Proze bucovinene: Vremuri de bejenie

Ion Grămadă
Eroul Bucovinei

Cele dintâi ciocniri între Muscali şi Austrieci se dădură la hotarul de miază-noapte al Bucovinei, cam pe la Noua-Suliţă şi pe la Gogolina. Erau mici hărţuieli între patrulele de graniţă, în jurul unui dâmb, numit „Movilele“, dar pentru Cernăuţeni, care zi de zi aşteptau cu înfrigurare năvala Muscalilor, ele erau adevărate lupte, pe care le comentau cu aprindere pe străzi, prin cafenele, prin redacţiile ziarelor.

*

Din pricina fricii ce-i stăpânea pe toţi, cea mai mică întâmplare lua proporţii uriaşe în mintea bieţilor orăşeni, care se agitau ca biciuiţi de furtună. La hotare nu era deloc oaste, doar câţiva glotaşi de prin satele de la marginea ţării, încolo nimic; la Muscali, asemenea.

*

În sfârşit, se dăduse poruncă unor companii din Regimentul 22 de „Landwehr“ să treacă graniţa în Basarabia şi să scotocească ţinuturile din judeţul Hotinului. Erau toţi Români cătanele trimise. În Basarabia, trecură printre lanuri de secară şi de grâu, tot prin sate moldoveneşti părăsite şi pustii.

*

Numai câinii rămăseseră să urle a jale şi a pustiu pe cele prispe părăsite.

Locuitorii fugiseră care-încotro.

*

Au trecut şi dincolo de satele Mămăliga şi Larga. Într-un sat, casele erau părăsite, pustii. Uşile închise şi, la fiecare casă, câte o sapă sau câte o mătură răzimată de uşă, semn că stăpânul nu-i acasă.

*

Străbătură satul Mămăliga şi, la marginea lui, într-o râpă, ce să le vadă ochii: bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, claie peste grămadă. Se ascunseseră de groaza războiului.

*

– Da‘ voi ce faceţi pe aici?

– Ce să facem? Ia te miri ce şi mai nimic! Am fugit, dă! Să nu ne omorâţi! Că ne-au spus că voi prădaţi şi omorâţi…

– Îrrra! Hai înapoi, bre, că doar noi nu ne batem decât cu ostaşii! Nu vă fie frică!…

– Da, dacă ziceţi Dumneavoastră… noi ce ştim!?…

*

Şi, încetişor, la început mai cu neîncredere, se întoarseră în sat cu copii, cu muieri şi cu ce bruma putuseră lua în grabă.

*

În Larga, acelaşi lucru: nici un suflet de om nu rămăsese în sat. Fugiseră toţi, numai la o casă, o bătrână, neputând fugi, se aşezase pe prispă, afară şi torcea, aşteptându-şi resemnată soarta.

*

– Bună ziua, mătuşă!, zise ofiţerul, de fel profesor român din Rădăuţi.

– Mulţămesc, Domnitale, dragul mătuşii!

– Ceva Muscali sunt pe aici?

– Nu, încă n-au dat prin satul nostru.

– Dar norodul unde-i?

– S-a tot dus, ca să n-aibă sminteală…

*

Şi bătrâna rămase foarte mirată de „Nemţii“ care vorbeau moldoveneşte şi se purtau cu atâta omenie. Şi, cum feciorii noştri erau foarte fripţi de sete, căci era o zi caldă de August, scoaseră apă din fântână cu ciutura, băură cu poftă şi-şi răcoriră feţele arse de soare şi pline de praf. Apoi, aşezară puştile în piramidă şi se lăsaseră pe marginea şanţului. Ofiţerul zări, în grădiniţa bătrânei, nişte straturi cu o minune de busuioc şi măghiran verde, mare şi cu crengile stufoase.

*

– Mătuşă, ne dai voie să luăm câte o crenguţă de măghiran şi busuioc?

– Cum să nu! Poftim, poftim, luaţi cât vă trebuie, că, slavă Domnului, este el destul magheran!…

*

Şi feciorii îşi împodobiră chipiile cu verdeaţă, mulţumiră bătrânii pentru apa rece şi pentru florile de pe strat, şi o porniră la drum.

*

Spre seară, intrară în Cernăuţi, negri de praf, dar veseli şi cu măghiran de Basarabia la chipie…

*

Nopţile, însă, patrulele de Cazaci, pe cai iuţi ca vântul, străbăteau, de-a lungul, ţarinile Basarabiei şi se furişau în Bucovina, unde omorau patrulele nemţeşti, dădeau foc la conacurile boiereşti, băgând groaza în locuitori. În fiecare noapte, cerul se roşea de vâlvoarea focului ca de nişte uriaşe torţe ce te umpleau de fiori.

