ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro - Part 16

Citiţi-vă destinul: mâna vorbeşte!

1 – linia vieţii; 2 – linia capului; 3 – linia inimii; 4 – linia destinului

1 – linia vieţii; 2 – linia capului; 3 – linia inimii; 4 – linia destinului

*

Mâna omului este o carte deschisă, în care se  poate citi lămurit şi înfăţişarea ei exterioară, precum şi trăsăturile  palmei. sunt considerate de veacuri ca instrumente de tâlcuire fidelă. Să observăm, în primul rând, trăsăturile în­scrise pe palmele ambelor mâini. Vom constata că, foarte adesea, există o deosebire pronunţată între mâna stângă şi cea dreaptă.

*

Dacă trăsăturile ambelor mâini sunt asemă­nătoare, asta înseamnă că omul se mulţumeşte să rămână pe treapta pe care se află, cu însu­şirile şi aptitudinile sale, fără să fie îmboldit de dorinţa de a şi le dezvolta. Dacă mâna dreapta e mai bogată în linii şi mai expresivă, atunci persoana respectivă îşi dezvoltă însuşi­rile şi va da o formă conştientă vieţii sale.

*

Ca pildă pentru desfăşurarea aptitudinilor interioare, vom descrie mâinile unui artist.

*

1 – linia vieţii; 2 – linia capului; 3 – linia inimii; 4 – linia destinului

1 – linia vieţii; 2 – linia capului; 3 – linia inimii; 4 – linia destinului

*

Mâna stângă ne trădează vitalitate impulsivă şi fantezie puternică. Dar puterea de creaţie, conştientă şi inconştientă, nu găseşte nici o expresie spirituală. Asta ne-o arată conforma­ţia liniei capului şi a inimii, care nu se supra­pun, ca la mâinile normale, ci taie mâna formând o singură linie transversală.

*

În mâna dreaptă, linia capului şi cea a inimii sunt despărţite, ceea ce înseamnă că, conste­laţia nenorocită este înlăturată, energiile spirituale şi forţele sufleteşti sunt bine dezvoltate şi spiritualizează viaţa fizică, activă.

*

Desfăşurarea vieţii, din punct de vedere al voinţei şi inteligentei, îşi găseşte cea mai lă­murită expresie în degetul cel mare al mânii şi în linia capului. Un policar bine pronunţat, solid, cu extremitatea lată, caracterizează pe omul cu voinţă tenace, pe omul neinfluenţabil, care-şi stăpâneşte viaţa prin muncă conştientă şi energie. Linia capului, cea mai de jos dintre cele două mari linii transversale de pe suprafaţa inferioară a mânii, mărturiseşte înfăptuirea impulsului voinţei, intensitate şi di­recţie hotărâtă a gândurilor. Când este lungă şi clară, ne trădează pe omul inteligent şi energic.

*

Dacă linia capului, din mâna stângă, por­neşte în jos, iar cea din mâna dreaptă are direcţie orizontală, înseamnă că avem de-a face cu un om care, în tinereţea sa, a fost însufleţit de fantezie, idealism, avea înclinaţii melancolice şi depresiuni, dar mai târziu, a imprimat vieţii sale un caracter mai real şi mai sta­tornic.

*

Dacă observăm linia capului în legătură cu aceea a destinului, recunoaştem pe omul care ia poziţie conştientă în faţa problemelor pe care i le pune viaţa. Căci linia destinului, care trece vertical prin mijlocul mânii şi urcă spre degetul mijlociu, arată cum se comportă omul faţă cu problemele mediului ambiant şi cum îşi armonizează viaţa interioară cu cerinţele lumii din afară. O linie a capului clară şi lungă, precum şi o bună linie a destinului aparţin unui om care ştie ce are de făcut şi care, în afirmarea destinului său, găseşte posibilitatea dezvoltării interioare.

Din împărţirea suprafeţei interioare şi forma mânii sale, ne dăm seama în ce măsură omul are posibilitatea transformării sale spirituale. Linia capului desparte palma în două părţi. Sfera de deasupra liniei capului este expresia predispoziţiei spirituale a omului; cea de dedesubtul liniei capului exprimă legăturile sale cu pământul. Cu cât e mai mare spaţiul dintre linia capului şi îmbucătura degetului, cu cât urcă mai multe linii spre partea de  sus a mânii, cu atât viata va lua forme mai spiritualizate.

