DATINA ROMÂNILOR | Dragusanul.ro - Part 6

Simbolistica ancestrală a Fecioarei Cerești

Stele de Nora Sardaigne VIII VII î H

 

Reprezentarea simbolică a Fecioarei Cerești sau a Stăpânei Altarelor, despre care am vorbit pe larg în textul publicat ieri și intitulat „Crucea stră-străbunicului meu – Fecioara Cerească”, reprezentare compusă din triunghi cu vârful în sus (inițierea de pe munte), linia orizontală (calea echinocțială a vieții, dar, prin poziționare între esențializarea simbolurilor cerești și pământești, amplificându-și semnificațiile de „fenomen kogaionic”, deci de ansamblu ritualic al „Imanentului care urcă”, înspre conceptul „ferestrei cosmicului”, care nu este altceva decât aparent cunoscuta „logodnă cosmică”) și cercul (univers, cer, soare) desemnând, de fapt, scopul „urcării ceremoniale pe munte”, „urcare” care este consacrată, prin Nedei, drept „fenomen horal” românesc, în condițiile în care doar românii mai păstrează, dar fără urmă de inițieri, elementele Datinii primordiale, deci a „legilor” începutului spiritual al civilizației pământene. În acest simbol al Fecioarei Cerești, din care descinde simbolul crucii, prin intermediul „crucii (simbolului) lui Osiris”, iar de aici, crucea creștină, supraviețuiește o întreagă filosofie existențială, despre care am mai scris, dar, pentru a nu reformula, redau ceea ce am scris de curând drept argumentare și pentru simbolul ancestral al Fecioarei Cerești. Ca să nu fie nevoie să căutați pe site-ul meu.

 

 

„Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor”

*

Nu există definire mai inspirată a relaţionării dintre datină şi folclor decât aceasta, formulată de Lucian Blaga şi identificată, discret, dar precis, de Romulus Vulcănescu[1], în ciuda unui exces de dacism, care, ca şi la Cantemir, care numea „eres dacic” tot ceea ce nu era roman, obloneşte un ceva şi mai îndepărtat, o civilizaţie primordială vag şi târziu mărturisită, pe care numai Lucian Blaga a îndrăznit să o desluşească şi să o înţeleagă cu adevărat, din perspectiva „Imanentul care urcă”, în simetrie diametrală cu „Transcendentul care coboară”[2]. Eu numisem, cu ceva vreme în urmă, „Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor”, printr-o formulare mai brutală, folclorul drept „desprinderea vulgară din ceremonial”, deşi ruperea aceasta nu se face atât prin folclor, cât prin etnologie şi folcloristică, domenii în care timpul este tăiat cu foarfeca, pentru reconstrucţii de hârtie, pe un anume suport al vremelniciilor. Intuisem caracterul solstiţial şi echinocţial al horelor şi legătura lor cu suirile pe munte, bazându-mă pe informaţiile din „Geografia” lui Strabon[3] şi din „Istoriile” lui Herodot[4], dar şi din poezia lui Hesiod[5] şi a lui Pindar, care fac trimitere la leagănul poeziei, cântecului, dansului şi religiei iniţiale, reprezentat de Munţii Carpaţi, de „Muntele Lumii”, identificat de Mircea Eliade drept sinonim şi al „Arborelui Lumii”, pentru că „Simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[6], pentru că „în culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii”[7], iar„templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer”[8]. Şi mai intuisem că hora este un ceremonial totemic primordial al muntelui, din moment ce, în limbile slavone de prin megieşiile noastre, cuvântul „hora” (scris, uneori, „gora”) înseamnă munte; deci, în limba română, în care există şi verbe derivate din substantiv, hora nu putea însemna decât ceremonialul de pe munte, horirea. Iar cuvântul nu l-am luat, noi, românii, nici de la vechii egipteni, evrei şi greci, care aveau hore (rotiri solare, care delimitează sacralităţi spaţiale şi temporale, de tip Horus), nici de la slavi, ci de la ceremoniile totemice (horiri) din creştetul muntelui (hora), în cadrul „fenomenului kogaionic”, cum numea Romulus Vulcănescu „fenomenul horal”[9], din vremurile în care „urcările solstițiale și echinocțiale pe munți marcau simbolic ascensiunea periodică, ritmică spre cer a credincioșilor”[10]. Pentru fiecare solstiţiu sau echinocțiu exista o altfel de horire ceremonială, funcţie de omagiere, deşi, mai ales la urcările echinocţiale, horele se săvârşeau în cinstea Soarelui şi în cinstea Lunii, numită, în popor, „Cosânzeana, sora Soarelui și stăpâna zilelor”[11].

 

Ancient Thebes Symbol: „Crucea lui Osiris”

 

În cultura română, în care „megieşia Cerului”[12] are trăiri diametrale, deci şi determinanţi ceremoniali opuşi, Datinii primordiale, o adevărată „Biblie” a românilor, i se opune confiscant şi sofianic[13], Datina creştină, care confiscă şi adaptează fără explicaţii, obligându-i pe cărturari la judecăţi banale, inflamate de ieftin naţionalism, de tipul: „Hora: cuvântul amintește vechi elemente grecești din limba romanică a coloniștilor de la Dunăre (eroare: grecii au preluat „horus” de la egipteni, care, la rândul lor le-au dus, prim felahi, din Carpaţi în Egipt: „egiptenii au luat misterele de la pelasgi”[14]; „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele”[15]). Ea e jucată cu mult foc în zile de sărbătoare și Dumineca de la nămiezi până la apusul soarelui înaintea casei de adunare și petrecere a satului, cârciumă sau într-un alt loc anumit, dar mai mult numai de tineri cari-și caută încă norocul, flăcăi în albe cămăși cusute, cu flori la margenea pălăriei rotunde, și fete cu capul gol, de asemeni împodobit cu flori. Fiecare sprijină dreapta pe umărul vecinului sau vecinei, oricine poate intra în joc când vrea, și în tactul ariilor cântate din vioară de lăutari (în vechime „alăutari” – eroare: muzica instrumentală se numea, în toată Europa, ca şi acum, la nordici şi baltici, „lätar”), mai mult țigani, se învârtește hora prin ridicarea și puternica batere din picioare într-o continuă legănare înainte și înapoi. Pentru a ținea tactul și cu ritmul poesiei, conducătorul horei, care la serbările de la Curtea Domnească era un mare boier și purta toiag de argint, spune versuri scurte (eroare: practica şamanică a vremilor cărunte menţionează un bard, identic „tracului Pean”, admis în templele lui Apollo „cu ierbile şi cântecele lui vindecătoare”[16], numit „vates”[17]), care sunt improvisate și uitate sau duse mai departe, după cum par mai mult sau mai puțin bine izbutite. Așa se naște o mare parte din poesia lirică populară”[18], scria Iorga, contrazicând ceremonialul bucuriei „cosmotice”, pe care o intuise destul de corect, observând că „hora sună voios, vesel, mișcat, chiar bacantic”[19].

