Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Dărmăneşti

Gara Hatna

DĂRMĂNEŞTI (HATNA). Până în 7 ianuarie 1403, când a fost dăruit Episcopiei Sucevei, satul Dărmăneşti, numit Hreţca sau Sârbi, a făcut parte din „ocina dreaptă” a voievodului Alexandru cel Bun, cel care adusese la Suceava, încă din 29 iunie 1402, moaştele Sfântului Ioan cel Nou. Sfântul fusese depus în biserica de mir a Moldovei, care ţinea loc şi de episcopie, iar satele „Hreţca pe Suceavă şi Averăuţi pe Suceavă (Vereşti)” însemnau ofranda pe care o aducea voievodul, „la soborul Sfântului Ioan Botezătorului”, noului patron spiritual al capitalei Moldovei. Dărmăneştii aveau hotare „vechi şi dedemult”, formula aceasta certificând existenţa satului cu mult înainte de primul Descălecat, adică din vremurile în care „drumul ctitorea satul” (Iorga). Iar primul nume pe care l-a purtat în istoria mărturisită, acela de Sârbi, poate explica rolul Dărmăneştilor de paznic al Drumului Mare, care unea, comercial, Nordul şi Sudul, printr-o posibilă colonizare cu vlahi balcanici sau chiar cu sârbi, o colonizare conjuncturală, care, în ciuda aparenţei, nu întăreşte teoriile migraţioniste ale neprietenilor românilor. Pe vremea aceea, aşa cum se confirmă şi prin textele străvechi din „Rohonczi Codex”, vlahii stăpâneau munţii, începând din Balcani şi terminând cu crestele împădurite de pe malurile Rinului, urmând pe un „Vlad” (în slavă, „vlad” înseamnă proprietar de pământ, stăpânitor) sau altul „pe Calea Dacilor”, după „voia Căii Stelelor”, pentru a împlini destinul „şoimului”, după închinare pe înălţimile sfinte ale Rarăului. Din păcate, despre vremurile vechi noi n-am păstrat mărturii, iar atestările documentare nu sunt altceva decât un fel de cadastru primitiv, prin care se consemnează modificarea regimului de proprietate. Mai există, ce-i drept, „tradiţiile” sau legendele, care menţionează, de o parte şi de alta a apei Sucevei, pe un cioban aproape mitologic, Dediu, care şi-a înveşnicit numele în toponime („Dealul Dediului”, „Valea Dediului”, „Fântâna Dediului” etc.), într-un teritoriu întins, care începea dinspre Părhăuţi şi Dărmăneşti şi sfârşea dincolo de hotarele estice ale Vereştilor. Dar şi acest Dediu a fost uitat, în cele din urmă, ba chiar a fost substituit, toponimic, cu nume de proprietari vremelnici, precum Dolenciuc, Pomirki sau Solomia. Chiar şi amintirea celui care avea să dea numele durabil al satului (protopărintele, moş-strămoşul obştesc), Petru Dărman, avea să fie ignorată peste vremuri, tot aşa cum, printr-o ciudată confuzie administrativă, chiar şi numele Dărmăneştilor avea să fie substituit de numele unui cătun megieş, Hatna.

În 10 aprilie 1430, când Alexandru cel Bun, întărind Pătrăuţii lui Vlad Adiş, îi dădea acestuia uric şi pentru „al treile cot, tij di Pătrăuţi, unde au fost Grecii din Dărmăneşti, la Fântână”. Şi, totuşi, dubla legendare, cea a unei descendenţe balcanice, grefată pe obştea neamului de păstori ai baciului Dediu, poate fi argumentată prin elemente aparent minore, care ţin de perioada de după recuperarea satului de sub tutela episcopească, în vremea lui Stoian, al cărui fiu, Petru, se va numi şi Dărman, adică omul care „dărma” (dobora) copacii pentru a-şi hrăni, pe timpul iernii, turmele. Că primii săteni ai Dărmăneştilor trăiau pe seama turmelor rezultă şi din faptul că ei mai aveau un sat, Dărmăneşti pe Jijia, care este întărit nepoatelor lui Stoian, Taţa şi Vasca, în 10 aprilie 1499, odată cu Dărmăneştii pe Suceava, ocina botoşeneană servind, probabil, pentru iernatul turmelor, cirezilor şi hergheliilor. Şi ar mai fi o precizare, legată de toponimul „botuşani”, care desemnează, în româna veche, pe ciobanii oilor boteie, adică oile sterpe, inclusiv cârlanii, tot aşa cum „botuş” înseamnă locul pe care erau păşunate oile sterpe.

