpul, neputând distruge, a confirmat, este valoarea supremă a acestei cărţi orgolioase şi discrete, de o indiscutabilă nobleţe a scriiturii.

Şi dacă „Fiecare zi e o pasăre împuşcată” va fi văzut ca un volum al întrebărilor totale, pe care punându-le, nu te tulburi, te întemeiezi, atunci înseamnă că am pătruns mai aproape de un spirit şi o viziune seniorială a lumii. Iar dacă alţii vor iubi alte lumini ale cărţii, le vom fi recunoscători. E un îndemn spre a citi cartea, sperând că totuşi nu e adevărat că „poeţii scriu acum pentru poeţi”.

O prezenţă seniorială — Crai nou. septembrie 2001, Suceava

Ilie Dan:

Cel de-al doilea volum tipărit de Ion Paranici, cu un foarte frumos titlu {Fiecare zi e o pasăre împuşcată), apărut, ca şi cel dintâi, la Editura „Junimea” din Iaşi, e unul care confirmă un real talent, poemele implicând într-o caligrafie stilistică originală, grefată pe un cumul de idei şi metafore, cu o amplă forţă de sugestie, o „autobiografie” lirică relevantă, dar şi un dialog existenţial, deschis lumii interioare şi celei cu care poetul meditativ şi lucid-sceptic se confruntă permanent şi adesea în vâlvătăi sufleteşti nepotolite, fără a asista la o „gâlceavă” a autorului cu lumea. Dimpotrivă, poemele se succed într-o albie limpede şi unduitoare, în care sufletul poetului se oglindeşte vălurind între baladă, pastel şi dramatică mărturisire a unei arzânde carpe diem.

Prin urmare, e greu de spus cât e confesiune, cât e lirism bine temperat şi câtă luciditate şi contemplare animistă domină poemele din acest volum, care îl impun, cu siguranţă, pe autor între poeţii de substanţă ai liricii contemporane. Chiar dacă modestia, fuga de calofilie gratuită şi un sever control al autocenzurării l-au determinat să publice discret, la intervale mari de timp şi după o matură chibzuinţă venită din bun simţ şi cultură temeinic asimilată! Asta nu înseamnă că elanurile şi efuziunile lirice transparente lipsesc, aşa cum o probează, în fiecare dintre lucrări aproape, ideatica, sintagmele poetice şi prospeţimea imaginilor…

Cu „gânduri ce sapă fântâni”, poetul caută şi descoperă, se întreabă şi se miră, se mărturiseşte senin sau tulburat şi ne ispiteşte pe noi înşine, întru spovedanie de minte şi de suflet. Ne întâlnim cu dorul de părinţi şi casa natală, extazul primăvăratic al bucuriei necurmate a vieţii, regretul, cu diezi şi bemoli bine temperaţi, pentru implacabilul fugit irreparabile tempus!, amintiri şi „plânsul ritmat”, tăceri şi convingeri, anotimpuri, drumuri, dor şi singurătate, poetul autodefinindu-se ca un „paznic de ploi”. Aş îndrăzni să numesc creaţiile din acest volum, amintindu-mi de Esenin şi Blaga, iar ca titlu de cel al lui Zaharia Stancu, drept poeme simple.

Pasărea rănită a poeziei – Revista română, octombrie 2002,

şi vol. Popas printre oameni şi cărţi, Editura Vasiliana – ’98, Iaşi, 2004

Mircea A. Diaconu:

Nu are rost să încercăm aici şi acum o detaliere a contextelor de istorie literară la care poate fi raportată poezia lui Ion Paranici; faptul că aceasta ar releva, printre altele, afinităţile organice cu generaţia 60, în descendenţa căreia, de altfel, poetul acesta, autor a două volume târzii (Vă sînt anotimp, Junimea, 1999; Fiecare zi e o pasăre împuşcată, Junimea, 2001), se situează firesc.

In fond, poezia lui Ion Paranici nu se doreşte altceva decât mărturisirea unei conştiinţe care simte apropierea umbrelor, căldura discretă a amintirii şi, peste toate, semnele unei existenţe supuse metamorfozelor lente. A substitui excesele temperamentelor vulcanice şi tumultuoase – semne ale unei civilizaţii citadine ale cărei agresiuni seamănă prezentului în genere – cu blândeţea reveriei, ţine de natura unei ideologii tradiţionaliste, care a conservat în memorie vârsta de aur a copilăriei şi spaţiul idilic al satului. Ceea ce este însă cu adevărat caracteristic – şi important – nu ţine de prezenţa acestei ideatici, care nu devine nicicând o ideologie, ci de implicarea emoţională. În fond, sursa acestei poezii este chiar relativa şi imperceptibila transformare a lumii, căci, iată, toposul paradisiac al altui timp hrăneşte memoria unei fiinţe care, la rândul ei, în pragul unor înalte metamorfoze, nu se lamentează, ci doar are sentimentul împlinirii prin cântec.

Ion Paranici sau vârstele chtonicului – Crai nou, martie 2002, Suceava

Ion Drăguşanul:

(…) Îi ştiu poezia limpede şi frumoasă ca o ninsoare aşezată încă din vremea în care arăta unor prieteni nişte texte surprinzătoare, scrise, cică, „de-un amic, Ion Tisă” (pseudonimul pudorii, al delicatului său suflet), şi-am admirat mereu, în scrisul liric al lui Ion Paranici, dezinteresul pentru mode, tehnici şocante, mondenitate literară. Domnul Paranici (…) are propriile livezi (nutrite de „omături în vene”), care, atunci când dau în floare / Pomii umblă desculţi prin sufletul meu / Şi mă doare”, dar şi durerea aceasta e blândă şi blajină, aidoma ninsorilor calme, însemnând, în fond, sentimentul trecerii, mărturia lunecării timpului, pe care puţini o şi văd, o şi percep.

Bogat, deja, datorită cărţilor de poezie aşezate discret în bibliotecile durabile, Ion Paranici a îmbogăţit spiritualitatea românească din Bucovina cu adevărate şi tulburătoare „sărbători ale paşilor”.

În loc de postfaţă – vol. Poezie bucovineană, de Mihai Pânzaru PIM,

Editura Muşatinii, 2011, Suceava

Angela Furtună:

Deloc grăbit să semene „mai mult cu ceaţa”, Ion Paranici publică acum o binevenită carte (Fiecare zi e o pasăre împuşcată – n. n.) – unitară în limbaj, viziune şi miză – ce mărturiseşte că sensul discret al existenţei poate fi închinarea la acel optimist „paznic de ploi”, „… răbdarea ce poate să suie / Nădejdile-n rumene toamne”. Ceea ce captivează la numărarea grijulie a acestor zile ce au devenit din păcate doar păsări împuşcate, este prevalenţa deloc supărătoare, ba chiar elegantă prin cerebralitate, a investigării ideatice existenţiale, a introspecţiei ponderat metaforice, în dauna unei mize estetice exclusiviste. Poetul este, aici, prins în capcana iscată din „iadul hârtiei” în care, ca-ntr-o oglindă, îşi admiră corola din vremea „când devin copaci bărbaţii”, dar de unde, ca prin farmec, „Se face-ntuneric în paşii generaţiei mele”.

(…) Pentru că psihanaliza poate aşeza un colan de lauri la gâtul acestui poet, voi observa că vârsta omenirii şi decrepitudinea ei l-au putut tulbura peste măsură, redimensionându-i setea de transcendent, înfiripată în acel dor de a auzi „…cum o maică suie / Toaca unei mănăstiri în ceruri”.

Paznicul ploilor – Bucovina literară, august-septembrie 2001, Suceava

(…) Discursul confesiv, alcov al unei tristeţi anxioase, îl scoate din când în când la iveală pe cel deprins cu lupta: „Că în mine dansează / Văzduhul din vocea culorii / Şi umblă-ncruntarea / Ce poartă cuţitul în dinţi”. Un stoic, totuşi, dublat de un gladiator ce răpune rând pe rând musculatura tânără a întrebărilor şi dorinţelor, poetul îşi este sieşi by-pass, căci e „mult prea săracă / Fărâma de lut care eşti / Sub întinderea fricii de aripi”.

Un contemplativ în sala de reanimare a modernităţii – Crai nou, martie 2007, Suceava

Gheorghe Lupu:

Poezia lui Ion Paranici învinge „destinul clepsidrei”, desfăşurându-şi aripile nu ca o pasăre ucisă, ci ca una în deplinătatea zborului său interior. Absenţa imprevizibilului şi gesticii spectaculoase asigură starea de confort spiritual, pe fondul unei acalmii interiorizate. Forţa poemelor din cărţile de faţă izvorăşte tocmai din delicateţea lor asumată aproape provocator. Poetul rămâne credincios sieşi, într-o demnitate orgolioasă şi stenică, sub semnul privilegiat al unităţii de stil şi viziune.

Grădina din cer – Obiectiv – Vocea Sucevei, noiembrie 2004, şi vol. Incursiuni critice, Editura „Napoca Star”, Cluj-Napoca, 2004

Emilian Marcu:

Tăcut ca umbra frunzei pe coala albă, Ion Paranici, pitulat mai mereu în dosul gândurilor, şi-a adunat poemele în călimara cu Cerneala căzută pe gânduri încercând să locuiască „în pădurea de vorbe” unde „Gândul fricos s-a închis / Într-o aripă ruptă”.

Ion Paranici simte că „Pentru încă o noapte / Oraşul adoarme / În trupuri păzite / De foamea ascunsă în câini vagabonzi”, fiindcă, şi pentru autor şi pentru câinii vagabonzi, „Noaptea aceasta-i cimitir de iluzii”.

Fin observator al cotidianului adesea banal, autorul presimte cum „Nemuritoare-i fiecare clipă / Din trupul dimineţii” şi se întreabă, aproape cu disperare, „Mâine cine va vrea să mai fie / Umbra / Liniştii lor înţelepte?”, hălăduind „Pe străzi înnebunite de pofte viclene?”.

Vitrina cărţilor, Editura PIM, Iaşi, 2013

Cu această carte Drum prin insomnii se conturează profilul unui poet adevărat, al unui truditor al cuvântului, al unui om care, departe de lumea dezlănţuită, ştie să-şi rememoreze lucrurile şi amintirile sfinte, să-şi descrie liric universul patimilor şi durerilor sale.

