Serbările bisericeşti şi cultul unor oameni morţi

*

Serbările bisericeşti[1] şi cultul unor oameni morţi[2]. Dacă tot s-a păgânit creştinismul până la a se transforma în „cultul unor oameni morţi” (ceea ce condamna Augustin la păgâni), dar nu al străbunilor neamurilor pământeşti, ci morţii diverselor ierarhii clericale, ce-ar fi dacă ne-am închina, totuşi, unui mort viu contemporan? De ce, departe şi îndepărtaţi de Dumnezeu, să ne închinăm unor ciolane cu provenienţă incertă, când îl avem pe Patriarhul Daniel deja pregătit să-şi asume sacrificiul de a fi sfântul viu al neamului românesc? Doar duhneşte a smirnă şi tămâie precum celelalte moaşte şi nu-i doar biciul, ci chiar însuşi Dumnezeu pe pământ. E drept, nu prea-i format din oase, ci doar din slănuri afumate şi osânză, consecinţe ale posturilor lungi, aspre şi circumcise (nicidecum circumscrise) unor trăiri evlavioase ceva ce nu se există.

*

Dacă vă veţi hotărî să vă închinaţi unui mort viu, propun sanctificarea Sfântului Părinte Daniel de România şi ecumenica Lui sărbătorire în săptămâna zilei de 23 august, în care săptămână să se interzică munca drept păcat „diavolesc şi curvăsăresc” pe întreg teritoriul naţional, românilor şi naţionalităţilor conlocuitoare revenindu-le obligaţia ortodoxă de a bea şi mânca, cât mai evlavios cu putinţă, timp de o săptămână, ca să stea omenimea în fund de uimire, când va vedea cum ştim noi să sărbătorim româneşte.

*

Lăsând gluma la o parte, o astfel de şuguire o reprezintă şi „serbările bisericeşti” îndătinate în timp, pentru a înlocui sărbătorile astrale ale începuturilor metafizice ale speciei umane, dar sub care l-am îngropat pe Dumnezeu pentru totdeauna, ca să-i putem crucifica Fiul în fiecare clipită a clipitelor vremii.

*

Prima zi de sărbătoare a creştinismului a fost duminica, zi care, după Ieronim, „este ziua când o nouă lume începe, când moartea a fost învinsă şi în care viaţa a fost restabilită prin învierea Mântuitorului; în această zi Sfântul Spirit se pogoară pentru a promulga legea Graţiei”[3]. Şi, astfel, serbând „repaosul Ierusalimului ceresc” şi „amintirea învierii Mântuitorului”, păgânul împărat Constantin cel Mare săvârşeşte prima abandonare a Căii lui Isus (ortodocşii să citească Iisus), prin mutarea „repaosului Ierusalimului ceresc” din sâmbătă, în duminică (din anul 361, definitiv şi irevocabil). Cât despre „amintirea învierii Mântuitorului”, în fiecare început de ciclicitate temporară, înainte de a se stabili o sărbătoare anuală, mi se pare corectă, deşi Isus învie, clipă de clipă, iar noi trecem insensibili peste fiecare cosmică renaştere, pentru că acesta ne şi este destinul omenesc.

*

Alte două zile, miercuri şi vineri, închinate, din vremuri imemoriale, planetelor Mercur şi Venus, devin, mai întâi, „sărbători pentru aducerea aminte despre patimile Mântuitorului” (anul 394), înainte de a deveni sfinte şi, ulterior, sfinte moaşte, precum cele alei Sfintei Parascheva, care a fost adusă la Iaşi, de Vasile Lupu, pentru a o întrupa pe Sfânta Vineri (Parascheva, în greacă), în care moldovenii încă mai credeau cu fanatism.

*

În onoarea lui Isus, s-au instituit tot felul de „sărbători mobile”, apoi s-a statornicit, mai întâi, Epifania, adică ziua de 6 ianuarie, în care „Tatăl proclamă pe Fiul său, cu ocazia botezului ce primi de la Ion”, numită, în afară de Bobotează (la slavi şi în campania religioasă de slavizare a valahilor), diem luminum, sancta luminium sau illuminationem. Orientalii serbau, tot în 6 ianuarie, şi Naşterea Mântuitorului, dar ulterior, din iniţiativa occidentalilor, a fost instituită şi sărbătoarea Crăciun sau Naşterea, în 25 decembrie, deşi Isus s-a născut în aprilie, iar teologii cunoşteau această realitate. În a opta zi după 25 decembrie, se serba Circumciziunea Mântuitorului – aţi observat că, până în tot cuprinsul veacului al IV-lea se vorbea de Mântuitor şi nu de Domn (Stăpân)? O altă precizare: ziua naşterii Mântuitorului se serba, mobil, ba în ianuarie, ba în martie, ba în aprilie, şi-abia atunci când „stâlpul” bisericii Chiril, ucigaşul Ipaziei (cu propria-i mână), s-a stropşit la papă, cerându-i o anumită zi, a fost bătută în cuie fila calendaristică a lui 25 decembrie.