*

Compromiterea sacralităţii ceremoniei totemice a muntelui, în care intră toate „horele păstoreşti”, cu trimitere la Marele Păstor, nu la oierit, şi toate „horele buciumului” ale „răspunsului Pământului şi al Cerului”, cumva similar ziguratelor (temelii pământene, în cele pătrate, şi cereşti, în cele cilindrice sau conice), s-a făcut printr-o uriaşă „cercetare ştiinţifică”, făcută de cei care interpretau imanentul care urcă din perspectiva transcendentului care coboară. Cu alte cuvinte, intrarea în armonia universală a fost ignorată voit, în favoarea coborârii cerului pe pământ, prin personificări făcute difuz după modelul grecesc. Un spaţiu de sacralitate niciodată nu va fi înţeles prin platitudinea extazului în faţa unor coordonate estetice, care încântă ochiul şi auzul, dar fără a însemna cu adevărat ceva, chiar dacă sublimează poporul prin capacităţi creatoare de genul „Mormântul Eroului Necunoscut”, capacităţi inexistente, chiar dacă recunoaştem în mimeticile moşteniri folclorice „lumescul care ascende spre divinitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone”[20].

*

O astfel de falsă şi penibilă judecare a folclorului, dar pusă sub aura unui moto fistichiu al autorului şi mai fistichiului concept al „arhetipului”, Carl Gustav Jung („Oare au scăpat vreodată oamenii total de mit?… Numai puţini indivizi reuşesc să se lepede de mitologie în epoca unei anumite aroganţe intelectuale; masa nu se eliberează niciodată), vine din partea Mihaelei Lucia Piţigoi, care sintetizează, practic, incultura de până la domnia sa, susţinând că „folclorul poate fi definit drept „creaţia populară constituită într-un sistem unitar, organic şi dinamic, de superstiţii, credinţe, practici magice, de cunoştinţe empirice, mituri, legende, proverbe, cântece şi dansuri păstrate prin tradiţie în viaţa spirituală a unei unităţi etnice (grup etnic, popor, naţiune”[21]. Deci nu un dat iniţial, ca degenerează, în substanţa lui fundamentală, prin absenţa iniţierilor, înlocuite de dezarmanta regulă a lui „aşa am apucat”.

*

În contrapondere, un cărturar deplin precum Mircea Vulcănescu, descoperă „o ipoteză nouă asupra studiului spiritualității române, axată pe un fenomen polisemic și polivalent, pe tema horei. Ipoteza noastră am denumit-o atunci[22] lumescul care ascende spre divinitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone. În sprijinul ipotezei noastre, două exemple concludente: sacrificiul uman spre cer și incintele circulare. Cel sacrificat era prins de patru ostași de mâini și de picioare și azvârlit în sus, spre cer, și împiedicat în cădere să mai atingă pământul, fiind prins în lăncii”[23]. Cum v-am mai avertizat, Vulcănescu, deşi discipol al lui Blaga, nu a avut curajul de a se aventura dincolo de dacism, iar despre incintele circulare şi pătrate din munţi, care favorizau dialogul cu divinitatea (ziguratele de timp templul de la Densuş), nu avea ştiinţă – şi nici nu are nimeni încă acest necesar de luciditate, care condiţionează cunoaşterea, dar observa corect, în spiritul teoriei blagiene a Imanentului care urcă, „în legătură cu incintele circulare descoperite de arheologi, majoritatea cocoțate pe crestele munților, (că) ele au jucat același rol, de locuri sacre de contact cu divinitatea”[24], şi că „urcările solstițiale și echinocțiale pe munți marcau simbolic ascensiunea periodică, ritmică spre cer a credincioșilor”[25].

*

Care sunt locurile sacre ale ceremoniilor totemice şi cum se făceau horirile, adică ceremoniile munţilor, numiţi, iniţial Hora, precum şi astăzi în limbile slavone, vom înţelege din sărbătorile ancestrale, încă păstrate de creştinism, dar prin totală golire de conţinut şi transformare într-un „fel de întruniri cu scopuri practice, de schimburi de bunuri economice, de legături profesionale, de obiceiuri pastorale și de încuscriri [26], pe care îl numim, tradiţie, obicei, folclor.

 

*

 

„Dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh”[27], mijlocită de munte, dar condiționată de ascensiune și de intraea în armonia Cerului și a Pământului, acolo, pe creștetul munților, unde Cerul și Pământul se ating, atingerea fiind o altă semnificație a logodnei cosmice, simbolistica ancestrală grupând, întotdeauna, în fiecare simbol, o mulțime logică de semnificații. Tocmai de aceea, vechile „jocuri de eres”[28] semnificau, prin sinusoida lunară a horelor în șir, „Drumul spre Paradis”, care „este același drum spre munte, aceeași „ascensiune”, care de cele mai multe ori se face în mod simbolic”, dar „drumul spre munte înseamnă apropierea de sacru, de real, de absolut; într-un cuvânt, este o consacrare”[29], iar prin cercul solar al jocului „împrejur”, „când se țin toți de mână și joacă împrejur, cu pas potrivit după cântare, mergând dinspre dreapta spre stânga, atunci se cheamă horă”[30], joc dominat de „magia muzicală”[31], făptura umană a începuturilor vieții metafizice, beneficiind și se serviciile unui „povățuitor” sau „stareț” șamanic de tip „vates” (bard), devenea legătura dintre Cer și Pământ, „sfântul” sau „îngerul”, deci dublă natură pământească și cosmică, încrustată în simbolisticile totemice, inclusiv în cea a ouălor încondeiate, deci scrise, sub formă de romb.

*

Locul în care se atingeau Pământul și Cerul se numea Nedeea Cetate, indiferent de muntele al cărui creștet primea o astfel de consacrare, iar urcușul spre Nedeea Cetate avea să fie simbolizat de hora înșiruită, hora solară, în cerc, fiind numită, cândva, în vremea Blajinilor, și colindă, pentru că și „colindele în fond sunt imne religioase din epoca păgână, adresate Soarelui ca zeu, cântând bunătăţile lui şi lăudându-i faptele ca erou, întocmai precum se cântă şi se laudă Soarele sau Agni în imnele vedice”[32]. Nu întâmplător, pe prima carte religioasă a omenirii, oul încondeiat, hora sfințeniei (banda înșiruirii de romburi), este delimitată de două sinusoide, de „alte forme ale ritului de înălțare”[33], urcușul și coborâșul însemnând „atingerea” între emisferele Pământ-Cer, Părinți-Zei fiind aidoma, dar simetric reprezentate.

*

Dar Nedeile, care, mai târziu, odată cu coborârea Transcendentului, încă simbolizau „urcări duminicale pe munte, și-au pierdut semnificația magico-mitică de ascensiuni spre cer, pentru faptul că Munții Carpați, coloana vertebrală a Danciei antice, au dovedit în perioada feudală hotare nefirești în corpul biospiritual al poporului român. Așa se face că, din urcări pe munte pentru contact direct cu cerul și rugăciuni lipsite de intermediari învestiți cu asemenea ocupații, nedeile au devenit un fel de întruniri cu scopuri practice, de schimburi de bunuri economice, de legături profesionale, de obiceiuri pastorale și de încuscriri [34], determinând și desacralizarea horirilor, adică a ceremoniilor totemice de de munte, de pe „hora” – cum încă mai este denumit muntele în unele limbi slavone. Exista, desigur, pe fiecare „hora”, și câte un templu sau măcar câte un altar, dar „simbolismul atât de bogat al templelor (ziqqurat) nu poate fi înțeleasă decât pornind de la o „teorie cosmică”. Într-adevăr, ziqqurat-ul era zidit ca o Lume: etajele subliniau diviziunea Universului, lumea subterană, pământul, firmamentul. Ziqqurat-ul este de fapt Lumea, întrucât el simbolizează muntele Cosmic”[35]. Pentru că ar fi fost imposibil ca în munții în care există prototipul „zidirii de pe munte”, Ceahlăul, să lipsească templele, în condițiile în care „ziqqurat-ul este definit ca stâlpul Lumii, și locul unde se unește Cerul cu pământul”, „care nu este altceva decât Axa Universului, Pomul Vieții care crește în centrul Lumii”[36]. Din păcate „incintele circulare descoperite de arheologi, majoritatea cocoțate pe crestele munților, care au jucat același rol, de locuri sacre de contact cu divinitatea”[37], au fost etichetate de arheologi drept „dacice”, deși sun cu milenii anterioare dacismului, adică primei tentative de istoricizare a populațiilor din Carpați, deși „nici o divinitate dacică nu se află în inscripţiuni”[38], în acele incinte nu doar circulare (temelia și revelația Cerului), ci și pătrate (temelia și revelația Pământului), precum cel de la Densuș, precum atâtea altele, lăsate de izbeliște, pe sub rădăcinile copacilor de pe multe, multe culmi carpatice.

