Proză umoristică: Un Revelion de pomină
Constantin Horbovanu
*
Cu vreo două zile, înainte de Revelion, mă întâlnesc, în staţia de autobuz, cu amicul meu, Pandele.
– Felicitări, Costele!, mă luă el tare, întinzându-mi mâna. Am auzit că ai o fetiţă! Felicitări!
– Mulţumesc!
– Şi unde faci Revelionul, anul acesta?
– Am copil mic, aşa că…
– Stai acasă, E şi asta o cauză…
– Şi ar mai fi una: sunt mulţi ani, de când n-am mai văzut un Revelion la televizor. Ştii, doar, că eu sunt amator de poante, de… iar nevastă-mea, de muzică.
– Auzi!, a întrerupt el tăcerea, după ce s-a gândit niţel. Dacă voi nu mergeţi nicăieri, atunci te rog ceva… Sper să nu mă refuzi…
– Voi încerca…
– Ţi-l las şi pe Daniel al meu. Acum, e mărişor, are unsprezece luni. Şi să ştii că nu plânge şi n-o să-ţi facă greutăţi… Vom lăsa şi mâncare, şi schimburi…
– Apoi…
– Ştiam că n-ai să ne refuzi. Am fi vrut şi noi să stăm… dar mi-a venit cumnatul, de la Ploieşti, şi ne-am înscris la „Central”…
Vrând, nevrând, am acceptat. Şi-a trebuit să mai accept şi rugăminţile altor doi colegi de serviciu, plus pe cea a fratelui mai mare.
În seara de Revelion, o cameră s-a umplut cu cinci locatari mici.
– Măi, să fie!, meditam eu, cu voce tare. Când or începe ăştia!…
– Ce să înceapă?!, se răsti cumnata. Cezar al meu e extraordinar de cuminte!
– Şi Ovidiu e la fel!, m-a asigurat Sechelăreasa.
– Nu mai vorbesc de Cătălin!, completă, mândră, Păsculeasca.
Camera celor mici, a lui Daniel, Ovidiu, Cătălin, Cezar şi Claudia (fetiţa mea), arăta ca o magazie de haine şi de alimente, în care se găseau şi paturi.
Revelionul a debutat frumos. Copii corespundeau întocmai recomandărilor făcute. Dar, mai târziu, prin timpul urăturii –mi se pare, sfânta lor încăpere s-a transformat într-un infern.
Vizionarea programului tv mi-a fost întreruptă de Cătălin, care şi-a început recitalul printr-un sughiţ îndelungat. Câteva minute mai târziu, au început, odată, Dem Rădulescu, la televizor, şi Daniel, în pătucul lui. Dar nu aceeaşi schiţă satirică.
L-am luat pe-al doilea în braţe şi am venit, în sufragerie, la televizor, cu gândul să-l urmăresc pe primul. Dar n-am avut noroc. A trebuit să arunc sarmalele de pe aragaz, pentru că începuseră să se închidă la culoare.
– Nevastă, unde eşti?, am strigat eu.
Nu mi-a răspuns nimeni, în schimb aşa, prin fum, am auzit un „nani, nani, puiul mamei!”.
ÎI legăna pe Cătălin.
Pe la orele 24, în loc să manevrez cupa de şampanie, manevram sticla cu laptele încălzit pentru Ovidiu. Când pendula a bătut orele 2, aveam, în braţe, pe Claudia, trezită de plânsul celorlalţi, legănam, cu picioarele, pe Daniel, în timp ce nevastă-mea, într-un ritm antrenant de rock, schimba scutecele lui Cezar, roşcatul.
După o jumătate de oră, când mă aflam în bucătărie, a sunat telefonul.
– Mulţi ani, Costică!, l-am auzit pe Dafinoiu, cel mai bun coleg al meu ( şi el făcea Revelionul acasă).
– Mulţumesc! La fel!
– Ce dorinţă ţi-ai pus pentru anul ăsta, Costică?, mă întrebă el, râzând.
Buna lui dispoziţie mă enerva. Iar întrebarea mirosea a…
– Mă scuzi, Dafinoiule!, am căutat eu să pun punct convorbirii.
– Ce, bă, arde ceva!, s-a supărat el.
– Arde şi se afumă!…
Am trântit receptorul în furcă şi am fugit în bucătărie, unde, într-adevăr, ardea laptele cu griş, pentru Daniel.
Pe la orele 3, simţeam că pierdem bătălia cu ăia mici, aşa că, prin telefon, am cerut ajutorul soacră-mi. A lăsat săraca totul baltă şi a venit, cât a putut de repede.
Între timp, eu am fixat sarcini fixe şi precise, pentru fiecare: soacra – spălatul schimburilor (scutece, cămăşuţe, pantaloni, bonetele etc., etc.), nevastă-mea –încălzitul laptelui, ceaiului, schimbatul celor murdăriţi, iar eu, necalificat în astfel de treburi, cu legănatul şi adormitul lor.
Spre dimineaţă, dansam, în ritm de periniţă, cu Ovidiu în braţe, prin casă, în timp ce Daniel mi-a sacrificat, ilegal, cel nai drăguţ bibelou, pe care-l aveam în casă. Un bibelou chinezesc, care reprezenta doi miei, care sug (mai bine zis, sugeau) la o oaie. Cum a ajuns la el, cum l-a dat jos de pe recamier, nici acum nu-mi pot explica!
– Nu i-o fi plăcut tematica!, avea să râdă Pandele, mai târziu.
Dimineaţa, s-au liniştit şi au adormit, care-încotro, atât cei mici, cât şi cei mari. Singurul care a rezistat „taifunului” am fost eu, care mă uitam, din cinci, în cinci minute, la ceas, aşteptând să vină părinţii, să-şi ia odraslele acasă, să mă pot culca, în linişte şi pace.
Şi, în sfârşit, pe la orele şase, au apărut petrecăreţii! Radiau a fum de ţigară, a băutură şi a voie bună, iar eu nici măcar o cafeluţă n-am reuşit să beau! Ochii mi se lipeau, fără voie, iar mâinile-mi tremurau nervoase.
– Vai, ce frumos doarme!, a exclamat cumnată-mea, când a intrat la ei. Ia, uitaţi-vă ce frumos dorm! Mi-e milă să-l iau pe Cezar… Nu cumva să se trezească!…
– Ce drăguţi sunt!, gânguri şi Sachelăreasa, care a venit mai târziu.
– Acuma, cred şi eu că sunt drăguţi!…
Mai mult n-am putut spune, pe moment. Între timp, s-a trezit şi a apărut lângă noi şi soacră-mea.
– Matale, începu Păsculeasca, ai venit să faci Revelionul cu ginerele, cu copiii?… Foarte frumos!
– Eee… nu veneam, dacă nu mă chemau ei…
– Foarte frumos că te-au chemat!, continuă Păsculeasca.
– Şi nu mă chemau, dacă nu plângeau ăştia mici…
– Nu se poate!, exclamă tot Păsculeasca. Cătălin al meu plânge foarte rar. Câteodată, eu îl gâdil, îl… ca să-l mai fac să plângă, să-şi întărească plămânii…
– Nici al meu nu plânge!, continuă şi Sachelăreasa. Doar dacă o fi plâns Claudia şi l-o fi speriat.
– Nici Claudia nu plânge!, izbucnii eu.
– Cum nu plânge!? Se aude, câteodată, chiar şi din bulevard!, spuse, cu răutate, Păsculeasca.
Şi-au luat copiii şi au plecat, supărate.
– Auzi, îi plânge fata şi el dă vina pe-al nostru!
Aşa am petrecut eu, de Revelion, dar la anul…