Erau semnele războiului.

*

Oastea de la Cernăuţi însă nu se mişca. Trenurile soseau zilnic, cu ţărani de-ai noştri trişti, amărâţi şi întunecaţi la faţă. Unii rămâneau la Cernăuţi, alţii erau trimişi în Galiţia.

*

Dar, într-o zi de lucru, li se dădu ordin la vreo două companii din Regimentul 41 ca să meargă la biserică, la Catedrală, să se roage şi să-şi grijească de suflet.

*

În altar, preotul se pregătea să-şi ia odăjdiile. În strană, doi-trei cântăreţi, încolo – doar câteva băbuţe, care se închinau cu adâncă smerenie.

*

Deodată, biserica prinse a răsuna de tropot de cizme şi cătanele începură a roi în cuprinsul lăcaşului de închinare. Erau foarte gravi, foarte tăcuţi, pătrunşi de sfinţenia locului şi a clipei ce-i aştepta: aveau să se cuminece cu Sfânta Euharistie, pregătindu-şi sufletele pentru moarte!

Ofiţerii le dădură, îndată, toată libertatea, să facă ce vor vrea.

Preotul slujea în altar, în strane murmurau cântăreţii.

*

La început, soldaţii îşi făcură, cu multă smerenie, cruce, închinându-se şi sărutând crucea şi icoana de pe tetrapod, apoi, încet, îşi scoase fiecare, de sub bluza cenuşie, câte o lumânare de ceară albă.

*

Tăceau, buzele le ţineau strânse, cu câte o brazdă adâncă şi întunecată printre sprâncene. Rând pe rând, aprinseră lumânările, luând foc de la cele din sfeşnice, apoi, călcând pe vârful picioarelor, cu mare băgare de seamă, se îndreptă fiecare, cu lumânarea în mână, spre câte o icoană ca să se roage.

*

Fiecare îşi alesese câte o icoană, câte un sfânt căruia să-şi destăinuiască sufletul. Îngenunchiaţi şi cu lumânările de ceară albă în stânga, începură să se roage încet, pe şoptite numai.

*

Prin biserică, rugăciunile lor trecuseră ca un zvon de ape îndepărtate. Preotul îşi scoborî şi el glasul, cântăreţii din strană asemenea, ca să nu-i tulbure pe cei ce-şi pregăteau sufletele pentru eterna cale fără de întoarcere…

*

Stăteam cu sufletul rănit şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, privind cu nespusă durere la aceste tinere vlăstare ce mergeau să moară în ţări străine, fără să ştie pentru ce, apărând pajurile împăratului…

*

Ei, însă, nu priveau la noi. Erau aşa de cufundaţi în simplele lor rugăciuni de ţărani nevinovaţi ca nişte miei duşi la junghiere, se simţeau aşa de aproape de Dumnezeu, cu care stăteau de vorbă în clipele acelea sfinte, încât altă lume nu mai fiinţa pentru ei.

*

Toţi erau îngenunchiaţi, băteau mătănii, lipindu-şi frunţile de lespedea rece, şi plângeau amar, cu şiroaie de lacrimi pe obraji. Printre rugăciunile lor abia şoptite, se ridicau suspine grele şi izbucniră hohote de plâns înăbuşit. Unii nu ştiau decât „Tatăl nostru“ şi „Crezul“, pe care mereu le repetau, iarăşi şi iarăşi, de la început. Îl rugau pe Dumnezeu, îi rugau şi pe sfinţii dinaintea cărora îngenunchiaseră ca să-i apere.

*

De pe lespezile de piatră, pe care le sărutau cu frenezie, de sub icoanele şi crucile afumate, se ridica spre bolta bisericii, împreună cu fumul lumânărilor de ceară, un sfâşietor murmur de suspine, de rugăciuni şoptite cu buzele tremurânde, de oftări îndurerate, de plânsete înăbuşite.

Şi de nicăieri nu venea nici o uşurare, nici un pic de mângâiere.

*

La urmă, primiră sfintele taine cu sufletul plin de atâta resemnare, dar cu ochii strălucitori încă de durerea ce-şi înfipse ghiarele în sărmanele lor inimi de ţărani neştiutori; îşi mai făcură vreo câteva cruci, luară iarăşi icoanele pe rând, bătând mătănii înaintea fiecăreia, îşi ascunseră, din nou şi cu frică parcă, lumânările de deară în bluzele lor cenuşii, şi ieşiră afară.