Vitrina cărţilor – Convorbiri literare, mai 2015, Iaşi

Ion Nedelea:

Emoţia rămâne, pretutindeni în volum (Drum prin insomnii – n.n.), o stare asociată sincerităţii, fiecare episod liric dezvăluind frământările gândului întrebător şi ale sufletului încercat de nostalgii (memorabilă este, printre altele, cea mărturisită în legătură cu „…mărul / În care amiaza ardea…” muşcat în tandemul unei idile, simulacrul de păcat originar trimiţându-şi peste vârste senzaţia de ardere şi flacără), tristeţi, incertitudini, nedumeriri (pentru fiecare din acestea cititorul va descoperi multe stihuri ilustrative). Este remarcabil, de asemenea, că emoţia îşi găseşte cuvintele potrivite, iar acestea se armonizează în construcţii lirice temeinice, fără fisuri, salturi şi ruperi (de natura celor prin care se poate structura suspiciunea improvizaţiei, artificiului şi chiar a imposturii, cum se mai întâmplă chiar pe la autori… oficial titraţi). Această cursivitate/coerenţă, păstrată în câmpuri metaforice şi contexte oricât de subtile, îngăduie bucuria lecturii şi convingerea că actul creaţiei se desfăşoară, în acest caz, sub puterea unor aptitudini reale şi sub controlul onestităţii.

Stăpân pe cuvinte, ca un luminat boier (al minţii), Ion Paranici nu le sileşte să se supună vrerii sale lirice, ci doar le alege cu iscusinţă pe cele mai vrednice pentru anume ţeluri poetice, lăsându-le libertatea să-şi dezvăluie energiile şi adâncimile dobândite prin veacuri. De aceea şi lipsesc împotrivirile – stridente ori răzvrătirile în contra gândului ce-şi caută drum spre lume. Drept care şi însoţirile fecunde semantic, zămislitoare de ziceri metaforice se produc… de bună voie şi nesilite, întru folosul mesajului consistent ce se înfiripă spre a fi dăruit.

Insomnii roditoare, Crai nou, martie 2015, Suceava

Adrian Dinu Rachieru:

(…) Fiecare zi e o pasăre împuşcată (Junimea, 2001) confirmă acest salt. Ins cumpănit, poetul şi-a vegheat, îmblânzind nopţile, „intrarea temătoare în cărţi”; dar, sub apăsarea anilor, „izvoarele frunzei” au secat şi „recea-împăcare cu lutul” strecoară, printre amintiri colbuite, la „tristul ospăţ al umbrelor”, teama. El cheamă cuvintele „slobode”, urcând în „margini de cer”. Rădăcinile sale rurale poartă „febra seminţei” şi culorile crude. Ruptura, întreţinând o nevindecată rană existenţială, s-a produs însă: „…nu-s decât plânsul ritmat / Al plecării de-acasă”. O patină retro stăpâneşte aceste versuri care visează, cu inconştienţă paradisiacă, reîntoarcerea în copilărie; dar bătrânii se răresc („împărţind” uitarea), iar oraşul, „încâlcit în gânduri negre”, cu „negii de fum” şi gălăgioase orgolii naşte doar poeme ofticoase.

Intratabil suflet rural, sincer – tânjitor, Ion Paranici nădăjduieşte într-o reîntoarcere posibilă: „Puteţi să-mi spuneţi orice, / Numai albii cireşi nu-i ucideţi / Şi cocorii sub frunte / Lăsaţi să se-ntoarcă. / De nu, mă voi duce / Să cresc încă o dată acasă”, (v. Plânsul ritmat).

Poeţi suceveni (I) – Convorbiri literare, iulie 2004, Iaşi

Emil Satco:

Un volum de versuri (Vă sînt anotimp – n. n.) care vede lumina tiparului după zece ani de la zămislirea lui. „Sfiiciunea editorială”, de care vorbea criticul Adrian Dinu Rachieru în antologia „Poeţi din Bucovina”, a fost, în sfârşit, învinsă şi Ion Paranici vine la „judecata” cititorilor cu acest volum de versuri, o adevărată sfidare faţă de cei care i-au pus la îndoială apartenenţa la breasla poeţilor. „Se face ziuă-n poeme / Şi iar mă vindec de-ndoieli / Până simt că mă arde / Lama de cuţit a adevărului” (Cine mă poate-aduna). Volumul are, în loc de prefaţă, o poezie-metaforă „Măcar o zi” („De va fi să trăiesc / Măcar o zi în aripile Meşterului Manole, / Mă voi şti condamnat / Să învii păsări din resturi de zbor / Ce-mi culeg respiraţia de jeratic /A sângelui dus în nelinişti”). O poezie care spune mult despre rostitorul versurilor înmănuncheate în trei porţiuni simbolic delimitate de titluri: Mi-i pasăre retina, Sângele, nedumerirea aceasta, Bătaia cu flori a revederilor. Dar cum nu vreau să fur pâinea criticilor, mă mulţumesc să citesc şi să recitesc: „Mai la deal de toamna asta / Stau cu vorbele de vorbă. / Şi mai bate câte-un sunet / Peste luciul greu al spaimei, / Şi mai urcă-n cer un clopot…”. Oare unde-am mai auzit eu muzica aceasta?

Autori bucovineni şi cărţile lor – Scriptum nr. l, 1999, Suceava

Ioan Ţicalo:

Ion Paranici e poetul cu o disciplină de fier, înveşmântat în straie metaforice, e într-o permanentă stare de veghe, fără să iasă la rampă, fiindu-i complet străină cucurigeala şi împăunarea. Trăirile de mare adâncime nu au nevoie de suportul publicităţii, karatele poeziei autentice trecând prin vreme neatinse de zbenguiala a tot felul de experimente cu pretenţie de hlamidă literară.

Cred că starea poetică a lui I. Paranici din acest volum (Drum prin insomnii – n. n.) e aşezată sub semnul dorului care i-a invadat sufletul, înflorindu-l în singurătatea dialogului cu sine însuşi, gândul său se îndreaptă, în asemenea momente, către părinţi, icoane vii, străfulgerând permanent tristeţile mănoase ale poetului.

(…) Trecând prin alcătuirile stihuitoare ale lui I. Paranici, impresia e că poetul a devenit o clepsidră prin care curg amintirile, suport sufletesc având capacitatea de a ţine în frâu răvăşirea ce se vrea atotcuprinzătoare, iar echilibrarea interioară e susţinută de poezie, de fiecare dată o conversie energetică stabilizatoare.

E fără dubii, I. Paranici e un sacerdot, având maximă responsabilitate faţă de sine şi de menirea-i de a reda cuvântului demnitatea şi frumuseţea dintâi: Poate de-aceea / Mă rog să nu fie / Cimitir de metafore.

Insomniile poetului Ion Paranici, Revista română, iulie 2015, Iaşi

Adrian Ţion:

Stăpânit de psalmodierea în ritmuri surdinizat-elegiace, Ion Paranici se aliniază discret tendinţelor de conceptualizare din lirica actuală, rămânând de fapt un sensibil interpret al emotivităţii primare. El caută „făptura cuvântului grav” în versuri de o caldă muzicalitate. Ultimul său volum de versuri, al patrulea, Drum prin insomnii (Junimea, Iaşi, 2015), trasează direcţia unor trăiri spontane, confesiuni sau meditaţii, transcrise ca temătoare incursiuni în factologia realului. De altfel, poetul pune în evidenţă o sensibilitate reticentă ce înregistrează temeri ascunse şi tinde spre „împăcarea cu ele” prin mijlocirea actului creator.

Imaginar unitar construit, Tribuna, iunie 2015, Cluj-Napoca

Privind cărţile de publicistică:

Se cuvine evidenţierea, însă, alături de spiritul democratic şi pertinenţa autorului, şi a valorii literare a scrierii lui. Literat tot mai cunoscut, autorul articolelor nu vrea să şocheze prin senzaţional, ci prin reliefarea realului curent, înregistrat uneori întâmplător, dar din „ţesătura” zilelor, constând din fapte, atitudini şi comportamente cărora le caută acribios substraturile mentale, civilizaţionale, economice şi legislative în perspectiva relaţiei cauză-efect, desprinde adevărurile esenţiale, semnificative şi astfel conturează procesele şi – drept consecinţe – fenomenele caracteristice societăţii noastre. Nimic pur raţional şi livresc, ca la unele instanţe arbitrare, totul cu febra trăirii, a dilemei intime (cu o rezultantă: pagini de proză autentică), a asumării concluziilor, cartea („Lumea din preajmă” – n. n.) putând avea titlul sau subtitlu Lumea din mine. Interesant este că, de la primul (din 1991), până la ultimul articol (din 2003), cuprins în secţiunea Febre, cititorul trece prin stări gradate, de la mirare şi exprimarea discretă a opiniei la problematizare, indignare decentă şi apoi la acuză vehementă, inclusiv cu nominalizări ale vinovaţilor de anomaliile/maladiile din ţară. Dar, deşi poet, autorul nu poetizează, iar ca ziarist nu patetizează alarmist ca în multe gazete de azi, ci comentează lucid, ironic, apoi tot mai motivat caustic şi sarcastic. Pe tot parcursul lecturii savurăm o substanţialitate şi o expresivitate notabile.

Constantin Blănaru, O carte făclie,

Bucovina literară – mai-iunie 2008, Suceava

În teancul de cărţi primite stă, de aproape un an, răbdătoare ca şi autorul ei, culegerea de articole Din cele câte au fost (Ed. „Muşatinii”, 2013), carte importantă pentru istoria culturală a oraşului şi judeţului Suceava, de Ion Paranici. Acesta este un publicist şi un poet respectabil. A condus ziarul Zori noi, devenit, două zile, în decembrie 1989, Suceava, apoi Crai nou. A fost şi a rămas un bărbat distins, echilibrat, cu stăpânire de sine, decent, capabil de obiectivitate. Îl ştiu din studenţie, şi toate informaţiile ulterioare, până la cele mai recente, confirmă caracterizările de mai sus. Ca publicist (cartea la care mă refer o dovedeşte) are o certă „moralitate a scrisului”.

Ce a adunat în Din cele câte au fost? Evocări ale unor scriitori şi artişti plastici, opinii critice cu privire la lipsa grijii faţă de statuile oraşului, însemnări de la concertele date în „Casa Cristian” din Gura Humorului, editoriale prin care sunt marcate etapele ziarului la care a lucrat.

Constantin Călin, Din cele câte au fost, Ateneu şi vol. Cărţile din ziar – II.

