Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 55

Adrian Poruciuc, o operă provocatoare (II)

Civilizaţia primordială nu credea în zeităţi, ci în elemente cosmice

Civilizaţia primordială nu credea în zeităţi, ci în elemente cosmice

*

Şapte mari teme, în general construite pe complementaritatea legendă grecească / patrimoniu spiritual românesc din timpurile recente, propun o descifrare a tainelor străvechi (aş risca, dacă m-aş referi la faptele stilistice ale omului metafizic[1], toate anihilate, după cum se şi lăuda Herodot, de pragmatismul grec[2], care s-a substituit, mai ales în percepţiile şi, deci, în perspectivele cercetătorilor, fragmentelor mitologice ale datului primordial[3]. Dar există şi un plus, deja consacrat de Hasdeu, rădăcina etimologică, pe care Adrian Poruciuc, ca şi Haşdeu, pune mare preţ, adesea exagerând conştient, tot ca şi Hasdeu, care a fost primul care a răscolit, aidoma unui arheolog împătimit, toate răzoarele istorice ale civilizaţiilor şi ale culturilor europene, intuind că din datul european comun se trag literaturile populare, toate „adăpate din fântânele unui instinct virginal”, moştenirea spirituală preistorică fiind „vastă şi confuză, ca tot ce este primordial”[4].

*

„Românescul dulf, „montru marin” – în legătură cu cuvinte greceşti şi cu anumite elemente de religie eurasiatică timpurie”, „Marea şi motivul potopului marin în folclorul românesc”, „Întrupări ale sacralităţii – de la sanctuarele preistorice la biserici neo-bizantine”; „Demeter ca „Pământ-Mamă” şi Dionisos ca „Mirele Pământului”, „Leul colindelor româneşti şi predecesorii săi”, „Dificultăţi etimologice”, „Orpheus – nume şi funcţie” şi „Orfism popular şi adaosuri creştine” reprezintă reperele exhaustive (fiecare capitol ar putea deveni un studiu temeinic) ale cutezătoarei cărţi „Sub semnul Pământului-Mamă”. Reperele arhaicului sunt, precum se vede, legendele greceşti, cu încărcătura lor vulgară de folk-tale motifs, de vană literatură, care s-a substituit limbajului primordial, limbajului ritmicităţii[5], şi nicidecum textele difuze şi aparent fără logică, încă supravieţuinde prin rafturile bibliotecilor europene, cu tot cu simbolistica lor „anterioară gândirii umane”[6]. „În privinţa aceasta ne poate servi ca punct de reper un vechi document literar german, dinainte de anul 1000. Ne referim la aşa-numitele „Merseburger Zauberspruche” (Descântecele de la Merseburg), care cuprind formule ca şi descântecele ce se mai găsesc şi astăzi în satele noastre. Formule ca: „să se adune os la os, sânge la sânge” etc. se utilizau în vrăji, evident, şi acum o mie de ani, şi deci şi acum trei mii de ani”[7].

*

Formulele acestea aparent ilogice şi rudimentare făceau parte, împreună cu sunetul şi mişcarea, din ritualul străvechi al omului metafizic. Nu primitiv, ci metafizic. Ele supravieţuiesc oarecum în marea poezie elină (mai ales în cea lăsată nouă moştenire de Pindar, Hesiod, Orpheu şi Homer), dar şi în cea latină (mai ales la Lucretius Carro). În spaţiul românesc, prin excelenţă conservator, locuitorii satelor şi, mai ales, cei ai satelor de munte, au păstrat, neconştientizate, dar ca instinctuală „recuperare ritualică a Timpului original”[8], conform dezarmantului imbold al lui „aşa am apucat”, anumite elemente de „scenarii mitico-rituale”, de „fragmente mitologice şi ritualuri dispărute”[9], dar datina, cea care a generat obiceiurile, ne rămâne încă necunoscută, datorită capacităţii noastre metafizice deja epuizată de şabloanele savantlâcului, care ne determină „să tratăm cu dispreţ drept „superstiţii” tot ceea ce nu înţelegem”[10], şi locuţiuni, şi calendare, şi ritualuri, şi simbolistică.