*

Erau parcă mai împăcaţi, mai uşuraţi la suflet; se împreunaseră cu Dumnezeu, Ziditorul lumii, Cel în veci A-tot-bun!…

*

Peste câteva zile, trebuiră să plece!

La hotare se arătaseră numeroase trupe ruseşti.

*

Din cer cădea o bură subţire, încât abia îi mai puteai distinge în lumina becurilor electrice. Erau împodobiţi cu garoafe roşii şi cu verdeaţă la chipiuri.

Lumea de pe trotuare le făcea ovaţii…

Iar neştiutorii de ei cântau la comandă:

*

– Hai cu Domnul sfântul,

Haidem peste Prut,

Să luăm pământul

Care l-am avut!…“ (Junimea literară, nr. 1-3/1923).

Proze bucovinene: Răzbunarea

Liviu Marian

Pentru paşnicii locuitori din tăcuta ulicioară a Salcâmilor, copistul Ghiţă Gheorghiu ţine locul orologiului de pe turnul primăriei, pe care nu-l poate vedea şi nici auzi cineva de pe aici, din fundul mahalalei. Când se iveşte, dimineaţa, în capătul uliţei, poţi jura, fără teamă de păcat, că e şapte şi jumătate. Mamele-gospodine de la cele câteva căsuţe de funcţionari, trezite de cu dimineaţă, cum îl zăreac pe „nenea Ghiţă“ trecând gânditor în veşnic domolu-i mers, îşi trimit copiii la şcoală şi trezesc definitiv pe bărbaţii lor din somn.

*

Şi copistul Ghiţă Gheorghiu nici nu-şi dă seama de marea binefacere ce-o aduce locuitorilor tăcutei ulicioare cu punctualitatea cu care îşi urmează, zilnic, drumul la cancelarie şi îndărăt. Nu-i, deci, lucru de mirare dacă, în unele case, nu se simte deloc lipsa orologiului sau că cel stricat, din casele altora, este veşnic îndreptat după ivirea copistului. Şi, totuşi, puţini îşi dau seama de binefacerea aceasta mare, ce le vine degeaba de un cârd lung de vreme!

*

Lucru curios, însă, că nimeni nu şi-a pus întrebarea, pe cât de naturală, pe atât de ciudată, de ce trece copistul tocmai prin uliţa Salcâmilor, când drumul drept la tribunal duce prin altă stradă, că face un mare înconjur. Iar cel ce-ar reuşi să pătrundă această taină ar vedea că binefacerea ce-o primeşte o uliţă întreagă nu vine aşa, din senin şi cu voia lui, ci este de mulţumit unei suferinţi tainice a bietului copist.

*

Ca să ajungă de-a dreptul la tribunal, copistul ar trebui să treacă pe strada în care locuieşte preşedintele tribunalului, om fără suflet, care nu o dată l-a făcut să simtă atotputernicia sa. Ştie el prea bine – îi spuseră şi nevasta, şi copiii, din chiar ziua în care luase preşedintele acea locuinţă – că deja la şapte, dimineaţa, stă cu jurnalul la geam şi urmăreşte cu privirile-i de Cerber pe toţi trecătorii, în special pe copiştii tribunalului. Şi, de-atunci, nu s-a mai văzut chipul blajin al domnului Gheorghiu trecând spre tribunal prin frumoasa Cale a Libertăţii, ci ocolind prin uliţa tăcută şi prozaică a Salcâmilor, lungind calea cu un întreg sfert de ceas!

*

Ochii! Ochii aceia mici şi răi, ce te ţintuiesc în loc şi-ţi amuţesc pe buze toate cuvintele de desluşire şi dezvinovăţire, care să te poată scoate din încurcătura în care te aduce, oricând, temutul om al legii, ochii aceia nu i-ar putea privi din stradă fără să încremenească în loc, neputând să-şi scoată pălăria de pe capul albit! Şi, de aceea, ocoleşte calea dreaptă, pavată şi curată, preferând a înghiţi, pe uliţele îndosite, praful verii, a-şi mânji şi uda ghetele în glodul toamnei şi în zăpada înaltă a iernii, în care lasă, totdeauna, primele urme.

*

– Mamă, mamă! Uite, nenea Ghiţă! Oare de ce se întoarce, astăzi, aşa de curând?

Într-adevăr, era abia ora cinci şi copistul se înapoia, deja, acasă. Din mersul grăbit, din privirea ridicată din pământ, puteai înţelege că s-a întâmplat ceva.

