Alte întâmplări cu ciobanul George Cârţan
*
Sesizând interesul public pentru legendarul cioban din Cârţişoara (de fapt, din satul Streja), am mai căutat însemnări prin presa vremii lui, pe care le reproduc însoţite de imagini din Calendarul “Minerva” pe anul 1900, deci cu acuarele şi fotografii din anul 1899.
*
*
Ciobanul Cârţan
*
Totdeauna am iubit poporul; în sinul lui, la această obârşie curată, am simţit că mă adiase o suflare sănătoasă, izvorâtă din firea sa neprefăcută, din traiul său cumpătat şi din moravurile sale cuviincioase. Dacă ne dăm osteneala să pătrundem mai adâuc în viaţa şi-n apucăturile poporului nostru, vom descoperi, în această masă de material brut, multe mărgăritare ascunse. Înzestrat eu toate darurile sufleteşti, dispune de toată gama sentimentelor celor mai gingaşe, pe care lumea civilizată năzuieşte să-şi le apropie, pentru ca să oglindeze mai perfect ipocrizia făţarnică, în relaţiile sale de interese reciproce. Poporul le manifestează, însă, din adâncul inimii sale, sincere şi necioplite, dar cu atâta bun simţ exprimate, încât s-ar putea alcătui cele mai frumoase caractere ideale.
Am urmărit, cu viu interes, în anii din urmă, notiţele de prin ziare despre un cioban român, căruia i s-a făcut de ducă, tocmai la Roma, cu dorul să vadă mândra cetate, de unde, odinioară, porniră străbunii noştrii. Felul său original de a călători, pe jos, şi, sosit la Roma, de a trage de-a dreptul la columna lui Traian, ţinta călătoriei sale, trebue să pună în uimire pe cetăţenii Romei moderne, care se holbau la acest străin, cu costumul său extraordinar, tolănit sub columnă, în decurs de două zile. Eram intrigată să ştiu ce grad de cunoştinţe putea să aibă acest cioban român şi trebuie să mărturisesc că adesea am bănuit că acest cioban era numai travestit şi putea să fie vreun fost student, care, sătul de învăţătură, lăsase cartea şi apucase drumul acesta, ca să-şi facă nume, prin ercursiunile lui per pedes apostolorum.
*
În zilele trecute, am avut ocazia să cunosc, în persoană, pe ciobanul George Cârţan, care, întorcându-se din una dinntre espediţiile lui prin lume, se abătu şi pe la noi. Un ţăran cerea intrare, dorind să ne vadă. Mult popor calcă, azi, în casa noastră, şi el fu imediat introdus. Un bărbat isteţ, de vârstă mijlocie, cu ochii ageri şi cuminţi, intră înăuntru. Figura lu simpatică, cu faţa arsă de soare, bătută și de ploaie, şi de vânturi, era încadrată de puţină barbă, şi purta părul lung, ca mai toţi țăranii. Puternic şi viguros, purta cămaşă ţărănească, deschisă la piept; o zeghe veche şi uzată, opinci în picioare, desagii pe umeri şi o căciulă mare de ţurcan. Nu ştiu cum, la prima vedere, tresări viu în imaginaţia mea o amintire din copilărie, și trei ţărani, cu figuri espresive şi cu căciuli mari pe cap. Eram învăţată să-i respect şi ştiam numele lor, pe de rost, arătându-i cu degetul: Horia, Cloşca şi Crişan.
*
Iată prima impresie pe care ni-a făcut-o ciobanul Cârţan, până când nu apucasem să ştiu cine era. Felul cum se introduse acest ţeran a fost următorul:
– Să trăiţi! Am venit să vă văd, că, de douăzeci de ani, am auzit mult bine despre un preot harnic şi vreau numai să-l cunosc! Sunt George Cârţan, cioban de la Sreja-Cârţişoara.
*
Imediat îmi perdui contenanţa, tactul şi bunul ton, care se păstrează în lumea căreia îi aparţin. Sării, cu bucurie, la el şi, întinzându-i mâna, i-am zis:
– Dumneata eşti badea Cârţan, care a fost la Roma?
*
Foarte natural şi fără să se fălească, și se vedea că nu era conştient de a fi făcul cine ştie ce lucru de ispravă, el îmi răpunse îndată:
– Da, da, să trăieşti, domnişoară ori doamnă; mă rog, eu am fost la Roma!
– Bine. Cum ai putut să te duci până acolo și cum ai nimerit?
– Da’ bine, m-am dus, două luni, pe jos, cum să nu nimeresc!
– Şi cine te-a pus pe dumneata la cale să te duci; de ce te-ai dus?