Pagini de critică literară, Editura BABEL, Bacău, 2015

Mă bucur că exact la momentul unei noi ediţii „Labiş” pot să semnalez apariţia unui volum avându-l autor pe unul din coautorii vremurilor strălucite ale celui mai vechi Concurs Naţional de Poezie din România. Este vorba de poetul şi publicistul Ion Paranici, de data aceasta, în mâinile şi bibliotecile noastre, cu o culegere de însemnări şi articole, Lumea din preajmă, Editura „Muşatinii”, Suceava, 2007, selectate – cu grija şi severitatea care-l caracterizează dintotdeauna în raport cu propria-i creaţie – din numeroasele apărute (în cele aproape trei decenii de gazetărie, „respirând aerul şi febra redacţiei”), în „Pagini bucovinene”, „Crai nou” şi „Contemporanul”. Mărturisind, noi, ca şi cei mai mulţi colegi de breaslă, o undă de inevitabilă emoţie în faţa acestei reîntâlniri, la lectură, cu un timp din care de asemenea am făcut parte, să mai notăm şi eleganţa prezenţei editoriale în care copertele valorifică două talente plastice de primă mărime ale Sucevei, Camelia Rusu-Sadovei şi Ion Carp-Fluerici.

Doina Cernica, Ion Paranici despre «Lumea din preajmă» ,

Crai nou – octombrie 2007

Ion Paranici, omul ursit atavic să priceapă că „istoria se învaţă şi se trăieşte, întreţinându-i lucrarea”, deşi viaţa avea să-i arate, uneori cu mult prea multă brutalitate, „cum se trăieşte starea de jenă”, într-un târg cu „mult prea puţine statui”, dar cu o ignorată redutabilă aristocraţie a frumosului, care păşeşte serafic prin paginile cărţii şi care divinizează aerul pe care îl respirăm.

„Supus împătimirii jurnalistice”, Ion Paranici a „pus cuvinte şi idei la lucru”, le-a „făcut să se bucure sau să se încrunte, să mediteze şi să pledeze pentru întruparea binelui”, într-un timp social al jalnicei alienări, în care „ neodihna condeiului, a cuvântului aspirând la cerneala de tipar” pare să piardă din sacralitate.

Ion Drăguşanul, Ion Paranici: «Din cele câte au fost» , Monitorul de Suceava, februarie 2014, Suceava

(…) prin slovele recentei sale scrieri, Ion Paranici a împărţit şi dăruit idei, sentimente, opinii, convingeri, judecăţi, a identificat şi elogiat binele, a dezavuat şi înfierat răul, minciuna, necinstea, ipocrizia, viciul sub orice formă s-ar fi manifestat şi înfăţişat ele. Astfel, în „Lumea din preajmă” autorul decelează şi înfierează pe cei care se mulţumesc cu „pospaiul de cultură”, pe individul transformat într-un „patentat al învârtelilor” (p. 12) sau pe cel „cu două feţe: una pentru dânsul, alta pentru lume” (p. 37); dezavuează acel „cameleonism” al unora „practicat la scenă deschisă, fără jenă” (p. 37), „minciuna spusă cu neobrăzare” şi, deopotrivă, „corupţia ce bate cu insolenţă la toate uşile” (p. 47); constată că nedorita şi prelungita „tranziţie – acest travaliu greu de suportat prin natura lui” – ne-a adus „şomajul” care s-a lăţit şi-a devenit „membru cu drepturi depline” în „societatea actuală”, acea „poftă de-a face politică”, degenerată într-o preocupare „aproape nebună”, din care s-au născut şi au crescut „ciolaniada” şi „hărmălaia, cupiditatea, necinstea” şi „magazinele second-hand”, care, „agresive ca număr şi ofertă”, „ne-au adus acasă, aproape de buzunarele noastre ofticoase, Europa de mâna a doua”, în vreme ce „investitorii străini” sunt descurajaţi şi alungaţi de sporirea „impozitelor, dobânzilor şi, mai ales, de umblatul după hoţii şi unsul osiilor” (p. 29, 35, 85).

Mihai Iacobescu, O conştiinţă vie, o carte făclie pentru «Lumea din preajmă»,

Crai nou – noiembrie 2007

Acest profesionist al ziaristicii din Bucovina a condus ani mulţi două publicaţii sucevene: Zori noi (înainte de 1989) şi Crai nou (după acest an de hotar).

Cu mână sigură, cu talent, dar mai ales cu minte limpede şi conştiinţă curată. Lungul răstimp din istoria contemporană a Sucevei, pe care-l acoperă cele câteva zeci de mii de apariţii ale celor două cotidiene, are, aşadar, o cronică fidelă, o linie de forţă a celor mai importante evenimente, prin semnificaţiile de moment şi prin consecinţele bănuite şi nebănuite.

Ca nimeni altul a ştiut a fi unul dintre ceilalţi, rămânând, ceas de ceas, el însuşi!

Şi totuşi, Ion Paranici nu-şi propune să producă seisme prin publicistica sa şi nici nu are naivitatea să creadă că se va schimba ceva peste noapte – zi. El se aşază însă în poziţia unui martor de neclintit, care nu se vinde, nu se teme şi speră că nu toate urechile sunt surde! El este şi va rămâne O VOCE inconfundabilă, premonitorie uneori şi crede că nimic din ceea ce a făcut n-a fost în zadar.

Marcel Mureşeanu, O voce, prefaţa cărţii de publicistică Din cele câte au fost,

Editura „Junimea”, 2013, Iaşi

Ion Paranici este un nume foarte cunoscut mai ales în zona Sucevei, acolo unde şi-a afirmat, de-a lungul timpului, talentele de gazetar, poet, om de cultură. A fost destul de discret în ceea ce priveşte promovarea poetică (volumele de autor şi le publică de-abia după anul 2000, cel mai recent fiind Cerneala căzută pe gânduri, apărut la Editura „Junimea” din Iaşi în 2007, deşi nimic nu l-ar fi împiedicat să aibă o „recoltă bogată” şi înainte de 1989), fără motiv, credem noi, o dată ce declară convingător: „Locuiesc şi acum în lacrima satului”, iar în altă parte: „În tăcerea bătrânilor / S-a făcut duminică, / Întâia rostire / Din facerea lumii e-n ea / Şi-i îngândurarea din noaptea / În care poeţii-s puţini”. Tot în acest an de graţie, Ion Paranici îşi strânge într-un cochet volum (Lumea din preajmă, Muşatinii, Suceava) articole din presă („Crai nou”, „Pagini bucovinene”, „Contemporanul”), variate ca problematică, dar mai întotdeauna grele de sensuri, probe ale unei implicări susţinute în viaţa cetăţii. Într-un loc spune: „Multe din cele care înseamnă mai nimic sunt, adesea, clamate în chip jenant. Un soi de gălăgie, de infatuare îmbracă gesturi mărunte, cu viaţă scurtă. Autorii lor, orgolioşi, nu pot accepta să fie sufocaţi de anonimat. Deşi – unii dintre ei – merită aceasta”. Un cu totul alt tip de autor-personaj este cel cunoscut de generaţii întregi sub apelativul „Bădia”, evocat cu deferentă, uneori cu veneraţie, de toţi cei care l-au cunoscut, anume George Sidorovici, cel cu nume de neşters în peisajul bucovinean, prezent şi în amintirea lui Ion Paranici.

Liviu Papuc, George Sidorovici – Un « magician al cuvântului»,

Lumina, noiembrie 2007

Din florilegiul publicistic „Lumea din preajmă”, carte menţionată cu premiul „Fundaţiei Culturale a Bucovinei”, se evidenţiază câteva instantanee care denotă că Ion Paranici a fost şi este cu inima aproape de dorurile românilor înstrăinaţi. O parabolă edificatoare, de exemplu, găsim în rândurile din „Piatra de pe inimă”, în care descrie doi trecători ce se deosebeau vădit de locuitorii Sucevei, opriţi în faţa Bibliotecii Judeţene: „Unul din ei îşi trimite privirile spre firma instituţiei menţionate şi – surprins, oarecum derutat – citeşte cu voce tare şi poticneli: «Siberia!…». Se opreşte (cu nedisimulată ciudă) pentru a relua lectura firmei. De data aceasta vede bine şi se bucură: «Sbiera». I se luase o piatră de pe inimă”. Autorul n-a încercat să afle dacă acei necunoscuţi ştiau cine este Sbiera. Acest detaliu nu avea vreo importanţă. L-a şocat doar ceea ce ţine de soartă şi de pătimire şi s-a bucurat în tăcere împreună cu ei.

Maria Toacă, O picătură din îngândurata-i cerneală, Crai nou, aprilie 2012,

Zorile Bucovinei, Cernăuţi – aprilie 2012

Scriitorul şi publicistul Dumitru Teodorescu, la sărbătorirea poetului Ion Paranici

Au mai scris despre creaţia poetică, publicistică şi conduita profesională (de jurnalist) şi despre cărţile de publicistică ale lui I. P.: Dumitru Teodorescu (Crai nou), Elena Simionovici (Crai nou), Al. Toma (Gazeta de Bucovină), Dumitru Brădăţan (Crai nou), Roman Istrati (Jupânu), L. D. Clement (Crai nou), Magda Axon (Crai nou), Tiberiu Cosovan (Monitorul de Suceava), Gheorghe Giurcă (Crai nou), Petru Tomegea (Obiectiv)[1].

Mihai Iacobescu şi Ion Paranici

[1] Holban, Ioan, coordonator, Un dicţionar al scriitorilor români contemporani, Volumul IV, Colecţia Opera Omnia, TIPOMOLDOVA, pp. 427-436

Ion Paranici

POEŢII BUCOVINEI No Comments May 2

Dimitrie Loghin: Poemul martirilor fără de ţară

„Oi fi rămas să scriu tăcerea ce-ntârzie?”

prefaţa cărţii de poezie a regretatului meu dascăl ştefanist,

carte pe care am lucrat-o şi publicat-o nici nu mai ştiu când

Dimitrie Loghin, „poetul, vâslind limpeziri”[1], care a înţeles că „tăcerea-i pân’ la jertfă”[2] („prolifica tăcere”[3]), şi care, tocmai de aceea, şi-a scris poemele „pe o lespede de piatră grăitoare”[4], „plângea. Din copilărie cunoscu pândele dulci, afânate, / stelele îi înţepau pleoapele de abanos, / febrele creşteau în sângele-i cald înspumate, / extazul cules dintre ierburi umed, melodios”[5] („Poetul poartă anotimpurile în braţe, / cu zarea se-ncinge – bârneţ de azur şi brumă, / ascult cum îi plesnesc sub tălpi drumuri de ceaţă, / cum regeşte cerbul îi culege stelele din urmă”[6]).

Predestinat parcă să fie un „mire neales sub clopotul inimii-ţi strâmt”[7], Dimitrie Loghin, prin poemele mult prea îndelungă vreme tăinuite şi, în mod egal, ignorate, a locuit indiscutabile „anotimpuri de poezie”[8], iar „dincolo de solstiţii vara e semincer / sferic, luceafărul – stalactită rece în apă”[9], veşnic înspăimântat şi revoltat de faptul că „în aer e atâta durere că mă tem să o ştiu”[10].