*

Dându-i crezare lui Mircea Eliade, cum că „Legea degradării sensului, înțelegând prin aceasta orice alterare, orice pierdere sau uitare a unei semnificații originale… lege care se verifică mai ales în folclor – unde anumite gesturi și formule orale se conservă și după ce funcția lor primordială, și înțelesul originar s-au pierdut” poate fi deslușită și că „istoria vieții mentale a omenirii, departe de a însemna o necontenită evoluție, e străbătută și de un ritm al degradării și al morții instituțiilor fundamentale”, iar „această descompunere lentă a unor sinteze mentale întru nimic inferioare sintezelor care au urmat, poate fi reconstituită în etapele ei mai importante”[39], o să încerc o deslușire a fenomenului horal, care include și ceremonia, și locul ceremonial, pornind de la mărturia lui Dimitrie Cantemir, cea mai veche, optând și pentru traducerea din 1808, care nu operează cu sinonimii, ci cu termeni încă folosiți în Moldova vremii, justificându-mi recursul pe convingerea că „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[40]:

*

„Jocurile moldovenilor au cu totul altă închipuire decât al altor noroade, căci ei nu joacă doi cu doi sau patru cu patru, ca francezii sau ca leșii, ci joacă mai multe obraze deodată, împrejur sau în rând, și altădată nu joacă bucuroși, fără numai la nunți. Când se țin toți de mână și joacă împrejur, cu pas potrivit după cântare, mergând dinspre dreapta spre stânga, atunci se cheamă horă; iar când stau în rând și se țin de mână, însă fruntea și coada slobode, se cheamă danț, cu cuvânt leșesc.

*

La nuntă sunt obișnuiți să joace, mai înainte de cununie, în ogradă sau în drum, în două rânduri, unul de bărbați și altul de femei. La amândouă rânduri pun câte un povățuitor, om bătrân și cinstit, care poartă în mâni toiag de lemn poleit și legat, la capăt, cu năframă cusută; și unul dintre dânșii trage după sineși pe cei din rândul său, dinspre dreapta spre stânga, iar celălalt, pe ceilalți, dinspre stânga spre dreapta, așa încât să stea față în față; după aceea, îndreaptă spate la spate și, apoi, se întoarce fiștecare rând cu încordare, atât de încet ca să nu se încure, încât abia se poate zări vreo mișcare și, întru amândouă rânduri își alege locul fiștecare după cinstea sa. Cucoanele și fecioarele boierilor își iau locul după starea bărbatului sau a tatălui lor; însă locul cdel dintâi este pentrn povățuitor, al doilea pentru nun și al treilea pentru mire. Asemenea și în rândul femeilori este întâi povățuitorul, apoi nuna, după dânsa mireasa, măcar de sunt și de stare mai proastă decât ceilalți. Iar la urmă se amestecă amândouă rândurile și joacă ocolul împrejur, avându-și fiștecare femeia sa din dreapta, iar holteii câte o fată de starea lor. Uneori obișnuiește hora să se întoarcă în trei părți sau în patru, sau în una, după voia și iscusința povățuitorului”[41].

*

*

[1] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987

[2] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 362

[3] Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433

[4] Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 241

[5] Hesiod, Teogonia, p. 5

[6] Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380

[7] Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177

[8] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38

[9] Vulcănescu p. 357

[10] Vulcănescu p. 358

[11] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 295

[12] Blaga apud Vulcănescu p. 363: „Exemplul „cerului megieș” convine mai ales imanentului biospiritual care urcă spre cerul care s-a înălțat în mai multe rânduri, pentru că fiecare specie umană l-a pângărit de tot atâtea ori. În concepția mitologică populară, cerul se ridică tot mai sus, iar în elanul mitic, românul în ascensiunea lui urmărește cerul la care mereu râvnește. E vorba deci de un cer care se înalță spre transcendent, nu coboară spre imanent, de nostalgia cosmotică a românului”

[13] „Sofianicul, în esența lui, se referă la un „sentiment difuz, dar fundamental al omului ortodox, că transcendentul coboară relevându-se din proprie inișiativă și că omul și spațiul acestei lumi vremelnice pot deveni vas al acelei transcendențe. Pornind de aici vom numi sofianică orice creație spirituală” – n Blaga apud Vulcănescu p. 362)

[14] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[15] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[16] Orfeu, Către Apollon, în Antologia poeziei greceşti, p. 205

[17] Rosny, Léon de, Romains d’Orients aperçu de l’ethnographie de la Roumanie, Paris, 1885, p. 127

[18] Iorga pp. 305-306

[19] Iorga p. 306

[20] Vulcănescu p. 357

[21] Piţigoi Mihaela Lucia, Sorin Dănuţ Radu, Mitul ca sursă a credinţelor populare, Piteşti, 2017, p. 178

[22] În Fenomenul horal, o lucrare de sociologie a culturii, care îi aparţine

[23] Vulcănescu p. 357

[24] Ibidem

[25] Vulcănescu p. 358

[26] Vulcănescu p. 359

[27] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221

[28] Scrisoarea Moldovei / de / Dimitrie Cantemir / Domnul ei / Editată întâi la anul mântuirii 1825, August în 19, Volumul II, Iași, 1868, pp. 256

[29] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27

[30] Cantemir p. 256

[31] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 171

[32] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894, p. 161

[33] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 141

[34] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 359

[35] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 21

[36] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, pp. 33, 34

[37] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[38] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894, p. 110

[39] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 13

[40] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30

[41] Scrisoarea Moldovei / de / Dimitrie Cantemir / Domnul ei / Editată întâi la anul mântuirii 1825, August în 19, Volumul II, Iași, 1868, pp. 255, 256


Crucea stră-străbunicului meu – Fecioara Cerească

Atent la simbolistica gravată pe crucea stră-străbunicului meu, Nicolai Gâză, mort în 1889, în care „poziţia sumeriană a zeilor” şi „sabia vikingă” constituiau elementele şoc, nu am dat prea mare atenţie formei ciudate a crucii, care seamănă mai curând cu o stelă a civilizaţiilor primordiale, decât cu o cruce creştină. Fără îndoială că, în 1889 sau până în 1889, crucile de acest fel nu însemnau excepţii – am mai văzut şi altele asemănătoare în cimitirul („cimitir” vine de la „zicerea grecească „koimeterion”, adică dormitor”[1]) Plopenilor, dar mult mai mici şi mai stilizate, cea a stră-străbunicului Nicolae, descoperită de verişorul Viorel Gîză, având peste un metru înălţime. Preocupat de simboluri, am văzut o sabie asemănătoare cu cea gravată pe cruce în blazonul familiei de şleahtici polonezi Miecz (Sabie), iar cum numele Gâză vine din polonul „giza”, eram îndreptăţit în presupunerea unor antecesori în rândurile valahilor din sudul Poloniei, ştiut fiind faptul că primii trei regi poloni, toţi Corvin, dar fără a se înrudi unul cu celălalt, erau valahi – după cum preciza Jan Dlugosz. Nu ştiu dacă m-am pripit sau nu într-o astfel de supoziţie, dar cert este că şi crucea în sine, şi cele două simboluri, trebuie căutate în cea mai adâncă vechime a civilizaţiilor europene, în miturile primordiale, care au rezistat, la noi, inclusiv în ţesături, până în timpurile recente, pierzând încărcătura mitică, pentru că „aceste credințe începură a slăbi îndată ce apărură științele pozitive. Fiecare pas înainte făcut de aceste din urmă constituie un pas înapoi pentru cele dintâi”[2], iar simbolistica şi „obiectele antice au fost păstrate din neștiință și superstiție”[3].