*

O palmă îngustă, care e mai scurtă decât degetele, precum şi degete plate, care se subţiază spre vârf, dovedesc intuiţie şi spiritualitate. Ele aparţin oamenilor adulţi, cu posibilităţi de dezvoltare. Totuşi, numai grosimea degetului mare (policarul) ne îngăduie să cu­noaştem dacă oamenii aceştia sunt destul de energici, pentru a-şi pune în valoare  forţele spirituale, şi configuraţia mânii interioare arată dacă dânşii îşi vor duce viaţa în mod corespunzător. Astfel, o linie a destinului lun­gă, care începe de la încheietura mânii, şi care porneşte, în sus, clar şi drept, exprimă îndeplinirea prin sine însuşi a imboldurilor şi creaţia liberă, personală. Cu cât o mână este mai solidă şi cu cât liniile sunt mai lămurite şi neîmpiedicate, în drumul lor, cu atât mai sigură şi întemeiată este forţa şi facultatea de   transformare a oamenilor pre­gătiţi sufleteşte.

*

Mâna nu ne spune, cu anticipaţie, dacă omul îşi va schimba, într-adevăr, viaţa, dacă îşi va pune în valoare însuşirile. Ea ne arată doar dacă dânsul are posibilitatea respectivă. Când, însă, el a activat în direcţia aceasta şi a dat formă predispoziţiilor sale, toate transformările survenite în fiinţa sa îşi găsesc exprimare în conformaţia mânii.

*

Forma exterioară şi liniile principale ale mânii sunt hotărâte din naştere şi rămân neschimbate, căci ele ne îngăduie să-l recu­noaştem pe om în angrenajul cosmic şi in­dică esenţa caracterului său, ereditatea şi în­suşirile. Dar liniile secundare şi semnele mânii se modifică, se înmulţesc, dispar, se îmbunătăţesc sau se înrăutăţesc. Ele sunt ex­presia gândurilor şi simţurilor noastre şi constituie imaginea impresiilor şi întâmplărilor însemnate din viată.

*

Dacă omul îşi îmbogăţeşte intelectul prin stu­dii, dacă viaţa-i afectivă este influenţată de puterea unor evenimente importante sau dacă inconştientul său este covârşit de imagini şi presimţiri, atunci se înmulţesc li­niile în părţile corespunzătoare ale mâinii.

*

Când omul se transformă din punct de vedere intelectual sau sufletesc, şi apar, în consecinţă, linii noi pe mână, trebuie să urmărim direcţia acestor linii. E foarte important de ştiut dacă liniile mici sau semnele leagă sau întrerup li­niile principale, dacă ramurile urcă sau coboară. Căci, prin aceasta, se exprimă rezultatele pozitive sau negative ale vieţii, dezvoltarea sau nevalorificarea însuşirilor, succesele sau insuccesele. Linii clare, care nu sunt tăiate sau întrerupte de semne, înseamnă desfăşurarea nestânjenită a puterii. Schimbările survenite în caracterul oamenilor sunt exprimate prin dispariţia unor linii.

*

Mâna este oglinda obiectivă a fiinţei noastre, care ne reproduce, în chip fidel, imaginea stă­rilor sufleteşti şi rezultatele muncii şi sfor­ţărilor noastre, la o anumită dată. În felul acesta, ne putem da seama, la epoci diferite, în ce măsură misiunea noastră în viaţă s-a Îndeplinit sau a dat greş (Calendarul Lumea ilustrată 1933, pp. 137, 138)


Alte întâmplări cu ciobanul George Cârţan

Teatrul Naţional din Iaşi, în anul 1899 - Calendarul MINERVA

Teatrul Naţional din Iaşi, în anul 1899 – Calendarul MINERVA

*

Sesizând interesul public pentru legendarul cioban din Cârţişoara (de fapt, din satul Streja), am mai căutat însemnări prin presa vremii lui, pe care le reproduc însoţite de imagini din Calendarul „Minerva” pe anul 1900, deci cu acuarele şi fotografii din anul 1899.