Poetul Dimitrie Loghin, cunoscut şi rămas în memoria suceveană doar ca un profund regretat profesor de desen, dar şi ca un pictor remarcabil, s-a născut pe graniţa Bucovinei, la Boteşti, comuna Horodniceni, în 13 octombrie 1910. A urmat studii gimnaziale la Şcoala Normală din Fălticeni, iar din 1929 a fost studentul maeştrilor Ştefan Dimitrescu şi Nicolae N. Tonitza la Academia de Arte Frumoase din Iaşi. A fost profesor de desen la Botoşani (1935), apoi la Liceul „Ştefan cel Mare“ din Suceava, unde i-a urmat la catedră, din 1936, lui Ion Cârdei. Ca şi în cazul poeziei lui Cârdei, lirica lui Dimitrie Loghin schiţează pe cer, în cea mai bună tradiţie iconaristă, „moluz cu stropi de sânge muiat în veac trecut”, deschizând „zarea înaltă versurilor ce se desprind” când „din stele plouă aur” şi „nu-i nimeni sub amurguri – doar Pan mai întristat”.

Dimitrie Loghin doar schiţa, doar contura cu o rază de lumină clipele care întregesc o viaţă sau alta („ca aripile ziua se zbate în năvod”). Lirica lui, disimulată în culoarea pânzelor de după tăcere („şi şoimul de sub frunte în vise de-l mai scap / în ochi o lumânare de viziuni aprinde”), a rămas în paginile de dincolo de sine: „Încet, încet, tămâie-mă luceafăr duh etern, / îmbracă-mă cu veghe cânt de greier – câmpeneşte, / în pulberea de rouă pat trupului aştern / Şi-o punte dimineţii care înmugureşte”.

După război, când poeţii Bucovinei ispăşeau pentru nevinovăţia metaforelor, Dimitrie Loghin n-a mai publicat nimic. L-am întâlnit, uneori, pe la şedinţele cenaclurilor sucevene, ba şi în paginile revistei Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava, „Sinteze”, apoi în cele ale unor antologii bucovinene vechi, în care aşezase, din „Panerul cu rod” al vieţii sale, numai câteva dintre fructele operei, din „zidirea asta revărsată din mister”[11].

Există, desigur, şi un sublim al biografiei lui Dimitrie Loghin, cel care ţine de viaţa sa de artist „iconar” („noi duceam pe umeri poemele dintâi”[12]), o viaţă debutată în 1939, când, oficial, renaşterea spirituală, începută în 1932, nu mai exista şi când Mircea Streinul îl invita pe „tânărul profesor sucevean Dimitrie Loghin”, în câteva rânduri ale „Poştei redacţiei” gazetei „Suceava”, să-l contacteze. Streinul, personajul plenar al culturii bucovinene, pe nedrept ignorat şi astăzi, în ciuda cuvenitului mit iconarist („Mircea Streinul va fi pururea viu printre noi”[13]), descoperise în Dimitrie Loghin, care publicase, deja, o plachetă cu superbe poeme la Fălticeni[14], un poet iconarist de primă mână[15] şi se simţea obligat cu includerea lui în prima şi irepetabila reuşită de impunere, în cadrul spiritualităţii româneşti, a „sufletului bucovinean” ca expresie lirică distinctă, rodită „în grădina culturii acestui colţ de ţară”[16].

O carte poştală, păstrată, ca şi tablourile, ca şi manuscrisele, în zestrea de suflet a fiicei lui Dimitrie Loghin, doamna profesor Viorelia Braicu, expediată de Mircea Streinul, de la Cernăuţi, în 9 noiembrie 1937, „D-sale D-lui / D. Loghin, / profesor, / în Suceava, / str. V. Alecsandri, 15”, confirmă preţuirea deosebită de care se bucura Dimitrie Loghin în sufletul mentorului său:

„Iubite domnule profesor D. Loghin,

De existenţa matale am aflat încă din astă primăvară, când am scris în Iconar despre „Colocviu trist”.

Am revenit în „Buna Vestire” asupra poeziei Matale, în care văd mari realizări. Sunt de părere să continui activitatea lirică.

Te asigur că vad un mare poet în D-ta. Petrecându-mi concediul la Cernăuţi, am văzut la Liviu Rusu un tablou al Matale.

Am rămas uimit. Am sesizat imediat o imensă valoare în plastica Matale.

Tabloul cu garoafele e superb. Tonul verde se raportează admirabil la nuanţele roşii – ceea ce numai Matisse a reuşit perfect.

Dacă vrei, trimite-mi imediat la Bucureşti 2-3 tablouri de ale D-tale. Când vei aranja o expoziţie, ţi le retrimit. Vreau să scriu despre D-ta un foileton întreg. Trimite-mi deci imediat la Bucureşti cele 2-3 tablouri, pe adresa de mai jos, într-un colet.

Admiratorul D-tale, / Mircea Streinul, / la d-na M. Ionescu, / în Bucureşti, / str. B. P. Hajdeu, 2”.

Streinul stabilise, în cadrul programului literar iconarist, dezbătut zi de zi, dar neformulat ca atare vreodată, decât în ripostele din aceeaşi „Poşta redacţiei”, trei tipuri de relaţionări, pe care doar în opera lui Mircea Streinul şi în cea a lui Dimitrie Loghin le găsim explicit şi aproape religios desfăşurate: 1) cu universul, prin credinţă; 2) cu mitul, prin lut; 3) cu viaţa, prin dragoste.

Poetul Dimitrie Loghin, deci, avea să fie, pe tot parcursul vieţii sale, un nedezminţit iconarist, în opera lui relaţionările cu universul („abia început, în cântecul meu, Doamne, te caut”[17], „catapiteazma cerului e-o pleoapă spre munte”[18], „lângă holde satul e ca un leagăn cu heruvimi”[19] sau „mi-ai dăruit neliniştea, mă scutură pe jos, / de ceasuri lungi cătam în luminare slava / sunt piatra ce lovise toiagul lui Hristos / cu sunet lung şi-asemenea cu otrava”[20]), cu mitul („nu mai ştiu căpătâiul ţărnei sub frunte”[21], „norii, cocorii tărâmului”[22], „cerul l-ai gustat ca un olar”[23] sau „sus, de unde spaţiul începe ocult”[24]) şi cu viaţa („plânge / tăcerea pe noi”[25] sau „apoi am stat sub cerul înalt ca un cireş, / a curs pe noi apusul mai galben decât ceara”[26]) coexistând dinamic, într-o nedezminţită armonie a tragicului şi a deplinului, dar întotdeauna dincolo de amintiri, deci departe de matricea stilistică a locului natal („plec de aici, trecerea mea nu e pe lângă moarte”[27], „trec zarea, arde tâmpla-mi, storc cântecul turnând / paharelor lumina, un vers descălecându-l”[28]).

Despărţirea de spaţiul arhaic al veşniciei (văzut şi trăit, ca şi la Lucian Blaga, poet şi filosof al culturii pe care Dimitrie Loghin îl preţuia în mod deosebit, drept conservatorism pe deplin justificat şi în bună parte sacru) produce o ciudată dezrădăcinare („braţele-i cer cunoaşterea dimineţii”[29]), o rană de la cer la pământ, pe care nu o poate vindeca decât starea de cântec, ritmicitatea străveche a limbajului („trist alunec în şuvoiul versului înfrânt”[30]), dar şi revolta justificată a poetului-om şi a omului-poet, în faţa timpului neiertător, distrugător („pe visul meu se-nalţă umbrele de-apoi, / nu-i lună să-mi împlânt în ea cuţitul”[31]), o revoltă dusă până la disperare („vai, mamă, nu mai am nici un azur!”[32]), dar şi până la amăgirea care ne dă putere de viaţă, deci până la speranţă, speranţa născocind definiţii ideale („soarele – degetul divin”[33], „ecourile – rândunea spre infinit / ale ierburilor săbii”[34] sau „mă lasă-aici cocorii mai înalt / ca o duminică nedescuiată şi târzie, / un clopot grav pe cer cucernic scrie / mai rar cântări de psalt”[35]).

Sub teroarea timpului („alături de somnul de patimi şi moarte”[36]), veşnic strâns de cercurile vârstelor, aparent „e un zbor leneş poemul din care scutur / o lacrimă pe ulucile visului”[37], un zbor asemenea somnului (ecou de netăgăduit al morţii, deci al veşniciei celei de-a doua naşteri), „somnul – subpământeană uimire”[38] – fiind un produs al „frunţii”, fruntea reprezentând reperul lunar al vieţii omeneşti („somnul plutaşilor e lunar / până moare în foi de porumb bruma”[39]), atunci când „penultimul anotimp se iroseşte tăcut, / prin arinişti e o sinucidere moale”[40], de parcă „înalt peste amurguri / trecu jilav destinu-i de stemă, baldachin”[41], statornicind ultima încăpăţânată speranţă, cea a zborului („sub ciocârlii vor rămâne veşnicii”[42]) sau, mai curând, al unei ultime optimiste nedumeriri: „Oi fi rămas să scriu tăcerea ce-ntârzie?”[43].

Poezia lui Dimitrie Loghin, aparent aspră şi necizelată – aidoma ciopliturilor ţărăneşti în lemn, este una profundă, tulburătoare, desfăşurată când în crochiuri sugestive, când în filigran trudit cu migală, dar indiferent de starea lirică („poetului i-s dăruite amintiri ce nu-s hărăzite oricui”[44] sau, în celălalt plan, „va fi poemul nostru o albă jucărie”[45]), relaţionarea cu universul („poetul poartă anotimpurile în braţe, / cu zarea se-ncinge – bârneţ de azur şi brumă, / ascult cum îi plesnesc sub tălpi drumuri de ceaţă, / cum regeşte cerbul îi culege stelele din urmă”[46]) poartă pecetea conştientizării vremelniciei, în ciuda dublei naturi a poetului, omenească şi demiurgică: „Abia început, în cântecul meu, Doamne, te caut, / ierburile râd sub rouă ca sub unde de flaut, / crugului luminii m-ai dat să-i fiu stăpânitor / şi-n simbolurile pământului – creator”[47].

Natura pământească a creatorului de artă, în general („poemul ce-l scriem acum adulmecă, adulmecă / din şoldul tău pământ prietenească trecere în lut”[48]), însingurează („biet cântăreţ, parcă văd tristeţea cum te-o străpunge, / vom sta şi unul, şi altul deoparte pentru nimeni, / nici pentru tine râuri de aur n-or curge”[49]), deşi „departe cântecul îndeamnă în şipote lumină”[50], însingurarea aceea creatoare îngrădind şi divinitatea între zăbrele nepăsării obşteşti („divinitatea mocnea în păduri primenire / şi nimeni nu o ştia”[51]).

