Închinarea mănăstirii Humorului
*
Pe un frig cumplit, năruit peste primăvară cu sloată şi cu vânt tăios, îl urmez pe Victor T. Rusu pe la mănăstirile Bucovinei pentru a căuta elemente totemice ale simbolismului ancestral, care supravieţuiesc şi în cultura tradiţională, pe ouă încondeiate, pe cusături, pe ţesături şi în ciopliturile în lemn. Intenţionăm o expoziţie pentru ziua atestării documentare a Bucovinei ca regiune geografică (30 martie 1392), pentru că intenţionăm să omagiem, pentru prima dată în istoria românilor, această sărbătoare a memoriei, pe care o putem, în sfârşit, proba, cu argumente din cronicile polone şi din relatările călătorilor străini. Vom spulbera o ieftină exaltare patriotardă, dar vom îndepărta colbul uitării de pe adevăruri greu de descifrat în sărăcăciosul patrimoniu de memorie naţional (pe cronicarii poloni şi unguri din vremea lui Ştefan cel Mare i-au tradus englezii, dar nu şi românii, care îşi pot afla, în acele pagini latine, trecutul lor inconfundabil).
*
Între timp, mă simt golit de mine şi, privind atent fiecare frescă în parte, cu ochii văd doar îndepărtata Londra, acolo unde fiul meu se redescoperă. A mai umblat prin lume (la 13 ani, era cel mai tânăr concurent din lume la Olimpiada Mondială de Astronomie de la Stockholm, a fost şi prin Belgia şi prin Turcia), dar acum pare să fie un eveniment crucial pentru existenţa lui, cel al deplinei regăsiri.
*
Trei suceveni din Cluj, la Londra
*
Am mare noroc cu fotografiile pe care, din când în când, le mai postează Bianca Biank şi din care pot descifra pe chipul lui Andi o deplină împăcare cu sine. Numai că misia mea profesională mă îmbrânceşte friguros în realitatea zilei, în care călugăriţe trufaşe (su o singură splendidă excepţie, la Humor) s-au făcut arendaşe ale patrimoniului naţional românesc, în numele “Înaltului”, fără de aprobarea căruia, scrisă, pecetluită şi binecuvântată, nu prea poţi avea acces spre dumnezeire, dar şi eu, şi Victor ne-am cam obişnuit cu jihadismul ortodox, aşa că facem faţă agresiunilor duşmănoase, plătind mult ca să nu avem acces la nimic.
*
În vecinătatea jihadismului ortodox de la Voroneţ
*
Vedeţi, la temelia Voroneţului, pătratele sugerând, prin culoare, piramidele (muntele, primul altar al omenirii), pe care le putaţi descifra şi în toate ornamentaţiile populare ale tuturor naţiunilor lumii? Acolo e o adevărată istorie a religiilor, pătratul (pământul, paradisul terestru, muntele, cetatea fiind “mama tuturor zeilor”, precum Fecioara Maria, în “Ave Maria”, imn în care s-au păstrat integral atributele “Mamei Glia”, deşi Sfânta Fecioară nu este, precum în “Ave Maria”, “mama tuturor zeilor”, ci doar a Domnului Nostru, Iisus Hristos). Pătratele acestea, prin felul cum sunt desenate şi colorate, vorbesc despre începuturile omului religios, în debutul civilizaţiei totemice, atunci când limbajul monosilabic îl numea pe Dumnezeu Om (cu invocaţia Oi, iniţiatul în dumnezeire fiind Io) şi când muntele, ca templu al Soarelui, se numea Ra (iar iniţiatul, Ar – de unde şi numele Rarau şi Ararat). Iar semnul lui Dumnezeu, pe care îl regăsim, la Moldoviţa, în dreapta altarului, suprapune crucea dreaptă (Cerul) peste crucea oblică (Pământul), într-o logodnă cosmică din care s-au născut toate.
*
Semnul lui Dumnezeu, la Moldoviţa
*
Perimetrele acestor două cruci, rombul (iniţial, Soarele, apoi dubla natură a sfinţeniei, apoi inima lui Iiisus, deci Sfântul Graal) şi pătratul (lumea cunoscută, “Mama Glie”), suprapuse şi, de regulă, încadrate de un cerc, de două sau de trei, a devenit simbolul veşniciei, dar şi altar al străbunilor, dar şi sacralitate desăvârşită, fiind prezent, în aceeaşi redare, şi pe oul încondeiat dar şi în cupolele tuturor bisericilor creştine din lume.
*
Sacralitatea Desăvârşită, la Humor
Sacralitatea Desăvârşită la Moldoviţa
*
Victor fotografiază, iar acolo unde zăreşte doar rombul rămâne uşor derutat, deşi, prin vremea lui Rareş, iconarii bizantini considerau că Iisus Hristos are doar o natură cerească, pe care o zugrăveau ca atare, drept romb, “dubla natură” fiind introdusă doar la “Fecioara şi Pruncul”.
*
Natura cerească, la Moldoviţa
*
Încadrările în cercuri delimitează doar orizonturile cunoscute ale lumii date, o lume în care existau trei ceruri astrale şi două ceruri pământeşti. În pictura religioasă, apar doar cerurile astrale, locul miturilor stelare fiind luat de miturile sfinţeniei.
*
La Suceviţa, reîntâlnim mitul târziu al Româncei (din Marginea), care, timp de trei decenii, a tot adus piatră şi lemn pentru zidirea Sfintei Mănăstiri, Dumnezeu apreciindu-i sacrificiul şi contribuind la zidirea unui lăcaş până atunci imposibil. Mitul vine din secolul al XIX-lea, dar chipul cioplit în piatră al Româncei, aflat pe muchia turnului de vest, este zărit de puţină lume (dacă nu cunoşti mitul şi nu cauţi chipul, nu-l poţi zări – îl confunzi cu un capăt de grindă).
*
Românca datorită căreia există Suceviţa
*
E atât de frig încât, fără voie, mă gândesc la felul în care îndură Andi, departe de ţară, această urgie. Seara, când ajung acasă, aflu că el simte, în Londra, o căldură atât de benefică, încât clima nici că mai contează. O să încerc azi, când voi ajunge la vernisajul expoziţiei lui Ioan Bodnar, să mă încarc de aceeaşi căldură.
*
Andrei Popa şi Andi Drăguşanul, la un concert underground în Londra