– Da’ cine să mă pue la cale? Nimeni! M-am luat eu, aşa, că ştiu istoria românilor şi voiam să văd de unde ne tragem.
*
– Cum te-ai putut înţelege prin ţările străine?
– Apoi m-am înţeles eu binişor; până acolo, am mai încurcat-o cu nemţească, că ştiu o ţârişoară nemţeşte, de când am fost în cătănie, dar apoi acolo, la fraţii noştrii, mai înţelegeam eu câte un pic, că semănăm la graiul! Am fost eu şi pe la ţara franţuzească, şi ei zice că sunt tot fraţii noştrii; numai sunt mai fuduli, nu prea vor să ştie de noi, că ei se ţin prea învăţaţi.
– Dar bani ai avut destui, bade Cârţan?
– Dar aşa bani apoi nu-mi sunt aşa de lipsă; câte o bucată de pâine se găseşte măcar oriunde!
– N-ai avut vreo pricină, pe drum, nu te-a oprit nimeni?
– Doamne, fereşte! Că mie îmi place să mă duc aşa, peste munţi, și am umblat nunai de drag.
– Ai văzut columna lui Traian?
*
*
Faţa lui se lumină, acum:
– Cum să nu, am văzut-o, domnişoară, ne-om suit până sus; vai, dar minunată mai e!
– Ai găsit pe cineva cunoscut prin Roma?
– Da, pe domnii ăi mari, de la consulat; m-au luat şi m-au dus pe la miniştrii italieni; m-au primit în tot locul şi m-au întrebat, ştii, de toate baiurile şi de necazurile noastre!
– Şi ce le-ai spus?
– Le-am spus eu, dar păcat, că ştii, sunt om prea prost, că românul nu ştie destulă carte.
– Lasă, bade Cârţane, că tot te-au priceput ei!
– Cum să nu, că ştiu eu istoria biblică toată, şi ştiu și istoria românilor, numai că tot sunt prea prost, nu pot să le spun cum aş vrea.
*
*
Vrând să-i dăm un ajutor bănesc, refuză, zicând că ar prefera o cărticică, măcar cât de mică, şi ceru să i se facă o mică dedicaţie pe ea. Între altele, îi darăm „Istoria lui Mihai Viteazul”, de Bălcescu, terminată de Odobescu.
– Dar ştii să ceteşti?
Cu inimă, deschise repede cărticica. Pe pagina primă, văzu portretul lui Bălcescu.
– Vai, uite Bălcescu! El e ăl mai mare român!
*
Începu să citească destul de fluient.
– Este istoria lui Mihai Viteazul!
– Mihai Viteazul? Apoi ăla a fost și mai mare, de a biruit pe turci! Vezi, românului numai cărţi îi trebue, să se deştepte la minte, să se lumineze, că mare treabă ar mai face. În tot satul, dacă am putea avea cărţi adunate, să citim isprăvile oamenilor mari ai neamului nostru, ce mai inimă ar prinde şi ţăranul!
– Dar dumneata unde ai învăţat să citeşti?
*
– Singur mi-am bătut capul! Am fost eu, şaptesprezece ani, în ţară, la oi, şi era cu mine şi-un băiat de zapciu, care se dase la oi, că i se urâse de învăţătură. Pe măgar ducea şi cărţile, pe care le avea. Eu îi mai ceream câte o carte şi-l întrebam care-i „a” şi care-i „b”, şi-aşa ţineam minte şi, încet, încet, m-am tot trudit, până când le sloveneam binişor.
– Spre casă te duci, bade Cârţane?
– Dar aşa, că n-am eu aşa casă; mă duc încoace şi-ncolo, pe la prieteni, că am prieteni mulţi.
Îşi luă ziua bună, cu cuvintele:
– Să trăiţi, să trăiască toţi românii!
*
Și, poftindu-ne, încă o dată, sănătate bună, se duse, căutându-şi de drum, înainte. Iar eu am rămas cu impresia cea mai frumoasă despre ciobanul cu inimă curată, care venise să ne vadă, fără cărți de vizită în buzunar, şi a cărui vizită o prefer înainta oricărei vizite, făcută din politeţe. Am primit convingerea că nu este vreun prefăcut, nici vreun întortochiat, ci un cioban ca toţi ciobanii, care şi-a făcut pelerinajul la cetatea eternă, leagănul neamului nostru, numai din proprie iniţiativă, învăpăiat de destăinuirile frumoase, pe care le-a putut desluşi din cărţile istorice, pe când păzea, pe Bărăgan, mioriţele sale.
