Dimitrie Loghin: Poemul martirilor fără de ţară

„Oi fi rămas să scriu tăcerea ce-ntârzie?”

prefaţa cărţii de poezie a regretatului meu dascăl ştefanist,

carte pe care am lucrat-o şi publicat-o nici nu mai ştiu când

Dimitrie Loghin, „poetul, vâslind limpeziri”[1], care a înţeles că „tăcerea-i pân’ la jertfă”[2] („prolifica tăcere”[3]), şi care, tocmai de aceea, şi-a scris poemele „pe o lespede de piatră grăitoare”[4], „plângea. Din copilărie cunoscu pândele dulci, afânate, / stelele îi înţepau pleoapele de abanos, / febrele creşteau în sângele-i cald înspumate, / extazul cules dintre ierburi umed, melodios”[5] („Poetul poartă anotimpurile în braţe, / cu zarea se-ncinge – bârneţ de azur şi brumă, / ascult cum îi plesnesc sub tălpi drumuri de ceaţă, / cum regeşte cerbul îi culege stelele din urmă”[6]).

Predestinat parcă să fie un „mire neales sub clopotul inimii-ţi strâmt”[7], Dimitrie Loghin, prin poemele mult prea îndelungă vreme tăinuite şi, în mod egal, ignorate, a locuit indiscutabile „anotimpuri de poezie”[8], iar „dincolo de solstiţii vara e semincer / sferic, luceafărul – stalactită rece în apă”[9], veşnic înspăimântat şi revoltat de faptul că „în aer e atâta durere că mă tem să o ştiu”[10].

Poetul Dimitrie Loghin, cunoscut şi rămas în memoria suceveană doar ca un profund regretat profesor de desen, dar şi ca un pictor remarcabil, s-a născut pe graniţa Bucovinei, la Boteşti, comuna Horodniceni, în 13 octombrie 1910. A urmat studii gimnaziale la Şcoala Normală din Fălticeni, iar din 1929 a fost studentul maeştrilor Ştefan Dimitrescu şi Nicolae N. Tonitza la Academia de Arte Frumoase din Iaşi. A fost profesor de desen la Botoşani (1935), apoi la Liceul „Ştefan cel Mare“ din Suceava, unde i-a urmat la catedră, din 1936, lui Ion Cârdei. Ca şi în cazul poeziei lui Cârdei, lirica lui Dimitrie Loghin schiţează pe cer, în cea mai bună tradiţie iconaristă, „moluz cu stropi de sânge muiat în veac trecut”, deschizând „zarea înaltă versurilor ce se desprind” când „din stele plouă aur” şi „nu-i nimeni sub amurguri – doar Pan mai întristat”.

Dimitrie Loghin doar schiţa, doar contura cu o rază de lumină clipele care întregesc o viaţă sau alta („ca aripile ziua se zbate în năvod”). Lirica lui, disimulată în culoarea pânzelor de după tăcere („şi şoimul de sub frunte în vise de-l mai scap / în ochi o lumânare de viziuni aprinde”), a rămas în paginile de dincolo de sine: „Încet, încet, tămâie-mă luceafăr duh etern, / îmbracă-mă cu veghe cânt de greier – câmpeneşte, / în pulberea de rouă pat trupului aştern / Şi-o punte dimineţii care înmugureşte”.

După război, când poeţii Bucovinei ispăşeau pentru nevinovăţia metaforelor, Dimitrie Loghin n-a mai publicat nimic. L-am întâlnit, uneori, pe la şedinţele cenaclurilor sucevene, ba şi în paginile revistei Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava, „Sinteze”, apoi în cele ale unor antologii bucovinene vechi, în care aşezase, din „Panerul cu rod” al vieţii sale, numai câteva dintre fructele operei, din „zidirea asta revărsată din mister”[11].

Există, desigur, şi un sublim al biografiei lui Dimitrie Loghin, cel care ţine de viaţa sa de artist „iconar” („noi duceam pe umeri poemele dintâi”[12]), o viaţă debutată în 1939, când, oficial, renaşterea spirituală, începută în 1932, nu mai exista şi când Mircea Streinul îl invita pe „tânărul profesor sucevean Dimitrie Loghin”, în câteva rânduri ale „Poştei redacţiei” gazetei „Suceava”, să-l contacteze. Streinul, personajul plenar al culturii bucovinene, pe nedrept ignorat şi astăzi, în ciuda cuvenitului mit iconarist („Mircea Streinul va fi pururea viu printre noi”[13]), descoperise în Dimitrie Loghin, care publicase, deja, o plachetă cu superbe poeme la Fălticeni[14], un poet iconarist de primă mână[15] şi se simţea obligat cu includerea lui în prima şi irepetabila reuşită de impunere, în cadrul spiritualităţii româneşti, a „sufletului bucovinean” ca expresie lirică distinctă, rodită „în grădina culturii acestui colţ de ţară”[16].