*

*

Ciobanul Cârţan

*

Totdeauna am iubit poporul; în sinul lui, la această obârşie curată, am simţit că mă adiase o suflare sănătoasă, izvorâtă din firea sa neprefăcută, din traiul său cumpătat şi din moravurile sale cuviincioase. Dacă ne dăm osteneala să pătrundem mai adâuc în viaţa şi-n apucăturile poporului nostru, vom descoperi, în această masă de material brut, multe mărgăritare ascunse. Înzestrat eu toate darurile sufleteşti, dispune de toată gama sentimentelor celor mai gingaşe, pe care lumea civilizată năzuieşte să-şi le apropie, pentru ca să oglindeze mai perfect ipocrizia făţarnică, în relaţiile sale de interese reciproce. Poporul le manifestează, însă, din adâncul inimii sale, sincere şi necioplite, dar cu atâta bun simţ exprimate, încât s-ar putea alcătui cele mai frumoase caractere ideale.

Cartan*

Am urmărit, cu viu interes, în anii din urmă, notiţele de prin ziare despre un cioban român, căruia i s-a făcut de ducă, tocmai la Roma, cu dorul să vadă mândra cetate, de unde, odinioară, porniră străbunii noştrii. Felul său original de a călători, pe jos, şi, sosit la Roma, de a trage de-a dreptul la columna lui Traian, ţinta călătoriei sale, trebue să pună în uimire pe cetăţenii Romei moderne, care se holbau la acest străin, cu costumul său extraordinar, tolănit sub columnă, în decurs de două zile. Eram intrigată să ştiu ce grad de cunoştinţe putea să aibă acest cioban român şi trebuie să mărturisesc că adesea am bănuit că acest cioban era numai travestit şi putea să fie vreun fost student, care, sătul de învăţătură, lăsase cartea şi apucase drumul acesta, ca să-şi facă nume, prin ercursiunile lui per pedes apostolorum.

*

În zilele trecute, am avut ocazia să cunosc, în persoană, pe ciobanul George Cârţan, care, întorcându-se din una dinntre espediţiile lui prin lume, se abătu şi pe la noi. Un ţăran cerea intrare, dorind să ne vadă. Mult popor calcă, azi, în casa noastră, şi el fu imediat introdus. Un bărbat isteţ, de vârstă mijlocie, cu ochii ageri şi cuminţi, intră înăuntru. Figura lu simpatică, cu faţa arsă de soare, bătută și de ploaie, şi de vânturi, era încadrată de puţină barbă, şi purta părul lung, ca mai toţi țăranii. Puternic şi viguros, purta cămaşă ţărănească, deschisă la piept; o zeghe veche şi uzată, opinci în picioare, desagii pe umeri şi o căciulă mare de ţurcan. Nu ştiu cum, la prima vedere, tresări viu în imaginaţia mea o amintire din copilărie, și trei ţărani, cu figuri espresive şi cu căciuli mari pe cap. Eram învăţată să-i respect şi ştiam numele lor, pe de rost, arătându-i cu degetul: Horia, Cloşca şi Crişan.

*

Iată prima impresie pe care ni-a făcut-o ciobanul Cârţan, până când nu apucasem să ştiu cine era. Felul cum se introduse acest ţeran a fost următorul:

– Să trăiţi! Am venit să vă văd, că, de douăzeci de ani, am auzit mult bine despre un preot harnic şi vreau numai să-l cunosc! Sunt George Cârţan, cioban de la Sreja-Cârţişoara.

*

Imediat îmi perdui contenanţa, tactul şi bunul ton, care se păstrează în lumea căreia îi aparţin. Sării, cu bucurie, la el şi, întinzându-i mâna, i-am zis:

– Dumneata eşti badea Cârţan, care a fost la Roma?

*

Foarte natural şi fără să se fălească, și se vedea că nu era conştient de a fi făcul cine ştie ce lucru de ispravă, el îmi răpunse îndată:

– Da, da, să trăieşti, domnişoară ori doamnă; mă rog, eu am fost la Roma!

– Bine. Cum ai putut să te duci până acolo și cum ai nimerit?

– Da’ bine, m-am dus, două luni, pe jos, cum să nu nimeresc!

– Şi cine te-a pus pe dumneata la cale să te duci; de ce te-ai dus?

– Da’ cine să mă pue la cale? Nimeni! M-am luat eu, aşa, că ştiu istoria românilor şi voiam să văd de unde ne tragem.

*

– Cum te-ai putut înţelege prin ţările străine?