*

Şi-a fost destul să-l vadă, din întâmplare, o femeie pentru ca uliţa întreagă să vorbească, în acea seară, numai de el şi de întâmplarea neînţeleasă. Numai Antonescu, copist şi el la tribunal, zâmbi şiret la toate întrebările zadarnice ale soţiei sale şi ale vorbăreţei cumetre Casandra, de peste drum, de-a afla ce se întâmplase cu „nenea Ghiţă“ în acea zi.

Ce se întâmplase?…

*

Un tânăr copist aflase, nu se ştie cum, de ocolul puţin curajos al colegului său Gheorghiu şi de cauza lui şi hotărî să-i joace o festă. Puse la cale pe toţi funcţionarii departamentului în care lucra Gheorghiu să-l facă pe acesta a crede că preşedintele tribunalului a fost trecut la pensie. Totul fusese pregătit aşa de bine, rolurile fură jucate aşa de natural, încât bietul Gheorghiu, cuprins, întâi, de mirare şi îndoială, crezu, mai pe urmă, totul şi, răsuflând uşurat, parcă i s-ar fi luat un bolovan de pe inimă, se grăbi să ducă această veste îmbucurătoare chiar proaspătă nevestei sale. Din cauza aceasta porni din cancelarie – lucru nemaipomenit până în acea zi – cu o oră întreagă mai devreme ca deobicei.

*

Se-nţelege că cea dintâi hotărâre a sufletului său oropsit, după trecerea clipelor de bucurie, nu putea fi decât răzbunarea contra tiranului de preşedinte. Şi cum putea, oare, să se răzbune mai demn, decât mergând, chiar a doua zi, dimineaţă, pe Calea Libertăţii, pe dinaintea fereştii atotputernicului de ieri?

*

– O să-l privesc numai o dată, cu dispreţ, în faţă şi-o să trec uite-aşa, fără nici o frică, înainte, cu ţigarea în dinţi, ca pe lângă oricare om de rând, fără să-mi scot pălăria!

*

E şapte jumătate… opt fără un sfert… ora opt! Şi copiii din uliţa Salcâmilor stau nerăbdători pe la geamuri, aşteptând zadarnic trecerea lui „nenea Ghiţă. Unii mai neastâmpăraţi nu mai pot aştepta: ţipă şi voiesc să plece cu orice preţ la şcoală, dar mamele îi întorc de urechi de la uşă, pe motivul vajnic că „încă n-a trecut nenea Ghiţă“. În alte case, cu orologiu, mamele îşi trimit copii la şcoală, chibzuind că „nenea Ghiţă o fi întârziat azi sau e bolnav săracul“. Dar copiii îndărătnici nu se lasă înduplecaţi şi duşi de la geam, unde aşteaptă zadarnic ivirea chipului blajin al copistului.

*

E trecut de ora opt. Copistul Gheorghiu păşeşte agale, cu capul ridicat şi cu ţigarea în dinţi, pe Calea Libertăţii. Cine l-a cunoscut numai cu o zi mai înainte trebuie să se mire de schimbarea ce-a urmat în toată firea lui. Câteva arătări somnoroase, dindărătul geamurilor, îşi freacă ochii şi nu pot crede că trecătorul ţanţoş să fie chiar copistul Gheorghiu. Nu se pot dumiri ce afaceri îl silesc să treacă, în sfârşit, pe strada lor. Iar el? Nepăsător şi fericit, îşi cată de drum, ferm hotărât să îndeplinească fapta cea mare, care să-l răzbune şi să-l despăgubească pentru toate suferinţele şi umilinţele îndurate pe nedrept atât amar de vreme.

*

Cu ce voluptate de nedescris îşi zugăveşte, în toate amănuntele, turbarea neputincioasă a preşedintelui, pe care îl va privi „fix“ în ochi, fără să-l salute!…

Un pas, încă unul… şi, înaintea copistului hotărât şi inimos, răsare geamul cu chipul sever şi liniştit al preşedintelui. Încă un pas, doi… ajunge în dreptul lui, îi întâlneşte privirile de stăpân aspru şi nemilos. A fost o clipă numai. Săgeţile lor îi pătrund adânc în inimă, simte cum i se moaie picioarele de la încheieturi, în vreme ce bătăile inimii îl îneacă, privirile i se împăienjenesc… Şi-n vâjâitul urechilor uită de toată hotărârea. Preşedintele, în puterea obişnuirii cu el, rămâne tot stăpânul temut… îşi scoate, umilit, cu-un gest ridicol, pălăria… ţigarea îi alunecă din gură, iar preşedintele, pătruns, se vede, de toată păcătoşenia lui, îi răspunde, zâmbindu-i pentru întâia oară.