The sign of Tanit, chief goddess of the Phoenicians. Upper part of a votive stele with engraving of a bottle. White limestone (4th BCE), from a Tophet, the enclosed area for sacrifice, Carthago. Height 62 cm. Location: Musee du Bardo, Tunis, Tunisia.

Aparenta simbolistică a creştinismului ascunde, în realitate, mituri mult mai vechi, cum s-a întâmplat, de pildă, în vestul european, căci doar „Se știe, spre exemplu, că în mai multe biserici catolice din Franța meridională, statui de piatră neagră, de bazalt, au fost păstrate cu venerațiune, ca chipuri făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, pe când acelea erau antice statui ale zeiței egiptene Isis, ținând pe fiul ei Horus în brațe”[4]. Iar crucea stră-străbunicului meu chiar asta reprezintă: Fecioara Cerească sau Stăpâna Altarului (Templului), numită, în diverse civilizaţii, Tanat sau Tanit (feniciană, cartagineză), Ishtar sau Inanna (sumeriană), Isis, până a deveni, prin stilizare, „crucea lui Osiris” (egipteană), tot aşa cum Moş Timp avea să fie numit Cernunos (celţi), Cronos (greci), Saturn (romani), Ba’al sau Bel, care nu era altul decât Marele Păstor Enlil, numit astfel atunci când a fost „înlocuit un dumnezeu cu un altul, pe care poporul îl va onora cu libaţii”[5] (fenicieni, cartaginezi, babilonieni) sau Osiris (egipteni), deşi numele real al divinităţii supreme era cel de „Tatăl nostru”, dar populaţiile lumii „i-au dat multe nume, deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[6].

Baba stone crosses (în sumeriană, BaBa însemna moşi, în sensul de cuplu iniţial, de Adam şi Eva

Din compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”[7], una dintre cele mai vechi scrieri ale omenirii, ştim că planeta Venus şi Luna erau considerate „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor”[8], ambele astre dobândind şi statutul de preotese în Templul Soarelui, care este, dintotdeauna, muntele. În mitologia românilor, cele două „zeiţe” cereşti s-au numit „soțiile cerești” ale șamanului[9], iar „raporturile șaman – soție cerească”[10] obligă la a descifra în şaman pe Fiul Soarelui, deci al lui Ba’al sau Enlil, Osiris, Apolo etc. În fond, şamanul relua, prin ritual, logodna cosmică, mai întâi prin gravarea, pe capul simbolului Fecioarei Cereşti, a lui Ba’al, deci a Soarelui sau, mai curând, a celui iniţiat în cunoaşterea cerească, şamanul sau Marele Păstor de Suflete Enlil[11], apoi, prin esenţializări ale sugestiei, datorită cunoaşterii Timpului (solar, desigur), şi drept „cruce, trupului stricăcioasă”[12].

Stele with Tanit’s symbol in Carthage’s Tophet, including a crescent moon over the figure

Miracolul păstrării crucii boreale, anterioară cu măcar un mileniu creştinismului, în ţinuturile carpatice, până mai adineauri, se explică prin „Legea degradării sensului, înțelegând prin aceasta orice alterare, orice pierdere sau uitare a unei semnificații originale… lege care se verifică mai ales în folclor – unde anumite gesturi și formule orale se conservă și după ce funcția lor primordială, și înțelesul originar s-au pierdut”[13]. În 1889, când a murit şi a fost înmormântat stră-străbunicul meu, nimeni nu mai ştia nimic despre simbolistica reală a crucii care i-a împodobit mormântul, în ciuda faptului că se păstrase simbolul Fecioarei Cereşti şi al Zeului Soarelui (poziţia sumeriană, gravată pe capul Fecioarei), după regula lui „aşa am apucat”, deci cu înţelesul originar pierdut.

Skellig Michael, country Kerry

Am convingerea că în întreg spaţiul românesc au existat numai cruci asemănătoare, care probează o vechime şi o continuitate spirituală de peste patru milenii; numai că mai toate acele cruci au fost îngropate în morminte, odată cu o nouă înmormântare, în tentativa zadarnică a generaţiilor de a domina peste cele anterioare. O tentativă finalizată, întotdeauna, cu noi pierderi de identitate şi de sfinţenie. Pentru că sfinţenia nu se poate afla decât în aura lui Tatăl Nostru, dintotdeauna, acum şi în toţi vecii.

Tanit, the Great Goddes of Carthagina

Stele with image of Tanit

Stele de Nora Sardaigne VIII VII î H

Punic stele Tophet of Carthage

Tanat Phoenicia

Egypte Ankh Symbol Osiris

*

[1] Odobescu, Al., Opere Complete, Volumul IV – Istoria Arheologiei, Editura „Minerva”, București 1919  – apărută în 1877, p. 318

[2] Conta, Vasile, Opere filosofice / Ediție revăzută și însoțită de o introducere de Nicolae Petrescu, București, Editura „Cartea Românească”, 1922, p. 35

[3] Odobescu, Al., Opere Complete, Volumul IV – Istoria Arheologiei, Editura „Minerva”, București 1919  – apărută în 1877, p. 112

[4] Ibidem

[5] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 53

[6] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[7] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[8] Guterbock, op. cit. p. 153

[9] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87

[10] Eliade, op. cit., p. 88

[11] Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12

[12] leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16

[13] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 13


George Bariţ, 1860: Porturile româneşti (III)

Franz Jaschke: Gegend von Kolumbacz im Banat

Dacă acest gust al românului este cel adevărat sau din contra; dacă între români se află ideea frumosului dezvoltată ori nu lăsăm ca să judece esteticienii. Noi, din parte-ne, știm numai atâta, cum că ideea frumosului nici până în ziua de astăzi nu-și are definiția dată; cum că ceea ce este frumos la unul este urmat la altul; cum că în cele din urmă la alegerea frumosului decide mai totdeauna numai un tact fi, înnăscut, cu care natura nici că a înzestrat pe toți oamenii, iară nu definițiile filosofilor, și nici modele europene, la care definiția frumosului numai atunci e dată drept, când cu moda – care prea adeseori nu e decât o ticăloasă scălâmbăială, o deformare a feței și a staturii – se pot stoarce mii și milioane de la popoarele care au fost destul de oarbe și nesocotite pentru ca să-și părăsească portul național născut, oareșcum, apoi crescut, dezvoltat cu dânsele și învăscut în gustul lor.