*

Legendele greceşti, pe care Adrian Poruciuc le ia ca reper, ca şi folclorul de mai târziu vulgarizează metafizicul, îl spulberă cu „lumea lor dramatică şi plină de tâlcuite întâmplări, (care) reprezintă un tip de plăsmuire, în care elementele naturii primesc, printr-un joc fantezist, o umanizare estetică a lor. Aşa se face că, în concepţia poetică populară, soarele şi luna au fost fraţi, ce s-au iubit cu ardoare; anumite flori şi paseri sunt metamorfozele dramatice ale unor personagii, închipuite şi acestea. Motivul real, de la care pleacă povestea din legendă, nu mai poate fi surprins decât în deznodământul acestui joc creator, în care se complace desfăşurarea ei pur imagistică”[11]. Civilizaţia primordială, după cum preciza şi deja citatul Herodot, nu credea în zeităţi, ci în elemente cosmice (identificate, pe Cer, cu numele vietăţilor pe care le reprezentau simbolic, altele la fiecare civilizaţie în parte) şi în fenomene, metafizicul concretizându-se printr-o „solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne”[12], dar care marchează, sub „teroarea istoriei”[13], „drama cristologică” a civilizaţiei umane.

*

E drept că în reprezentările preistorice îndeobşte cunoscute şi care încântă prin realizare artistică, putem „descifra” şi simbolistici eline, ba chiar şi romane, dar civilizaţia străveche, caracterizată de o simbolistică aproape indescifrabilă pentru conştiinţa leneşă, dar trufaşă a omului modern, a rămas suficient de necunoscută („în ciuda unui efort considerabil, tradiţiile populare sunt încă insuficient cunoscute”, spunea Mircea Eliade), deşi simbolistica ei supravieţuieşte, la nivelul subconştientului, în datinile popoarelor care mai au astfel de vestigii. În mod firesc, refacerea drumului ar trebui să se facă, pas cu pas, dinspre noi (frunzele sau chiar inflorescenţa şi fructul), înspre crengi, trunchi, şi-abia după aceea înspre rădăcini şi sămânţă, adică înspre civilizaţia preistorică şi, abia la urmă, înspre cele două civilizaţii primordiale, polară şi boreală, ambele anterioare celei pe care o numim cucuteniană.

*

Poate că nu întâmplător „colindele românilor, la fel ca dainas ale popoarelor baltice sunt adevărate tezaure de elemente mitice şi folclorice preindoeuropene, şi îndeobşte timpurii”, susţine Miriam Robbins Dexter, în „Prefaţa la ediţia americană (2010) a remarcabilei cărţi a profesorului Adrian Poruciuc. Poate că dainas-ul baltic, în interferenţa celor două civilizaţii primordiale, polară şi boreală, reprezintă o contaminare folclorică boreală sau poate că doina românilor înseamnă un vestigiu de contaminare polară în acest spaţiu boreal. Dacă nu cumva colindele, cele mai vechi cântece ale omenirii, pe care „zeii le-au ctitorit”[14], din convingerea că doar „cuvântul trăieşte vreme mai îndelungată decât faptele”[15], s-au numit, pe vremea orgolioşilor ionieni, care, abandonând spaţiul polar, coborâră spre ţărmurile Mediteranei, „peanuri”, cu rădăcină în „imnele Titanilor”, după cum mărturisea Strabon[16].

*

Ca să ne dumirim, ce-i de făcut? Rămânem, de pildă la Demeter şi Dionysos sau, pornind de la acest reper de degenerescenţă mitică, ne despovărăm de legendă şi încercăm, pe seama unor „fântâni” şi mai vechi, să descifrăm câte ceva din tainele „poporului lui frunză-verde”[17]?

*

Încercăm să descifrăm în doina românească şi în daina scandinavă invocaţia individuală, alta decât cea obştească, numită colindă, sau evităm subiectul, care, fără îndoială, ne-ar îmbrânci din terestrismul legendelor greceşti în metafizicul primordial?

*

Cu câteva răspunsuri desigur că vă sunt dator, în materialele care vor urma. Pentru că în asta constă valoarea cărţii lui Adrian Poruciuc, în faptul că provoacă, incită la a gândi şi la a răscoli spuza de pe vatra unui popor veşnic mult prea grăbit şi prea uituc.