– Apoi m-am înţeles eu binişor; până acolo, am mai încurcat-o cu nemţească, că ştiu o ţârişoară nemţeşte, de când am fost în cătănie, dar apoi acolo, la fraţii noştrii, mai înţelegeam eu câte un pic, că semănăm la graiul! Am fost eu şi pe la ţara franţuzească, şi ei zice că sunt tot fraţii noştrii; numai sunt mai fuduli, nu prea vor să ştie de noi, că ei se ţin prea învăţaţi.

– Dar bani ai avut destui, bade Cârţan?

– Dar aşa bani apoi nu-mi sunt aşa de lipsă; câte o bucată de pâine se găseşte măcar oriunde!

– N-ai avut vreo pricină, pe drum, nu te-a oprit nimeni?

– Doamne, fereşte! Că mie îmi place să mă duc aşa, peste munţi, și am umblat nunai de drag.

– Ai văzut columna lui Traian?

*

Palatul Justitiei Bucuresti MINERVA 1900

*

Faţa lui se lumină, acum:

– Cum să nu, am văzut-o, domnişoară, ne-om suit până sus; vai, dar minunată mai e!

– Ai găsit pe cineva cunoscut prin Roma?

– Da, pe domnii ăi mari, de la consulat; m-au luat şi m-au dus pe la miniştrii italieni; m-au primit în tot locul şi m-au întrebat, ştii, de toate baiurile şi de necazurile noastre!

– Şi ce le-ai spus?

– Le-am spus eu, dar păcat, că ştii, sunt om prea prost, că românul nu ştie destulă carte.

– Lasă, bade Cârţane, că tot te-au priceput ei!

– Cum să nu, că ştiu eu istoria biblică toată, şi ştiu și istoria românilor, numai că tot sunt prea prost, nu pot să le spun cum aş vrea.

*

Biserica Domnita Balasa Bucuresti MINERVA 1900

*

Vrând să-i dăm un ajutor bănesc, refuză, zicând că ar prefera o cărticică, măcar cât de mică, şi ceru să i se facă o mică dedicaţie pe ea. Între altele, îi darăm „Istoria lui Mihai Viteazul”, de Bălcescu, terminată de Odobescu.

– Dar ştii să ceteşti?

Cu inimă, deschise repede cărticica. Pe pagina primă, văzu portretul lui Bălcescu.

– Vai, uite Bălcescu! El e ăl mai mare român!

*

Începu să citească destul de fluient.

– Este istoria lui Mihai Viteazul!

– Mihai Viteazul? Apoi ăla a fost și mai mare, de a biruit pe turci! Vezi, românului numai cărţi îi trebue, să se deştepte la minte, să se lumineze, că mare treabă ar mai face. În tot satul, dacă am putea avea cărţi adunate, să citim isprăvile oamenilor mari ai neamului nostru, ce mai inimă ar prinde şi ţăranul!

– Dar dumneata unde ai învăţat să citeşti?

*

– Singur mi-am bătut capul! Am fost eu, şaptesprezece ani, în ţară, la oi, şi era cu mine şi-un băiat de zapciu, care se dase la oi, că i se urâse de învăţătură. Pe măgar ducea şi cărţile, pe care le avea. Eu îi mai ceream câte o carte şi-l întrebam care-i „a” şi care-i „b”, şi-aşa ţineam minte şi, încet, încet, m-am tot trudit, până când le sloveneam binişor.

– Spre casă te duci, bade Cârţane?

– Dar aşa, că n-am eu aşa casă; mă duc încoace şi-ncolo, pe la prieteni, că am prieteni mulţi.

Îşi luă ziua bună, cu cuvintele:

– Să trăiţi, să trăiască toţi românii!

*

Și, poftindu-ne, încă o dată, sănătate bună, se duse, căutându-şi de drum, înainte. Iar eu am rămas cu impresia cea mai frumoasă despre ciobanul cu inimă curată, care venise să ne vadă, fără cărți de vizită în buzunar, şi a cărui vizită o prefer înainta oricărei vizite, făcută din politeţe. Am primit convingerea că nu este vreun prefăcut, nici vreun întortochiat, ci un cioban ca toţi ciobanii, care şi-a făcut pelerinajul la cetatea eternă, leagănul neamului nostru, numai din proprie iniţiativă, învăpăiat de destăinuirile frumoase, pe care le-a putut desluşi din cărţile istorice, pe când păzea, pe Bărăgan, mioriţele sale.