*

Nu-şi dă seama dacă a mai trecut, înainte, şi când. E deja pe treptele tribunalului şi cu cutează să-şi întoarcă capul, iar în spate simte parcă şi acum văpaia privirilor preşedintelui.

Uluit, cu privirile rătăcite, pune mecanic mâna pe clanţă, fără a bate discret la uşa cancelariei, ca-n alte dăţi, cu toate că ştie bine că nimeni nu poate să fi sosit înaintea lui.

*

Un hohot puternic, ieşit din piepturile colegilor săi, îl trezeşte din toropeală ca un duş puternic şi neaşteptat de apă rece.

Şi-n vreme ce aceştia îi explică, în râsete fără sfârşit, păcăleala, un gând neaşteptat, chinuitor îi fulgeră creierul, lăsându-l pradă unei frici de nedescris:

*

– Ce va zice preşedintele de îndrăzneala mea?

Dar nici nu are timp să-şi dea un răspuns lămurit la întrebarea aceasta mare, pusă de conştiinţa sa înfricată, când o altă întrebare, mai mare, mai straşnică, îi răsună ca un trăsnet năprasnic din gura unui coleg răutăcios, care, se vede, nu era mulţumit numai cu păcăleala:

*

– Dar dacă nu-l salutai, nene?… (Junimea literară, nr. 3/1907, pp. 69-70).

Proze bucovinene: Omul păţit

Em. Grigorovitza

Mult s-a mai judecat badea Nichifor de la Falcău pe la căncelariile împărăteşti pentru bucăţica de poiană şi pădure ce o avea colo, pe muntele Staro-Obcinei, dar tot degeaba. Pesemne aşa era scris la pravila stăpânirei, ca bietul ţăran să nu poată fi megieş cu moşiile mănăstirilor, pe când oamenii împărăţiei nemţeşti erau puşi să păzească moştenirea rămasă de la vechii domni ai Moldovei. Îl năcăjeau ba cu hotarul, ba cu dijma, ba cu birul nou, până ce a simţit săracul om unde era pricina şi că umblau să-i ia totul.

*

Şi bătea badea Nichifor, de vreo cincisprezece ani încoace, drumul de la Falcău la târgul Rădăuţului, încât nu era scriitoraş pe acolo care să nu-i fi făcut câte o jalbă. Şi de aşa multe hârtii date pe la căncelarii, şi de atâtea soroace ce avuse, i se subţiase punga şi i se înnegrise degetul de crucile cu cerneală mai rău ca la pisarul din sat. Iar bietul creştin nu dovedea cu judecata şi cu plata stărilor, cu care ar fi putut să lipească cărare cât era drumul de lung de la Falcău şi până în Staro-Obcina. Până ce, într-o zi, s-a îndurat unul din domnii de la târg şi i-a spus că zădarnică îi este toată strădania şi judecata, şi doar o jalbă la prea milostivul împărat îl poate mântui de strâmbătate.

*

Şi, cum s-a întâmplat, tocmai atuncea apucase să umble vestea printre oameni că are să vie împăratul în ţară şi că cine are câte o durere şi nedreptate să meargă până la oraşul Cernăuţi, că mila împărătească e mare şi împacă pe toţi, numai să poţi străbate la dânsa.

*

Ce-a făcut omul nostru?… A pus desagii pe iapa sa bătrână şi, cu jalba în sân, a plecat la drum. După o cale obositoare, de două zile, iacă-l la malul Prutului, sub zidul Cernăuţiului. Oraşul însă gemea de cătănie, încât abia a aflat casa diaconului Tarase, de loc din Falcău, unde a şi tras în gazdă.

*

Şi l-a povăţuit părintele Tarase să vie a doua zi, de cu noapte, la litie, la biserica cea mare, că are să-i găsească un locuşor, unde să poată sta ascuns până hăt, încolo, când va înconjura oştirea biserica şi va sosi, în urmă, şi împăratul, cum era, adică, hotărât de înainte ca să fie în ziua aceea.

*

A sărutat badea Nichifor părintelui mâna şi, a doua zi, după ce s-a rugat şi închinat pe la icoane, l-a băgat diaconul sub podeţul de scânduri, ce-l ridicaseră meşterii, decuseară încă, chiar la intrarea bisericii. Acest podeţ îl îmbrăcaseră acum cu covoare şi scoarţe scumpe, ca să poată sta deasupra cântăreţii şi clericii bisericii, şi nimeni nu era harnic să-l vadă sau să-l aibă în presupus pe Nichifor, cum şedea ghemuit, dedesubt, şi aştepta sosirea împăratului cu bătaia straşnică a inimii.