Calea spre divin începe, pentru creatorul Dimitrie Loghin, în vecinătatea copilăriei, în necuprinderea satului natal, o vecinătate vegetală ancestrală, în care „ţarina-i moale, / Iisus trece binecuvântând-o sub sandale, / morţii au ochii dulci, prin spicele uitate / numai lumină şi bunătate”[52].

Satul zugrăvit şi de poetul, dar şi de pictorul Dimitrie Loghin, adesea contrapus târgului, „târg provincial în care am copilărit anii”[53], satul, deci, „e ca un leagăn cu heruvimi”[54], heruvimii fiind „oameni mohorâţi de vreme… oameni mohorâţi şi drumuri calme”[55], care trăiesc într-un spaţiu sacralizat de timp până la pietrificare, până la un imobilism total, dar plin de lirism şi de mister („e atâta cântec ce a-nceput să ne cuprindă / că satul s-a făcut cale de sprijin, / poamele dau miresme, pruncii colindă / curat ca floarea de vişin”[56] sau „e atâta cântec ce-a început să ne cuprindă / că satul şi-a făcut cale de sprijin interioare luciri, / poamele dau miroznă, pruncii colindă, / prietenă bună mi-i floarea de vişini scuturând liniştiri”[57]).

Farmecul sacru al satului, preistoric în tot şi în toate, ţine de borne sentimentale, satul fiind localizat, în timp şi în spaţiu, drept necuprinderea în care „zace munca tatei străjuită-n palme”[58], dar şi propria aparentă ursire („pământu-i gras şi râde pe unde-am tras cu plugul, / căci m-am născut să seamăn, să dărui şi să cânt”[59]).

Dincolo de sentimental, nu întâlneşti „nicăieri atâta vreme moartă, / nu-mi pluteşte setea pe la poartă”[60], iar nostalgia pentru satul natal („ne prindem de sat strâns cu amintirile cât plopii”[61]) capătă, ca în mai toată poezia bucovineană, reperele unor încrâncenate subiectivizări mitico-mistice („lângă copilărie, inima e corabia prinsă de vânt”[62] sau „fluierul inimă văratecă ne împrumută”[63]), care să tămăduiască discret eşecurile din vârstele rătăcitoare („mai bine aş fi rămas în sat, la voi, / înalt mesteacăn de colinzi bătut”[64]), prin crearea şi recrearea de mit doar prin atribuirea de aură naturală fiecărei aglomerări tăcute de ruralitate: „Închină-te satului, poleindu-mi jocul solar ca unui mire, / de-acolo m-am ridicat, de unde holdele au să-ţi meargă-nainte, / seara arborii ţin braţele pe umeri-mi a liniştire, / într-o zi vei bea şi tu vinul slovelor fierbinte”[65] sau, cumva lozincard, cu mândrie îndătinată, „în satul cu lumini şi ţărani înfloriţi / ni se scutură stelele, nu le-om mai cunoaşte, / viaţa trece, încă-o să ne mai împroaşte / copilăria cu ulii fugăriţi”[66].

Satul înseamnă în spiritualitatea universală, fără nici o îndoială, deschiderea spre sacru, spre îndumnezeire, dar satul acela miraculos şi liric este cel al primelor iniţieri, deci satul copilăriei, invocaţiile poetului către divinitate însemnând, la o privire mai atentă, tot atâtea reîntoarceri în copilărie.

„Liberează-mi, Doamne, sufletu-mi spre veacuri / ca fruntea-mi să-nflorească pomilor frunzişul!”[67], invocă poetul, marcat, reîmprospătat de copilărie, iar „Iisus trece tulburând în panere rouă”[68], încredinţat lăuntric, dar prin iconaristă relaţionare, că „strigătul mi-l apleacă pe vânturi Dumnezeu / ca mustul să-mi picure sfinţi în drum”[69] şi că, fiecăruia, „alături, Dumnezeu ne retezase câte-un stup / când culegeam amintiri calde din rouă”[70].

Invocarea divinităţii, şi filosofică, dar şi poetică prin însăşi esenţa sa, dezvăluie, în opera lui poetică, un Dimitrie Loghin profund religios, cu solide cunoştinţe teologice, cu o practică de închinător sobră, modestă şi disciplinată, un Dimitrie Loghin care-şi şopteşte inspirat şi cu netrucată evlavie rugăciunile: „Doamne, dă-ne liniştea în flori chibzuită!”[71]; „am început alt vers, cu rătăcitul Crist / cerşind o alinare sub pavăza de spini”[72]; „iar eu te-aştept de-atâta vreme, Doamne, / cu pâinea unui vers în două frântă”[73]; „Doamne, adolescenţa noastră ai înflorit-o-n stele mici, / le striveam când cădea roua sub opinci”, deci „îngăduie, Doamne, poetului, în prag de toamnă, pur / să scrie în culori de curcubeie mult ce se cere, / în stăpânirea Ta stau călimările din fiecare ere”[74]; „te simt iar, Doamne, piatră şi stamine, / la căpătâiu-mi sat cu-ai mei de pază”[75].

Lumea urbană, care, într-o primă fază a copilăriei, îl sperie, se dovedeşte a fi, în poezia lui Dimitrie Loghin, doar o prelungire a satului („târgul se-ncuibă în mine flămând ca o daltă”[76]), dar şi o prelungire-trecere a copilăriei în celelalte vârste, în firească succesiune şi, desigur, favorabile pitorescului provincial („oraşul şi-a lăsat pe-această pagină urmele”[77]), deşi prin târg nu se aude „nici un glas. Nici o melodie uitată pe buze, / ascultăm greierii, tristeţile orelor subţiri / ca o trecere în moarte; umbrele ample, ursuze / cădeau în noi nelinişte şi rătăciri”[78], parcul însemnând, ca şi amintirea, o oază de sat şi de copilărie veşnică („spre seară, eu am adus heruvimii în târg”[79]), care îngăduie păşiri pe cer („e parcul ostenit pentru mersul nostru pe cer”[80]), mult anterioare celor ale lui Constantin Ştefuriuc.

Târgul Fălticenilor şi, ulterior, cel al Sucevei – ambele unite într-un singur simbol, de „târg provincial cu uliţi mute – / lumină prelinsă de sub storuri străpunge / strada în gură / şi îndrăgostiţii în inimi / învăluiţi în linţoliu de zgură”[81] („se părea că oraşul ne-a adormit visul, dar nu, / la urmă veni mirajul ce nu l-am ştiut, / pruncii privind tainic”[82]), târgul, deci, în care „oameni desculţi s-agită că seara-i răvăşeşte în uliţi murdare” („Serghei Esenin, aceşti oameni sunt cei din vremurile tale”[83]), îl apropie pe Dimitrie Loghin de Serghei Esenin, pe fondul unui impresionist timpuriu, moştenit de toţi iconarii de la Rilke şi de la Trakl, dar în primul rând de la bucovineanul T. Robeanu, cel care, deşi se numea George Popovici, alesese un calambur retoric („Te robea, nu?”), adresat unei foste iubite, ca să-i fie pseudonim liric.

În „Acord” cu Esenin, Dimitrie Loghin avea două încredinţări mărturisite, ambele ţinând de durata de după vremelnicie, dar marcând, ca şi în celelalte poeme, o anume specificitate a poetului sucevean, în raport cu iconariştii vremii sale: 1) „tu n-ai să râzi, Serghei Esenin, ironie din ţărâna puhavă, / undeva sufletul meu te-a zărit tristeţe printre oameni umili”; 2) „Serghei Esenin, gândul meu s-a urcat să vorbească cu tine / lângă sufletul topit de clopotul unei biserici, în lumea cealaltă”.

Relaţionarea cu mitul, prin lut, ea însăşi eseniană, dar fără a abandona iluminările din poezia morţii scrisă de T. Robeanu, o poezie pe care însuşi Mircea Streinul o lua etalon (visa o monografie despre „Poezia morţii, la T. Robeanu”), începe şi continuă, la Dimitrie Loghin, printr-o suită de mărturisiri, toate în interferenţă cu celelalte două menţionate relaţionări: „Soare am băut eu însumi şi trupul meu e lut”[84]; „viaţa mea vâsleşte proaspăt humei umbră”[85]; „lutul căpăta suc dulce de poezie”[86]; „palmele-mi ridică, în apus şi în răsărit, din lut, / după zapis cu Duh Sfânt, o cruce”[87]; „la marginea pământului întorc faţa la pământ / somnului ce printre ierburi mă pierde”[88].

În contradicţie aparentă cu lutul (mitul), dar ea însăşi mit (veşnicie – „Concreteţea lui Tao este apa”, se spune în „Texte taoiste”), apa capătă şi semnificaţie poetică („e cântecul ca ploaia. Pe frunte-mi plânge luna, / lacrima i-o şterge de plopii goi şi ierbi”[89]), dar păstrând simbolistici îndătinate, precum cea a veşniciei („în ape subţiri cineva dezleagă lumină”[90]), cea de relaţionare cu universul („cerul s-a fărâmiţat în ciutură”[91], „înfloreau în ciuturi rădăcini de cer adânc”[92] sau „jilav curgea în şipot aerul pământului”[93]) sau cea de biruinţă a vieţii („fântânile duc luminiş din cer şi din flori, / apele adună în scoarţe clare infinituri”[94] sau „pentru izvoare, dansul dimineţilor nu mai e în nori, / în zâmbetul nechemat, alături de ierburi curgând”[95]), concreteţea multiplă a apei fiind, după viziunea metaforică a lui Dimitrie Loghin, şi liturgică („izvoare / ca o denie spre cer în săptămâna mare”[96]), şi creatoare („fântâna e oglindă spre tării”[97]).

Între toate aceste cosmicităţi receptate există şi o cosmicitate pământească, cea a tăcerii şi cea a jertfei, a martiriului, o cosmicitate şi ea preistorică, precum lumea satului, lumea iniţierilor prin copilărie: „Stăm în tăcerea-adâncă cu lumi patriarhale / şi ne privim prin cadre bunici, o clipă-n drum, / când ţi se zbate pleoapa şi-ţi potrivesc postum / poemele, inele pe degetele tale”[98], iar în opus, „tăcerea ce ne prinse de suflete zăbrele”[99] şi, anonimizante, prin uitare, „peste mine au crescut tăceri”[100].