*



[1] „Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului al XX-lea păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute în Grecia antică, înainte de Homer”, susţine Mircea Eliade, op.cit., p. 7

[2] „nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii… Ei obişnuiesc să aducă jertfe… suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte… Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă”, spune Herodot în Istorii, Cartea I, CXXXI

[3] „tradiţia primordială”, cum o numea Guenon, op. cit., pp. 60 şi 71, subliniind că, prin folclor, „poporul conservă, fără a înţelege, frânturi ale tradiţiei vechi”

[4] Hasdeu, B. P., Studii de folclor, p. 26

[5] Guenon, Rene, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 71

[6] Ibidem, p. 55

[7] Blaga, Lucian, op. cit., p. 388

[8] Eliade, Mircea, op. cit., p. 27

[9] Ibidem, p. 7

[10] Guenon, Rene, op. cit., p. 73

[11] Hayeck, Mel, Consideraţii filosofice asupra legendei populare, p. 2

[12] Eliade, op. cit., p. 259

[13] Ibidem, p. 262

[14] Pindar, Nemeene, I, 2

[15] Ibidem, IV, 1

[16] Strabon, Geografia, II, XII. 12,13: „Peanul tracilor este numit de eleni imnul Titanilor”

[17] Hasdeu, B. P., Studii de folclor, p. 26


Adrian Poruciuc, o operă provocatoare (I)

Adrian Poruciuc / Sub semnul pământului mamă

Adrian Poruciuc / Sub semnul pământului mamă

*

O carte cu adevărat importantă, „Sub semnul pământului mamă”, de Adrian Poruciuc, a apărut recent la Iaşi (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013, Colecţia „Ethnos”), cu modestia premeditată că opera aceasta, care ţine indiscutabil de filosofia culturii, ar fi doar „un studiu arheomitologic, un domeniu care include arheologie, mitologie comparată şi folclor” (Marija Gimbutas[1]).

*

Adrian Poruciuc, deşi ignoră existenţa, în spaţiul spiritualităţii planetare, a lui Lucian Blaga (iar „Trilogia cosmologică” valorează infinit mai mult decât operele tuturor „autorilor recenţi”), cutează să ia în discuţie, mai curând cu metodele lui Nicolae Densuşianu, decât cu cele ale lui Mircea Eliade, nedumeririle savante deja clasicizate despre „edificiul spiritual al neoliticului” şi problemele „supravieţuirii tradiţiilor religioase precreştine” în folclorul românesc, dar şi recursul la Mircea Eliade, pe care îl comite Adrian Poruciuc, ignoră faptul că „timpul preistoric s-ar caracteriza prin procese specifice, adânci şi lăuntrice, aparţinând conştiinţei umane”[2], exprimând, în fond „adeziunea… la unul sau altul dintre scenariile mitice, la una sau la alta dintre imaginile exemplare”[3], exprimând, deci, „amprentele unui stil” (câmpul stilistic şi, în fond, primul fapt stilistic)[4].

*

Optând pentru rudimentul folk-lore, inclusiv pentru savantismele desuete ale „ştiinţei” respective, Adrian Poruciuc riscă o aserţiune ambiguă, dar care a provocat, de-a lungul ultimelor două veacuri, încrâncenate dispute: „În timp ce mulţi autori recenţi au considerat că folclorul pare, de multe ori, să reprezinte mitologie în decădere, Nillson a perceput (corect, cred) faptul că folclorul conţine aspecte mai arhaice decât mitologia propriu-zisă”[5].

*

Dacă prin mit vrem să înţelegem naraţiuni precum legenda lui Perseu, la care autorul face referire, în care se găsesc în exces „motive de basm (folk-tale motifs)”[6] sau „antichităţi populare”, cum le numea arheologul William J. Thomas, în 22 august 1846, când lansa, în revista londoneză „Athenaeum” ambiguitatea folk-lore, observaţia poate fi corectă. Dar asta înseamnă, de fapt, mitul? Nu cumva el este însăşi „matricea stilistică”, deci un fel de amprentă cosmică definitivă, „anterioară gândirii umane”[7], dar care diferă de la popor la popor funcţie de capacitatea metafizică a populaţiilor respective? Nu cumva „arhaicul”, anterior mitului, înseamnă, de fapt, însăşi mitul în conţinutul lui metafizic, celebrele folk-tale motifs ale legendelor de tip elen însemnând, de fapt, „mitologie în decădere”, deci „degenerescenţe ale datului primordial”[8], cum opina Guenon?