*

Paştele a rămas, până astăzi, o „sărbătoare mobilă”, precedat de Duminica Stâlpărilor, şi încununat, la 40 de zile după Înviere, de Ziua Înălţării. Toate aceste sărbători au fost născocite şi adaptate pentru anularea religiilor ancestrale abia după 350-400 de ani de la Mântuire. Târziu, în folosul autocraţiei religioase şi nicidecum întru iluminare, întru trăirea lui Isus (controversa intolerantă, dar absolut nesemnificativă, „Isus sau Iisus” avea să se născocească abia în secolul XIX).

*

După Sinodul din Niceea (anul 325), au fost „încreştinate”, pentru săptămâna de dinaintea Paştelui, şi omagierile planetelor Jupiter şi Saturn, în afară de Mercur şi Venus, dar joia era dedicată Cinei celei de taină, vinerea – morţii, şi sâmbăta – punerii în mormânt a Mântuitorului.

*

În onoarea Maicii, dar şi a Mântuitorului, au fost instituite Întâmpinarea (din anul 650) şi Buna vestire (din anul 440), Întâmpinarea fiind numită de orientali Hipapante Domini, iar de occidentali, Mariae Virginis. Cea mai populară omagiere a Maicii Mântuitorului, Adormirea, instituită în 15 august, datează din vremea împăratului Mauricius (582-602), iar Naşterea, în 8 septembrie, de-abia din anul 886.

*

În paralel, străvechiul „cult al unor oameni morţi”, criticat de Augustin pentru că substituie lui Dumnezeu câte un Tată Ceresc identitar, este înlocuit cu „cultul altor oameni morţi”, sfinţii. Primul beneficiar a fost arhidiaconul Ştefan, serbat a doua zi după Naşterea Mântuitorului, deci tot din veacul al IV-lea. La trei zile după Naştere, „se serba ziua uciderii pruncilor din Betleem”, zi de mare tristeţe, în care „nu se cânta nici aleluia, nici doxologia”[4].

*

Apostolul Toma a fost repartizat în prima duminică de după Înviere, iar Petru şi Pavel, în 29 iunie, „biserica creştină având o deosebită veneraţiune pentru sfinţi, din vremurile cele mai vechi”[5].

Vlad Ţepeş şi trădătorul tatălui său

*

Cavalerul burgund Walerand de Wavrin, care îşi însoţea unchiul într-o expediţie europeană pe Dunăre, relata, în anul 1445, o întâmplare mai puţin cunoscută din viteaza, dar zvăpăiata tinereţe a lui Vlad Ţepeş:

*

*

În timpul acesta, fiul domnului Ţării Româneşti s-a dus la seniorul de Wavrin şi, după ce l-a salutat, i-a spus, printr-un tălmaci, că avea de gând să pornească o ispravă împotriva turcilor şi că, dacă i-ar făgădui să nu-l dea pe faţă, el îi va dezvălui taina sa. Lucru pe care i l-a făgăduit, cu jurământ seniorul de Wavrin, de bunăvoie. Şi, atunci, tălmaciul, învăţat de fiul domnului Ţării Româneşti, zise aşa:

*

– Tatăl meu a trimis să mă cheme şi mi-a spus că, dacă nu îl voi răzbuna împotriva subaşiului acestei cetăţi a Giurgiului, mă reneagă şi nu mă mai socoate ca fiul său. Căci el este acela care l-a trădat şi care, cu salvconductul sultanului, l-a făcut să meargă la acel sultan şi, apoi, l-a dus pri­zonier în castelul din Gallipoli, unde l-a ţinut, multă vreme, cu amândouă picioa­rele ferecate în lanţuri. Dar s-au întors lucrurile, astfel că el şi turcii lui s-au predat tatălui meu, cu condiţia cruţării vieţii şi a lucrurilor lor şi să fie trecuţi nevătămaţi în ţara Bulgariei. Şi eu mă voi duce, cu două mii de români, la două leghe de aici, să trec râul pe acolo, şi le voi întinde curse pe drum şi, astfel, când vor crede că se îndreaptă spre Nicopole, eu voi fi înaintea lor şi îi voi ucide pe toţi.