Sub tăceri, „ajunşi în timpul jertfei”[101], „de atâta mucenicie plopul nostru e un sfânt”[102], iar noi, cu o ciudată premoniţie, „simţim în jertfa ce-o să vie drumul dintre vise”[103], deşi „un altul va privi, descătuşat din mine, ce îndur, / iar semne multe-or răsări prin lanuri fără rost, / acum e ceasul răstignirii şi-adăpost, / vai, mamă, nu mai am nici un azur!”[104].

Suflet, minte, poezie, o stare de spirit superioară, în egală măsură hăruire („mi-ai dăruit neliniştea, mă scutură pe jos, / de ceasuri lungi cătam în luminare slava, / sunt piatra ce lovise toiagul lui Hristos / cu sunet lung şi-asemeni cu otrava”[105]) şi blestem („sub condei viaţa e carte cu soare, / lăutele dau bucurii necântate, în noi / poemele pribegesc pustii ulicioare, / culegem tristeţea şi le aruncăm înapoi”[106]), marchează şi opera lirică a lui Dimitrie Loghin („căzu soarele-n parc vertical ca în mine, / muri apoi ca o lacrimă în vârful degetelor de pluş, / pe alei picurau frunzele pline / de sânge. Ochii nu mai stăruiau în urcuş”[107]), o operă ignorată şi îmbrâncită în uitare de slugoii ideologi ai comunismului, dar şi ţinută secretă de însuşi Dimitrie Loghin, după nefericitul an 1947.

Până în Sânzienele anului 1947, Dimitrie Loghin visa frumos şi avea datorii de împlinit. „În strădania de refacere şi reînălţare spirituală a poporului nostru – scria Dimitrie Loghin, împreună cu George Antonescu –, credem a nu fi inutilă participarea sufletului bucovinean cu specificul său, a cărui contribuţie a îmbogăţit – în tot trecutul nostru istoric – patrimoniul cultural românesc”.

În primăvara anului 1947, cei doi lucraseră o antologie (cam în genul „Revistei Bucovinei”) de literatură bucovineană, mărturisind, în prefaţa-crez, cum că „mănunchiul acesta de literatură ar vrea să aducă ceva din prospeţimea aerului înmiresmat al pădurilor şi înălţimilor carpatine, în care sufletul bucovinean şi-a avut întotdeauna mediul propriu de trăire şi creare”[108].

În cele doar 60 de pagini ale antologiei, purtând titlul unui poem al lui Dmitrie Loghin, „Floare de gând”, figurau cu creaţii proprii (titlurile le reproducem în paranteze) creatorii: Mircea STREINUL (Migrare, Moartea în pădure, Cuvânt către fratele soare), Eusebiu CAMILAR (Bucurie), George DRUMUR (Lucruri mici, Înger străveziu), N. TCACIUC-ALBU (Copilul, Crizantemele), Ghedeon COCA (Poem), George ANTONESCU (Suflete în primăvară), Neculai ROŞCA (Retorsiune, Fata irealei Duminici), Iulian VESPER (Un înger, Arta), Dimitrie LOGHIN (Pomul fără rod, Cerb împuşcat, Tinereţe, Voievodul rapsod), Teofil LIANU (Lirică, Dacică), Eusebiu FOCHI (Copilul în literatura scriitorilor L. Blaga şi I. Teodoreanu), E. Ar. ZAHARIA (Necunoscut de oameni, O, singurătate), D. FLOREA-RARIŞTE (Cântecul făurarului), E. POPOVICI şi D. FLOREA-RARIŞTE (Jertfa pădurii, versuri traduse din N. A. Necrasov), Eugen FRUNZĂ (Acesta sunt, Cântec de leagăn), Sevastia FLOREA (Vis pentru mai târziu), Mihail CAZACU (Funcţiunea socială a culturii), George VOEVIDCA (Amor filologic), Petru REZUŞ (Preludiu la „Marea aşteptare”, După o bătălie interioară), Constantin OLARIU (Cânt al peregrinilor către pace).

Existau, în cuprinsul broşurii, şi trei comemorări (în acelaşi spirit al „Revistei Bucovinei”), respectiv „Oameni şi destin în scrisul lui Mircea Streinul” (George Drumur), „Un compozitor bucovinean uitat: Victor Vasilescu” (Gr. Macovei) şi „Mircea Streinul printre noi” (George Antonescu), toate menite tezaurizării de spiritualitate bucovineană.

Numai că un astfel de demers, prin care „Iconarismul” bucovinean părea să triumfeze definitiv, nu cred că a convenit autorităţilor bolşevice, în ciuda inserţiilor de „literatură nouă, revoluţionară”, ieşită de sub degetele viitorilor torţionari prin propagandă, adică Eusebiu Camilar, D. Florea-Rarişte sau Eugen Frunză, autorii antologiei fiind, ulterior, marginalizaţi, iar Dimitrie Loghin, copleşit de o umbroasă şi aproape materială tristeţe, nu a mai existat, ca scriitor, după aceea, în gomoasa viaţă culturală suceveană. E drept că, în maldărele de manuscrise puse la dispoziţie de către doamna profesor Viorelia Braicu, se află şi unele de prin anii 1963-1968, adică din perioada în care primul teoretician al iconarismului[109], Traian Chelariu, se stabilise, de nevoie, fără familie, la Suceava (a murit în 4 noiembrie 1966), oferindu-i lui Dimitrie Loghin şansa de a relua dialogurile literare de altădată şi de a comite, în paralel, poezie, dar lirica lui Dimitrie Loghin nu mai interesa pe nimeni, protipendada liric-comunistoidă suceveană refuzând începuturi şi tradiţii anterioare mesianicei lor întrupări literare. Taman cum se cam întâmplă şi astăzi.

Despre începuturile lirice ale lui Dimitrie Loghin am aflat din întâmplare, răsfoind paginile „Revistei Bucovinei” şi ale gazetei „Suceava”, pe vremea când lucram „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”. Abia de curând am intrat în posesia vremelnică a manuscriselor şi dactilogramelor sale, descoperind, cu o neostenită febrilitate, şi cărticica din 1935, „Colocviu trist”, dar şi cărţile care n-au mai văzut vreodată lumina tiparului, „Panerul poetului”, „Ritual liric”, „Floare de gând”, „Poarta de aur”, „Panerul cu rod”, „Pe puntea timpului” şi „Versuri de toamnă”, toate aceste opt cărţi de poezie fiind, în fapt, cum o probează şi un titlu aparent repetat („Panerul poetului” şi „Panerul cu rod”), tot atâtea tentative de reorganizare a unui vast material liric într-o posibilă unică tipăritură.

În toate aceste cărţi, pe lângă reluarea unor poeme, există şi câte un discurs liric nou, lesne de identificat, în condiţiile în care poemele vechi beneficiază, de regulă, de rescrieri cu creionul, în contrapagină. Domnul profesor se arătase dispus să mai lase de la sine, să-şi rupă, să-şi sfârtece din suflet, dar cartea visată nu a mai apărut, aşa că, astăzi, la trei decenii de la ultima lui plecare, mie nu-mi rămâne decât să încerc îngemănarea, între doar două coperţi, a tuturor celor opt cărţi de poezie (dintre care şapte inedite), premeditate, trăite şi scrise de Dimitrie Loghin.

Fiecare dintre cele şapte tentative de recidivă editorială poartă câte un titlu de carte, pe care l-am păstrat, dar asupra titlului general am optat singur. Am avut o primă opţiune pentru „Ctitorul de stele” (fiica poetului, doamna Viorelia Braicu, optase pentru titlul „Peste mine au crescut tăceri”, care prea sugerează moarte, în disonanţă cu un om veşnic viu), opţiune justificată de impresia fluidităţii luminii, pe care o crease Dimitrie Loghin prin cuvânt şi prin culoare, ezitând între titlurile sugestive ale altor poeme ( „Fuga în anotimp”, „Faunul rănit”, „Treceri iniţiale”, „Penultimul anotimp”, „Psalm pentru începerea zilei”, „Maestraşul lui Dumnezeu”) şi versurile la fel de emblematice din cuprinsul acestora („Am început alt vers, cu rătăcitul Crist”, „Peste mine au crescut tăceri”, „Tu n-ai să râzi, Serghei Esenin”, „Cum mă închin la cânt”, „De mână cu cerbii”, „Cu luna pe umeri”, „Cântecele Omului”), optând, în final, pentru sugestia poemului (un poem sacru este, în întregul ei, opera poetică şi plastică a lui Dimitrie Loghin) şi a martiriului, care încă mai stigmatizează, prin ignoranţă şi prin uitare, inconfundabilul iconarism bucovinean, pe care Dimitrie Loghin îl reprezintă pe deplin, iconarii fiind, datorită adversităţii cultivate de bolşevici şi datorită indiferenţei de după aceea, „martirii fără de ţară”.

În textul introductiv doar am încercat să expun motivările care fac din Dimitrie Loghin, măcar în sufletul meu, un mare poet bucovinean, aflat în imediată vecinătate cu Mircea Streinul. Nu cer nimănui să-şi însuşească punctul meu de vedere, scopul acestei apariţii editoriale fiind doar acela de a încredinţa rafturilor bibliotecilor (care, din păcate, ne ţin loc de memorie obştească) câteva frânturi din patrimoniul care ne aparţine, deşi nu prea dăm semne că l-am şi merita.

Împlinind o datorie lăuntrică, parcă aud în propria-mi însingurare răsucindu-se neliniştita interogaţie a lui Dimitrie Loghin: „Oi fi rămas să scriu tăcerea ce-ntârzie?” (I. D.).

Bustul lui Eminescu, de Dimitrie Loghin – nerealizat vreodată

[1] Lanuri

[2] Timp nevinovat de vârstă

[3] Banala pândă

[4] Relief

[5] Visează Pan sub febre

[6] Măestraşul lui Dumnezeu

[7] După despărţire

[8] Perspective lirice

[9] Claviaturi serale

[10] După despărţire

[11] Fragment din Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean

[12] Intimitate

[13] George Antonescu, Mircea streinul printre noi, Floare de gând, Suceava, 1947, p. 53

[14] Dimitrie Loghin, Colocviu trist, Editura reviste „Înmuguriri”, Fălticeni, 1935

[15] Inclusiv prin „meşteşugirea” de cuvinte noi, tehnică introdusă în literatura bucovineană de George Voevidca şi preluată de iconari, Dimitrie Loghin născocind cuvintele: cuibuşuri, melancolizau, dumbre, evantalii, iubeţe, crudăciune, amiaz, silnicită, dumbravnic, povârnind etc.

[16] George Antonescu şi Dimitrie Loghin, Început de carte, Floare de gând, Suceava, 1947, p. 3

[17] Psalm pentru începerea zilei

[18] Pământ

[19] Singulara euritmie

[20] Eu te aştept

[21] Pământ

[22] Claviaturi serale

[23] Mesaj pădurean

[24] Penumbră

[25] Invitaţie pentru Eros

[26] Să-ntindem şahul

[27] Cânta un armonist?