Franz Jaschke: Ansicht der Saline Rhonaszek in der Marmaros

Dacă portul este condiționat prin înrâurința climei? Fără nici o îndoială, și aceasta într-o măsură atât de mare, încât instinctul de a te apăra de asprimea climei a făcut, adeseori, ca oamenii, în portul lor, să sacrifice frumosul. Numai așa se pot explica și la români unele porturi, mai vârtos muntene, urâte, dacă nu și în croială, nesmintit însă în materialul lor cel gros și diform, precum, de exemplu, saricele (șubele cu lâna scoasă în afară), căciulile cele mari, făcute din piei foarte lânoase și mai nimic argăsite, bundele cele lungi și grele, care însă, în miezul iernilor însoțite de geruri cumplite, de până la 20-25 de grade, în contra viforurilor furioase, secătoare de puteri și străbătătoare până la măduva oaselor sunt mai asigurătoare de sănătate și de viață decât toți medicii și toate apotecile (stațiuni balneare – n. n.) din Europa, prin urmare, în asemenea caz, gustul și moda nu au nici măcar vot consultativ, cu atât mai puțin decisiv.

Aici ar fi locul ca să vorbim ceva și de opinci, care, ca o parte a portului țărănesc, a devenit a fi, totodată, simbol al sărăciei și al înjosirii. Opanca, opinca este cuvânt slavonesc. Cu aceasta nu voim să apărăm cum că acest fel de îmbrăcăminte ar fi numai proprietatea popoarelor slavone. Aceeași încălțăminte, pe care o numim opincă, schimbată cevași în forma ei, o vei afla, sub diferite numiri, la elini, la asiatici, la romani, în țările pe unde omul nu e constrâns nici a înota prin tină și noroaie, primăvara și toamna, nici a se cufunda până în genunchi în troienele de ninsoare, iarna, din contra are a suferi cumplit de fierbințelile verii, încât mai adeseori nici pantofi nu poate suferi în picioare; iară încălțămintea cu turetci se cere în climele astâmpărate și friguroase.

John Paget și Arrin Smith, 1836: Sat valah

Acum, însă, vine întrebarea pentru ce românii, de 1700 de ani și mai bine, sub clima gerurilor noastre, nu au părăsit sandaua sau opinca. Răspunsul nu ni se pare așa greu. Mai întâi, în o parte mare a țărilor locuite de români, precum sunt Banatul și Țara românească, fiind iernile ușoare, trebuința cizmelor înalte nu se simte; al doilea, românul poartă, iarna, în opinci niște călțuni (ciorapi) groși de lână și înalți, înfășurați bine cu curele, încât frigul nu poate pătrunde așa ușor la picioare; iară al treilea, toți care au purtat și opinci, și cizme spun, în unanimitate, cum că ușurimea opincilor face ca umbletul și călătoriile să fie mult mai puțin ostenitoare decât cu cizme sau ciubote mari, înalte, prin urmare și grele. Pe lângă toate acestea însă nu ni se cuvine a uita cum că au fost și secoli ca aceia, între care potestatea legislativă din acele zile de amar și barbarie și-a luat dreptul de a regula chiar și porturile diferitelor popoare și clase de oameni spre a forma, cu atât mai ușor, caste privilegiate și apăsate. La noi, în Ardeal, vei afla urme de acestea în răposatele „Constitutiones Aprobatae”. Ci fie-ne destul despre opincă, care într-aceea sub nume de pantof, papuc, botină și botinică, țipicel și cizmuliță, s-a furișat de mult și prin palate, prin urmare nu mai poate fi rușinătoare, deși pe acolo luată peste călțunul cel subțirel de tort, adeseori ruinătoare de sănătate și anume cășunătoare de cele mai aprige dureri de măsele.

Să stăm puțintel la înrâurința potestății legislative asupra portului peste tot. Istoria ne învață cum că legislatorii cei mai bătrâni ai omenirii au regulat nu numai veșmintele respectivelor rituri religioase pentru popi și pentru zei, ci chiar și pe cele ale poporului, iară la acestea din urmă se văd adeseori dezvoltând o înaltă înțelepciune practică, prin aceea că ei mai totdeauna ținură înaintea ochilor nu numai împrejurările climatice, nu numai produsele, din care se puteau pregăti – toarce, țese ori argăsi și coase – veșminte, fără ca locuitorii să fie constrânși a cumpăra sau materialul crud, sau și veșmântul gata din alte țări și de la alte popoare, ci totodată ațintiră într-acolo ca industria sau adică iubirea de lucrare și osteneală să se propage și păstreze chiar în mijlocul familiilor, în lăuntrul locuințelor, pentru ca anume partea femeiască încă să fie ocupată necurmat. Un asemenea scop al legii este de o nemărginită însemnătate, mai vârtos în climele ferbinți și călduroase, în care oamenii, și mai vârtos femeile, au o aplecare înfricoșată spre a nu face și a nu pune mâna pe nimic; prin urmare, se cerea ca legislatorii totodată să comande o varietate în forma și în materia veșmintelor, pentru ca, adică, cu atât mai mult să ocupe familiile cu lucrul; iară pentru ca să ajungă scopul cu atât mai ușor, ei luară în ajutor chiar religia, morala și onoarea. Mie îmi vine a crede cum că portul românesc încă a stat, în decursul multor seculi sub o asemenea înrâurință binefăcătoare (George Bariț nu s-a înșelat, pentru că Marco Bandini menționa, în secolul XVI, o legislație dură, în Moldova, împotriva falsificării veșmintelor, care reprezentau și statutul social al celor care le purtau – n. n.), și care este prea de dorit ca, chiar în sânul tuturor fabricilor din lume, să se mai păstreze în seculii secolilor; ca adică lâna și bumbacul, însăși cânepa, iară cu acestea melița și pieptenii, furca și spata cu suveică, acul și andreaua nici odinioară să nu cază din mâna româncelor, și pe trupul lor, al bărbaților și al pruncilor totdeauna să se vază urmele de acea industrie și de acel lucru, pe care-l învățaseră din seminții în seminții, de la moașe de strămoașe, pe calea unei tradițiuni și a unei practici care numai în secolul de față a început a se precurma sau preface ori corci, pe la unele ținuturi; iară dacă am avea ceva de adăugat în această privință ar fi ca între familii să se restaureze o rivalitate mai mare, atât în industria domestică, cât și în alegerea mai cu gust, din toate porturile românești, a celor mai frumoase și, totodată, mai corespunzătoare cerințelor climei și – iarăși în curățenie cât se poate mai mare în toată privința, în veșminte, mâncări și locuință.

Cine voiește a ști ce însemnătate se poate pune pe portul național să studieze istoria mai multor popoare, cum și hronicele caselor domnitoare, care adică deteră tonul și direcțiunea încă și în această privință. Pe noi, aici, spațiul nu ne iartă a ne întinde mai departe / B. (Bariț, George, Porturile românești, în Călindariu pentru poporul român / cu privire la mai multe cerințe ale lui / pe anul bisect 1860, Brașov 1859, pp. 36-45).

 


George Bariţ, 1860: Porturile româneşti (II)

Weiber von Jakobeny in der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Cu portretele câtorva Domni vechi, din vecinele țări românești, pe la unele biserici, în mărime naturală s-au păstrat și câteva costume, care, în zilele noastre, se mai află pe la unele ținuturi și sate întocmai ca și cum le-ai fi decopiat după acelea românești. Așa, de exemplu, toga cea albă, lungă până jos, a săcelenilor sau cea verde, cu câmp, tot asemenea de lungă, venerabilă a mai multor neguțători și boieri bătrâni, de care astăzi își bat joc bieții cei nespălați, o poți vedea zugrăvită pe portretele vechi. Oare însă acele togi au fost cele antice? Aceasta încă este foarte aproape de adevăr.