*
Poporul rămâne, deci, temelia neamului nostru, trunchiul viguros, în care se dezvoltă germeni de mari şi nobile aptitudini; din acest strat se primenesc cu nouă putere fizică şi morală generaţi… (Maria Baiulescu, Tribuna Poporului, Anul II, Nr. 65, duminică 5/17 aprilie 1898, pp. 315, 316).
*
*
Polónyi şi Cârţan
*
Cu mare emfază, ca şi când ar fi vorba de cine ştie de ce eveniment mare, în şedinţa de la 1 decembrie 1906 a Dietei, ministrul de justiţie, Polónyi, a zis: „Împotriva lui George Cârţan, locuitor în Opra-Cârţişoara, pe baza cercetării încheiate, s-a înaintat act de acuză pentru agitaţiune, cuprinsă în paragrafele 172 şi 173 a Codicelui penal, agitaţiune săvârşită prin faptul că, ani de zile, a respândit în sânul românilor tipărituri şi cărţi potrivite a se deştepta ura împotriva ungurilor, şi totodată cu respândirea acestor tipărituri, în adunări româneşti a ţinut vorbiri agitatorice şi de rescoală. Procesul pornit în contra acuzatului, pus deja în temniţă preventivă, s-a sistat însă (Daniel László, în ce Seminar se cresc astfel de preoţi?).
*
Românii serioşi, care cunosc pe Cârţan, ciobanul călător, care şi-a lăsat oile şi a plecat în hagie la Ierusalim, după ce cutrierasee deja Europa, de-a lungul şi de-a latul, desigur vor zâmbi, citind că, graţie mâniei procurorilor maghiari de a descoperi „agitatori”, badea Cârţan a ajuns să se vorbească de el şi în Dietă… Şi încă se vorbeşte ca despre un personaj capabil a primejdui liniştea ţării! Pentru că adună călindare şi alte cărţi vechi, pe care le capătă de la unii şi alţii, ba încă a ţinut şi vorbiri, răscolind pe români contra ungurilor… Între procurorii despre care aşa de nimerit a vorbit dl Vajda, cel de la Făgăraş merită întâi avansat, domnule Polónyi. Într-adevăr: de nu-l punea procurorul pe Cârţan în arest preventiv şi nu-i confisca tipăriturile (erau şi nişte ceasloave, cu litere chirilice, despre care înţelepţii patrioţi din partea locului au zis că sunt manifeste muscăleşti), apoi se întâmpla pocinogul: revoluţia lui Cârţan! Ne mirăm că agerul procuror n-a descoperit şi arme… când toată lumea ştie de puşca cea cu cremene a lui badea Cârţan.
*
*
Gluma, la o parte, însă! Ministrul de justiţie l-a prezentat pe Cârţan ca pe un personaj politic serios, ba un deputat, citirăm, îl făcu preot! Sistarea procesului contra unui astfel de agitator a presentat-o ministrul justiţiei, drept mărinimie a sa, iar nu ceea-ce este sfârşitul ridicol al unei înscenări de proces comic. A mai arătat Polónyi cum a sistat procesele pornite în contra altor „agitatori”, care, ca Ioan Coroi din Abrud şi Vrabel Mátyás, slovac din Otura, de pildă, au agitat poporul, adunat în… birt! Numai una ar fi trebuit să spună dl ministru: după consumarea a câte litre de rachiu jidovesc s-a săvîrşit crima? Ridicolul ar fi fost, atunci, evident şi pentru strânsura care aplauda, când Polónyi arăta ce mărinimos a fost: a iertat pe aceşti „agitatori”, ca să poată sista, astfel, procesele pornite de procurori şi contra dumisale, şi contra altor „coalizaţi”, care de fapt atacaseră Coroana.
*
Un lucru e de remarcat: Polónyi n-a vorbit şi de procesele sistate în favorul dlui Birăuţiu… Lucruri atât de ridicole nu se mai pot întâmpla aiurea. Ele denotă cu ce arme meschine se luptă în contra naţionalităţilor. Se inventează „agitatori” ca badea Cârţan, pentru ca un ministru să poată toca bureţi în parlament… Este meritul deputaţilor noştri că onorabilii şovinişti se demască astfel. Interpelarea dlui Vlad într-adevăr a provocat răspunsul în doi peri al lui Wekerle, pe care l-a strâns cu uşa, până a mărturisit că da, trebue a se spori contingentul militar, iar sufragiul universal vine la… sfântul aşteaptă. S-a simţit îndemnat, în Cameră, să vorbească, la câteva zile, şi Polónyi, „oratorul râșniţă”, cum l-au numit chiar ungurii… Să vorbească şi să se acopere de ridicol! (Tribuna, Anul X, Nr. 220, duminică 26 noiembrie / 6 decembrie 1906, p. 1).