*

Şi iată că a pornit a împuşca din hărmăţi şi a suna din trâmbiţi, şi alaiul împărătesc, cu cei mai aleşi din norod, a intrat încet, în sobor. Pe omul nostru îl treceau sudorile de frică, dar sta molcom, căci îi dăduse diaconul grijă ca să nu se urnească până nu s-a mişca covorul din faţa lui.

*

A trecut, apoi, mai ca un ceas şi numai ce aude din nou mişcare, paşi, glasuri şi, când încep a cânta clericii deasupra capului său, iată că se bate şi marginea scoarţei de dinaintea lui. Şi îşi face ispititul Nichifor repede cruce şi năvăleşte din întunericul ascunsului la lumina zilei şi, ameţit de strălucirea feţelor din împrejurul său, neştiind care o fi împăratul, cade în genunchi, fără putere şi cu ochii orbiţi. Şi iată că un om în straie ofiţereşti, cu pene verzi pe coif şi plin de stele şi cruci pe la piept, se pleacă către el şi-l întreabă:

– Ce ai?

*

Badea Nichifor îşi vine în fire şi, băgând mâna în sân, scoate cisla sa de dăjdii, legată într-o năframă, şi, începând a desface nodurile cu degetele, isbucneşte în lacrimi şi în plâns amar. Şi a pierit zâmbetul de pe buzele tuturor, câţi priveau la desnădăjduitul ţăran, cum ducea acum năframa la gură ca să desfacă cu dinţii un afurisit de nod, ce mai rămăsese. Împăratul, însă, a stat cu răbdare, până a scos omul cisla din năframă şi jalba dintrînsa. Şi, luând hârtia din mâna lui badea Nichifor, i-a făcut dreptate după mila sa împărătească. Căci milă cum i se făcuse împăratului de badea Nichifor, când l-a văzut udând cu lacrimi jalba din năframa sa încioturată, nu i-a fost, poate, de când stăpânea el ţara noastră.

*

Oamenii, însă, care erau de pază pe lângă împăratul şi sfetnicii săi, când s-a întâmplat această ciudăţenie, l-au apucat pe omul nostru cam din scurt, că de ce n-avea jalba în mână, scoasă gata, de a făcut pe Luminăţia Sa să zăbobească atât amar de vreme cu pacostea cea de năframă! Şi badea Nichifor, cum era el, acum, cu cuşma pe ureche şi neîngrădit la gură, le-a răspuns:

*

– He, he, las’ că doar vă ştiu eu cine sunteţi! De ţineam eu beleaua cea de jalbă aşa, plăcintă sub nasul vostru, atâta rău cât se mai întâlnea ea cu mâna împăratului! Da-s om păţit şi mai bine mi-a prins, parcă, prostia mea, decât mintea dumneavoastră. (Chipuri şi graiuri din Bucovina, Bucureşti, 1905, pp. 219-227).

Proze bucovinene: Bătrânii

O proză de Ion Buhă, ilustrată de Ovidiu BOA

Parcă-i văd. Bătrâni zgribuliţi, cu sumanul pe umeri, de era iarnă sau vară, erau nedespărţiţi. La târg mergeau amândoi şi amândoi se întorceau.

*

Întreg satul ştia când venea Iordache cu baba lui din târg. Erau în stare să trezească un târg, nu un sătişor cum e Ilişeştii. Căci moşneagul era poznaş, îşi lua o trişcă cu el şi, când amorţea din cântare, se punea pe fluierat şi-i zicea de clocotea satul de doinele lui. Şi le potrivea bine, că şi baba, la o urmă, se înduioşa şi-l însoţea din gură, cu vocea ei răguşită şi tremurătoare.

*

Câteodată, veneau mână în mână şi hodorogeau cât era drumul de lung. Îţi era mai mare dragul să-i vezi pe moşnegi cum se giugiuleau şi se sărutau, parcă erau luaţi numai de trei zile.

*

Mai totdeauna erau ciocniţi. De se întâmpla s-o supere cu ceva, n-avea zile bune în casă. Căci baba era rea de mânie, era în stare să bocească trei zile, fără s-o poată molcomi cineva. Nu că era cea sfadă la mijloc, ia, aşa, o vorbă nechibzuită a moşneagului îi învenina sufletul. De aceea, moşneagul tot cu binişorul o lua şi din „băbuca mea“ n-o slăbea. Baba, slabă, se întâmpla de se-mpiedica şi cădea, şi-i venea greu să se scoale, iar Iordache o vorbă necugetată nu-i zicea, ci:

– Da‘ scoală, babă hăi, cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului, şi hai acasă, că ni-i flămândă gloata!