Philippowanerinnen aus der Bukowina, de Franz Jaschke

Care ar fi, după toate acestea, nota caracteristică a costumului curat național antic? Cu cât mai pitoresc (mai pestriț), cu cât mai bogat, cu cât mai solid (mai trainic), cu atât mai național. Aceasta o cere geniul și gustul popoarelor meridionale; aceasta se adeverește după statuile și vasele antice, dezgropate în mare mulțime din sânul pământului italienesc; la acest fel de port se fac aluzii ici-colo și prin istoria țărilor noastre; acest port este numai acela care distinge atât de aprig pe român de toate celelalte popoare con și împrejur locuitoare. Păcat numai cum că unele părți de costum curat italian-românesc, în decursul secolilor, au căpătat câte o numire străină (dacă meșteșugarii erau străini! – n. n.), ceea ce însă tocmai așa s-a întâmplat și în Italia, în care amestecul de greci, goți, vandali, avari, longobarzi și arapi – care popoare, mai târziu, s-au contopit cu totul în elementul italian – însă a fost tot așa mare ca și pe la noi, în alte privințe.

Mädchen von Jakobeny in der Bukowina, de Franz Jaschke

Căciula frigiană sau cușma pe cap, pieptarul lung, cusut în trei culori, zeghea sau țundra, sau sucmanul cât mai lung, pe deasupra, șerparul peste mijloc, iarăși cu împiestrițături, cămașa largă și iară lungă, căci pânză trebuie să fie la casă totdeauna de ajuns și chiar e prisos, cioareci ceva largi, papuci ori colțuni și un băț (măciucă, baston) sănătos în mână – acestea pentru bărbat; iară femeia, cu părul împletit cât se poate mai cochet, acoperită ușor de un ștergar alb (minișterg – n. n.), numit învelitoare, totul însă numai cum au apucat din vechime, cămașa, la piept și la mâneci îmbăscută în figuri etrusce și hieroglife (simbolistica dreptliniară este pelasgă, după cum susțin Klages și Blaga – n. n.), cusute toate de mâna sa, poale largi demise în crețuri, fote sau catrințe, la a căror țesătură să se întreacă toată arta rămasă din străvechime, atât în amestecarea culorilor, cât și în aplicarea figurilor, pieptarul tot cam lung și tot în trei culori, brâu îngust și modest (bârneața – n. n.) – simbolul curăției, papuci ori pantofi, ori călțuni sau cisme roșii ori galbene (opincile, deci, nu făceau parte din portul sărbătoresc, ci din cel de lucru – n. n.); cercei la urechi, mărgele sau mai bine salbă compusă din monede la gât, inele în degete, semn iarăși al castității, sau vergurine sau conjugale – acestea sau încă-i partea precumpănitoare din acest port, au distins sau vor distinge totdeauna pe român și pe română de oricare alt popor.

Ein Mann aus der Bukowina, de Franz Jaschke

În mai multe părți, catrințele s-au prefăcut cu totul în rochie încheiată, care însă, dacă și-a păstrat culorile, atât mai bine, căci îndestulează și cerințele climei noastre; ci apoi rochia trebuie să fie un veșmânt de sineși numai pentru partea din jos a trupului, iară nu împreunată cu pieptarul sau adică nu prefăcută în acel veșmânt germano-franțuzesc, care, pe locurile noastre, a luat numirea de vigan[1]. S-a putut observa cum că românii și, cu atât mai vârtos, românele, tocmai și pe acolo pe unde au părăsit costumul național, în forma sau croiala lui, au primit, în locul aceluiași, altul, străin din croială, însă tot pestriț, tot înflorit, tot pitoresc sau, cu alte cuvinte, lor, bărbatului și femeii, le place a-și decora grădina de flori, câmpul cel înflorit și variat în mii de culori, și o fac aceasta fără ca să-și poată da cuvânt, și fără a se consulta cu marșandele (negustoresele – n. n.) de la Paris; iară neguțătorii, în cele mai multe țări, se văd constrânși de a comanda pe la fabrici o mulțime de stămbării (cartoane), mătăsuri, panglice, batiste „după gustul românesc”, știind prea bine că, dacă acelea nu vor semăna cu portul ce-l avură românii din vechime, cumpărători la ele nu vor afla.

Bojar von Seret in der Bukowina, de Franz Jaschke

Frumos este cerul albastru, sublimă este privirea către același; ați văzut, însă, vreo română învestită numai în albastru curat, fără ca câmpul albastru să nu fie presărat cu o mulțime de flori pământești? Culoarea neagră este, la cei mai mulți europeni, pe cât de doliu, pe atât și de paradă; românele o rezervară pe aceeași mai peste tot numai pentru fecioarele vestale (în spațiul nostru, Vestala se numea Histia și simboliza vatra, pământul, mama naturii – n. n.), destinate a se înmormânta de vii. Alb, roșu, vânăt și galben, amestecate în mii de nuanțe, sunt culorile caracterizatoare de port românesc (Bariț, George, Porturile românești, în Călindariu pentru poporul român / cu privire la mai multe cerințe ale lui / pe anul bisect 1860, Brașov 1859, pp. 36-45).

Ansicht des Tals von Wama in der Bukowina, de Franz Jaschke

*

[1] În țările românești, numirea de vigan nu e cunoscută, ci acolo viganul se numește rochie, iară rochia se zice fustă – notă George Bariț


George Bariţ, 1860: Porturile româneşti (I)

1810: Baia Mare – acuarelă de Franz Jaschke

Un interesant studiu despre „Porturile românești”, probabil că primul, scris de un român, din istoria noastră culturală, publicat de George Bariț, în „Călindariu pentru poporul român / cu privire la mai multe cerințe ale lui / pe anul bisect 1860”, îmi atrage atenția prin ineditul său, așa că îl voi translata, în mare parte, din buchii în litere latine, pentru a-l pune la dispoziția celor interesați de subiect. În paranteze, acolo unde consider că e necesar, voi introduce precizări față de amănuntele încă necunoscute pe vremea lui Bariț.

Franz Jaschke: Weiber aus der Almasch im Banat

„Portul sau, după terminologia nouă, costumul național, face și el una din părțile esențiale la viața socială a unui popor, iar păstrarea lui este de o importanță cu atât mai mare, cu cât un popor rămas în cultură este supus la mai multe înrâurințe morale, naționale și politice din afară. Cine ar crede cum că adeseori chiar curăția și nevinovăția morală a unui popor atârnă de la portul nostru! Să cercetăm lucrul mai de aproape, mai cu pătrunde, pentru ca curând să ne convingem despre adevărul acestei aserțiuni.

Oare însă ce mi-am propus eu să deduc aici? O problemă foarte grea, pe care știu bine că nu o voi putea dezlega și va trebui să mă îndestulez că am aruncat-o în mijlocul publicului cititor, pentru ca să mediteze și alții asupra dânsei, precum am meditat și eu, mai vârtos de vreo șapte ani, încoace, de când ne propuserăm, împreună cu domnul Ștefan Emilian, profesor de desen, a publica, cu cadre și cu text lângă ele[1].

