Un martor al bătăliei din Dealul Spirii

*

Un maior al Armatei Române, Dimitrie Pappazoglu, descria, în 1866, celebra bătălie din Dealul Spirii, la care luase parte din postura de comandant al companiei a 5-a din Regimentul nr. 2. Cum broşura înseamnă o mărturie, care nu trebuie ignorată, o voi parcurge şi voi povesti sau cita pe larg amănunte inedite, într-un timp pâclos al ignoranţei şi al uitării, despre „Lupta cea vitează din Dealul Spirii, în Bucureşti, a oştirii române cu numeroasa trupă otomană ce intra în capitală, sub comanda lui Omer Paşa, la anul 1848, septembrie 13, ziua luni, la 4 ore după amiază”. Cartea poate fi găsită printre tipăriturile secolului al XIX-lea, digitalizate de Biblioteca Naţională a României.

*

*

Despre iminenta sosire a oştirii lui Omer Paşa, aflată la Giurgiu, se zvonise încă din 9 septembrie, aşa că, „din ordin grabnic… detaşamentele oştirii române, ce se aflau în Capitală, precum Cavaleria şi Artileria”, au plecat în marş forţat spre Râmnicu-Vâlcea, „în tabăra de la Traian, alcătuită, sub comanda domnului Magheru, din Regimentul nr. 1 şi din dorobanţii districtelor micii Românii, iar în capitală se opriră 5 companii din Regimentul nr. 2, sub comanda ofiţerilor colonel Radu Golescu şi maior Nicolae Greceanu, şi o companie din Regimentul nr. 1.

*

La 12 septembrie, sosi oştirea otomană, în sumă de 20.000 de oameni, şi se opri în bivuac, în câmpia de la Cotroceni, fiind împreună cu dânşii Fuat Efendi, comisar turc, şi generalul Duamel, comisar Rusu şi generalii turci Omer Paşa, Kerim Paşa, Ismail Paşa şi Mexmet Paşa, care, îndată după sosire, chemaseră, pentru 13 dimineaţa, a merge în tabără pe Mitropolit, boierii toţi şi partida liberalilor.

*

La 13 septembrie, dimineaţa, garnizoana românească primi ordin, de la şeful oştirii, generalul Tell, a se concentra în Dealul Spirii, la cazarmă”, pentru a primi drapelele noi şi a le preda pe cele vechi, dar şi pentru a da onorul armatei turceşti, care va intra în Bucureşti. „Fu ordin dat ca să scoatem, în mijlocul cazărmii, acele şase companii, îmbrăcaţi în mundire, pantaloni albi şi şepci”. În curând, urmau să sosească şi pompierii, aşa că ofiţerii oştirii româneşti ieşiseră la poartă şi priveau curioşi spre „lumea ce se întorcea, fugind, pe uliţa cea mare de la Cotroceni, şi strigând să le dăm arme, că a pornit a intra oştirea otomană”, dar ofiţerii, care aveau alte ordine, au refuzat, aşteptând sosirea coloanelor turceşti, cărora să le dea onorul. Conform ordinelor.

*

Pe la ora 16, „când s-a văzut avangarda, în plutoane, de cavalerie turcească, condusă de călăuze, alţi turci neguţători, ce vin cu neguţătorii în capitala noastră, s-a dat comanda de la activitate, subalternii s-au tras la locul lor, în front, iar colonelul Golescu s-a proptit în loc, împreună cu căpitanul Caragea, cu aghiotantul său şi cu mine, subsemnatul (Dimitrie Pappazoglu – n. n.), care era de jurnă peste străji, ocupând chiar cazarma cu străji, după obiceiul din compania mea; pe dată ce sosi avangarda şi, după dânsa, generalul Kerim Paşa, cu colonelul şi maiorul arab, comandanţii regimentului de infanterie, ce urma, în marş, se popri împotriva porţii cazărmii, dând comandă trupei să se oprească. Kerim Paşa, adresându-se către colonelul Golescu, ceru a lăsa trupele să intre în cazarmă, dar bravul colonel Golescu răspunse, prin căpitanul Caragea, în limba turcă, că dânsul nu poate îndeplini această dorinţă, fără ordinul generalului său, iar excelenţa sa să trimită pe cineva la general şi, pe dată ce-i va trimite ordin, îi va putea libera cazarma.

*

Kerim Paşa, plăcându-i, se vede, această subordonare militară, fără a zice nimic împotrivă, comandă mărşăluirea în continuare, spre oraş, şi coborârea Dealului Spirii, când, dintr-o întâmplare, la 150 de stânjeni distanţă de la poarta cazărmii, spre vârful Dealului Spirii, se întâlni, piept în piept, cu trupa de pompieri, care, după cum zisei, aşteptam să vină la noi.  Surpriza urâtă ce avură Kerim Paşa, şeful oştirii turceşti, întâlnindu-se în drum cu o trupă sub altfel de uniformă, cât şi trupa pompierilor, care se vedea în piept cu armata otomană, care, sforţând de a trece mica distanţă, spre a sosi la cazarmă, şi încurcându-se printre întâiele rânduri de cavalerie şi infanterie ale trupei otomane, se loviră, se îmbrânciră soldaţii şi, deodată, noi, care ne aflam la poarta cazărmii, auzirăm slobozirea unei puşti, iar în 5 minute, văzurăm, din acea distanţă, ambele trupe încăierate şi mai multe sloboziri de puşti, iar când să comande colonelul nostru frontului, ce sta în curte, a se aranja, nu trecu al 8-lea minut şi tot frontul trupelor otomane, ce se afla, mărşăluind, în despărţiri, îndărătul a toatei întinderi a cazărmii, având şi tunuri între distanţele batalioanelor, se întocmi în front spre cazarmă şi deschise cel mai iute foc de rânduri asupra frontului nostru, cum şi sloboziri de tunuri cu cartece, care, curgând ca ploaia, dimpreună cu ţăndări de uluci, din împrejmuirea cazărmii, asupra noastră, începurăm şi noi, cu menţionatele 6 companii, a trage focul cel mai teribil asupra lor, încât, isprăvind soldaţii câte 20 de patroane din patronaşe, năvăliră în dezordine în fundul cazărmii, unde, lângă magazia regimentului, găsind, pe două roate, în care se păstrau patroanele regimentului şi spărgându-l, încărcară patronaşele lor şi trăgeau focuri spre inamicii risipiţi prin curtea cazărmii, întinşi pe brânci, rezemând puşca chiar pe trupurile căzute.