*

La acestea, seniorul de Wavrin nu a răspuns nici un cuvânt, nici că e rău, nici că e bine. Şi a plecat acel fiu al domnului Ţării Româneşti, ca să se ducă să-şi îndeplinească isprava. Şi, până în două sau trei ore, după aceea, cardinalul trimise seniorului de Wavrin salvconductul pentru turci, pe care îşi pusese el pecetea, ca să-şi atârne şi acesta pecetea sa. Şi a răspuns că nu era în căderea sa să pună pecetea împreună cu cardi­nalul, pentru că acela era în fruntea întregii armate; dar făgăduia că atât el, cât şi oamenii săi vor păzi acel salvconduct, pe care l-a întocmit cardinalul. De care răspuns a rămas foarte mulţumit cardinalul. Şi li s-a dat turcilor acel salvconduct, împreună cu vasele pentru a trece Dunărea.

*

Aşadar, când turcii s-au văzut eliberaţi astfel, şi-au scos, mai întâi, şeile de pe cai şi le-au pus într-o luntre mică, ce fusese capturată în faţa acelei cetăţi. Apoi au legat toţi caii, unul, de coada altuia, şi au legat calul dintâi de acea luntre, care mergea cu vâsle. Şi, în felul acesta, au trecut râul. Şi se vedea bine, dacă te uitai la cai, că ei erau obişnuiţi să meargă adesea astfel. Şi în alte monoxile înguste s-au suit turcii cu toate lucrurile lor. Dar când au trecut prin faţa galerelor i-au privit pe creştini cu ochi răi şi foarte duşmănoşi. Şi îşi ţi­neau arcurile întinse, cu săgeata în mână, scuturile la gât, arătând, prin înfăţi­şarea lor, că dacă s-ar lega cumva de ei, erau gata de luptă. Şi, în chipul acesta, au trecut acel râu al Dunării şi au intrat în ţara Bulgariei.

*

Aşadar,  turcii, după ce au trecut apa, au încălecat pe caii lor, pentru a-şi urma drumul. Dar ei nu au ajuns departe, că i-a prins în cursă, pe neaşteptate, acel fiu al domnului Ţării Româneşti şi i-a ucis pe toţi. Şi subaşiul însuşi, care îl trădase pe tatăl lui, aşa cum s-a arătat mai sus, a fost adus viu înaintea lui; acestuia, după ce i-a amintit trădarea sa, i-a tăiat capul, cu mâna sa. Şi, îndată ce românii despuiară pe acei turci, i-au înşiruit goi pe malul apei, şi era o privelişte cruntă pentru cei din galere, când au trecut prin faţa lor” (Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 109-111).

Un ienicer, despre războiul cu Vlad Ţepeş

*

Constantin Mihailovici din Ostroviţa, sârb şi fost ienicer în războaiele purtate de Murad al II-lea, inclusiv împotriva lui Vlad Ţepeş, povesteşte următoarele:

*

Despre voievodul valah Dracula (Vlad Dracul, tatăl lui Ţepeş – n. n.), care stăpânea ţara Moldovei de Jos (aşa o numeau ungurii, preluând un toponim celtic – n. n.). Acest voievod avea doi fii şi îi dăduse împăratului Mahomed, la curtea lui. Acest voievod, tatăl, în curând a murit (ucis, pe nedrept, de Iancu de Hunedoara – n. n.); auzind împă­ratul turcesc despre moartea voievodului Valahiei, a dăruit pe fiul mai mare (pe Vlad Ţepeş – n. n.)cu bani, cai, podoabe, corturi, cum se cade unui domn, şi l-a trimis, cu cinste, în Ţara Românească, spre a domni în locul tatălui său, cu înţelegerea ca, în fie­care an, să vină la dânsul, ca să i se înfăţişeze şi să dea tributul, la fel cum dăduse şi tatăl său. Iar pe fiul al doilea (Radu cel Frumos – n. n.), fratele acestuia, l-a lăsat la curtea lui.

