Nu vreau să lunec spre o dezbatere despre frumuseţea nedogmatică a poeziei ancestrale, cea în care „spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii” (Kena-Upanishad, 2, p. 21) şi cu atât mai puţin despre degenerescenţa ei în religii, odată cu abandonarea limbajului iluminării, în favoarea şi favorul vanei literaturi a dogmelor.
deasupra noastră grauri, grauri
bat calendarele în cuie,
iar anotimpul dovedeşte
că s-ar putea trăi frumos
sorbind din naltele potire
secunda asta care nu e,
căci iarăşi existăm, prieteni,
a doua zi după Christos
În istoriografia europeană, în care includ şi cronicile, valahii şi jus Valachicum au stârnit un interes asemănător, dacă nu chiar similar celui faţă de tot ceea ce este exotic.
„Deci românii („Wolosza”) sunt o națiune numeroasă, curajoasă și perfidă, dar când au fost numiți valahi („Wolechami”), ei nu știau. O convenţie comună, dar care nu este susținută de nici o veche mărturie, susți-ne că ei au dobândit acest nume de la un anume Flakus („Flakusa”), un fel de guvernator sau de domn al lor, și că au fost numiți mai întâi Flacchins („Flakczynami”) și apoi numele vlasi („Ulaszami”) și voloci („Wolochami”), denaturat de păgânii de la hotar”.
Dacă vreţi să răsfoiţi / descărcaţi această carte, faceţi click pe copertă.
Nu aş fi crezut că simplele creionări, făcute de-a lungul vremii, pot adăposti atâta istorie vie.