*

Poporul rămâne, deci, temelia neamului nostru, trunchiul viguros, în care se dezvoltă germeni de mari şi nobile aptitudini; din acest strat se primenesc cu nouă putere fizică şi morală generaţi… (Maria Baiulescu, Tribuna Poporului, Anul II, Nr. 65, duminică 5/17 aprilie 1898, pp. 315, 316).

*

Slanic Moldova MINERVA 1900

*

Polónyi şi Cârţan

*

Cu mare emfază, ca şi când ar fi vorba de cine ştie de ce eveniment mare, în şedinţa de la 1 decembrie 1906 a Dietei, ministrul de justiţie, Polónyi, a zis: „Împotriva lui George Cârţan, locuitor în Opra-Cârţişoara, pe baza cercetării încheiate, s-a înaintat act de acuză pentru agitaţiune, cuprinsă în paragrafele 172 şi 173 a Codicelui penal, agitaţiune săvârşită prin faptul că, ani de zile, a respândit în sânul românilor tipărituri şi cărţi potrivite a se deştepta ura împotriva ungurilor, şi totodată cu respândirea acestor tipărituri, în adunări româneşti a ţinut vorbiri agitatorice şi de rescoală. Procesul pornit în contra acuzatului, pus deja în temniţă preventivă, s-a sistat însă (Daniel László, în ce Seminar se cresc astfel de preoţi?).

*

Românii serioşi, care cunosc pe Cârţan, ciobanul călător, care şi-a lăsat oile şi a plecat în hagie la Ierusalim, după ce cutrierasee deja Europa, de-a lungul şi de-a latul, desigur vor zâmbi, citind că, graţie mâniei procurorilor maghiari de a descoperi „agitatori”, badea Cârţan a ajuns să se vorbească de el şi în Dietă… Şi încă se vorbeşte ca despre un personaj capabil a primejdui liniştea ţării! Pentru că adună călindare şi alte cărţi vechi, pe care le capătă de la unii şi alţii, ba încă a ţinut şi vorbiri, răscolind pe români contra ungurilor… Între procurorii despre care aşa de nimerit a vorbit dl Vajda, cel de la Făgăraş merită întâi avansat, domnule Polónyi. Într-adevăr: de nu-l punea procurorul pe Cârţan în arest preventiv şi nu-i confisca tipăriturile (erau şi nişte ceasloave, cu litere chirilice, despre care înţelepţii patrioţi din partea locului au zis că sunt manifeste muscăleşti), apoi se întâmpla pocinogul: revoluţia lui Cârţan! Ne mirăm că agerul procuror n-a descoperit şi arme… când toată lumea ştie de puşca cea cu cremene a lui badea Cârţan.

*

Pitesti MINERVA 1900

*

Gluma, la o parte, însă! Ministrul de justiţie l-a prezentat pe Cârţan ca pe un personaj politic serios, ba un deputat, citirăm, îl făcu preot! Sistarea procesului contra unui astfel de agitator a presentat-o ministrul justiţiei, drept mărinimie a sa, iar nu ceea-ce este sfârşitul ridicol al unei înscenări de proces comic. A mai arătat Polónyi cum a sistat procesele pornite în contra altor „agitatori”, care, ca Ioan Coroi din Abrud şi Vrabel Mátyás, slovac din Otura, de pildă, au agitat poporul, adunat în… birt! Numai una ar fi trebuit să spună dl ministru: după consumarea a câte litre de rachiu jidovesc s-a săvîrşit crima? Ridicolul ar fi fost, atunci, evident şi pentru strânsura care aplauda, când Polónyi arăta ce mărinimos a fost: a iertat pe aceşti „agitatori”, ca să poată sista, astfel, procesele pornite de procurori şi contra dumisale, şi contra altor „coalizaţi”, care de fapt atacaseră Coroana.