O carte poştală, păstrată, ca şi tablourile, ca şi manuscrisele, în zestrea de suflet a fiicei lui Dimitrie Loghin, doamna profesor Viorelia Braicu, expediată de Mircea Streinul, de la Cernăuţi, în 9 noiembrie 1937, „D-sale D-lui / D. Loghin, / profesor, / în Suceava, / str. V. Alecsandri, 15”, confirmă preţuirea deosebită de care se bucura Dimitrie Loghin în sufletul mentorului său:

„Iubite domnule profesor D. Loghin,

De existenţa matale am aflat încă din astă primăvară, când am scris în Iconar despre „Colocviu trist”.

Am revenit în „Buna Vestire” asupra poeziei Matale, în care văd mari realizări. Sunt de părere să continui activitatea lirică.

Te asigur că vad un mare poet în D-ta. Petrecându-mi concediul la Cernăuţi, am văzut la Liviu Rusu un tablou al Matale.

Am rămas uimit. Am sesizat imediat o imensă valoare în plastica Matale.

Tabloul cu garoafele e superb. Tonul verde se raportează admirabil la nuanţele roşii – ceea ce numai Matisse a reuşit perfect.

Dacă vrei, trimite-mi imediat la Bucureşti 2-3 tablouri de ale D-tale. Când vei aranja o expoziţie, ţi le retrimit. Vreau să scriu despre D-ta un foileton întreg. Trimite-mi deci imediat la Bucureşti cele 2-3 tablouri, pe adresa de mai jos, într-un colet.

Admiratorul D-tale, / Mircea Streinul, / la d-na M. Ionescu, / în Bucureşti, / str. B. P. Hajdeu, 2”.

Streinul stabilise, în cadrul programului literar iconarist, dezbătut zi de zi, dar neformulat ca atare vreodată, decât în ripostele din aceeaşi „Poşta redacţiei”, trei tipuri de relaţionări, pe care doar în opera lui Mircea Streinul şi în cea a lui Dimitrie Loghin le găsim explicit şi aproape religios desfăşurate: 1) cu universul, prin credinţă; 2) cu mitul, prin lut; 3) cu viaţa, prin dragoste.

Poetul Dimitrie Loghin, deci, avea să fie, pe tot parcursul vieţii sale, un nedezminţit iconarist, în opera lui relaţionările cu universul  („abia început, în cântecul meu, Doamne, te caut”[17], „catapiteazma cerului e-o pleoapă spre munte”[18], „lângă holde satul e ca un leagăn cu heruvimi”[19] sau „mi-ai dăruit neliniştea, mă scutură pe jos, / de ceasuri lungi cătam în luminare slava / sunt piatra ce lovise toiagul lui Hristos / cu sunet lung şi-asemenea cu otrava”[20]), cu mitul („nu mai ştiu căpătâiul ţărnei sub frunte”[21], „norii, cocorii tărâmului”[22], „cerul l-ai gustat ca un olar”[23] sau „sus, de unde spaţiul începe ocult”[24]) şi cu viaţa („plânge / tăcerea pe noi”[25] sau „apoi am stat sub cerul înalt ca un cireş, / a curs pe noi apusul mai galben decât ceara”[26]) coexistând dinamic, într-o nedezminţită armonie a tragicului şi a deplinului, dar întotdeauna dincolo de amintiri, deci departe de matricea stilistică a locului natal („plec de aici, trecerea mea nu e pe lângă moarte”[27], „trec zarea, arde tâmpla-mi, storc cântecul turnând / paharelor lumina, un vers descălecându-l”[28]).

Despărţirea de spaţiul arhaic al veşniciei (văzut şi trăit, ca şi la Lucian Blaga, poet şi filosof al culturii pe care Dimitrie Loghin îl preţuia în mod deosebit, drept conservatorism pe deplin justificat şi în bună parte sacru) produce o ciudată dezrădăcinare („braţele-i cer cunoaşterea dimineţii”[29]), o rană de la cer la pământ, pe care nu o poate vindeca decât starea de cântec, ritmicitatea străveche a limbajului („trist alunec în şuvoiul versului înfrânt”[30]), dar şi revolta justificată a poetului-om şi a omului-poet, în faţa timpului neiertător, distrugător („pe visul meu se-nalţă umbrele de-apoi, / nu-i lună să-mi împlânt în ea cuţitul”[31]), o revoltă dusă până la disperare („vai, mamă, nu mai am nici un azur!”[32]), dar şi până la amăgirea care ne dă putere de viaţă, deci până la speranţă, speranţa născocind definiţii ideale („soarele – degetul divin”[33], „ecourile – rândunea spre infinit / ale ierburilor săbii”[34] sau „mă lasă-aici cocorii mai înalt / ca o duminică nedescuiată şi târzie, / un clopot grav pe cer cucernic scrie / mai rar cântări de psalt”[35]).