*

Continuu să cred că mitul, în primordial, era marcat şi condiţionat de „limbajul ritmicităţii”, deci de exprimări simbolice multiple şi diverse (semn, sunet, gest), care caracterizează ritualul menit intrării în armonie. Pe de altă parte, rămân partizanul lui Lucian Blaga şi în materie de interpretare, cel care susţinea că „nu e recomandabil, când încercăm să examinăm şi să definim mentalitatea popoarelor sau spiritul unei anumite culturi, să pornim la drum cu noţiuni prea condiţionate de perspectivele epocii noastre”[9].

*

Mitologia elină, mai curând legendă decât mitologie, „cu lumea ei dramatică şi plină de tâlcuite întâmplări, reprezintă un tip de plăsmuire, în care elementele naturii primesc, printr-un joc fantezist, o umanizare estetică a lor”[10].

*

Adrian Poruciuc, prin însăşi titlul cărţii sale („Sub semnul pământului mamă”), deja refuză un adevărat postulat al filosofiei culturii, cel care stabileşte că mitul delimitează şi armonizează „ordinea celestă, căruia îi aparţine drumul soarelui, şi ordinea terestră, căreia îi aparţine, dimpotrivă, succesiunea anotimpurilor”[11] („Mitologia devine destinul unui popor”[12], dar şi „triumful asupra propriului destin”[13], iar „adeziunea unui popor la unul sau la altul dintre scenariile mitice, la una sau la alta dintre imaginile exemplare, spune mai multe despre sufletul lui profund decât un mare număr de întâmplări istorice”[14]).

*

În ce măsură Pământul sau Cerul îşi pot disputa statutul de „mamă” e greu de descifrat. La inzi, de pildă, principiul An-Ki îl are pe Ki (Pământul) drept componentă masculină şi pe An (Cerul), drept componentă feminină, maternă. În creştinism, iniţial Hera (atmosfera) reînvie drept „fântână” (Maria, concreteţea Celui Veşnic, Neprecizat şi Fără Nume fiind apa) şi îl va naşte pe Cel Trimis. În simbolistică, intrarea în vremelnicie se face prin Poarta Părinţilor (Pitr-Yana), iar întoarcerea, prin Poarta Zeilor (Deva-Yana), iar în taoism „mama” este sinonim cu „originea” şi, implicit, cu „desluşirea”. Balcanizând, poziţionând mitul primordial în interpretările eline de mai târziu, majoritatea refuzate de „matricea stilistică” românească, nu facem decât să tragem oblonul peste fereastra care deschide perspective spre orizonturi limpezi de „recuperare ritualică a Timpului original”[15].

*

În acest început de argumentare, aparenţele înşeală, pentru că eu nu-mi propun să contrazic admirabila carte a domnului profesor Adrian Poruciuc. Dimpotrivă, am toată admiraţia faţă de această operă, care îţi obligă mintea să raţioneze şi să caute argumente plauzibile despre ceea ce ar trebui să ştim, dacă am râvni la fericirea începuturilor, mărturisită şi de Lao Tse, şi de Hesiod. Dovadă că admir cartea voi face în materialele care vor urma.

*



[1] Apud Poruciuc, Adrian, Sub semnul pământului mamă, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2013, Colecţia „Ethnos”, p. 19

[2] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Humanitas, p.384

[3] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 208

[4] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, p. 377

[5] Poruciuc, Adrian, Sub semnul pământului mamă, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2013, Colecţia „Ethnos”, p. 23

[6] Ibidem.