Franz Jaschke: Mädchen von Oberascha Obrása in Siebenbürgen

Pentru ca să poată cineva descrie după cuviință toate porturile naționale românești, are trebuință – ca și cutare general mare – de trei lucruri, și adică: mai întâi de bani, pentru ca cel puțin un an întreg să călătorească prin toată românimea, prin toată Italia, prin toate țările de prin prejur, care sunt locuite amestecat de români și slavi sau de români și unguri (excelentă premoniție, pentru că portul nostru național este un vestigiu al portului ruralității europene primordiale – „țăranii nu-și vopsesc cu roșul purpur albul lor veșmânt”, spunea Vergilius – n. n.); al doilea, de bani, ca să plătească prea bine pe vreun zugrav isteț și nepregetător, care să fie îndatorat a decopia toată mulțimea costumelor care se află la români, precum și pe acelea străine, care vor fi semănând cu ale românilor, începând de la Odesa, pe Dunăre, în sus, și pe țărmii mărilor italiene, până la neapole, în jos (voi ilustra textul cu desene antrioare lui Bariț, făcute de străini, inclusiv de silezianul Franz Jaschke – n. n.); apoi, al treilea, de bani, pentru ca să poată acoperi spezele tăierii (gravării) în aramă – căci poate în lemn prea ar ieși grosolane sau cel puțin ale litografierii pe piatră. Studiul cel obositor istoric al costumelor antice, începând tocmai dinainte cu vreo 2500 de ani, după monumentele păstrate prin unele muzee europene încă de la Saminiți, Etrusci, Elini și Latini, din care naționalități s-a format cea romano-italiană, de la galii cisalpini (Italia de Sus) și așa mai încoace, până în seculii mai noi – acest studiu să fie dăruit pe deasupra. Să zicem că același nu ar costa nimic (și George Bariț era dispus, deci, să lucreze doar din pasiune pentru adevăr, nu pentru vreo răsplată – n. n.).

Franz Jaschke: Mädchen im Sonntagsputz von Torotzko in Siebenbürgen

Ci mai întâi să ne înţelegem asupra definirii portului sau costumului, pentru ca să ştim despre ce vorbim. Eu, din parte-mi, înţeleg prin port nu numai tot ce ţine de îmbrăcămintea bărbatului şi a femeii, începând de la acoperământul sau învelitoarea capului, la hainele albe de pânză, la tot ce vine deasupra lor şi până la încălţăminte, ci şi purtarea părului, cum l-a lăsat natura sau tăiat, în cazul dintâi – lăsat în plete libere sau împletit, delăsat pe umeri sau strâns – la femei – împrejurul capului; totodată reducem la port şi toate celelalte ţesături trebuincioase ori de lux, precum feţe de perine, pânzeturi de masă, merindări, covoare(numite şi scoarţe), traiste, desagă ş. a., ş. a. Apoi, între toate acestea, mai avem să distingem portul de toate zilele şi portul de sărbătoare sau de paradă, căci între acestea două, pe la mai multe ţinuturi, este o diferenţă însemnată.

Franz Jaschke: Mädchen aus dem Hatzekertal in Siebenbürgen

Într-aceea, pentru ca să ne înţelegem şi mai bine, să ne aruncăm unii altora câteva întrebări, dintre care ar fi şi următoarele:

Câte sunt porturile româneşti? Eu nu ştiu, Dumnezeu le ştie. Am numărat, în viaţa mea, vreo zece, care mi s-au părut, din toate, mai româneşti; iar numărul celor cu presupus, al celor amestecate, al celor cu totul corcite pare-mi-se că este mai mare; iar aşa-numitele nuanţe sau diferenţe uşoare – numărul acestor este legion (mare – n. n.).

Franz Jaschke: Izlas eine gefährliche Strecke der Donau im Banat

Mai fiecare ţinut mixt, pe alocurea mai tot satul, îşi are portul său, după care poţi prea bine distinge pe locuitori unii de către alţii. Aceasta se poate observa mai bine ca oriunde la târgurile mai mari de ţară, de exemplu cum ar fi la Sibiu, Braşov, Alba-Carolina, Cluj, Bistriţa, Cernăuţi, Oradea, Arad, Lugoj, Craiova. Din acele porturi vei afla câteva frumoase, gustoase (cu gust – n. n.), pitoreşti – precum le zic zugravii, altele de suferit – şi iarăşi altele urâte, lipsite de un gust mai atrăgător, mai bătător la ochi.

Franz Jaschke: Ein Junger Mann von Oberascha Obrása in Siebenbürgen

Care din toate să fie porturile antice italiene, aduse de 1750 ani, deodată cu coloniile, pentru că de acelea se află, fără nici o îndoială, însă care (latinismul, caracteristic Şcolii Ardelene, nu se putea dezminţi, în 1859, dar trimiterile acestea spre Italia trebuie privite drept referiri la „vremuri şi mai cărunte” ale Europei continentale sau boreale[2], cum se mai numea – n. n.)? Şi iarăşi, care sunt acele porturi – anume în părţile Moldovei – împrumutate de la italienii genovezi ş. a. (în parte, porturile boiereşti şi de târgoveţi – n. n.), care genovezi, în evul mijlociu, domniseră atât timp în Marea Neagră şi până în lăuntrul Basarabiei? Răspunsul este cu atât mai anevoie de dat, cu cât porturile italienilor încă au fost, odinioară, foarte diferite şi cu cât ei înşişi, mai târziu, le amestecară, apoi le mai părăsiră de tot, primind uneori şi pe la sate pe cel franţuzesc[3].

Franz Jaschke: Ein Flößer von Körösmezö in der Marmaros

*

*

(Bariț, George, Porturile românești, în Călindariu pentru poporul român / cu privire la mai multe cerințe ale lui / pe anul bisect 1860, Brașov 1859, pp. 36-45)

[1] În Țara românească, s-a decopiat și desenat, înainte cu puțini ani, porturile bărbătești și femeiești din vreo trei ținuturi, cu destulă autenticitate. Aceleași se văd, ici-colo, și ilustrate cu culori.

Franz Jaschke: Ein bewaffneter Plajash aus Siebenbürgen (grănicer năsăudean)

[2] Cea mai conservatoare obşte a fost, de-a lungul veacurilor, cea a muntenilor din Carpaţi (Riphae, adică râpoşi), despre care Pliniu cel Bătrân scria, în „Naturalis Historia” (IV, 88-91): „Apoi sunt munţii Riphae şi regiunea numită Pterophoros, din pricina deselor căderi de zăpadă, o parte de lume condamnată de la natură la o obscuritate densă… În aceşti munţi, un singur popor norocos (cum se crede el), care se numeşte Hyperboreu, trăieşte ca în vechime, precum legendarii străbuni… Nu se pune la îndoială despre acest popor: toţi autorii recunosc că ei au înviat, la Delos, pe Apollo”. Iar Vergilius, în „Georgicele” (3, 381-383), continuă: „toţi acei oameni sălbatici, care sunt hyperborei Septentrioni, se apără de vântul riphaic, acoperindu-şi corpul cu piei de animale”. Desluşirea finală vine de la Strabon, care, în „Geografia” (11, 6, 2) zice că „toate popoarele din nord, numite de istorici greci sciţi sau celtosciţi, s-au numit, pe timpurile scriitorilor mai vechi, Hyperborei, adică cei care locuiesc după Pontul Euxin, Istru şi Adriatica”.

*

Costumele tradiţionale ale acestor populaţii boreale au fost imaginate, în baza descrierilor şi a iconografiei conştientizate, de istorici dornici să sublimeze nobleţea popoarelor lor. În astfel de desene, celţii, luptând cu un roman, au costumaţii similare cu cea a dacului (mai puţin, coiful şi culoare primului veşmânt).