*

Un lucru e de remarcat: Polónyi n-a vorbit şi de procesele sistate în favorul dlui Birăuţiu…  Lucruri atât de ridicole nu se mai pot întâmpla aiurea. Ele denotă cu ce arme meschine se luptă în contra naţionalităţilor. Se inventează „agitatori” ca badea Cârţan, pentru ca un ministru să poată toca bureţi în parlament… Este meritul deputaţilor noştri că onorabilii şovinişti se demască astfel. Interpelarea dlui Vlad într-adevăr a provocat răspunsul în doi peri al lui Wekerle, pe care l-a strâns cu uşa, până a mărturisit că da, trebue a se spori contingentul militar, iar sufragiul universal vine la… sfântul aşteaptă. S-a simţit îndemnat, în Cameră, să vorbească, la câteva zile, şi Polónyi, „oratorul râșniţă”, cum l-au numit chiar ungurii… Să vorbească şi să se acopere de ridicol! (Tribuna, Anul X, Nr. 220, duminică 26 noiembrie / 6 decembrie 1906, p. 1).


Badea Cârţan, la Iaşi

Badea Cârțan UNIREA POPORULUI 25 dec 1927

*

Îşi face, din nou, apariţia, la Iaşi, badea Cârţan, moş Cârţan, vestitul cioban român Cârţan, profetul neamului său.

*

În duhul său sincer şi convingător, se ascundea ceva supraomenesc, ceva din darul lui Isus. Cu costumul său ciobănesc şi încălţat cu opinci, cu traista de gât, plină cu cărţi, cu vorba şi năzuinţele sale de a-şi afirma fala trecutului său strămoşesc, ciobanul acesta n-avea un pic de odihnă: veşnic pe drum, astăzi la Iaşi, mâine la Focşani, căutând să cerceteze şi să afle ceea ce milioane, de felul lui, nu vor fi în stare să cunoască: Istoria trecutului pe de­gete. Vorbea veşnic în parabole. Era un psiholog al firii omeneşti, pătrunzând cu uşurinţă în sufletul cuiva, dintr-o aruncătură de ochi. De câte ori ne-am întâlnit cu dânsul la Iaşi, unii din noi, crezând, că are nevoie de vreun ajutor bănesc, îi întindeau bani. Nu primea, însă, mila nimănuia:

*

– No, să trăiţi, domnule, mie nu-mi trebuie bani, dacă aveţi cărţi, daţi-mi, primesc cu bucurie!

*

Cârţan a vizitat Roma, ca să vadă cu ochii lui columna strămoşului Traian, căci doar aşa spunea dânsul „că el e de-ai lui Traian”, pentru care motiv a şi mers până la Italica din Spania, să vadă comuna unde s-a născut Traian. A fost primit bine la Roma, unde a vizitat parlamentul italian. În­trebat, odată, de nobilii Italiei, dacă toţi românii sunt aşa de deştepţi ca el, Cârţan a răspuns:

*

– Ehei, domnilor, eu sunt cel mai prost din­tre români” (C. Stăteanu, Figuri din „Junimea”, Editura „Bucovina” Bucureşti, p. 78).


Nunta poetului Octavian Goga

Sibiu Catedrala LUCEAFARUL n 9 10 1906 coperta

*

Sibiu, 14 octombrie 1906

*

O zi splendidă de toamnă, cel mai distins public românesc, în catedrala nouă, stră lucită, având de naş pe marele poet al neamului românesc, pe Alexandru Vlahuţă, cu doamna, iar fericita mireasă, o suavă, gingaşă româncă, odraslă a unei distinse familii române, iată ce a încoronat cea mai însemnată zi a vieţii tânărului cântăreţ al pătimirilor noastre…

*

Pe la 3 şi jumătate, în jurul catedralei, mul­ţime imensă, toţi membrii congresului. Numai acestora, însă, şi altor câţiva li s-a îngăduit intrarea în biserică. Şi au avut toţi răbdarea, să aştepte, şi cei din catedrală, şi cei de afară, până la cinci, când au sosit nuntaşii: mirele, cu doamna Vlahuţă, într-o elegantă rochie, mireasa, domnişoara Hortensia Cosma, la braţ cu marele şi iubitul poet Alexandru Vlahuţă, doamna Lucia Cosma, cu dl Constantin Stere, domnişoara Minerva Cosma, cu dl Emil Vancu, domnişoara Claudia Goga, cu dl dr. Comşa, domnişoara Veturia Pap, cu dl Caius Brediceanu, domnişoara Miţi Munteanu, cu dl Remus Cosma, Geta Pap, cu dl dr. Dan, apoi doamna şi dl Tăslăuanu, doamna şi dl Lupaş, doamna Goga, cu dl dr. Aurel Cosma, şi, în fine, fericiţii părinţi ai miresei, iată cununa nuntaşilor.