*

Acest fiu al lui Dracula a venit, doi ani, de-a rândul, la curtea împăratului, de a adus tributul, potrivit înţelegerii. Dar, după aceea, nu a vrut să mai vină. Împăratul a trimis după dânsul pe un domn, Hamza beg, care era conducător peste vânătorii împăratului, ca să se ducă acolo, la el, într-un oraş care se numeşte „Ibrail”. Dar voievodul nu a vrut să i se înfăţişeze, ci a poruncit curtenilor săi să ţină între dânşii pe solul împăratului, până ce va sosi dânsul. Şi, pornind voievodul, Dracul cel Tânăr (aşa i se mai spunea lui Ţepeş), a adunat oaste; şi era iarnă, Dunărea era îngheţată şi a trecut voievodul Dracul peste Dunăre, cu toţi oamenii săi, în ţara împăratului, mai jos de Nicopole. Şi, acolo, a dat drumul oamenilor săi, ca să prade şi să omoare, atât pe turci, cât şi pe creştini, prin sate şi în oraşele deschise, şi au pricinuit mare pagubă împăratului turcesc. Şi tuturor celor vii şi celor ucişi a pus de le-a tăiat nasurile, atât femeilor, cât şi bărbaţilor, şi a trimis acele nasuri regelui Mathias al Ungariei, fălindu-se că acele multe nasuri sunt a tot atât de mulţi turci biruiţi şi ucişi.

*

După aceea, întorcându-se, a venit la Brăila, la solul împăratului, iar solul nu ştia ce se întîmplase. L-a prins, cu toţi slujitorii lui, care erau în număr de 30, şi a poruncit să-i bage într-un turn oarecare. Iar a treia zi, a poruncit, mai întâi, să-l tragă în ţeapă pe „Aliza beg”, solul împăratului, şi, în jurul lui, pe toţi slujitorii lui.

*

După aceea, a venit ştirea împăratului turcesc despre ceea ce făcuse voie­vodul Dracul. Deci, împăratul a trimis la fratele lui Dracul, ca să vie la dânsul, la curtea împărătească, şi au ieşit în întâmpinarea lui două paşale, cei mai înalţi sfetnici ai împăratului, unul Mahmud paşa, iar al doilea Isaac paşa, şi l-au dus la împărat, unde şedea împăratul pe tronul său. Aplecându-se împăratul, l-a luat de mână şi l-a aşezat lângă dânsul, pe alt scaun, ceva mai jos, şi a poruncit să se aducă haină de brocart frumoasă şi un steag roşu, şi i-a dat bani, cai şi alte daruri destule, cum se cuvine unui domn, şi a trimis cu dânsul patru mii de călări, să meargă înainte, la Nicopole, să-l aştepte acolo. Iar împăratul, fără întârziere, adunându-şi oastea, a pornit pe urma lui. Iar când a fost la Nicopole, pe malul Dunării, de cealaltă parte a Dunării stătea, de asemenea, voievodul Dracul, cu oastea sa şi oprea trecerea oştii împăratului.

*

Iar împăratul Mahomed a spus către ienicerii săi:

– Iubiţii mei berbeci, ce este al meu este al vostru şi, mai ales, vistieria mea. Vă rog, daţi-mi sfat, căci aceasta atârnă de voi, ca să putem să trecem de cealaltă parte, împotriva duş­manului meu!

*

Au răspuns ienicerii:

– Fericite stăpâne, porunceşte să se pregă­tească luntrile, iar noi, în timpul nopţii, ne vom pune capetele şi vom trece pe partea cealaltă!

*

Deci, împăratul îndată a poruncit să li se dea 70 de luntrii potrivite, pe lângă aceasta să li se mai dea şi altele, de care aveau nevoie, şi de asemenea bombarde, tunuri mobile şi altele mari. Şi când s-a făcut noapte, ne-am aşezat în luntrii şi ne-am lăsat la vale, pe Dunăre, şi am trecut de partea cealaltă, la câteva stadii mai jos de locul unde stătea oastea voievodului. Şi acolo ne-am îngropat în şanţuri, aşezând tunurile pe rând în jurul nostru. Ne-am îngropat în şanţuri, pentru ca oamenii călări să nu ne poată vătăma. După aceea, ne-am întors înapoi pe partea cealaltă şi, astfel, am transportat şi pe alţi ieniceri peste Dunăre. Şi când toată oastea pedestră trecuse, atunci ne-am pre­gătit şi am pornit, pe încetul, către oastea lui Dracul, cu tunurile şi cu celelalte, ce le transportaserăm cu noi. Oprindu-ne, am aşezat tunurile.

