şi nu încărunţita mea vioară!

Fantezie de Nicolae Gabriel Sandu
rupt şi de lume, şi de Dumnezeu,
şi de natura care-l înconjoară
bătrânul lăutar am fost chiar eu
sau doar încărunţita mea vioară?
pe prispa ei am stat atât de des
în toiul iernii care mă născuse
când căutam vremelnic înţeles
în verbele ce nu se lasă spuse
şi auzeam cum stelele de sus
vibrau pe şirul degetelor mele,
apoi bătrânul lăutar s-a dus,
viorile s-au prăbuşit în ele
şi-ntr-un adânc de lăutar pribeag
ce-a existat cât i-a fost dat să cânte
şi să trăiască doar din drag de drag
ca veşnicia iernii s-o-nspăimânte,
dar dintr-odată simt, se face frig
şi aş fugi, s-ajung până la capăt
măcar atunci să îndrăznesc să strig
că-s rob luminii şi încep să scapăt
rupt şi de lume, şi de Dumnezeu,
şi de natura care mă-nconjoară,
bătrânul lăutar am fost doar eu
şi nu încărunţita mea vioară!