*

Asemănător veşmântului dac este şi cel al germanilor din primii ani ai noii ere, veşmânt reprodus după o farfurie din acea vreme. Bărbaţii şi copilul poară opinci, prinse cu nojiţe, legate încrucişat, peste iţari albi, şi cămăşi până în coapse. Chiar şi costumul femeii, cu altiţă şi catrinţă ţesută în vârstre, aminteşte de costumul purtat de români, cu mândrie dacică, până în zilele de astăzi, deşi costumul acesta e meşteşugit după „pilda strămoşilor” comuni ai popoarelor europene „sub domnia lui Saturn” (Horaţius). Costumul acesta, spre deosebire de cele colorate ale războinicilor, erau albe, pentru că „preafericiţi ţăranii” (Horaţius), „ţăranii cei aspri, în cojoc” (Tibullus), de pe tot cuprinsul vechii Europe „nu-şi boiesc albeaţa lânii cu asirianul purpur” (Vergilius). Dar şi costumele războinicilor păstrează elementele portului ţărănesc, un port asemănător, dacă nu chiar identic în întreg cuprinsul european. Germanii şi teutonii, pe care istoriografia germană îi revendică drept daci, purtau, şi în vreme de război, opincile, iţarii şi cămaşa lungă, elemente de port la care avea să se renunţe abia după profesionalizarea meşteşugului războiului, în vremurile feudalismului timpuriu.

*

Acelaşi costum al protopărinţilor neamurilor europene, care pot fi numiţi hyperborei, dar şi „uriaşi” (termen încetăţenit de literatura elină), poate fi văzut şi pe o urnă grecească, descoperită la Calyx şi datată în anul 540 î. H., alegoria prezentând înfăţişarea pruncului, pe care o săvârşesc doi soţi, în faţa lui Zeus (obiceiul ridicării pruncului spre Cerul Zilei a supravieţuit, în Carpaţi, până de curând; iar Zeus al grecilor, împrumutat de la persianul Diaus, Cer al Zilei înseamnă).

*

Acelaşi costum, al unui ţăran arând, este prezentat şi de o statuetă etruscă, una dintre puţinele care ilustrează „viaţa la ţară”, cea atât de cântată, cu glorificarea Timpului (Saturn), de poeţii latini.

*

Şi mai există, desigur, celebrul călăreţ trac, din vecinătatea Pomului Vieţii, pe trunchiul căruia, ca în sugestia biblică, stă înfăşurat şarpele, ameninţarea îngheţului, precum şi „Cavalerul trac”, datând din secolul I î. Hr.

*

Încă nu am ajuns în vremea lui Horaţius (65-8 î. H.), când dacii stârnesc interesul lumilor mărturisitoare: „Oricine îmi iese în cale mă-ntreabă: Hei! bunule, / Tu trebuie să ştii, pentru că eşti în relaţii mai strânse cu zeii, / Ce-ai mai auzit despre daci?” (Satire, II, 6).

Franz Jaschke: Ein Bauer aus Bocsko in der Marmaros

[3] Moştenirea datinilor iniţiale ale populaţiilor europene, pe atunci înrudite prin descendenţa din aceiaşi strămoşi, dar şi prin practicarea aceloraşi ocupaţii (păstoritul, agricultura, ţesutul pânzei, tăbăcitul pieilor, morăritul, fierăria, cioplitul lemnului şi a pietrei), înseamnă şi moştenirea îmbrăcămintei arhaice (opincile, cojocul şi căciula, de la legendarul Pelasg; ţesăturile, din practica „zeiască” a femeilor), cea de dinainte de epoca fierului, când s-a renunţat la „coasa de bronz, de-acum căzând în ruşine” (Lucreţius, Poemul naturii, 1297). Timpurile acelea, regretate cu nostalgie de Horaţius („Fericit e acela ce pilda strămoşilor urmează”, Epode, Lauda vieţii la ţară), când „fericit trăia romanul sub domnia lui Saturn” (Tibullus, Dor de ţară, I, 3), când „avea agricultorul numai din turmă / şi vasele din casă, şi cupa de băut” (Tibullus, Elegii, Viaţa la ţară, I, 1), sunt căutate de poeţii latini şi în ruralitatea italică, dar şi la populaţiile din nordul Dunării:

*

„O viaţă mai bună duc sciţii din stepă…

la fel şi geţii cei aspri

cărora pământul nehotărnicit

le dă roade şi cereale libere.

Nu le place să cultive acelaşi ogor mai mult de un an,

iar după ce au împlinit toate muncile, alţii, care le urmează,

în aceleaşi condiţii le iau locul” (Horaţius, Ode, III, 24, 9-16).

*

Ca şi „dacii cei aspri şi sciţii rătăcitori” (Horaţius, Ode, I, 35, 9), aspri din cauza gerului, în Italia lui Publius Vergilius Maro (70-19, î.H.),

*

„Pe plugar doar frigul iernii îl dedă odihnei. Numai

Iarna, de-obicei, ţăranii se pot bucura de câte

Au fost strâns şi pun la cale, veseli, praznice-ntre dânşii.

Iarna-i vreme de petreceri şi-orice grijă risipeşte”

                               (Georgicele, I, 300-3).

*

Acelaşi Vergilius spune despre populaţiile din Carpaţi că „locuitorii petrec în joc lunga noapte de iarnă” şi „îşi duc viaţa liniştită şi sigură în bordeie săpate adânc în pământ”. Dar, la fel ca „dacii cei aspri”, şi „ţăranii cei aspri, în cojoc” din vechea Romă, cei care „strângeau la adunare pe cetăţeni cu un bucium” (Sextus Propertius, Elegii, IV, 1), sunt „preafericiţi” în universul tradiţiilor strămoşeşti şi „nu-şi boiesc albeaţa lânii cu asirianul purpur” (Vergilius, Georgicele, II, 474).

*

„Iarna, în ţara geţilor”, povesteşte nefericitul Publiuc Ovidius Naso (48 î.H.-17 d.H), cel exilat „Cu barbarii din Tomis” („Chiar dacă nu te-ai teme, te-ai îngrozi văzându-i / Cu chica lor cea lungă şi îmbrăcaţi în piei”),

*

„Atunci, de frig, barbarii îşi pun pe ei cojoace,

Îşi pun iţari: nu-şi lasă decât obrazul gol;

Iar ţurţurii de gheaţă le zuruie în plete,

De alba promoroacă scânteie barba lor”.

*

Dovadă că, în epoca aceea tribală, când pământurile nu erau îngrădite şi când omul nu era asuprit şi învrăjbit de statalităţi şi de religii diversificate prin regionalizări („Să nu cumva să crezi că tu acuma / îmbrăţişezi o impie doctrină / şi mergi pe drumul crimei. Dimpotrivă, / Religia a fost aceea care / Urzi nelegiuiri şi fapte impii”, Lucreţius, Junghierea Ifigeniei, I, 80-5), exista, cum ar zice Mircea Eliade, un ecumen ocupaţional, spiritual şi, indirect, vestimentar, păstrat ca atare de cea mai conservatoare populaţie europeană: păstorii pelasgi, cei risipiţi prin munţii Europei şi cărora avea să li se spună, peste milenii, vlahi, pentru că, aşa cum spun ei, se trag din legendarul Flaccus, care nu este nimeni altul decât moş-strămoşul Pelasg, a cărui memorie a fost păstrată, ca şi ocupaţiile, ca şi datinile, ca şi îmbrăcămintea, cu o subconştientă, dar benefică detaşare.


Pagina 6 din 11« Prima...45678...Ultima »