Sub teroarea timpului („alături de somnul de patimi şi moarte”[36]), veşnic strâns de cercurile vârstelor, aparent „e un zbor leneş poemul din care scutur / o lacrimă pe ulucile visului”[37], un zbor asemenea somnului (ecou de netăgăduit al morţii, deci al veşniciei celei de-a doua naşteri), „somnul – subpământeană uimire”[38] – fiind un produs al „frunţii”, fruntea reprezentând reperul lunar al vieţii omeneşti („somnul plutaşilor e lunar / până moare în foi de porumb bruma”[39]), atunci când „penultimul anotimp se iroseşte tăcut, / prin arinişti e o sinucidere moale”[40], de parcă „înalt peste amurguri / trecu jilav destinu-i de stemă, baldachin”[41], statornicind ultima încăpăţânată speranţă, cea a zborului („sub ciocârlii vor rămâne veşnicii”[42]) sau, mai curând, al unei ultime optimiste nedumeriri: „Oi fi rămas să scriu tăcerea ce-ntârzie?”[43].

Poezia lui Dimitrie Loghin, aparent aspră şi necizelată – aidoma ciopliturilor ţărăneşti în lemn, este una profundă, tulburătoare, desfăşurată când în crochiuri sugestive, când în filigran trudit cu migală, dar indiferent de starea lirică („poetului i-s dăruite amintiri ce nu-s hărăzite oricui”[44] sau, în celălalt plan, „va fi poemul nostru o albă jucărie”[45]), relaţionarea cu universul („poetul poartă anotimpurile în braţe, / cu zarea se-ncinge – bârneţ de azur şi brumă, / ascult cum îi plesnesc sub tălpi drumuri de ceaţă, / cum regeşte cerbul îi culege stelele din urmă”[46]) poartă pecetea conştientizării vremelniciei, în ciuda dublei naturi a poetului, omenească şi demiurgică: „Abia început, în cântecul meu, Doamne, te caut, / ierburile râd sub rouă ca sub unde de flaut, / crugului luminii m-ai dat să-i fiu stăpânitor / şi-n simbolurile pământului – creator”[47].

Natura pământească a creatorului de artă, în general („poemul ce-l scriem acum adulmecă, adulmecă / din şoldul tău pământ prietenească trecere în lut”[48]), însingurează („biet cântăreţ, parcă văd tristeţea cum te-o străpunge, / vom sta şi unul, şi altul deoparte pentru nimeni, / nici pentru tine râuri de aur n-or curge”[49]), deşi „departe cântecul îndeamnă în şipote lumină”[50], însingurarea aceea creatoare îngrădind şi divinitatea între zăbrele nepăsării obşteşti („divinitatea mocnea în păduri primenire / şi nimeni nu o ştia”[51]).

Calea spre divin începe, pentru creatorul Dimitrie Loghin, în vecinătatea copilăriei, în necuprinderea satului natal, o vecinătate vegetală ancestrală, în care „ţarina-i moale, / Iisus trece binecuvântând-o sub sandale, / morţii au ochii dulci, prin spicele uitate / numai lumină şi bunătate”[52].

Satul zugrăvit şi de poetul, dar şi de pictorul Dimitrie Loghin, adesea contrapus târgului, „târg provincial în care am copilărit anii”[53], satul, deci, „e ca un leagăn cu heruvimi”[54], heruvimii fiind „oameni mohorâţi de vreme… oameni mohorâţi şi drumuri calme”[55], care trăiesc într-un spaţiu sacralizat de timp până la pietrificare, până la un imobilism total, dar plin de lirism şi de mister („e atâta cântec ce a-nceput să ne cuprindă / că satul s-a făcut cale de sprijin, / poamele dau miresme, pruncii colindă / curat ca floarea de vişin”[56] sau „e atâta cântec ce-a început să ne cuprindă / că satul şi-a făcut cale de sprijin interioare luciri, / poamele dau miroznă, pruncii colindă, / prietenă bună mi-i floarea de vişini scuturând liniştiri”[57]).

