Un artist pe care îl respect: Călin Brăteanu

Ne-am cunoscut, în urmă cu decenii, la Berchişeşti, când am întrebat, spre grupul cântăcioşilor de folclor: „Mă, care dintre voi e Călin Brăteanu?”. Mi l-a arătat un instrumentist, pentru că el, sfielnic, plecase privirile. Şi i-am spus, atunci, lui Călin Brăteanu de ce anume îmi plac mult cântecele lui şi care anume ar fi segmentele de autentic, dibace adaptat vremurilor, pe care eu le-am remarcat şi le preţuiesc aşa cum şi merită. Peste o vară, numai ce mă trezesc cu Călin Brăteanu director al Centrului pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale şi, deşi întotdeauna a fost atent cu mine, cu directorul nu prea m-am împăcat. Chestie care se ştie. În ultimii ani, de când nu prea mai am vreme pentru fleacuri, ne-am cunoscut mai bine ca oameni. Îmi plac teribil, adică la fel de mult ca şi cântecele lui, „cele trei fete de acasă” (una dintre ele este soţia, desigur), iar când prindem câte un răgaz, stăm la poveşti. Sau poate că la spovedanii non-convenţionale. Şi e bine, şi e adânc, pentru că, adineauri, văzând că şi Călin Brăteanu mai rupe un an din calendar, m-am simţit înseninat de sărbătoarea lui. Atât de înseninat, încât, într-o perioadă în care nu vreau să ştiu nimic altceva decât poveştile satelor bucovinene, m-am oprit şi am poposit pe o brazdă de la intrarea în Cuciurul Mare al lui Mircea Streinul şi al lui Radu Bercea, pentru a ridica paharul de peregrin în cinstea şi în sănătatea prietenului meu Călin Brăteanu şi pentru a-i ura, aşa cum o făcea Vlad Ţepeş în corespondenţa lui secretă:

La mulţi ani, Călin Brăteanu,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!