Gheorghe SCÂNTEI: O carte a rostirilor definitive

Cartea care se va lansa miercuri, 22 aprilie 2015

*

Nu mi s-a mai întâmplat să întâlnesc, în viaţa asta, un om care să adune înţelepciune şi s-o tezaurizeze, cu încrâncenare, doar în sufletul său, apoi, la vremea vremii, să apuce sămânţa cea bună din sac şi să încerce să o încredinţeze, cu migală, brazdelor proaspete, primăvăratice. Nici n-am ştiut că un om se poate mulţumi, zilnic, cu doar atât de puţin, ca să descopere, cândva, că a adunat atât de mult încât nimeni nu-l mai poate egala şi în bogăţie, şi în îndestulare.

*

Nici măcar nu mi-am putut imagina că, undeva, pe lume, nu doar în vecinătatea propriilor mele nelinişti, s-ar fi durat un altar viu al cărţilor, al rostirilor definitive, care înfruntă cu măreţie vremuirile, izbândind împotriva timpului, asupra acestei ireparabile erori a imaginaţiei omeneşti, care stabileşte trecerea şi irosirea. Pentru că omul care a săvârşit această carte, domnul Gheorghe Scântei, cu religiozitatea pasiunii sale pentru rostiri înţelepte, asta este, un altar viu al cărţilor, cu străluminări discrete, în ciudata lor fermitate, spre reperele fundamentale ale condiţiei umane.

*

Nu cred că rostul cărţilor s-a mai desluşit, vreodată, cu atâta nepământească vigoare, încât să li se închine, timp de o viaţă de om, toate dimensiunile unui suflet conştient de sine, precum cel adăpostit în domnul Gheorghe Scântei şi care, cu certitudine, merită vegheat, pentru totdeauna, între copertele unei cărţi închinată cărţilor. Pentru că înseamnă o vocaţie nu să citeşti, ci să pricepi până la a-ţi modela sufletul, până la a te întrupa spirit din spirit, ca să fii îndreptăţit să-ţi ospătezi semenii la cina cea de taină a desluşirii luminilor.

*

Şi Lev Tolstoi, dar şi bucovinenii Vasile Gherasim şi Mircea Streinul obişnuiau să spună că, în fiecare clipă, păşim pe lângă bunul Dumnezeu, dar fără să ne dăm seama de asta. Ca cititori de cărţi, ni se întâmplă şi mai des, ba mai ajungem, uneori, şi la sacrilegiul păşirii indiferente peste tot ce este dumnezeire, semn că minţile noastre, mult prea ostenite de trăirea clipei, nu mai au puterea desluşirii de divin. În cărţile omenirii, veşnicia deja a durat punte luminoasă spre lumină şi rari sunt cei care o şi văd, contururile ei vindecătoare fiind sufocate de narativul propriei existenţe, pe care ne tot străduim să o dedublăm şi, dacă se poate, să-i conferim şi un sens. Domnul Gheorghe Scântei, însă, nu s-a căutat niciodată pe sine, semn că se cunoştea bine, ci a râvnit la zestrea de divin din conştiinţele umane, pe care, generaţiei după generaţie, le-au spulberat mărşăluirile fără de ţintă şi pururi înspăimântate de beznă.

*

Tezaurizând înţelepciune, domnul Gheorghe Scântei s-a tot rupt, conştient, din bezne, întrezărind adevăratele repere existenţiale; iar zicerile tezaurizate, prin voia sorţii şi a întâmplării, şi-au ocupat locul într-o stranie naraţiune astrală, pe care o puteţi descifra, dacă vă preocupă cu adevărat, din paginile acestei cărţi, care, în ciuda aparenţelor, nu înseamnă o colecţie, ci un mod de a năzui şi, deci, de a deveni (I. D.).

La Ierusalim, în MOZNAIM, datorită lui Mena Falek

Fumând, pe Mestecăniş, lângă Anatol Viere, Vasile Tărâţeanu şi Menachem Falek

*

La Ierusalim, am un prieten. Se numeşte Menachem Falek, dar eu îi spun Mena. E poet, prozator, publicist, eseist şi traducător. E om. Un om pe care ştiu că îl cunosc dintotdeauna.

*

Mena Falek are funcţii importante în comunitatea profesională a scriitorilor hebrei (Preşedintele Asociaţiei din Ierusalim şi Vicepreşedintele Asociaţiei Scriitorilor Hebrei din Israel – cum se numeşte Uniunea Scriitorilor la ei), dar prietenia dintre noi ţine de altceva, de truda comună pentru promovarea literaturii bucovinene în Israel şi a literaturii hebraice în Bucovina. Lucrăm, împreună, şi alte cărţi, nu doar antologii sau cărţi de autor (cum a fost cazul regretatului ex-rădăuţean Dan Pagis).

