Proză umoristică: Angelica
Constantin Horbovanu
*
Acum vreo cincisprezece ani, într-una din zile, uşa biroului nostru s-a deschis şi, în încăpere, a intrat directorul, împreună cu o tânără foarte drăguţă, îmbrăcată cu gust.
– Bună ziua, tovarăşi!, ne-a salutat el. V-o prezint pe tovarăşa Angelica!…
După ce a dat mâna cu noi, Angelica şi-a pironit ochii în duşumea, prilej, pentru noi, de a o examina cu luare aminte: avea nişte ochi, să-i sorbi, nu altceva! Obrăjorii, doi trandafiri, a căror roşeaţă atinsese şi limitele posterioare ale buzelor. Trupul, o trestie, alintată de vânt. Ce mai, în unanimitate, prin ghionturi şi zâmbete, am votat concluzia finală: e frumoasă foc!
– Tovarăşe Costică, mi-a întrerupt directorii iluziile, plecate undeva, pe derdeluş, cu săniuţa. Tovarăşe Costică, arată-i dumneata celelalte birouri şi magazia de ustensile!
M-am executat eu plăcere (oricare ar fi făcut la fel). Câtă risipă de politeţe am făcut, în acea zi, până la orele 15,30, când i-am urmărit ultimii paşi, umbriţi de pletele-i argintii, dispărând după blocul vecin unităţii!
A doua zi, am început să comentăm între noi.
Gicu a fost de părere că Angelica e prea gingaşă, pentru munca de îngrijitoare, Ionel l-a completat, zicând că unei făpturi atât de fine îi va fi cu neputinţă să bată covoarele, iar Radu ne-a atras atenţia asupra mâinilor ei, de adevărată pianistă! Ce mai, era clar că noua noastră angajată nu era făcută pentru mătură şi pentru cârpe de praf! Concluzia? Noi, bărbaţii, trebuie să fim cavaleri şi s-o ajutăm la muncă!
*
Ce repede au trecut anii! Gicu s-a pensionat, Ionel, la fel, Radu s-a transferat la Timişoara. Ăştia tineri nu vor s-o ajute deloc. Am rămas numai eu. Şi uite că m-a apucat noaptea. Se cunoaşte că am îmbătrânit: înainte, până termina Angelica de băut cafeaua, eu eram gata cu curăţenia! Deh, eram şi eu mai tânăr!…