Bucovina Rock Castle: Muzică, nu satanism!

*

Pentru că unii dintre tineri, iubitori ai metalului extrem, încă ne mai înţeapă cu răutăţi nemeritate despre “îngenunchierea” festivalului Bucovina Rock Castle de către popime, mă simt dator să le precizez cu blândeţe, pentru că sunt tineri, că eu nu mi-am propus niciodată să fiu satanist, iar festivalul cu atât mai puţin, pentru că satana nu există, fiind o născocire bisericească, prin care a fost stigmatizat cultul strămoşilor neamurilor europene, apoi transformat într-o afacere prosperă cu spaime, în secolul X, de către un călugăr bulgar fără scrupule, Bogumil. Am în casă muzică metal, inclusiv albumul “Viaţa de apoi” al trupei Black Sabbath, plăcându-mi muzica, deci dezlănţuirea dură de armonii, şi nicidecum “celebrarea întunericului”. Dar am şi Vivaldi, şi Beethoven, şi Elvis, şi Dvorak, şi albumul de ghitară clasică al lui Miloslav Matousek, şi Mozart, şi Rimski-Korsakov, şi Ceaikovski, şi concertele de orgă bisericească ale lui Istvan David, şi tot ce-a mai cerut sufletul meu, de-a lungul timpului, pentru tămăduire.

*

Tocmai de aceea, în vara trecută, când eu şi fiul meu rezistam singuri şi însinguraţi asaltului unor talibani ai sutanelor (nu toţi preoţii sunt asemeni celor doi carierişti), cu mărturisirea cinstită că noi promovăm muzică, nu satanism, nu ne foloseam de o şmecherie ieftină, mai ales că ritualul sacrificării Capricornului, pe care l-au pus în scenă, pentru un videoclip, suedezii înseamnă o tradiţie primordială pe care o avem şi noi, românii, dar mult mai figurativă, uneori chiar şi metaforică. O trupă de metal extrem am vrut să aducem şi în acest an, dar, înmulţindu-se prostimea (Tolstoi spunea că toată lumea crede: unii cred că cred, alţii cred că nu cred), metaliştii cer sume de peste 20.000 de euro, ceea ce noi nu ne putem în veci permite. Oricum, Planet of Zeus din Grecia, White Walls din Constanţa şi Dhirty Shirt din Baia Mare înseamnă trupe de metal cu mult mai bune decât altele cu faimă de pe aiurea.

*

Pe tinerii care vor “satanism”, nu-i îndemn spre biserică, ci spre lectură. La Bucovina Rock Castle, ca şi anul trecut, noi nu aducem satanism, ci muzică. Folosim diversitatea genurilor rock doar pentru a le oferi prietenilor noştri tineri ocazia de a alege tămăduirile de care au nevoie sufletele lor. În fond, muzica este divină, pururi în rezonanţă cu cosmicitatea.

*

Apropo, “sataniştilor”: ştiţi că semnul acela cu două degete, sugerând “încornoratul”, este, de fapt, simbolul lui Cernunos (constelaţia Capricornului), adică al lui… Dumnezeu-Timpul? Dacă nu ştiţi, urmaţi-mi sfatul şi îndreptaţi-vă spre biblioteci şi spre muzică muzică, nu spre băsmuiri popeşti, care vă şterg creieraşele.

*

Amintiri despre Bucovina Rock Castle (II)

(click pe fotografie, dacă doriţi să reascultaţi)

*

“Alternativ Quartet”, trupa unor tineri muzicieni din Bistriţa, care, după câteva superbe albume, s-a desfiinţat, componenţii ei preferând, pe bună dreptate, studiile temeinice în străinătate, mă impresionase, încă de la prima ediţie, aproape la fel de mult ca Petra Akker, în ciuda aparentului exces de instrumental. Începând cu a doua ediţie, spectacolele scenice din fiecare noapte conturau personalitatea Festivalului “Bucovina Rock Castle”, stârnind interesul nu doar al tuturor site-urilor de rock din ţară, ci şi pe cel al televiziunilor naţionale, care, începând cu a doua ediţie, îşi făcuseră obiceiul să transmită în direct, la ora de maximă audienţă a ştirilor, câte un scurt reportaj din şanţul Cetăţii din Suceava. Sesizaseră, de fapt, că aici se întâmplă ceva şi încurajau înfiriparea şi devenirea evenimentului. Încet, încet, eu şi Emil Ursu ne transformam, aparent, în doi burghezi rotofei ai rockului, bine înşurubaţi în scaunele din culise, care se îngropau singure în pământul încărcat de istorie, deşi nu eram decât “rezolvatorii” de probleme urgente, care încă se iveau tot timpul. Începuse să ne placă ce facem, pentru că Mihnea Blidariu (Luna Amară), Andi Drăguşanul (Toy Machines) şi Lucian Francisc Csibi (Relative), vizionând şi alegând din 100-200 de filmuleţe video, deja construiau structuri artistice unitare în diversitatea lor, determinându-ne să decidem internaţionalizarea prestaţiilor artistice. Iar la ediţia a treia, din august 2013, deja ne încântau primele trupe din străinătate.