*

Da‘ de unde gloată! Noi, cei tineri, aşa i-am apucat: nici o codiţă de suflet pe lângă casă. Cei bătrâni povesteau să fi fost avuţi, odată, dar scârba să-i fi adus în aşa hal. Şi mama ne spunea:

– După ce li-o murit băetul, li-o plesnit bătrânilor o doagă…

*

Aşa era baba Aniţa, când se întărta: se suia pe cuptor, îşi punea o cărămidă caldă la şele şi gemea de-l scotea pe moşneag din sărite. Moşneagul, învăţat tot cu buna, îi făcea mâncărică călduţă, numai de pus înainte. Dar baba, şireată, nu se da jos, până ce moşneagul n-aducea o litră de rachiu şi-i zicea:

– Da‘ dă-te jos, babă, că ţi-am adus un lecuşor de frunte!

*

Ş-apoi să fi văzut cum începea, din nou, dragostea!

*

Eram cu casa alături. Stam mai mult la ei, decât acasă. Pentru mine era cea mai mare fericire să stau pe genunchii lelei Aniţa şi să fiu desmierdat de acei moşnegi stingheri, care trăiau numai din trecutul lor. Şi cine ştie ce greu trecut le umbrea inima, căci, de câte ori mă desmierda lelea mai cu foc, moşneagul, cu ochii muiaţi în lacrimi, îi da cătră babă:

– Ce zici, băbucă, păcat că nu-i al nostru, hî?

*

Şi baba mă giugiulea ca pe feciorul ei. Dar era şi măiastră, că cunoştea îndată cum nu-mi era bine. Atunci, grija babei nu era proastă, îmi stângea cărbuni şi mă descânta de deochi.

*

Când erau la târg, eu nu-mi aflam locul. Perindam, de sute de ori, grădina desgrădită a moşnegilor. Şi niciodată nu veneau cu mâna goală. Ş-apoi lelea îmi povestea ce-a văzut prin târg şi moşneagul punea de mămăligă.

*

Eram dus, de mult, la şcoală, în târg. De moşnegi nu mai auzeam nimic.

De multe ori, mă întorceam cu gândul în acea căşcioară goală şi senină a unchiaşilor şi mă visam pe genunchii lelei Aniţa. Îi vedeam cum mă vor întâmpina, cu lacrimi în ochi, şi baba, mai curioasă ca oricând, îmi va zice:

– Cum ţi-o mers, puiul mătuşei, tare ai mai slăbit printre străini…

*

Iar moşneagul, cu vorba lui cumpătată, îi va răspunde:

– Aşa-i cine vrea s-ajungă domn, babo!…

*

Vacanţele erau pe pragul şcolii şi tata venise după mine. Pe drum, am început a-l descoase despre trebuinţele de-acasă. Tata îmi povestea că mama a copt plăcinte şi de-abia mă aşteaptă, că fraţii mi-s sănătoşi. Şi-mi începuse a îndruga tata câte şi mai multe: că avem alt hargat şi că-i pare rău după Gavril, care s-a dus la cătane. Nici nu ştie cum va ieşi mama la capăt cu ăsta nou, până ce se va întoarce el, că ar tot şedea şi mânca numai degeaba.

*

Pe moşnegi parcă i-a fost uitat. Într-un târziu, după ce s-a hrănit tata de vorbit, l-am întrebat:

– Da’ cum îi merge, tătucă, moşului Iordache şi lelei Aniţa?

– Ei, să fii tu sănătos, măi Ţică, ei s-o petrecut, mai întâi Iordache, ş-apoi s-a dus şi baba pe urma lui…

*

Şi tata îmi povestea cu haz cum îl bocea baba pe moşneag, de râdea şi preotul: „Bobocul, trandafirul meu, mândria bătrâneţelor mele, ce-am să mă fac eu fără tine?“.

El credea că-mi face vreo bucurie şi râdea cu gust, pe când gândurile mele se îndreptau spre leagănul dulce al copilăriei“ (Junimea literară, nr. 2/1905, pp. 21-22).

Cluj Napoca, oraşul memoriei româneşti

Placa, dezvelită în memoria lui Nicolae Drăganu

*

La Cluj Napoca, memoria neamului te întâmpină la tot pasul. Clujul se dezvăluie, de altfel, mai mult prin memorie, aidoma unei cărţii vii, fremătătoare. Rar casă din Cluj care să nu ascundă pagini întregi de spiritualitate românească, redată sumar pe câte o plăcuţă comemorativă.