*

Goga Hortensia si Octavian LUCEAFARUL n 17 18 1906 p 387

*

Cununia a oficiat-o protosincelul Miron Cristea (viitorul patriarh al României – n. n.), asistat de diaconul Tulbure. La sfâr­şit, a rostit o înălţătoare vorbire, scoţând la iveală talentul poetic al mirelui şi arătând câtă speranţă pune întreg neamul într-însul, după cum a exprimat şi bucuria obştească, ce o simţim, putând să salutăm între noi pe marele poet, Alexandru Vlahuţă. Toţi au grăbit să felicite pe tinerii căsătoriţi (Tribuna, Anul X, Nr. 186, miercuri 4/17 octombrie 1906).

*

Sibiu Catedrala LUCEAFARUL n 9 10 1906 p 200


Originea femeii

Radu 18

*

După o legendă hindustană, creaţiunea femeii este următoarea: În mitologia hindustană, se zice că Tvastri, zeul Vulcan, a creat lumea; dar, pe când a venit rândul să facă şi femeia, a constatat că, odată cu crearea bărbatului, se isprăvise tot materialul de creat. Faptul acesta l-a adus pe zeu în mare confuzie, dar a scăpat de încurcătură, în modul următor:

*

A adunat rotunjimea lunii, mişcările unduitoare ale şarpelui, graţia plantelor agăţătoare, legănarea uşoară a firului de iarbă, zveltul sălciilor, netezimea catifelată a florilor, uşurimea penei, privirea blândă a căprioarei, jocul dezmierdător al razelor soarelui, lacrimile norilor, nestatornicia vântului, frica iepurelui, vanitatea păunului, tăria diamantului, dulceaţa mierii, ferocitatea tigrului, văpaia arzătoare a focului, răceala zăpezii, limbuţia papagalului şi, în fine, iubirea turturelelor. Pe toate acestea amestecându-le, a creat din ele pe femeie. Creată fiind femeia, zeul a venit, cu ea, şi a dăruit-o bărbatului.

*

După o săptămână, omul însă se reîntoarse, cu femeia, la Tvastri şi îi zise:

– Stăpâne, fiinţa ce mi-ai dat-o îmi otrăveşte zilele. Necontenit îmi vorbeşte şi-mi ocupă tot timpul. Fără de cauză se tot plânge şi e, încontinuu, bolnăvicioasă. Am venit să te rog, ca să o iei de la mine, căci mi-e cu neputinţă să mai trăiesc împreună cu ea!

Radu 14*

Tvastri a luat pe femeie, iar bărbatul s-a îndepărtat la ale sale. După o săptămână, însă, bărbatul iar se reîntoarse la Tvastri şi, în ton rugător, zise:

– Stăpâne, de când ai luat-o pe ea de la mine, îmi este viaţa pustie şi urâcioasă. De atunci, necontenit mi se reaminteşte drăgălaşul ei joc şi frumoasa ei cântare. Nici un minut cugetul nu mi se poate elibera de amintirea galeşei ei priviri. Nu pot să uit cum mă dezmierda şi cu cât foc mă cuprindea în braţele ei.

*

Lui Tvastri i se făcu milă de bărbat şi îi redete femeia. Abia trecură, însă, trei zile, şi bărbatul iarăşi veni la Tvastri, zicând:

– O, stăpâne, nici eu nu ştiu de ce, dar femeia ce mi-ai dat-o îmi face cu mult mai mult necaz, decât plăcere; te implor, deci, ca să mă scapi de ea.

*

Acum, Tvastri, înfuriat, strigă către bărbat:

– Cară-te de dinaintea mea, om nerecunoscător, şi-ţi aplanează lucrul cum ştii!

– Nu pot trăi cu ea, împreună!, zise bărbatul.

– De aici, înainte, nici fără de ea nu vei mai putea trăi!, grăi zeul.

*

Atunci, bărbatul începu a se tângui şi, în calea lui spre casă, dintr-un plâns disperat se auzeau cuvintele:

– Vai mie! Nici cu ea, nici fără de ea nu mai pot fi; nenorocirea mi s-a început!

*

(Tribuna Poporului, Anul V, Nr. 91, miercuri 16/29 mai 1901).


Pagina 16 din 19« Prima...10...1415161718...Ultima »