[7] Guenon, Rene, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 55

[8] „Folclorul, fiind constituit în mod esenţial din elemente aparţinând unor tradiţii stinse, reprezintă inevitabil un act de degenerescenţă în raport cu ele”, continuă Guenon, p. 71

[9] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, p. 362

[10] Hayeck, Mel, Consideraţii filosofice asupra legendei populare, p. 2

[11] Guenon, Rene, Simboluri ale ştiinţei sacre, Humanitas, 2008, p. 279

[12] Ibidem, p. 385

[13] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 261

[14] Ibidem, p. 200

[15] Eliade, Mircea, op. cit., p. 27


Bucovina în „România şi China pitorească”

Spre casă

Spre casă

*

Cele trei lucrări ale poetului şi artistului fotograf Victor T. Rusu, selectate pentru expoziţia „România şi China pitorească„, expoziţie care se va vernisa la Biblioteca Naţională a României, vineri, 26 septembrie 2014, ora 11, putând fi vizitată până în 10 octombrie, are şanse să ajungă, în curând, şi la Suceava.

*

Toamnă bucovineană

Toamnă bucovineană

*

Violet

Violet

*

Fotografiile pot fi admirate în dimensiuni şi mai mari, printr-un simplu click pe fiecare lucrare în parte, dar am speranţa că Victor T. Rusu va izbuti să aducă „China pitorească” şi la Suceava, caz în care va putea expune şi câteva alte dintre lucrările sale, una mai frumoasă decât cealaltă. Aproape la fel de frumoase ca Victor (într-un „autoportret” foto, pe care îl preferă şi, tocmai de aceea, îl reproduc mai jos, dar fără posibilităţi de mărire prin click).

*

 

Victor T. Rusu (autoportret)

Victor T. Rusu (autoportret)


Artist dă artist, başca derector în cultură!

Victor Traian Rusu (foto: Ion Drăguşanul)

Victor Traian Rusu (foto: Ion Drăguşanul)

*

Cu fostul meu coleg de liceu, Victor Traian Rusu (celălalt poet, născut, iar nu făcut, era Roman Istrati), am pus de câte o sâmbră foto în câteva rânduri, fiindu-i eu în megieşie şi la splendida expoziţie „Miniaturi bucovinene / obiect şi semn”, şi la „Casa bucovineană”, şi la „Bucovina catolică”, şi la o mulţime de alte expo-document, pe care le-a tot durat, de-a lungul ultimilor ani, de când suntem iar colegi, dar în culturnicie (am mai fost şi la „Crai nou”). Colegi, ba chiar prieteni, deşi Victor a fost uns director al Culturii Tradiţionale, deci şef al meu, fiind legat ca iobagul de moşia culturnică a politrucilor aflaţi vremelnic la smântânit oalele judeţene.

*

"Imagine şi semn", fotografie recent premiată

Obiect şi semn„, fotografie recent premiată

*

Ca poet, Victor a pus în rafturi vreo trei cărţi de poezie-poezie, apoi a aruncat condeiul, descoperind aparatul de fotografiat şi câteva personaje legendare, care l-au folosit (Balint, Vinţilă, Mîndrescu etc.), personaje pe care le mută, cu hărnicie, în mitul creator bucovinean.

*

Ca director, Victor Rusu nu prea mai are timp pentru fotografie artistică, iar când rupe ceva din bicisnicia momentului managerial, se dedică total viitoarei lui expoziţii, cea din 13 februarie 2015, în care valorifică, în mod exemplar, potenţialul coloristic alb-negru, deci o esenţializare a luminii, pe care am mai aflat-o, într-o altă tratare, doar în linogravurile lui Tiberiu Cosovan. Dar, în ciuda irosirilor sale, Victor T. Rusu este prins din urmă de satisfacţii ale recunoaşterii artistice, precum această diplomă, de la un salon internaţional de excepţie, cel din Târgu Mureş, 2014:

*

Diploma Victor

În acelaşi plan, selectarea şi expunerea lucrărilor sale, „Violet”, „Toamnă în Bucovina” şi „Spre casă”, în expoziţia „România şi China pitorească” (99 lucrări, 36 artişti fotografi), organizată de EURO PHOTO ART ASSOCIATION, înseamnă încă o confirmare a faptului că şi în arta fotografică, nu numai în poezie, Victor Traian Rusu e un artist… dă artist!

*

Lucrări de Victor Traian Rusu, într-o expoziţie de excepţie

Lucrări de Victor Traian Rusu, într-o expoziţie de excepţie

*

Ce-aş mai putea spune? Felicitări, şefu’, şi ţine-o tot aşa. În fond, exişti, iar umbra ta, în ciuda aparenţelor, chiar lasă dâre de lumină pe pământ.