*

Intenţionat am început aceste amărăciuni răzleţe (eu provin din Suceava lui Lungu şi Nechifor, din Suceava care şi-a azvârlit ctitorul, pe voievodul Petru Muşat, la mama dracului), cu plăcuţa închinată memoriei universitarului Nicolae Drăganu, primar al Clujului, între anii 1933-1938. Nu prea ştiu mare lucru despre ilustrul înaintaş ardelean, dar important este că numele lui are parte de “pomenirea” zilnică, la care îndeamnă chiar şi cărţile religioase.

*

Ceva mai încolo, la intrarea într-o clădire impresionantă, văd altă placă comemorativă, cu numele unui poet relativ modest, adică mai puţin valoros decât, de pildă, Constantin Ştefuriuc al nostru, căruia pigmeii liricoizi suceveni i-au şters definitiv numele din calendarele vremelniciei:

*

Placa închinată memoriei poetului Aurel Gurghianu

*

P celălalt trotuar, întâlnesc spiritele bune, aşa cum mi le tot închipui pentru posibilul cel mai lung muzeu de sculptură în aer liber din lume, “Fuga lui Dracula”, care s-ar putea realiza, între Reuseni şi Tihuţa, pe parcursul verii viitoare:

*

Spiritele bune

*

Cu Mathias Corvin am o pricină mai veche, deşi monumentul, aflat încă în schiţă de proiect, pe la anul 1900 (schiţă reprodusă în “Iconografie transilvană”, de pe acest site), nu minte în numele lui Corvin, ci în numele generaţiilor târzii şi spuzite de ură.

*

Monumentul lui Mathias Corvin

*

Regele maghiar merită un monument grandios în Cluj, acolo unde încă i se mai păstrează casa, flancată de o arhitectură specifică vremurilor.

*

Casa lui Mathias Corvin

Biserica Catolică din megieşia casei lui Corvin Rex

*

Problema care mă deranjează la monumentul lui Corvin este cea a minciunii sfruntate, reprezentată de depunerea steagurilor armatei învinse la picioarele regelui. Iar căpeteniile maghiare aruncă, trufaş şi cu dispreţ afişat, numai steagurile moldoveneşti ale oştirii lui Ştefan cel Mare:

*

Steagurile lui Ştefan cel Mare, aruncate la picioarele lui Mathias Corvin

Alte Steaguri ale lui Stefan, călcate în picioare de minciuna “artistică”

*

Dinspre Piaţa Mathias Corvin, se deschide, cu un splendid Monument al Unirii, pietonalul clujean, care, spre deosebire de cel sucevean, nu blochează circulaţia rutieră cu cârciumile lui Boc. Şi asta pentru că Boc, spre deosebire de Lungu, nu are cârciumi.

*

Capătul pietonalului clujean

*

De-a lungul superbei străzi, întâlneşti alte şi alte monumente, inclusiv celebra lupoiacă din legenda lui Remus şi Romulus.

*

Lupoaica legendelor latine

*

În celălalt capăt al pietonalului, Teatrul Naţional, flancat de două statui, îţi fură imediat privirile. Nu trebuie să faci eforturi pentru a desluşi, fără greş, siluetele celor doi auguri ai culturii române, Mihai Eminescu şi Lucian Blaga:

*

Mihai Eminescu, în faţa Naţionalului clujean

Lucian Blaga, pe locuzl la care s-a învrednicit, adică în imediata vecinătate a lui Eminescu

*

În faţă, Avram Iancu, într-o lucrare monumentală mai puţin inspirată, domină cerul şi apără, măcar simbolic, ortodoxia românească:

*

Monumentul lui Avram Iancu

*

Catedrala Ortodoxă e frumoasă şi monumentală. Are ceva din trufia catolicismului, dar şi o suavă bunătate, care se şi intimizează, imediat ce-i deschizi uşile:

*

Catedrala Ortodoxă

*

Un alt monument, al Eroilor Unirii, veghează asupra Catedralei, dar o face dezlănţuit, cu forţă revoluţionară, înnoitoare:

*

Monumentul Eroilor Unirii

*

Într-un oraş precum Cluj Napoca, nici Ion Luca Caragiale nu poate fi ignorat. Amplasat discret, bustul lui Caragiale are, totuşi, o panoramă splendidă, o adevărată bucurie a vieţii, care se rispeşte parcă, dinspre genialul dramaturg, peste întreaga lume:

*

Bustul lui Ion Luca Caragiale

*

Ar fi multe de spus despre memoria vie, pe care o tezaurizează, cu patimă şi cu nobleţe, Cluj Napoca, dar o să mă las păgubaş. Oricum Lungu şi Nechifor nu vor pricepe o iotă din toată povestea. Şi-atunci, la ce bun?