Farmecul sacru al satului, preistoric în tot şi în toate, ţine de borne sentimentale, satul fiind localizat, în timp şi în spaţiu, drept necuprinderea în care „zace munca tatei străjuită-n palme”[58], dar şi propria aparentă ursire („pământu-i gras şi râde pe unde-am tras cu plugul, / căci m-am născut să seamăn, să dărui şi să cânt”[59]).

Dincolo de sentimental, nu întâlneşti „nicăieri atâta vreme moartă, / nu-mi pluteşte setea pe la poartă”[60], iar nostalgia pentru satul natal („ne prindem de sat strâns cu amintirile cât plopii”[61]) capătă, ca în mai toată poezia bucovineană, reperele unor încrâncenate subiectivizări mitico-mistice („lângă copilărie, inima e corabia prinsă de vânt”[62] sau „fluierul inimă văratecă ne împrumută”[63]), care să tămăduiască discret eşecurile din vârstele rătăcitoare („mai bine aş fi rămas în sat, la voi, / înalt mesteacăn de colinzi bătut”[64]), prin crearea şi recrearea de mit doar prin atribuirea de aură naturală fiecărei aglomerări tăcute de ruralitate: „Închină-te satului, poleindu-mi jocul solar ca unui mire, / de-acolo m-am ridicat, de unde holdele au să-ţi meargă-nainte, / seara arborii ţin braţele pe umeri-mi a liniştire, / într-o zi vei bea şi tu vinul slovelor fierbinte”[65] sau, cumva lozincard, cu mândrie îndătinată, „în satul cu lumini şi ţărani înfloriţi / ni se scutură stelele, nu le-om mai cunoaşte, / viaţa trece, încă-o să ne mai împroaşte / copilăria cu ulii fugăriţi”[66].

Satul înseamnă în spiritualitatea universală, fără nici o îndoială, deschiderea spre sacru, spre îndumnezeire, dar satul acela miraculos şi liric este cel al primelor iniţieri, deci satul copilăriei, invocaţiile poetului către divinitate însemnând, la o privire mai atentă, tot atâtea reîntoarceri în copilărie.

„Liberează-mi, Doamne, sufletu-mi spre veacuri / ca fruntea-mi să-nflorească pomilor frunzişul!”[67], invocă poetul, marcat, reîmprospătat de copilărie, iar „Iisus trece tulburând în panere rouă”[68], încredinţat lăuntric, dar prin iconaristă relaţionare, că „strigătul mi-l apleacă pe vânturi Dumnezeu / ca mustul să-mi picure sfinţi în drum”[69] şi că, fiecăruia, „alături, Dumnezeu ne retezase câte-un stup / când culegeam amintiri calde din rouă”[70].

Invocarea divinităţii, şi filosofică, dar şi poetică prin însăşi esenţa sa, dezvăluie, în opera lui poetică, un Dimitrie Loghin profund religios, cu solide cunoştinţe teologice, cu o practică de închinător sobră, modestă şi disciplinată, un Dimitrie Loghin care-şi şopteşte inspirat şi cu netrucată evlavie rugăciunile: „Doamne, dă-ne liniştea în flori chibzuită!”[71]; „am început alt vers, cu rătăcitul Crist / cerşind o alinare sub pavăza de spini”[72]; „iar eu te-aştept de-atâta vreme, Doamne, / cu pâinea unui vers în două frântă”[73]; „Doamne, adolescenţa noastră ai înflorit-o-n stele mici, / le striveam când cădea roua sub opinci”, deci „îngăduie, Doamne, poetului, în prag de toamnă, pur / să scrie în culori de curcubeie mult ce se cere, / în stăpânirea Ta stau călimările din fiecare ere”[74]; „te simt iar, Doamne, piatră şi stamine, / la căpătâiu-mi sat cu-ai mei de pază”[75].

Lumea urbană, care, într-o primă fază a copilăriei, îl sperie, se dovedeşte a fi, în poezia lui Dimitrie Loghin, doar o prelungire a satului („târgul se-ncuibă în mine flămând ca o daltă”[76]), dar şi o prelungire-trecere a copilăriei în celelalte vârste, în firească succesiune şi, desigur, favorabile pitorescului provincial („oraşul şi-a lăsat pe-această pagină urmele”[77]), deşi prin târg nu se aude „nici un glas. Nici o melodie uitată pe buze, / ascultăm greierii, tristeţile orelor subţiri / ca o trecere în moarte; umbrele ample, ursuze / cădeau în noi nelinişte şi rătăciri”[78], parcul însemnând, ca şi amintirea, o oază de sat şi de copilărie veşnică („spre seară, eu am adus heruvimii în târg”[79]), care îngăduie păşiri pe cer („e parcul ostenit pentru mersul nostru pe cer”[80]), mult anterioare celor ale lui Constantin Ştefuriuc.