[28] Cuvântul prins în ritmul belşugului

[29] Pruncul

[30] Scrisoare

[31] Sub cerul plumburiu

[32] Scrisoare

[33] Psalm pentru începerea zilei

[34] Pământ

[35] Sub cerul plumburiu

[36] Faunul rănit

[37] Final

[38] Echinocţiul de primăvară

[39] Penumbră

[40] Penumbră

[41] Somnul domniţei

[42] Pământ

[43] Azi

[44] Cânta un armonist?

[45] Scrisoare

[46] Măestraşul lu Dumnezeu

[47] Psalm pentru începerea zilei

[48] Trecere în lut

[49] Cânta un armonist?

[50] Semn de drum

[51] Echinocţiul de primăvară

[52] Renunţări autumnale

[53] Litanie

[54] Singulara euritmie

[55] Ţarini îmbrăcate cu trifoaie

[56] Compunere

[57] Să iubim

[58] Ţarini îmbrăcate cu trifoaie

[59] Belşug

[60] Primăvară

[61] După despărţire

[62] Pauză lirică

[63] Verset de margine

[64] Scrisoare

[65] Sacrilegiu

[66] Laude

[67] Eliberare

[68] Privelişte

[69] Floare de gând

[70] Intimitate

[71] Recviem

[72] Pregătire

[73] Eu te aştept

[74] Decor

[75] Poem religios

[76] Acord

[77] După despărţire

[78] Pentru parcul singuratec

[79] Gravură

[80] Pentru parcul singuratec

[81] Litanie

[82] Pauză lirică

[83] Acord

[84] Poveste

[85] Primăvară

[86] Cursiv de taină

[87] Compunere

[88] Ctitorul de stele

[89] Iar trec

[90] Fântâni

[91] Stampă

[92] Fuga în anotimp

[93] Spaima satirului

[94] Recital

[95] Perspective lirice

[96] Verset de margine

[97] Treceri iniţiale

[98] Reculegeri

[99] Reculegeri

[100] Ţarini îmbrăcate în trifoaie

[101] Ad uxorem

[102] Renunţări autumnale

[103] Jertfă

[104] Scrisoare

[105] Eu te aştept

[106] Inscripţie pentru poem

[107] Pentru parcul singuratec

[108] George Antonescu şi Dimitrie Loghin, Floare de gând / Culegeri din scrisul bucovinean, Suceava, Sânziene 1947, p. 3

[109] Digresiuni inoportune, în „Junimea literară”, nr. 7-12/1932, pp. 181-189, şi Înapoi la Eminescu / Digresiuni neliterare în jurul unei teme literare, în „Junimea literară”, nr. 1-12/1933, pp. 119-130, 168-177

POEŢII BUCOVINEI No Comments Apr 11

Agatha Grigorescu Bacovia: Poeţii Bucovinei

Aici, Bucovina!

„Numeroase reviste apărute la Cernăuţi, după Unire, unele continuând dinaintea Unirii, altele înfiinţate după, au grupat în jurul lor o serie de talente ce au depăşit provincia. „Junimea Literară”, „Făt Frumos”, „Glasul Bucovinei” şi altele au reunit colaborări ale atâtor talente: George Voedvica, Mircea Streinul, Iulian Vesper, Mihai Horodnic, Neculai Roşca sunt talente binecunoscute publicului nostru literar. Ei se impun chiar Metropolei. Activitatea periodicelor literare creşte şi se extinde şi în alte oraşe ale Bucovinei. La Rădăuţi apare „Muguri”, revistă, sub alte auspicii literare, ale altei şcoli şi altor curente literare decât cele germane (Rilke). Tot la Rădăuţi apar revistele „Orion”, „Îndrumarea”, „Pana Literară”, iar la Siret un grup de scriitori editează revista „Freamăt Literar”.

În anul 1933, prin domnii Mircea Străinul şi Iulian Vesper, ia fiinţă „Colecţia Iconar”, transformată în editură, iar în 1935, dl Liviu Rusu întemeiază „Revista Iconar”, sub îndemnul dlui prof. Traian Brăileanu. Scriitorii de la această revistă se remarcă prin Mircea Streinul, Vasile Posteucă, Iulian Vesper, Nicolae Tcaciuc-Albu, Teofil Lianu, Neculai Roşca, Ghedeon Coca, George Antonovici, Aspazia Munte, Traian Chelaru. Ei colaborează şi la „Ţara Şepeniţului”, revistă literară.

Străbătând operele acestor tineri poeţi, observăm, în primul plan, ca materie de inspiraţie, natura: pastelul, tabloul, cadrul unor poeme le oferă natura prinsă în ritmuri vii, colorate şi imagini fericit înnoite sau cu totul noi. Descriptivă şi statică lirica bucovineană actuală are, ca primă preocupare, perfecţionarea formei şi limbajului poetic. Se simt afinităţi şi influenţe din toate şcolile şi curentele literare de la noi, şi vădită îndreptare spre curentele franceze, tendinţă firească de emancipare de sub influenţa germană.

Poeţii noştri mari le sunt cunoscuţi şi influenţa lor e prezentă în poeziile tinerilor talente, care totuşi reuşesc să fie şi foarte personali. Arghezi, Bacovia, Demonstene Botez, Ion Pillat, Blaga, Adrian Maniu îi regăsim printre rânduri. Dar o continuă şi lucidă sforţare de a se diferenţia şi de a fi cât mai personali se simte puternic. Dăm ca exemple:

George Antonescu

Gh. Antonovici (sau George Antonescu – n. n.) licenţiat în Teologie, colaborator la revistele „Crai Nou”, „Orion”, „Geana”, „Junimea literară”, „Plai”, „Ţara Şepeniţului”, „Glasul Bucovinei”.

„Culegător de Spice…

Îmi scrise-n faţă macul

zorilor întâia floare

Când am deschis iatacul,

să dau bineţe plopilor din zare…

Încă nu ştiau că-i zi dulăii…

Fluierul tăcea ascuns în brâu,

Să-nveţe a spune proaspăt cântul său

pentru mieii creţi ca undele-n pârău.

În mantie de răcoare-am stat

ca un drumeţ în umbre de măslin.

Fior de rouă trupul meu uscat,

bău iar sufletul senin”.

(Breviar de poezie bucovineană contemporană).

Motivul poetic ne poartă de la Horaţiu, la Francis Jammes, şi vibrează cu vagi accente din Blaga; dar ce fericită notă personală conturează poema! Nota mistică religioasă din „Utrenie” e prinsă în tehnica versului modern, pe fond patriarhal idilic ca şi în „Torent de seară”, „Drum de Nord” etc.

Traian Chelariu

Mai puternic influenţat de Rilke, autorul de predilecţie al poetului, Traian Chelariu, care are studii universitare la Cernăuţi, Paris, şi Roma, se răsfrânge şi influenţa lirismului latin occidental, cu artistice mijloace.

„Doamne, e timp să ne gândim la drum.

Lasă-mă iar pribeag, plecat cu anul

umple cu spini pustiul şi medeanul,

pune pe noi şi colb şi fum.

Cine şi acum nu şi-a zidit altarul

alt paradis vremelnic nu-l aşteaptă

decât toiagul greu şi mâna dreaptă

durută-n umbra ce i-o face darul”.

(volumul Exod).

Sensibilitatea simbolistă, într-o notă original plăsmuită din primitivism artistic şi rafinament poetic, smulge poetului frumoase distihuri în poema „Primitiv”:

„Tristeţea, haină veche, în vânt o aruncai

când ne trezi nechezul neaşteptat de cai.

Cu roibi, cu murgi, cu dereşi pornirăm toţi un stol,

izvor de apă vie, stă ziua în ocol.

Câmpia prinsă-n ierburi roti un singur lan,

Luată-n neopritul copitelor elan.

În urma noastră, cearcăn şi peste noi întins

creştea numai văzduhul torid şi necuprins.

Târziu, când lângă linişti de ape-am poposit,

odihna prin mireasmă sub cerul obosit.

Şi noaptea pe sub poale de munţi ne-a strecurat

ascunşi de întuneric ca aurul furat”.

(Vol. Exod).

În volumul „Aur vechi”, poetul ne dăruieşte poezii de rafinată sensibilitate, de exemplu „Luteţie stamină de Aur”, „Sfârşit” şi altele. Spaţiul nu ne îngăduie să reproducem, cât ar fi necesar şi cât am dori.

Ghedeon Coca

Ghedeon Coca, în „Confesiuni adolescente”, vădeşte o aleasă sensibilitate, eleganţă şi mlădiere ritmică şi oarecare feminitate:

„Mătasea algelor subţiri foşneau,

plutirii noastre în larg de elegii,

şi tot mergeam prin aspre vijelii

spre steaua care nu se mai vedea”…

„Fregată”, „Alge” sunt motive marine, care servesc discret cadrul sensibilităţii poetice.

George Drumur

George Drumur (ţăran autodidact) e un talent remarcabil prin vigoarea şi originalitatea motivelor poetice. „Pridvor cu Voievozi” ni-l arată îndrăgostit de peisajul voievodal al provinciei natale: retrospective popasuri în istorie, în gravură şi un panteism viguros, în „Umbre de lut”, iar în „Bucură-te, Pădure”, factura populară în cantilenă mistică, e foarte izbutită.

„Prin vârfurile dantelate cu legende slave

Voievozii prin furtunile-nserărilor pornesc

Spre mânăstirii, spre veşnice vegheri bolnave

Şi-n glorie primesc pereţii trupul lor domnesc.

În funde de tăcere, cosiţe de cărbune

Domniţele sfioase-n dragostea înnoadă,

Şi-aşteaptă trandafirii zorilor să sune

Prin plaiuri, albi hulubi în prada lor sa cadă”.

Regretăm ca motivele voievodale nu au prea atras pe poeţi. Ele nu au inspirat decât incidental pe unii dintre dânşii. I-am fi dorit cu inspiraţia mai în adâncul filonului istoric voievodal al Bucovinei.

Vasile Posteucă

Vasile Posteucă încearcă să exploateze mai mult acest motiv: dovadă „Cântec de Domniţă” are un pronunţat timbru romantic şi nu situează în cadru autohton pe Domniţă. Ea poate aparţine plaiurilor bucovinene ca şi castelelor de pe Rin sau aiurea.