*

(clik, dacă doriţi să reascultaţi)

*

Deşi nu era treaba mea, obişnuiam, încă de pe atunci, să ascult şi eu toate piesele propuse în concurs, iar Andi şi Mihnea se amuzau pe seama mea, datorită simpastiei pentru hard-core, care mă făcuse să susţin că o trupă din Ucraina, JINJER, va fi marea revelaţie a primelor trei ediţii Bucovina Rock Castle. Pariasem şi pe bulgarii de la LAST HOPE, drept a doua opţiune (şi nu m-am înşelat nici asupra lor). Nici măcar Dodo Popovici nu-mi împărtăşea, pe deplin, prorocirea, pe care o menţionase în prezentare, uşor ironic, dar Tatiana şi instrumentiştii ei, valorificând pe deplin spiritul tumultos al muzicalităţii slave, pe fundalul vălurit al rockului modern, mi-au dat câştig de cauză. Drept pentru care mi-au devenit copii de suflet, de care m-am îngrijit, ediţie de ediţie, ca un părinte.

*

(clik, dacă doriţi să reascultaţi)

*

Aveam, în festival, trupe româneşti şi străine minunate. În materie de rock, România evoluează în Liga Campionilor. Din Macedonia venise SUPERHIKS, iar din Ungaria, SUBSCRIBE, cu un solist dinamic, inventiv şi plin de farmec. Încercasem formula cu patru nopţi de spectacole, dar era prea mult pentru public (nu şi pentru noi), aşa că, în cele din urmă, aveam să rămânem la doar trei nopţi, în formulele joi-sâmbătă şi vineri-duminică, din dorinţa de a ţine cont de majoritate în opţiunea publicului. În vreme ce notez aceste amintiri răzleţe, ascult muzica trupei cu fotografie (legătură directă) mai sus. Nu văd şi filmul, ci îl vizualizez şi mă cuprinde o nostalgie uşor amuzată în faţa elementelor coregrafice ale trupei, elemente care vin, inclusiv ca statură scenică, din dansurile străvechi ale balcanicilor.

*

(click pe fotografie, dacă doriţi să reascultaţi)

*

Din 2013, Bucovina Rock Castle este ceea ce ne-am dorit să fie, iar din 2017, va fi ceea ce am visat să ajungă. După fiecare ediţie de festival, ne adunăm toţi cei implicaţi (Emil Ursu, Mihnea, Andi, Lucy, Dodo) şi analizăm minusurile şi plusurile, iar imediat după aceea se trece la structurarea următoarei ediţii. Emil Ursu a propus să venim, la fiecare ediţie, cu câte un element legendar al rockului (trupă, artist), ceea ce părea imposibil, în limitele pururi sărăcăciosului nostru buget şi ale rigidităţii legislaţiei româneşti şi, mai ales, a birocraţiei. Între timp, în Suceava, dar şi în toate judeţele Moldovei, crescuse, odată cu festivalul, un public tănâr căruia i s-a dus vestea. Dar ni s-au alăturat şi clujenii, şi maramureşenii, şi sibienii, şi bistriţenii, ba chiar şi o mulţime de români de prin diaspora, ei, publicul tânăr, fiind cei care au dat personalitatea definitivă a Festivalului “Bucovina Rock Castle”.

Amintiri despre Bucovina Rock Castle (I)

(click pe fotografie, dacă vreţi să vă reamintiţi; procedaţi la fel şi cu fotografiile care vor urma)

*

Povestea aceasta frumoasă, care poziţionează nemeritat, până acum, Suceava pe harta culturală a Europei şi nu numai, a început în mandatul trecut al preşedintelui Gheorghe Flutur şi cu sprijinul domniei sale, dar mărturii nu am decât de la ediţia a III-a, încoace, când colegul Dănuţ Lungu a filmat, la rugămintea mea, trupă cu trupă. Media suceveană ne-a fost, întotdeauna, în general ostilă, iar dacă nu ar fi existat site-urile de rock din ţară şi televiziunile naţionale, probabil că îndrăzneala noastră de a visa un altceva pentru tinerii suceveni s-ar fi spulberat în cele patru vânturi. Mai ales că, în august 2010, când am improvizat prima ediţie Bucovina Rock Castle, nu ştiam nimic despre responsabilităţile unui astfel de festival, iar la primul “pogo”, înspăimântaţi de riscul unui accident tragic, eu şi Emil Ursu am acoperit cu trupurile noastre cuiele de la stâlpii scenei, ca nu cumva vreun tânăr să cadă peste ele. Între timp, sesizaţi de Emil, care a avut întotdeauna o relaţie excelentă cu Jandarmeria, jandarmii au adus garduri de protecţie, pe care le-au montat în faţa scenei, în timpul primului concert. Printr-o inspiraţie… neinspirată, invitasem şi o trupă suceveană veche, formată din instrumentişti excelenţi, dar care se doreau atât de filosofi şi de simfonici, încât, după o jumătate de oră, auzurile nu au mai rezistat tortururii sonore, iar cei 2-300 de suceveni, care veniseră, doar din curiozitate, să vadă ce se întâmplă, au prins să plece în grupuri mari şi compacte. Norocul şi salvarea a venit de la Laura Mihăilă şi trupa “Astero”, din Bucureşti, care, urcând imediat pe scenă, au izbutit să readucă publicul şi să-l comaseze în vecinătatea cântecului care vibrează.