Drd. Constantin-Emil Ursu a pierdut un… d

Drd Constantin-Emil Ursu, înainte de a pierde un... d

Drd Constantin-Emil Ursu, înainte de a pierde un… d

*

Astăzi, în sfânta zi de duminică şi de… naştere a poetului Roman Istrati, 7 septembrie 2014, la Iaşi, în sediul Flilialei din oraşul celor şapte coline moldave a Academiei Române, respectiv în incinta Institutului de Arheologie Iaşi, managerul Muzeului Bucovinei, Constantin-Emil Ursu, a compărut în faţa unei înalte instanţe ştiinţifice, condusă de un neamţ get-beget (oare nu trebuia să scriu be-got?), Alexander Rubel, şi formată, în ordinea aşezării pe scaune, din savanţii români Nicolae Ursulescu, Vasile Chirica şi George Bodi, toţi universitari de prestigiu, autori de opere-reper şi, în primul rând, oameni faini foc – aidoma tuturor oamenilor cu adevărat mari.

*

Universitarii Alexander Rudel, Nicolae Ursulescu, Vasile Chirica şi George Bodi.

Universitarii Alexander Rudel, Nicolae Ursulescu, Vasile Chirica şi George Bodi.

*

În public, lângă scaunul meu de paparazzi de ocazie şi de plăcere, se aşezase, fără ca bietul de mine să conştientizeze şansa, Academicianul Victor Spinei, un clasic al istoriografiei româneşti, pe care îl respect aproape mistic, dar şi reputatul arheolog, specialist în epoca dacică, Ion Ioniţă, ambii universitari ieşeni, care au ţinut să participe la eveniment. Şi mai erau câţiva arheologi germani, care îl cunoscuseră pe Emil la un recent simpozion, şi ei solidari cu autorul tezeii de doctorat „Plastica antropomorfă a culturii precucuteni„.

*

Teza

*

Şi mai erau, umplând sala de conferinţe până la refuz, o puzderie de suceveni faini, în frunte cu Paraschiva Batariuc şi Mihai Pânzaru-Pim, în front şi plutoane cu Viorel Varvaroi, cu doamnele Violeta, Asica, Roşca, Pântea şi celelalte, pe care, din păcate, nu le ştiu după nume, dar şi cu recentul premiat în Coreea, universitarul sucevean Filoti (Dan, dacă nu greşesc), Bogdan, Marcel, Palamar, Dănuţ şi aşa mai departe, cei mai mulţi dintre ei doctori, ceilalţi doar oameni cumsecade şi prieteni cu Emil şi cu familia lui, prezentă „in corpore”, de la soţie, fiică şi frate, până la cumnate, cumnaţi şi nepoţi. Eu, de pildă, mă aflam acolo, ca pozar, din cinstită prietenie faţă de Ansia, fata lui Emil şi… stră-străbunica mea dinspre tata.

*

Suporteri suceveni ai Ursului Drd.

Suporteri suceveni ai Ursului Drd.

Drd. Constantin-Emil Ursu şi-a prezentat lucrarea cu atâta dezinvoltură şi atât de expresiv-succint, încât toţi i-am putut urmări şi pricepe argumentaţia, chiar şi neiniţiaţii, desele corelări de ştiinţific cu sugestii mitice sau de filosofia culturii producând avalanşe de scurtcircuitări între sinapsele mele, pururi captivate de primordial. Când va fi publicată, sigur voi citi lucrarea, cu creionul în mână, de la prima, până la ultima filă.

*

Emil Ursu, prezentându-şi teza de doctorat

Emil Ursu, prezentându-şi teza de doctorat

*

Sustinere 2

*

Sustinere 3

*

Au urmat „inchizitorii”, tonul fiind dat de admirabilul intelectual Prof. Dr. Vasile Chirica, care aminteşte, mai ales, prin umor, de legendarul nostru Ioan Nemeş, apoi, rând pe rând, au fost prezentate şi celelalte opinii ale „inchizitorilor”, toate limpezi şi excelent argumentate (cu excepţia câtorva chestiuni care ţin de sinonimie, pe care arheologii, ca cititori ai pământului şi nu ai inefabilului, nu prea le înţeleg).