*

Dar, până să izbu­tim să facem aceasta, ne-au fost ucişi 300 de ieniceri. Pentru aceasta, împăratul s-a întristat foarte mult, văzând, de pe partea cealaltă, o mare bătălie şi neputând el însuşi să vie într-acolo. Se temea foarte mult ca să nu-i fie ucişi toţi ieni­cerii, de vreme ce împăratul însuşi încă nu trecuse. După aceea, noi, văzând că partea noastră slăbeşte foarte mult, având trecute peste râu 120 de bombarde, ne-am apărat cu dânsele şi ne-am apucat să tragem un foc des, încât am respins toată oastea voievodului de pe acel loc, iar noi ne-am întărit. După aceea, îm­păratul, având mai multă siguranţă, a transportat peste râu şi alţi pedestraşi, care se cheamă azapi, cum sunt la noi drabanţii. Iar Dracul, văzând că nu poate opri trecerea, s-a retras de la noi.

*

Iar apoi, după ce împăratul a trecut după noi, cu toată oştirea lui, peste Du­năre, acolo ne-a dat nouă, ienicerilor, 30.000 de zloţi, ca să-i împărţim între noi. Pe lângă aceasta, pe toţi ienicerii care încă nu erau liberi, i-a făcut liberi, ca să poată lăsa cui vor voi averea lor, după moarte.

*

De acolo, am pornit în Ţara Românească, pe urma lui Dracul. Iar fratele lui (Radu cel Frumos – n. n.) mergea înaintea noastră. Totuşi, ne cuprinsese o spaimă mare, deşi voievodul român avea o oaste mică, şi peste tot eram cu mare grijă şi ne îngropam, în fie­care noapte, în şanţuri, totuşi nu puteam fi siguri. Ne-au lovit într-o noapte încât au omorât oameni, cai, cămile, au omorât o sută de mii de turci. Când toţi turcii, fugind din faţa lor, au venit la noi, la ieniceri, ienicerii i-au alungat de la dânşii şi-i ucideau, ca să nu fie cotropiţi de dânşii, aşa încât au făcut mare pagubă împăratului. Iar după aceea, a doua zi, au prins câteva sute de români şi împăratul a po­runcit ca pe toţi să-i taie în două. Şi, văzând românii că turcii sunt mai puternici, s-au lepădat de Dracul voie­vod şi au trecut de partea fratelui său, care se afla pe lângă împăratul turcesc. Şi voievodul Dracul însuşi s-a dus la regele Mathias, de slăvită amintire, iar regele Mathias, din pricina faptelor sale netrebnice, l-a aruncat în închisoare.

*

Iar împăratul Mahomed, încredinţând fratelui acestuia Ţara Românească, a plecat din această ţară. Mai târziu, turcii spuneau împăratului cum că, mai îna­inte, de multe ori, au fost biruiţi românii de turci, dar de atâtea ori acolo au pie­rit mulţi turci şi, de aceea, „şi tu, fericite stăpâne, trebuie să te gândeşti la aceasta”. Şi a spus, către dânşii împăratul: „Atâta vreme cât Chilia şi Cetatea Albă le ţin şi le stăpânesc românii, iar ungurii Belgradul sârbesc, noi nu vom putea avea nici o biruinţă” (Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 125-128).

Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (I)

*

Cum îmi propusesem să caut informaţii, prin presa veche, despre sărbătorile pascale la români, începusem cu „Foae pentru Minte, Inimă şi Literatură”, a lui Gheorghe Bariţ, şi m-am poticnit într-un poem despre Moldova anului 1821, scris în 1821, de un oarecare V. Fabian. Poemul începe cu „S-a întors maşina lumii, s-a întors cu capu-n jos”, vers care îmi era vag cunoscut, şi se termină cu „Vom dezbrăca şi veşmântul veacului nenorocit”, iar pe îndelungul lui parcurs, un amestec ciudat de scânteieri geniale şi de naivităţi retorice specifice acelor vremuri, proiectate când într-un plan cosmogonic inteligent elaborat, când într-o istorie lipsită de istoricitate şi care seamănă cumplit cu prezentul neamului nostru, mi-a atras atenţia până la a-mi dori, ca şi George Bariţ, în 1839, să aflu „mai multe amănunte din viaţa acestui bărbat vrednic[1]” şi care mă surprinsese cu o erudiţie, dibaci criptată în discursul liric, cum rar se mai întâlneşte în ziua de azi.