Târgul Fălticenilor şi, ulterior, cel al Sucevei – ambele unite într-un singur simbol, de „târg provincial cu uliţi mute – / lumină prelinsă de sub storuri străpunge / strada în gură / şi îndrăgostiţii în inimi / învăluiţi în linţoliu de zgură”[81] („se părea că oraşul ne-a adormit visul, dar nu, / la urmă veni mirajul ce nu l-am ştiut, / pruncii privind tainic”[82]), târgul, deci, în care „oameni desculţi s-agită că seara-i răvăşeşte în uliţi murdare” („Serghei Esenin, aceşti oameni sunt cei din vremurile tale”[83]), îl apropie pe Dimitrie Loghin de Serghei Esenin, pe fondul unui impresionist timpuriu, moştenit de toţi iconarii de la Rilke şi de la Trakl, dar în primul rând de la bucovineanul T. Robeanu, cel care, deşi se numea George Popovici, alesese un calambur retoric („Te robea, nu?”), adresat unei foste iubite, ca să-i fie pseudonim liric.

În „Acord” cu Esenin, Dimitrie Loghin avea două încredinţări mărturisite, ambele ţinând de durata de după vremelnicie, dar marcând, ca şi în celelalte poeme, o anume specificitate a poetului sucevean, în raport cu iconariştii vremii sale: 1) „tu n-ai să râzi, Serghei Esenin, ironie din ţărâna puhavă, / undeva sufletul meu te-a zărit tristeţe printre oameni umili”; 2) „Serghei Esenin, gândul meu s-a urcat să vorbească cu tine / lângă sufletul topit de clopotul unei biserici, în lumea cealaltă”.

Relaţionarea cu mitul, prin lut, ea însăşi eseniană, dar fără a abandona iluminările din poezia morţii scrisă de T. Robeanu, o poezie pe care însuşi Mircea Streinul o lua etalon (visa o monografie despre „Poezia morţii, la T. Robeanu”), începe şi continuă, la Dimitrie Loghin, printr-o suită de mărturisiri, toate în interferenţă cu celelalte două menţionate relaţionări: „Soare am băut eu însumi şi trupul meu e lut”[84]; „viaţa mea vâsleşte proaspăt humei umbră”[85]; „lutul căpăta suc dulce de poezie”[86]; „palmele-mi ridică, în apus şi în răsărit, din lut, / după zapis cu Duh Sfânt, o cruce”[87]; „la marginea pământului întorc faţa la pământ / somnului ce printre ierburi mă pierde”[88].

În contradicţie aparentă cu lutul (mitul), dar ea însăşi mit (veşnicie – „Concreteţea lui Tao este apa”, se spune în „Texte taoiste”), apa capătă şi semnificaţie poetică („e cântecul ca ploaia. Pe frunte-mi plânge luna, / lacrima i-o şterge de plopii goi şi ierbi”[89]), dar păstrând simbolistici îndătinate, precum cea a veşniciei („în ape subţiri cineva dezleagă lumină”[90]), cea de relaţionare cu universul („cerul s-a fărâmiţat în ciutură”[91], „înfloreau în ciuturi rădăcini de cer adânc”[92] sau „jilav curgea în şipot aerul pământului”[93]) sau cea de biruinţă a vieţii („fântânile duc luminiş din cer şi din flori, / apele adună în scoarţe clare infinituri”[94] sau „pentru izvoare, dansul dimineţilor nu mai e în nori, / în zâmbetul nechemat, alături de ierburi curgând”[95]), concreteţea multiplă a apei fiind, după viziunea metaforică a lui Dimitrie Loghin, şi liturgică („izvoare / ca o denie spre cer în săptămâna mare”[96]), şi creatoare („fântâna e oglindă spre tării”[97]).

Între toate aceste cosmicităţi receptate există şi o cosmicitate pământească, cea a tăcerii şi cea a jertfei, a martiriului, o cosmicitate şi ea preistorică, precum lumea satului, lumea iniţierilor prin copilărie: „Stăm în tăcerea-adâncă cu lumi patriarhale / şi ne privim prin cadre bunici, o clipă-n drum, / când ţi se zbate pleoapa şi-ţi potrivesc postum / poemele, inele pe degetele tale”[98], iar în opus, „tăcerea ce ne prinse de suflete zăbrele”[99] şi, anonimizante, prin uitare, „peste mine au crescut tăceri”[100].