Data de 10 aprilie 1499 este considerată de cei mai mulţi istorici şi monografi, mai ales de cei care l-au creditat excesiv pe Daniel Werenka, drept cea a atestării documentare a satului Dărmăneşti. Atunci, în 10 aprilie 1499, Taţa, fata lui Petru Dărman şi nepoata lui Stoian, împreună cu verişoara ei, Vasca, fata Nastasiei, solicită întăritură domnească pentru trei sate, inclusiv „Dărmăneşti pe Suceavă”, moştenite de la bunicul lor, iar Ştefan cel Mare confirmă proprietatea, dar fără referiri la urice domneşti anterioare. Drept consecinţă, nu se cunosc condiţiile în care Stoian, tatăl lui Petru Dărman şi al Nastasiei, intră în stăpânirea fostului sat domnesc Hreţca, aflat, vremelnic, şi în proprietatea Episcopiei Sucevei. Apoi urmează un veac şi jumătate de tăcere.

În 3 decembrie 1642, Ieremie Busuioc, fiul fostului mare spătar Busuioc, lăsa, „cu limbă de moarte… a treia parte a satului Dărmăneşti, ţinutului Sucevii” lui Ieremie Murguleţ, moştenitor al unei jumătăţi din satul Părhăuţi, cel mai mare dintre fraţii boieri Murguleţ, toţi zvăpăiaţi şi veşnic implicaţi în desele schimbări de voievozi ai Moldovei.

Din 6 aprilie 1634, beneficiază de atestare documentară şi satul Măriţei, şi cătunul acestui sat, Hatna sau „jumătate de sat Măriţei, partea de jos”, cumpărată de Evloghie, pentru a doua oară episcop al Rădăuţilor, om hapsân, amestecat în fel de fel de afaceri oneroase şi care avea să cumpere Hatna pentru înzestrarea surorii sale, Ana. Pe Ana o va moşteni Toader Murguleţ, stăpânitorul unei obşti săteşti de neamuri străvechi, reprezentată, în 6 aprilie 1659, la o hotărnicire în Iacobeşti, de Ipatie Murguleţ, Lupul Dubnim, Ionaşco Pintescul şi de fraţii Gligorie, Loghin şi Simion Pintescul.

1708: Satul lui Petru Dărman, cel menţionat de uricele voievodale, se afla, în vremurile vechi, pe malul apei Sucevei, până la pârâul Hatna. Cealaltă parte de sat şi de moşie, „de la părâul Hatna în sus, socotind pârâul mijlocul moşiei”, era proprietate răzeşească, menţionată ca atare şi în 12 aprilie 1708, când Iuon Abăza revendică, în divanul lui Mihai Racoviţă Vodă, o jumătate „parte de sat Dărmăneşti la apa Sucevii… care moşie i-a venit de la moşul său, răpusatul Dociul biv paharnic”. Acest Iuon Abăza, moştenitor al părţii de sat desprinsă din trupul obştesc, ar fi îngropat, sub altarul bisericii din vatra veche a satului, o comoară, pe care urmaşii lui au tot căutat-o, vreme de vreo două secole, dar fără să o afle, pentru că nimeni nu-şi mai amintea unde anume s-a aflat, cândva, prima biserică, probabil din lemn, a dărmăneştenilor.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Dărmăneşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „37 – toată suma caselor”, însemnând 4 femei sărace, 1 popă şi 32 birnici.

1774: La venirea austriecilor în Bucovina (ocupaţia s-a încheiat în data de 1 octombrie 1774), satul Dărmăneşti, care avea doar 41 de gospodării, îşi pierde numele, în favoarea celui al cătunului Hatna. Pe vremea întocmirii „Topografiei” lui Daniel Werenka, în 1895, deci, satul avea 2.236 locuitori, doi preoţi, pe Georgie Popovici şi pe Dumitru Burac, şi un cantor bisericesc, pe nume I. Masichevici, doi învăţători, pe Grigori Iacubovici şi pe Ecaterina Halla. Primarul, şi el ucrainean, se numea Nicolai Strilciuc. Măriţeia avea, în 1774, 33 familii, dar satul creşte, până în 1784, la 114 familii, datorită colonizării cu 81 familii de galiţieni, pe care o va face noul proprietar, negustorul armean Ivan Capri.