„Domniţă din trecut medieval

Singura-n castel de basm uitată

Mâinile cu plânset de coral

Ard bujori pe fruntea lung îngândurată…

De sub vadurile primăverilor se zbate

Lance de oştean făr’ de stăpân,

Ca s-adune mers nepământean prin fân,

Lângă zvon de alăute-nlăcrămate”.

(Revista Iconar).

Neculai Roşca

Neculai Roşca, profesor la Câmpulung (Bucovina), e puternic influenţat de simbolismul francez. Traduce pe Baudelaire, Verlaine şi Rimbaud. Cultivă acest gen mai în toate poeziile sale, folosind un ritm obosit, muzical, decadent.

„Cimitir în câmp

Ne-am întâlnit mai simplu decât ne-am aşteptat,

dar putredele cruci ne-au înteţit declinul,

când seara-şi închinase în stropi potirul,

împrăştiind răcoare pe-al nopţilor oftat.

Părea ajuns de rodul din arbori cimitirul

În sufletele noastre trezite s-a iscat

Profunda nostalgie a celor ce au plecat,

simţind cum îşi înnoadă-ndoliată firul.

Îmbrăţişarea noastră pornea din infinit

şi-n prima sărutare trăirăm înmiit

acel apus de soare arhaic şi vibrant,

şi-nfioraţi de gânduri străvedem spre miez de noapte

ne-am regăsit sărutul prelung, exasperant,

în seva celor morţi din vişinele coapte”.

(Neutral).

„Pishastenie” are ceva din morbidezzea poeziei decidente. „Peisaj”, „Retrospecţie”, „Dans” sunt poeme cu puternică influenţă a poeziei Mallarmeniene.

Mircea Streinul

Mircea Streinul este cel mai fecund şi mai deplin realizat. Răsfrânge tehnica şi preocupările poeziei actuale cu puternice note personale. O mare varietate de inspiraţie în volumul „Itinerar cu anexe în vis”: „Petru Cercel”, „Descripţii”, „Moartea Prinţului Get”, „Fragmentări” sunt poeme cu variate teme, ce vădesc preocuparea de reînnoire în inspiraţie şi factură poetică.

„Poetul visează

Lăsaţi pânza pe faţa Mariei

Numai una e lacrima bucuriei

Maria Domnului;

saltă vântul la fereastră

vrea s-o vadă

Pre Măria Domnului;

şi s-o ducă-n raclă albastră,

ca să şadă

în dumbrava somnului,

să-i slujească îngerii de nea,

cu aripi de catifea,

cu picioare de mătasă,

zgomot să facă-n casă”.

(vol. Tarot sau călătoria omului).

E cel mai direct influenţat de poezia lui Blaga „Al zecelea cuvânt”, din volumul-ciclu „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi”, ne arată puternice afinităţi cu panteismul impresionist al dlui Lucian Blaga.

Nicolae Tcaciuc-Albu

Foarte exotice motive de inspiraţie găsim la Nicolae Tcaciuc-Albu, în volumul „Li-Tai-Pe” (Flori din răsărit). Exenplu: „Moartea lui Li-Tai-Pe”.

Iulian Vesper

Iulian Vesper, în volumul „Echinox în odăjdii” sau în volumul „Constelaţie”, cultivă o serie de subiecte cu pronunţată tendinţă de speculaţie filosofică; „Spiritualismul”, „Exclusiv”, „Moarte”. Sobru şi interiorizat, poetul mânuieşte cu eleganţă artistică versurile:

„Noi suntem o liniştită pătrundere

În copilăria lucrurilor întristate.

Inima ta, orizont de tăcere,

În dimineaţa timpului bate.

Cunoaştem lucruri care au fost

Iubim înţelesuri ce nu sunt;

Purtăm pelerine de stele

Şi în suflet pământ”.

„Poem pentru iubirea ogoarelor”, respiră mistica contopire a eului cu cosmosul, zicând:

Să iubim ca Isus singurătatea a ogoarelor

Pentru înfrăţirea duminicală a oglinzilor cereşti cu faţa întunecată a pământului

Pentru grânele de seară, de noapte şi de zi

Pentru sărbătorile ţărânii atât de aproape de frunţile şi privirile morţilor.

Să iubim ca Isus liniştita înviere a pâini

Sub zorii scunzi în luminata creştere a lutului

Şi pentru strălucirea în hotarele fără sfârşit

Grâul înspicat să roagă singurătăţilor lui pământene.

Să iubim ca Isus înduplecarea tristă a spicelor,

Pentru foamea neştiutoare a lumii singure şi neizbăvite,

Pentru uitarea pământului şi a trupului istovit

Pentru bucuria mâinilor ce vor frânge pâinea”.

Poezia dlui Iulian Vesper are rezonanţe de viguros lirism, cu minunate realizări de fond şi formă.

Cristofor Vitencu, E. Ar. Zaharia, ca şi George Voedvica şi Roman Bocu, sunt iarăşi o serie de poeţi de un vibrant lirism. Iubirea e foarte puţin cântată. George Voedvica cântă dragostea mai mult din atitudine artistică, decât din temperament sentimental. Aproape toţi aceşti talentaţi poeţi sunt peisagişti sau prea intelectualizaţi pentru teme afective, sentimentale.

Teofil Lianu

Am lăsat la urmă pe cel mai fraged şi mai original dintre toţi, pe Teofil Lianu. În volumul „Curcubeu peste ţară”, adună tânărul poet, învăţător în Plaiul Cosminului, poeziile sale de o frăgezime şi prospeţime de imagini surprinzătoare. Pe fond şi formă populară, poemele se desprind colorate şi inedite:

„Cer albastru de oţel

S-a-ndoit pe umezi măguri,

Prunii cresc lumine-n faguri

Floare albă burdujel.

Ciutură de soare fin

Pe ogor de mălăişte

Sună orele ca nişte

Bani de aur în chimir.

Brazdă caldă de noroc

Fier de plug a lins pe lanuri

Pâlcuri moi de iarbă, lanuri

Cresc în ziuă de ghioc.

Mâini crăpate dăruiesc

Lutului sămânţă bună

Să răsară-n somn de lună

Ca un dar împărătesc.

Sau unicul juvaer

Fluier, fluieraş de fag,

Scrie lună peste prag,

Fluier, fluier de argint

Scrie trupul pe pământ;

Scrie-n lemn frumos de soc

Sprâncene de busuioc.

Ziuă albă

Grea de nalbă

Înserare sub ogoare

Lângă somn, cojoc de lună

Noapte bună

Noapte bună!

Mire, Mire,

Trandafire

La capăt de sat sărac,

Pod de rouă peste veac,

La marginea câmpului

Fluierele vântului

Cărările sfântului”…

Din cele citate, autorul desprinde sforţarea de a găsi forme de exprimare poetică tot mai personale, mai proaspete şi colorate. Dacă acest mănunchi de poeţi tineri nu adâncesc teme poetice sau nu rezolvă probleme literare adânc originale, în schimb găsim efortul plin de succes de a se adapta şi integra în evoluţia unei forme şi ţinute artistice plină de subtilităţi. Şlefuirea migăloasă şi pasionată a unei limbi poetice premergătoare marilor epoci de renaştere literară. Este prea tânără această lirică a Bucovinei româneşti, dar, deşi fragedă, e colorată, sinceră, spontană, mlădioasă şi plină de făgăduinţe. Se vor trece desigur spre creaţii mai puternice şi originale.

Tragedia epocii noastre deschide drumuri largi de maturizare în toate direcţiile. Talentele ce le-am prezentat aci sunt chezăşia unui viitor literar fecund în opere de viitor. Durerile mari stimulează creaţiile mari. Le dorim aprig şi le aşteptăm cu drag, astfel ca scumpa noastră provincie să fie, cu sufletul ei, tot mai în permanent şi viu contact cu sufletul nostru”[1].

[1] Grigorescu Bacovia, Agatha, Poeţii Bucovinei, în Preocupări literare, Nr. 4, Anul VI, Bucureşti, aprilie 1941, pp. 117-124

POEŢII BUCOVINEI No Comments Oct 17

Poezia Bucovinei, în spaţiul culturii române

Austria, luând Bucovina sub protecţia sa – desen simbolic, de pe harta din anul 1800 „Geographische Karte der gesammten Cameral Religions und Schulen Fonds Güter in der Bukovina”

Pentru că există un dezinteres incalificabil faţă de ceea ce, în fond, ne defineşte în spaţiul cultural românesc, literatura, îmi propun să recuperez textele vechi, care pun în lumină o anumită individualitate şi o valoare de necontestat a scrisului bucovinean de odinioară. Nu voi încerca să trag concluzii, ci să contemporaneizez concluzii din vremea tumultului, când modernismul imaginii poetice se afla într-o dură confruntare cu tradiţionalismul cultivat de Nicolae Iorga, uriaşul istoric, poet modest fiind, acuzând poezia tânără, care răsuna „în ţara „durutului”, care, zică-i-se şi Bucovină, e bătrâna şi totuşi aşa de primăvăratec etern tânăra noastră Moldovă”, ca fiind scrisă de „nerozii triumfători în cercurile „absconse” ale zilei”[1].

Şi totuşi, poezia bucovineană, aflată în zodia „Iconar”, izbutea să se impună prin prospeţimea imaginii şi prin ceea ce Iorga numea, fără să o identifice şi în poezia modernă bucovineană, îndrăzneala de a crede „că poezia este un capitol al muzicii”. Asta este ceea ce ştiu şi voi afla, fără îndoială, în legitimările pe care le voi afla în mărturiile de dincolo de graniţele Bucovinei istorice, în întreg spaţiul naţional şi spiritual al României mari.

O prefaţă inspirată, deşi ocupa doar o jumătate de pagină, lua în calcul, fără etichetări, „o nouă imagine a vieţii”, datorată generaţiei foarte tinere de poeţi români şi „rezultată din îmbrăţişarea spiritului cu idealul, în clipele de supremă transfigurare. În antologie, alături de Vlaicu Bârna, Geo Bogza, Dan Botta, Virgil Carianopol, Virgil Gheorghiu, Emil Gulian, Radu Gyr, Eugen Jebeleanu, George Lesnea, Pericle Martinescu, Saşa Pană, Mircea Pavelescu, Stephan Roll, Teodor Scarlat, Zaharia Stancu, Tristan Tzara, Urmuz etc., pot fi întâlniţi, cu imagini lirice remarcabile şi cinci poeţi „iconari”, Traian Chelariu, Teofil Lianu, Mircea Streinul, Iulian Vesper şi E. Ar. Zaharia, inspirata „Antologie de imagini din poezia nouă” a lui Teodor Scarlat atenţionând, practic, asupra modernismului eficient al poeziei bucovinene de atunci, care deja îşi aflase un loc în paginile istoriei literaturii românilor.