Sub tăceri, „ajunşi în timpul jertfei”[101], „de atâta mucenicie plopul nostru e un sfânt”[102], iar noi, cu o ciudată premoniţie, „simţim în jertfa ce-o să vie drumul dintre vise”[103], deşi „un altul va privi, descătuşat din mine, ce îndur, / iar semne multe-or răsări prin lanuri fără rost, / acum e ceasul răstignirii şi-adăpost, / vai, mamă, nu mai am nici un azur!”[104].

Suflet, minte, poezie, o stare de spirit superioară, în egală măsură hăruire („mi-ai dăruit neliniştea, mă scutură pe jos, / de ceasuri lungi cătam în luminare slava, / sunt piatra ce lovise toiagul lui Hristos / cu sunet lung şi-asemeni cu otrava”[105]) şi blestem („sub condei viaţa e carte cu soare, / lăutele dau bucurii necântate, în noi / poemele pribegesc pustii ulicioare, / culegem tristeţea şi le aruncăm înapoi”[106]), marchează şi opera lirică a lui Dimitrie Loghin („căzu soarele-n parc vertical ca în mine, / muri apoi ca o lacrimă în vârful degetelor de pluş, / pe alei picurau frunzele pline / de sânge. Ochii nu mai stăruiau în urcuş”[107]), o operă ignorată şi îmbrâncită în uitare de slugoii ideologi ai comunismului, dar şi ţinută secretă de însuşi Dimitrie Loghin, după nefericitul an 1947.

Până în Sânzienele anului 1947, Dimitrie Loghin visa frumos şi avea datorii de împlinit. „În strădania de refacere şi reînălţare spirituală a poporului nostru – scria Dimitrie Loghin, împreună cu George Antonescu –, credem a nu fi inutilă participarea sufletului bucovinean cu specificul său, a cărui contribuţie a îmbogăţit – în tot trecutul nostru istoric – patrimoniul cultural românesc”.

În primăvara anului 1947, cei doi lucraseră o antologie (cam în genul „Revistei Bucovinei”) de literatură bucovineană, mărturisind, în prefaţa-crez, cum că „mănunchiul acesta de literatură ar vrea să aducă ceva din prospeţimea aerului înmiresmat al pădurilor şi înălţimilor carpatine, în care sufletul bucovinean şi-a avut întotdeauna mediul propriu de trăire şi creare”[108].

În cele doar 60 de pagini ale antologiei, purtând titlul unui poem al lui Dmitrie Loghin, „Floare de gând”, figurau cu creaţii proprii (titlurile le reproducem în paranteze) creatorii: Mircea STREINUL (Migrare, Moartea în pădure, Cuvânt către fratele soare), Eusebiu CAMILAR (Bucurie), George DRUMUR (Lucruri mici, Înger străveziu), N. TCACIUC-ALBU (Copilul, Crizantemele), Ghedeon COCA (Poem), George ANTONESCU (Suflete în primăvară), Neculai ROŞCA (Retorsiune, Fata irealei Duminici), Iulian VESPER (Un înger, Arta), Dimitrie LOGHIN (Pomul fără rod, Cerb împuşcat, Tinereţe, Voievodul rapsod), Teofil LIANU (Lirică, Dacică), Eusebiu FOCHI (Copilul în literatura scriitorilor L. Blaga şi I. Teodoreanu), E. Ar. ZAHARIA (Necunoscut de oameni, O, singurătate), D. FLOREA-RARIŞTE (Cântecul făurarului), E. POPOVICI şi D. FLOREA-RARIŞTE (Jertfa pădurii, versuri traduse din N. A. Necrasov), Eugen FRUNZĂ (Acesta sunt, Cântec de leagăn), Sevastia FLOREA (Vis pentru mai târziu), Mihail CAZACU (Funcţiunea socială a culturii), George VOEVIDCA (Amor filologic), Petru REZUŞ (Preludiu la „Marea aşteptare”, După o bătălie interioară), Constantin OLARIU (Cânt al peregrinilor către pace).

Existau, în cuprinsul broşurii, şi trei comemorări (în acelaşi spirit al „Revistei Bucovinei”), respectiv „Oameni şi destin în scrisul lui Mircea Streinul” (George Drumur), „Un compozitor bucovinean uitat: Victor Vasilescu” (Gr. Macovei) şi „Mircea Streinul printre noi” (George Antonescu), toate menite tezaurizării de spiritualitate bucovineană.