*

Vrând să aflu mai multe, am apelat la monografia lui Eugen Lovinescu despre Gheorghe Asachi, şi l-am întâlnit pe Vasile Fabian (31.12.1795, Ruşii Bârgăului – 07.04.1836, Iaşi), în acele pagini, adus, în 1820, din Transilvania, de către Gheorghe Asachi, referendarul şcolilor din Moldova, la Seminarul de la Socola, împreună cu Vasile Pop, Ion Manfi şi Ion Costea[2]. Lovinescu dă ca dată a naşterii 13 decembrie 1773[3], dar informaţia e greşită, Vasile Bob, care şi-a tradus numele Bob în latină (fabia), devenind Fabian, fiind născut în 31 decembrie 1795, deci cu 22 de ani mai târziu decât în informaţia marelui critic fălticenean. Dar, plecând de la Eugen Lovinescu, unde găsisem capătul de fir, am revenit la „Foaea” lui Bariţ, unde am descoperit un Aron Pumnul al Moldovei, o piatră de temelie a culturii naţionale, dar despre care se ştie puţin sau chiar nimic.

*

Fără Vasile Bob (Fabian – în adaptare latină), Moldova şi, prin ea, spiritualitatea românească ar fi avut mult de pierdut. Ce şi cât anume, veţi afla, împreună cu mine, pe parcursul a trei episoade, stabilite de Bariţ, plus episodul din 1839, datorat cărturarului bisericesc Scriban, de loc din Burdujeni.

*

Din biografia sau viaţa răposatului Paharnic Vasile Fabian sau Bob[4]. Domnule redactor! / Însemnarea care ai făcut în Foaia dumitale pentru Minte, Inimă şi Literatură din anul 1839, No. 13, la versurile răposatului Fabian, despre starea Moldovei, la anul 1821, în care scrii că ţi-ar face mare bucurie, când ţi-ar trimite cineva şi mai multe însemnări din viaţa acestui vrednic bărbat, m-a îndemnat şi pe mine a cerceta, a ispiti şi a însemna orice aş putea şti despre faptele acestui patriot, care, în floarea bărbăţiei, spre cea mai mare pagubă a literaturii naţionale, s-a mutat la cele veşnice. Aşadar, nu numai de la con-şcolarii şi convieţuitorii răposatului am cercetat despre cursul vieţii şi faptelor lui, dar, călătorind, în anul trecut (1839 – n. n.), la Rodna, în care părţi se află şi locul naşterii aceluiaşi, m-am rugat de domnul I. Marian, vicarul Rodnei şi director Şcolilor Naţionale Milităreşti din Năsăud, sub a cărui direcţie se află şi locul naşterii şi creşterii răposatului, ca să cerceteze şi să însemneze toate, cu amăruntul, orice ţine de viaţa acestuia. Acest bărbat, ca un deosebit cinstitor al literaturilor şi însuşi străduitor şi primitor al literaturii naţionale, prin o cinstită scrisoare a sa, din 20 decembrie 1839, despre toate care le-a aflat, prieteneşte m-a înştiinţat.

*

Din acele care însumi am ştiut şi din care mai târziu am aflat, precum şi din acelea pe care le scrie domnul vicar, ies multe la iveală, care dau o deosebită lumină vieţii răposatului; nici că vor fi de prisos; că batăr că domnul Pitarul Popesc Scriban, în Foaia dumitale din anul trecut, No. 20, multe a însemnat despre viaţa lui, totuşi dinspre o parte, fiindcă acelea mai cu seamă se ţin de petrecerea lui în Moldova, iară dinspre altă, pentru că acelea ce scrie despre anul şi locul naşterii sunt foarte greşite, însă greşeli care domnului biograf nu i se pot imputa; ba eu, dinspre partea mea, nu pot destul a-i lăuda acea inimă mulţămitoare, care a arătat către profesorul său, şi deosebit a-i mulţumi că mi-a dat prilej spre a însemna şi eu ceva despre acest bărbat patriot, pe care eu, pentru multele şi nobilele sale virtuţi, nu numai l-am cinstit, dar l-am şi iubit, şi cu care, până la sfârşitul vieţii, în oarecare comerţie literară am stătut.

*

Din însemnările mele şi cele ale domnului vicar Marian, acestea următoare ies la lumină:

Răposatul Fabian s-a născut în 31 decembrie 1795[5], într-un sat milităresc (referire la statutul de „grăniceri năsăudeni”, pe care îl aveau locuitorii – n. n.), cu numele Ruşii Bârgăului, care se află între oraşul Bistriţa şi hotarele Bucovinei, şi se ţine de al II-lea Regiment de Graniţă Românesc, al cărui ştab se află în Năsăud; aşadar, Fabian al nostru s-a născut ca soldat.

