*
În spatele fiecărui eveniment cultural adevărat al Sucevei se află, de fiecare dată, câţiva slujitori anonimi, care, vorba fotbaliştilor doar “îşi fac treaba”, în schimbul unor lefuri de mizerie şi stresaţi la nesfârşit de schimbările de administraţii politice, care se grăbesc să pună gabja pe cultură, înlocuind şefii (lefurile şefilor sunt mari, iar clientelele de partid vor acele lefuri). Pe noi nu ne întreabă nimeni, niciodată, dacă tolomacul pe care mi-l va pune şef cutare sau cutare arendaş politruc al judeţului are sau nu datele necesare de a intra în nişte echipe de slujitori devotaţi ai creaţiei. Doar că ne trezim, peste noapte, cu câte un rebut social, uns în palatul lui Des Loges să ne lumineze cu imbecilitatea lui înnăscută. Iar noi, cei care slujim cultura, plecăm capetele, uitând, mereu şi mereu, de Bolintineanu: “Cei ce poartă jugul şi-a trăi mai vor / merită să-l poarte, spre ruşinea lor”.
*
Mi-am amintit de Bolintineanu, privind fotografia cu tânărul meu coleg Lucian Căluşeriu, filmând evenimentul pentru a-l posta pe net. În fundal, fotografiază cu tableta managerul Viorel Varvaroi, cel care are mari merite în concretizarea evenimentului Roman Istrati, dar care pare copleşit de tristeţe. E clar, deja e pe cale să-şi piardă capul, ceea ce înseamnă că întâlnirea de marţi, cu conducerea Consiliului Judeţean, nu a fost decât o caraghioasă prefăcătorie. Dar nu mă priveşte.
*
Nu am avut când să-i pozez pe colegii mei de slujit ceea ce merită slujit. Corina Scîntei era, după zid, la împărţit cărţile, iar Dănuţ Lungu, la mixer, atent la fiecare foşnet, pentru că făcea sunetul pentru doi mari cantautori, Mihaela Popescu şi Cornel Angelescu. Tiberiu Cosovan bântuia printre oameni, ca să poată reda, în presă, cât mai bine evenimentul. Doar cu Victor T. Rusu, poet şi artist fotograf, am dat nas în nas adesea, şi l-am putut poza. La fel şi pe prietenul Gheorghe Senciuc, responsabilul cu scenografia, care-mi stă mereu în preajmă, pentru eventualitatea că mai este ceva de îndreptat. Iar cu Ghiţă nu e cazul.
*
Întotdeauna, de colegii mei întru slujirea culturii uit sau îi menţionez la urmă (doar şi acest material, pe care îl postez primul, va fi încheierea cronicii evenimentului Roman Istrati). Săptămâna viitoare, mai mult ca sigur, o să ni se înşurubeze, inclusiv în creiere, un ştăbuleţ politruc de duzină, care va veni să ne copleşească pe toţi cu suficienţa lui de om al lui Flutur. Asta e. Pe noi nu ne întreabă nimeni, niciodată, nimic. Pe noi doar se pune biciul. Tare mă tem că va trebui să-mi arăt colţii şi să mor cu o muşcătură din viitorul tăntălău, pe care mi-l va pune Flutur şef. Eventual şi cu o înghiţitură din Flutur.
*
*