*

Fumul cel groaznic, focul cel bengalic al mulţimii trupei otomane, ricoşeurile şi vâjâitul gloanţelor făcură să nu ne mai vedem unul cu altul, în toată întinderea curţii celei mari a cazărmii, nici că se mai putea şti ce se petrece, afară, cu trupa pompierilor, atâta ştiu că, de două ori, au ridicat batista albă, legată în vârful săbiei, ofiţerii turci, strigând că e greşeală (ianglâş) să stăm, şi focurile abia încetau, două minute, şi de la sine începeau iarăşi, în reciprocitate.

*

Acest conflict, această nepregătită încăierare a unui număr de 500 de români cu numeroasa trupă, de 9.000 de oameni, ce mărşăluia în capitală, ţinu, de la ora 4 şi jumătate, după-amiază, până la 7 ore, seara, la 13 septembrie, până când, cu încetul, ne-am retras, prin uliţa din fundul cazărmii, unde, întâmpinând, în acea furie târzie, şi o patrulă de cavalerie otomană, alcătuită din 8 oameni lăncieri, vrând a trage cu carabinele în noi, fură trecuţi prin baionete ei şi caii lor, trecând peste cadavrele lor, până ce ne răspândirăm care încotro am vrut”.

*

Aceasta ar fi mărturia combatantului Dimitrie Pappazoglu, luptător în celebra bătălie din Dealul Spirii, pe care o va completa, ulterior, cu întâmplările care i s-au povestit, precum cea despre „Fidelitatea santinelei” din roata a V-a a Regimentului 2, comandată de Pappazoglu, „soldatul care era la ceas, în odaia unde era cancelaria regimentului, locul steagului şi al lăzii cu bani”, un flăcău din districtul Argeş, care a stat neclintit la datorie, până ce, la un ceas după încheierea luptei, au dat turcii peste el şi l-au împuşcat.

*

Despre „încăierarea pompierilor”, Dimitrie Pappazoglu a aflat din relatările ofiţerilor supravieţuitori. În marşul lor spre cazarma din Dealul Spirii, pompierii erau conduşi de căpitanul Zăgănescu şi de adjuncţii săi, sublocotenenţii Dincă, Focianu, Stărostescu, şi de locotenentul Dănescu. „Veneau în despărţiri, iar sublocotenentul Dincă se afla armat şi cu pistoale la brâu. La semnalul ce dete Kerim Paşa de a se da în lături din drum, această trupă nu înţelesese şi se împreunară amândouă flancurile, începând a se încurca printre rândurile otomane, grăbind de a sosi în cazarmă; se vede că în atingerea ce avură rând cu rând şi soldat cu soldat, se învrăjbiră amândouă flancurile, încât începu lupta, deodată; sublocotenentul Dincă slobozi pistoalele în generalul turc şi în maiorul arab, aşa încât maiorul căzu mort, cum şi calul generalului; flancurile se băteau în focuri şi în baionete, şi generalul Kerim Paşa comandă a veni la tunuri, care, până să-şi ia poziţia lor şi pregătirea, pompieri traseră, în manevră de iagări, trântiţi pe brânci, şi, omorând vreo câţiva artilerişti, răpiră acele tunuri din mâinile lor; lupta se făcu mai cruntă şi încăierarea mai serioasă; atunci se omorî locotenentul Dănescu şi sublocotenentul Stărostescu; după aceea, luptându-se pompierii cu bărbăţie şi văzându-se năpădiţi de mulţimea otomanilor, unii începură a se retrage în dezordine, în vale de Dealul Spirii, coborând, în dreapta, prin grădinile locuitorilor, iar alţii apucară de sosiră în cazarmă, printre mulţimea rândurilor otomane”.

*

În noaptea de 13 septembrie, „oraşul Bucureşti a fost ocupat de către trupele otomane milităreşte. Infanteria cuprinse posturile din capitală, iar cavaleria patrula pe toate străzile. Tunurile şi mortierele otomane au fost aşezate pe Dealul Spirii şi la mănăstirea Cotroceni, dominând, în noaptea aceea, peste toată capitala; deosebite patrule de cavalerie s-au trimis, pentru străjuire, pe la reprezentanţii puterilor străine”.

*

Cam asta a fost. Turcii au luat în stăpânire ţara, deja părăsită de armatele lui Magheru, care s-au risipit, ofiţerii trecând în Ardeal. În Dealul Spirii muriseră 48 de români şi fuseseră răniţi 57, iar dintre turci, 158 şi-au pierdut viaţa. La ce a folosit?