Numai că un astfel de demers, prin care „Iconarismul” bucovinean părea să triumfeze definitiv, nu cred că a convenit autorităţilor bolşevice, în ciuda inserţiilor de „literatură nouă, revoluţionară”, ieşită de sub degetele viitorilor torţionari prin propagandă, adică Eusebiu Camilar, D. Florea-Rarişte sau Eugen Frunză, autorii antologiei fiind, ulterior, marginalizaţi, iar Dimitrie Loghin, copleşit de o umbroasă şi aproape materială tristeţe, nu a mai existat, ca scriitor, după aceea, în gomoasa viaţă culturală suceveană. E drept că, în maldărele de manuscrise puse la dispoziţie de către doamna profesor Viorelia Braicu, se află şi unele de prin anii 1963-1968, adică din perioada în care primul teoretician al iconarismului[109], Traian Chelariu, se stabilise, de nevoie, fără familie, la Suceava (a murit în 4 noiembrie 1966), oferindu-i lui Dimitrie Loghin şansa de a relua dialogurile literare de altădată şi de a comite, în paralel, poezie, dar lirica lui Dimitrie Loghin nu mai interesa pe nimeni, protipendada liric-comunistoidă suceveană refuzând începuturi şi tradiţii anterioare mesianicei lor întrupări literare. Taman cum se cam întâmplă şi astăzi.

Despre începuturile lirice ale lui Dimitrie Loghin am aflat din întâmplare, răsfoind paginile „Revistei Bucovinei” şi ale gazetei „Suceava”, pe vremea când lucram „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”. Abia de curând am intrat în posesia vremelnică a manuscriselor şi dactilogramelor sale, descoperind, cu o neostenită febrilitate, şi cărticica din 1935, „Colocviu trist”, dar şi cărţile care n-au mai văzut vreodată lumina tiparului, „Panerul poetului”, „Ritual liric”, „Floare de gând”, „Poarta de aur”, „Panerul cu rod”, „Pe puntea timpului” şi „Versuri de toamnă”, toate aceste opt cărţi de poezie fiind, în fapt, cum o probează şi un titlu aparent repetat („Panerul poetului” şi „Panerul cu rod”), tot atâtea tentative de reorganizare a unui vast material liric într-o posibilă unică tipăritură.

În toate aceste cărţi, pe lângă reluarea unor poeme, există şi câte un discurs liric nou, lesne de identificat, în condiţiile în care poemele vechi beneficiază, de regulă, de rescrieri cu creionul, în contrapagină. Domnul profesor se arătase dispus să mai lase de la sine, să-şi rupă, să-şi sfârtece din suflet, dar cartea visată nu a mai apărut, aşa că, astăzi, la trei decenii de la ultima lui plecare, mie nu-mi rămâne decât să încerc îngemănarea, între doar două coperţi, a tuturor celor opt cărţi de poezie (dintre care şapte inedite), premeditate, trăite şi scrise de Dimitrie Loghin.

Fiecare dintre cele şapte tentative de recidivă editorială poartă câte un titlu de carte, pe care l-am păstrat, dar asupra titlului general am optat singur. Am avut o primă opţiune pentru „Ctitorul de stele” (fiica poetului, doamna Viorelia Braicu, optase pentru titlul „Peste mine au crescut tăceri”, care prea sugerează moarte, în disonanţă cu un om veşnic viu), opţiune justificată de impresia fluidităţii luminii, pe care o crease Dimitrie Loghin prin cuvânt şi prin culoare, ezitând între titlurile sugestive ale altor poeme ( „Fuga în anotimp”, „Faunul rănit”, „Treceri iniţiale”, „Penultimul anotimp”, „Psalm pentru începerea zilei”, „Maestraşul lui Dumnezeu”) şi versurile la fel de emblematice din cuprinsul acestora („Am început alt vers, cu rătăcitul Crist”, „Peste mine au crescut tăceri”, „Tu n-ai să râzi, Serghei Esenin”, „Cum mă închin la cânt”, „De mână cu cerbii”, „Cu luna pe umeri”, „Cântecele Omului”), optând, în final, pentru sugestia poemului (un poem sacru este, în întregul ei, opera poetică şi plastică a lui Dimitrie Loghin) şi a martiriului, care încă mai stigmatizează, prin ignoranţă şi prin uitare, inconfundabilul iconarism bucovinean, pe care Dimitrie Loghin îl reprezintă pe deplin, iconarii fiind, datorită adversităţii cultivate de bolşevici şi datorită indiferenţei de după aceea, „martirii fără de ţară”.

În textul introductiv doar am încercat să expun motivările care fac din Dimitrie Loghin, măcar în sufletul meu, un mare poet bucovinean, aflat în imediată vecinătate cu Mircea Streinul. Nu cer nimănui să-şi însuşească punctul meu de vedere, scopul acestei apariţii editoriale fiind doar acela de a încredinţa rafturilor bibliotecilor (care, din păcate, ne ţin loc de memorie obştească) câteva frânturi din patrimoniul care ne aparţine, deşi nu prea dăm semne că l-am şi merita.