*

(click pe fotografie, dacă vreţi să vă reamintiţi; procedaţi la fel şi cu fotografiile care vor urma)

*

Apelasem, încă din start, la Dodo Popovici, ca prezentator, deşi ştiam că, la festivalurile din lume, nu se mai practică prezentarea, dar cunoşteam publicul sucevean, întotdeauna, cu excepţia tinerilor, nedocumentat şi, în plus, doream să acopăr timpii morţi ai schimbării instrumentelor. Scena din 2010, vai de ea! Lumini albe, destul de slabe, dar o sonorizare bună, făcută de Cristi Rangu. Aveam trupe bune în festival (Luna Amară, Kum, trupa de atunci a extraordinarei Petra Akker, Relative, Matt etc.), dar, în prima seară de festival nu s-au adunat mai mult de 300 de tineri în şanţul Cetăţii. Din fericire, savanţii jurnalişti suceveni, confundând “pogo” cu o încăierare, au lansat ştirea unei bătăi între organizatori şi trupe, ştire care a prins numai la DDD (televiziunea “Dan Diaconescu în Direct”), iar “bătaia generală” (geniile lui Diaconescu au introdus şi publicul în inventata încăierare) fiind “dezbătută” toată noaptea, iar o parte dintre sucevenii curioşi au venit imediat la Cetate, ca să vadă, de pe platou, cum se “bat rockerii”. Dând doar de pace, de tinereţe şi de o o muzică frumoasă, vreo 200 dintre ei au coborât în şanţ, îndreptându-se stângaci spre vecinătăţile scenei, iar alţi vreo două-trei sute au rămas pe platou, şi acolo în vezi, anual, la pleaşcă. Doar plătesc impozite, iar din banii lor se fac şi laserul de la Măgurele, şi toate cele care se mai fac prin România, ba şi Bucovina Rock Castle. Oricum, era bine, iar în a doua seară s-au fost adunat, numai în şanţ, vreo 900 de oameni. Convenisem cu preşedintele Flutur că, dacă nu vom avea, în primul an, minimum 500 de spectatori pe seară, nu mai ţin următoarea ediţie. Media a fost, însă, de peste 700, iar în culise am discutat îndelung cu Mihnea şi cu Andi, beneficiind de un curs gratuit de specializare în festivaluri rock. Am o memorie bună, o minte pururi neastâmpărată şi învăţ repede, dar, pentru mai multă siguranţă, am hotărât să-l cooptez şi pe Mihnea Blidariu în echipa de organizare artistică a festivalului, eu urmând să rămân, împreună cu Emil Ursu,  doar tehnicul care asigură condiţii.  Un fleac. Te iei de guler, anual, cu unele autorităţi şi te doare în cot, pentru că ai un vis de împlinit, de ostilitatea mediei locale. Nu şi de “Jupânu'” sau “Monitorul de Suceava”, care ne-au fost mereu şi mereu alături.

*

(click pe fotografie, dacă vreţi să vă reamintiţi; procedaţi la fel şi cu fotografiile care vor urma)

*

În ciuda tuturor, Bucovina Rock Castle a fost, încă din start, o respiraţie proaspătă, sigura de care beneficiau adolescenţii, tinerii şi o parte dintre intelectualii reali ai târgului Sucevei. Dedicasem festivalul ignoratei  zile a atestării documentare a Sucevei (18 august) şi memoriei întemeietorului târgului şi al Cetăţii (10 februarie), voievodul Petru Muşat, pe care tot noi, rockerii, l-am sărbătorit, pentru prima dată în istoria Moldovei, inclusiv printr-o ceremonie religioasă, în biserica de el întemeiată, Mirăuţii, dar cu dezamăgirea de a constata că ştabul spălătorilor de creiere, Pimen Zainea, nu i-a rostit niciodată numele, pentru că ar fi  “fost papistaş”, utilizând substitutul de memorie “voievodul”. Păcat.

*

În zilele care au urmat, m-au tot înjurat nişte netrebnici pe “făisbuc”, străduindu-se să-l rănească în suflet pe fiul meu Andi, care, la doar 20 de ani, deja întemeiase un festival de rock. Un festival frumos şi în continuă evoluţie, un festival care, la doar “şapte ani (de) acasă”, nu doar că izbuteşte să confere un prestigu cultural european Sucevei (luni, 5 iunie 2017, veţi afla, odată cu numele trupelor din apropiata ediţie, amănunte interesante şi despre prestigiu). Nu ne-a păsat. Ştiam că va veni şi ziua în care Bucovina Rock Castle va fi leit Andi.