*

Vasile Chirica

Vasile Chirica

*

Nicolae Ursulescu

Nicolae Ursulescu

*

În cele din urmă, adică după ce i-au acordat „inculpatului” dreptul la „umltimul cuvânt” – jocuri de cuvinte folosite de domnul Alexander Rubel, „inchizitorii” s-au retras pentru deliberare. În timpul prezentării opiniilor lor, notasem, cu păcătosul meu instinct gazetăresc, expresii precum: „lucrare monumentală şi unitară”, „valoroasă lucrare de doctorat” (Vasile Chirica), „lucrare densă în informaţii şi în evaluări critice” (Nicolae Ursulescu) etc., aşa că începusem să nu mai fiu îngrijorat pentru sufleţelul prietenei mele, domnişoara Anisia Ursu.

*

Trebuie să precizez faptul că Emil Ursu fusese desemnat, prin încredinţarea temei, drept moştenitor, în sensul continuării unui anume demers ştiinţific, de către regretatul universitar Dan Monah, autoritate incontestabilă în domeniu şi, prin şansele oferite corelaţiei cu notorietăţile vremurilor vechi (mituri, literatură, inclusiv religioasă), un îndrăzneţ deschizător de drumuri. E greu de crezut că un alt om de ştiinţă, în afară de superbul domn profesor Vasile Chirica, ar fi putut admite, cu atâta dezinvoltură, continuarea unei direcţii de cercetare pe care doar parţial o împărtăşeşte. De altfel, întreaga comisie părea să probeze aceeaşi deschidere faţă de argumente şi faţă de plauzibilul lor, care, în fond, derivă dintr-o scânteie, din instinctul cosmic (Blaga izbutise să probeze penibilul ilogism al arhetipului) al iniţiaţilor, deci al celor care cutează să mai şi spargă dogme.

*

După retragerea "inchizitorilor" pentru deliberări

După retragerea „inchizitorilor” pentru deliberări

*

Deliberările nu au durat mult, rapoartele mebrilor comisiei întrezărind, de altfel, un „verdict” favorabil.

*

Verdict: I se retrage domnului Drd. Ursu un d, urmând ca, pe viitor, să fie Dr. Ursu!

Verdict: I se retrage domnului Drd. Ursu un d, urmând ca, pe viitor, să fie Dr. Ursu!

*

Cu calificativul „FOARTE BINE„, doctorandul Constantin-Emil Ursu a devenit Dr. Constantin-Emil Ursu! Doamne, şi ce m-am mai bucurat, mai ales că, din pricina curentului, făcusem o nevralgie cumplită, care mi-a mâncat noaptea! Cum am auzit că Emil e doctor, cum am făcut ţişti în faţa lui, ca să-l întreb dacă-i musai să trec pe antibiotice sau dacă pot rămâne la aspirină şi antiinflamatoare. Nu a apucat să mă dumirească pentru că s-au bulucit toţi în jurul lui, iar eu şi Palamar, corp bucovinean de paparazzi pui de dihor, am fost îmbrânciţi la pozat.

*

Grup

*

Grup 2

*

Grup 3

*

Imediat după aceea, chiolhan voievodal, tataie, şi cu „zeamă de ploşniţă” irlandeză, şi cu vodcă rusească, şi cu vin moldoveneasc, la o cochetă crâşmuliţă din megieşie. Iar Emil, habar nu am de ce, ne tot mulţumea că am fost alături de el, dar i-am retezat-o scurt, de la obraz, că să nu-şi mai facă probleme şi că, ori de câte ori va dori să ne dea de mâncat şi de băut pe gratis, să dea dor un ţignal, pentru că, vorba regelui de prin ’90, noi suntem pregătiţi.

*

Urma

*

Urma 2

*

Urma 3

*

De un lucru, totuşi, am uitat, dar mă revanşez acum, când am trecut, fără să mai întreb pe nimeni, pe antibiotice: Dom’ Doctor Ursu, continuu cu antibioticele sau mă întorc la aspirină?


Pagina 55 din 62« Prima...102030...5354555657...60...Ultima »