Împlinind o datorie lăuntrică, parcă aud în propria-mi însingurare răsucindu-se neliniştita interogaţie a lui Dimitrie Loghin: „Oi fi rămas să scriu tăcerea ce-ntârzie?” (I. D.).

Bustul lui Eminescu, de Dimitrie Loghin – nerealizat vreodată

[1] Lanuri

[2] Timp nevinovat de vârstă

[3] Banala pândă

[4] Relief

[5] Visează Pan sub febre

[6] Măestraşul lui Dumnezeu

[7] După despărţire

[8] Perspective lirice

[9] Claviaturi serale

[10] După despărţire

[11] Fragment din Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean

[12] Intimitate

[13] George Antonescu, Mircea streinul printre noi, Floare de gând, Suceava, 1947, p. 53

[14] Dimitrie Loghin, Colocviu trist, Editura reviste „Înmuguriri”, Fălticeni, 1935

[15] Inclusiv prin „meşteşugirea” de cuvinte noi, tehnică introdusă în literatura bucovineană de George Voevidca şi preluată de iconari, Dimitrie Loghin născocind cuvintele: cuibuşuri, melancolizau, dumbre, evantalii, iubeţe, crudăciune, amiaz, silnicită, dumbravnic, povârnind etc.

[16] George Antonescu şi Dimitrie Loghin, Început de carte, Floare de gând, Suceava, 1947, p. 3

[17] Psalm pentru începerea zilei

[18] Pământ

[19] Singulara euritmie

[20] Eu te aştept

[21] Pământ

[22] Claviaturi serale

[23] Mesaj pădurean

[24] Penumbră

[25] Invitaţie pentru Eros

[26] Să-ntindem şahul

[27] Cânta un armonist?

[28] Cuvântul prins în ritmul belşugului

[29] Pruncul

[30] Scrisoare

[31] Sub cerul plumburiu

[32] Scrisoare

[33] Psalm pentru începerea zilei

[34] Pământ

[35] Sub cerul plumburiu

[36] Faunul rănit

[37] Final

[38] Echinocţiul de primăvară

[39] Penumbră

[40] Penumbră

[41] Somnul domniţei

[42] Pământ

[43] Azi

[44] Cânta un armonist?

[45] Scrisoare

[46] Măestraşul lu Dumnezeu

[47] Psalm pentru începerea zilei

[48] Trecere în lut

[49] Cânta un armonist?

[50] Semn de drum

[51] Echinocţiul de primăvară

[52] Renunţări autumnale

[53] Litanie

[54] Singulara euritmie

[55] Ţarini îmbrăcate cu trifoaie

[56] Compunere

[57] Să iubim

[58] Ţarini îmbrăcate cu trifoaie

[59] Belşug

[60] Primăvară

[61] După despărţire

[62] Pauză lirică

[63] Verset de margine

[64] Scrisoare

[65] Sacrilegiu

[66] Laude

[67] Eliberare

[68] Privelişte

[69] Floare de gând

[70] Intimitate

[71] Recviem

[72] Pregătire

[73] Eu te aştept

[74] Decor

[75] Poem religios

[76] Acord

[77] După despărţire

[78] Pentru parcul singuratec

[79] Gravură

[80] Pentru parcul singuratec

[81] Litanie

[82] Pauză lirică

[83] Acord

[84] Poveste

[85] Primăvară

[86] Cursiv de taină

[87] Compunere

[88] Ctitorul de stele

[89] Iar trec

[90] Fântâni

[91] Stampă

[92] Fuga în anotimp

[93] Spaima satirului

[94] Recital

[95] Perspective lirice

[96] Verset de margine

[97] Treceri iniţiale

[98] Reculegeri

[99] Reculegeri

[100] Ţarini îmbrăcate în trifoaie

[101] Ad uxorem

[102] Renunţări autumnale

[103] Jertfă

[104] Scrisoare

[105] Eu te aştept

[106] Inscripţie pentru poem

[107] Pentru parcul singuratec

[108] George Antonescu şi Dimitrie Loghin, Floare de gând / Culegeri din scrisul bucovinean, Suceava, Sânziene 1947, p. 3

[109] Digresiuni inoportune, în „Junimea literară”, nr. 7-12/1932, pp. 181-189, şi Înapoi la Eminescu / Digresiuni neliterare în jurul unei teme literare, în „Junimea literară”, nr. 1-12/1933, pp. 119-130, 168-177