*

Moşul lui, dinspre partea tatălui său, a fost preotul Toader Răul (aşadar, din familia Răeştilor); acest preot Toader a avut patru feciori: pe Ioan, preot în sat, pe Pavel[6], pe Maftei, pe Petru, amândoi căprari în Regiment, şi cel de pe urmă tată răposatului. Muma lui a fost Anisia, fiica preotului Toader Bob[7], nemeş de Kapolnok-Mănăştur, paroh în satul milităresc Maier şi văr primar cu Episcopul Făgăraşului I. Bob. Preotul Toader Bob, neavând feciori, îndată, la botez, primi pe răposatul spre fiu al său, cu care adopţie a primit şi porecla de Bob. Cu această şi sub această poreclă a fost până la sfârşitul cursului învăţătorilor şi a trecerii lui în Moldova.

*

În vârstă de zece ani, adică la anul 1805, l-a dat moşul său, preotul Toader Bob, la şcoala românească, în satul Maier, unde era preot. La anul 1807, la şcoala militărească, în Năsăud, iar la anul 1810, l-a dus la Gimnaziul din Blaj. Strălucind, aici, întru o mulţime de şcolari, atât cu cuviincioasa purtare, cât şi cu înălţimea minţii şi cu deosebitul său geniu, unchiul său, Episcopul Bob, în anul 1814, îl dărui cu o fundaţie în Cluj, în convictul tinerimii nemeşeşti, lângă Academia de acolo. Aici învăţă Filosofia şi legile, fiind pretutindeni fruntea şcolarilor.

*

În anul cursului de pe urmă (precum adeseori se întâmplă în cruda tinerime), fu vinovăţit, cu mai mulţi alţii, despre o faptă care era împotriva legilor academiceşti, din care pricină fu, una cu consorţii săi, judecat spre o pedeapsă trupească; însă nobila semeţie a acestui tânăr nu putu a suferi această defăimare, fiind din lăuntru învins, atât despre aceea cum a învăţat, cât şi despre aceea în ce cinste şi vază stă el înaintea tinerimii scolasticeşti şi a toată profesorimea de acolo; pentru aceea, a mai vrut a părăsi Academia, decât a se supune la o pedeapsă aşa urâtă, care putea să-i păteze toată cinstea, ce o câştigase până aicea.

*

Destul, tânărul nostru părăsi Academia; încă, prin aceasta, pierdu şi fundaţia din convict, şi graţia în care se afla la unchiul său, Episcopul Bob. Hinc omnis origo malorum (de la început, anul se arătă rău – n. n.). Din acest ceas s-au născut o mulţime de greutăţi, cu care a avut a se lupta.

*

Din Cluj, s-a dus la Ungaria, la Oradea-Mare, despre o parte ca să isprăvească, în Academia de acolo, cursul legilor, care, în Cluj, încă nu-l isprăvise, iar despre altă parte, că doar ar putea căpăta ceva ajutor de la Samuil Vulcan, Episcopul românesc de acolo, spre a merge la Viena, pentru învăţătura legilor milităreşti, fiindu-i scopul a se face auditor în Regiment; însă nici aici nu putu câştiga aceea ce dorea; pentru care fu silit a se întoarce, iarăşi, la locul naşterii şi a cerca ca doară l-ar primi în cancelaria Auditoriatului Regimentului, în Năsăud, însă în zadar, pretutindeni sunt uşile închise.

*

Întru aşa fel de strâmtorări, fu silit, iarăşi, a merge la Blaj, la unchiul său, Episcopul Bob, rugându-l ca să-i dea vreo slujbă în moşiile episcopeşti; însă Episcopul nu-i dădu, despre o parte pentru că tânărul nepot nu vru a primi statutul preoţesc, spre care îl îndemna unchiul, iară despre altă parte, că era supărat pe el pentru fapta de la Cluj. Nec dum etiam causae irarum… Exciderant animo; manet alta mente repostum  (Deşi nu provoacă senzaţie de rău… alunecă sufletul; adânc în rămăşiţele lui minte – n. n.)[8].

*

În această vreme, şi-a mutat numele Bob (faba) în Fabian, doar din pricină că sub acest nume, Bob, Regimentul îl silea să intre sub arme, ca unul care era născut soldat şi, ce-i mai mult, trebuia să intre ca soldat de rând, până i-ar veni rândul şi norocirea a se face ofiţer; însă mintea lui era, acum, mai împodobită prin frumoasele ştiinţe şi inima mai poleită decât să slujească el ca un soldat de rând – şi lui îi mai plăcea a sluji sub blândele arme ale Minervei, decât sub crudul şi sângerosul coif şi pavăză a lui Marte; al doilea, pentru că acel nume strălucit, Bob, întru acele triste stări îi era numai spre greutate, iar lângă aceasta vroia a urma un plan de viaţă, a trăi cât va putea mai neştiut[9].