*

Astăzi, Mena Falek mi-a trimis, în format electronic, revista literară MOZNAIM, întemeiată în 1926, avertizându-mă că, la pagina 34, apar două dintre cântecele mele, traduse de el în hebraică. Nu sunt primul poet bucovinean tradus şi publicat de Menachem Falek în revistele literare din Israel.

*

Revista literară MOZNAIM

*

În româneşte, cele două poeme, traduse, cu entuziasm, de prietenul meu Menachem Falek şi publicate în MOZNAIM, nu sună rău (la nivelul enunţurilor):

*

*

Cimitir pentru mituri ucise

*

Abia acum am prins să-nţeleg

câte amăgiri dau putere de viaţă,

păsările s-au prăbuşit în sângele străbunilor

şi-a rămas cerul o strânsoare de gheaţă.

*

Abia acum nu mă mai recunosc

dincolo de filele cărţii nescrise,

cartea aceea lucidă, acerbă,

cimitir pentru mituri ucise,

 *

cartea în care am trăit patrii, religii,

sacrificându-mă pentru-aceste iluzii pribege,

libertatea e lanţul pe care ţi-l pun fariseii

odată cu legea fărădelege.

 *

Dincolo de astea nu mai există nimic,

natura e o speranţă, iar Dumnezeu prea departe,

atât de departe încât o să-l aflu

aşa cum îl simt şi cum este prin moarte.

 *

Pagina 34 din MOZNAIM

*

Odată cu filele din calendare

*

Înţeleg că m-am născut într-o marţi,

că mă pot regăsi într-o temniţă grea,

într-o anume filă a calendarului

mereu sufocată de nea;

*

înţeleg că mi s-au pus orele lanţuri,

încât le mai aud huruind în neştire,

încă le mai trag deodată cu umbra

spre zarea ninsorii subţire

 *

şi mi-e frig de atâtea şi atâtea ninsori

repetat viscolite într-o temniţă zi

în care pereţii au prins să se surpe

de parcă ninsoare ar fi,

 *

altminteri n-aş trăi libertatea

ca pe o veşnică îndepărtare

şi nu s-ar mai rupe din mine ninsoarea

odată cu filele din calendare.

Acuarelele lui Radu Bercea

Tablouri deja vândute

*

În galeria de artă de la etaj a minunatei Case de Cultură din Gura Humorului, lucrările lui Radu Bercea, executate în două tehnici, deco-art şi acuarelă, sunt ca o odihnă sub culmea stelelor, desfăşurând şi imaginând universuri desăvârşite. Despre primele, am mai scris, dar acuarelele, din motive întemeiate, încă nu le văzusem. Câte un “R” mă avertizează că multe dintre lucrări au fost deja vândute şi mă bucur şi pentru Radu Bercea, dar şi pentru cei care le-au achiziţionat.

*

*

Ostenit de o gripă afurisită şi aproape transparent la faţă, Radu Bercea mă însoţeşte la fiecare tablou, de parcă ar ţine să-l salute pe fiecare în parte. Ceva părintesc se desprinde din privirile lui pentru a poposi, mângâietor, pe scăpărătoarele lumini ale simezelor, care-i poartă semnătura.

*

Aurel Alexa, ultimul lord al volanului

Aurel Alexa, “conducătorul” Centrului Cultural “Bucovina”

*

Personaj savuros, pururi zâmbitor şi pus pe glume, colegul şi prietenul meu Aurel Alexa, şofer al Centrului Cultural “Bucovina”, aşteaptă cu nerăbdare frenetică pensionarea, chestie care se va petrece în vară. M-am obişnuit, de-a lungul anilor, să-l am mereu alături, să-l zăresc, în public, urmărind atent fiecare moment al manifestărilor noastre culturale, chiar dacă la unele dintre ele mai participase, la fel de atent, în aceeaşi zi. Ne-am obişnuit să ne ducă şi să ne aducă în siguranţă, să ne binedispună cu glume, să fie parte dinamică şi implicată în viaţa spirituală pe care noi, împreună, o slujim.

*

Mari sunt meritele lui Aurel Alexa în cultura suceveană, cu mult mai mari decât ale majorităţii autor-lâcilor judeţeni şi de asta mă bate gândul ca, în vară, când “dom’ Aurel” va ieşi la pensie, să organizez, împreună cu PIM, cu Victor Rusu, cu Tibi Cosovan şi cu cine va mai dori să o facă, o manifestarea publică în onoarea lui Aurel Alexa. Pentru că autorităţile, inclusiv cele culturale, sigur nu au s-o facă.