*

Când ajunseseră greutăţile acestui tânăr la cea mai înaltă culme şi nu mai era alt mijloc decât, sub un nume străin, să-şi părăsească patria şi pe toţi cei iubiţi, şi să se lase încotro îl vor duce valurile nenorocirii, atunci providenţa dumnezeiască se ivi, în toată slava şi puterea ei, şi nu lăsă ca această lumină să se ascundă sub pat, ci făcu ca să se pună pe masă şi în sfeşnic, şi să lumineze întru întuneric (va urma).

 *

Fiul „poetului ţărănimii”, ucis de… ţărani?

*

Într-o scrisoare adresată cărturarului bucovinean Victor Morariu, Lola, soţia pictorului Mihail Teişanu, scria, printre altele, relatând despre suferinţa doamnei Elena, soţia lui George Coşbuc: „nici nu mai încerc să-ţi spun ce durere am văzut pe chipul acestei martire”[1], care nu putea uita că unicul ei fiu, Alexandru, care avusese un accident de automobil, în 26 august 1915, fusese ucis cu ciomegele, pe când zăcea însângerat într-un şanţ, de nişte ţărani dintr-un sat de lângă Târgu Jiu, supăraţi că „domnii cu maşini” le mai ucid câte o găină, cuibărită-n colbul drumului.

*

*

Caut, de multă vreme, confirmarea sau infirmarea susţinerii Lolei Teişanu, pentru că mi se pare a fi un blestem asupra neamului ca unicul fecioraş al „poetului ţărănimii” să fi fost ucis de nişte ţărani. Oricum, odată cu Alexandru, a murit şi George Coşbuc, mutându-se, în mai 1918, în ţărâna care îl adăpostea şi pe fiu.

*

Încă nu am găsit mare lucru nici despre tragedia din 26 august 1915, nici despre suferinţa mocnită a tatălui, de până în 9 mai 1918. Dar o să mai caut, cu speranţa că Lola Teişanu a exagerat şi că ţărănimea română a fost dintotdeauna aidoma cântecelor ei: verticală şi dumnezeiască.

*

*

Joi, în 9 maiu nou 1918, după-amiază, la ora 1 şi jumătate, a încetat din viaţă marele nostru poet Gheorghe Coşbuc, autorul „Firelor de Tort” şi duioaselor „Balade şi Idile”, prin care şi-a cucerit locul dintâi între fruntaşii contemporani ai literaturii româneşti.

*

Despre împrejurările morţii, corespondentul din Bucureşti al „Gazetei Transilvaniei” comunică următoarele: Se ştia, în cercul intimilor săi, că „badea Gheorghe” al nostru este suferind, mai mult abătut, de la nenorocirea ce l-a lovit, când şi-a pierdut pe unicul său fiu între împrejurări foarte tragice. Miercuri, fusese în oraş şi, seara, când s-a întors acasă, s-a simţit indispus. Joi, a zăcut în pat, stând de vorbă cu soţia sa, când, pe la ora 1 şi jumătate, simţindu-se rău, a încetat din vieaţă, fără ca familia să fi avut cel puţin timpul de a chema în ajutor un medic.

*

*

Marele nostru poet a trecut la nemurire în vârstă de 52 ani. Rămăşiţele sale pământeşti au fost ridicate, de la locuinţa defunctului, Bucureşti, Calea Plevnei 48, sâmbătă, în 11 mai, şi au fost înmormântate în cimitiriul Şerban-Vodă. Cu inimă înfrântă de durere, ne plecăm în faţa mormântului nemuritorului nostru poet (Biserica şi Şcoala, anul XLII, nr. 19, 6/19 mai 1918, p. 4).

*

*

Accidentul de automobil din judeţul Gorj / Transportarea rămăşiţelor pământeşti ale victimei în capitală./  Cu trenul de dimineaţă au sosit în Gara de Nord rămăşiţele pământeşti ale lui Alexandru, fiul poetului G. Coşbuc, mort într-un accident de automobil în judeţul Gorj. / Cadavrul a fost transportat la domiciliul părinţilor, din Calea Plevnei, nr. 48. / Înmormântarea se va face la cimitirul Şerban Vodă mâine după-amiază (Adevărul, 30 august 1915).