În 15 iunie 1765, stăpân peste partea nerăzăşească a satului Dărmăneşti era Radu căpitan, un boiernaş care împresurase parte din moşiile stăpânite de mănăstirea Pătrăuţi. În 1808, jumătatea de lângă apa Sucevei a moşiei dărmăneştene aparţinea paharnicului Iuon Cârste, care o dăruieşte nepotului său Ioan, fiul lui Ilie Cârste. În 24 mai 1833, acel Ioan, ajuns baron al statului austriac, a dăruit a opta parte din sat nepotului său, Ienachi, şi el „baron Cârste”. Satul megieş, Măriţeia, încăpuse, începând din 22 august 1785 şi până 8 decembrie 1786, pe mâinile negustorului armean Ivan Capri (Ioan Căprii, cum i se zice într-un alt document), care, ca să-şi exploateze eficient noua moşie, începe o masivă colonizare cu galiţieni. Din rândul acestor agricultori avea să se ridice, la 1848, deputatul-ţăran Dolenciuc, ales, în 14 iunie 1848, deputat de Suceava în Parlamentul din Viena cu 59 voturi din 74.

În 1843, biserica Naşterea Domnului din Hatna, cum erau numiţi Dărmăneştii, cu 1.515 enoriaşi, era slujită de parohul Ilie TARNOWIECKI, patron bisericesc fiind baronul Ennakaki von KRISTIE (Cârste). În 1876, biserica, cu hramul schimbat, din 1875 (Arătarea Domnului), aflată sub patronajul lui Nicolai de CÂRSTE şi a lui Bogdan de PRUNKUL, avea, în comuna Bisericească Hatna şi Măriţei, 3.604 enoriaşi, paroh fiind George POPOVICI. În 1907, patron al bisericii era evreul Iankel FISCHER, paroh fiind Eugen BODNARESCUL, născut în 1846, preot din 1871, paroh din 1876, ajutat de preotul cooperator Adrian BODNARESCUL, născut în 1879, preot din 1906, cantor fiind, din 1899, Clementie SCRIPCARIU, născut în 1864.

1858: În Hatna-Dărmăneşti, funcţiona, din 1858, o şcoală cu 3 clase[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iasobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[3].

1869: La doar trei ani de la inaugurarea primei linii ferate din Bucovina, Lemberg-Cernăuţi (primul tren a sosit la Cernăuţi în 15 septembrie 1866), s-a dat în funcţiune şi calea ferată Cernăuţi-Iţcani, primul tren sosind în gara Hatna în ziua de 28 octombrie 1869. Această cale ferată, proiectată de arhitectul Adolf Marin, fiul primarului german din Rădăuţi, urma să treacă prin oraşul natal al proiectantului şi să urmeze culmea dealurilor de pe malul drept al Sucevei, până în fostul oraş voievodal, Suceava. Nemţii din Rădăuţi, în frunte cu tatăl proiectantului, înspăimântaţi de „fantasma noului” (taman ca în romanul „Prăpădul Solobodei”, de Eusebiu Camilar), s-au pus pe întocmit jalbe, ajungând „până la împărăţie”, iar „drăguţul de împărat” Franz Iosif s-a milostivit de nemţii rădăuţeni, recomandându-i lui Adolf Marin să facă noul „drum de fier” departe de Rădăuţi, pe malul celălalt al apei Sucevei. Conform noului proiect, Dărmăneştii, cunoscuţi drept Hatna, căpătau statutul economic de „nod feroviar” important. Cealaltă cale ferată importantă a Bucovinei, Hatna-Câmpulung era în funcţiune încă de la începutul anului 1888 (în 5 februarie, între Cacica şi Soloneţ, a deraiat locomotiva unui tren cu 16 vagoane, încărcate cu prund, ucigându-l pe conducătorul trenului, un oarecare Milecki), inaugurarea fiind planificată pentru ziua de 1 februarie 1888, dar evenimentul festiv s-a petrecut, cu surle şi trâmbiţe, abia în ziua de 1 mai 1888, zi în care Dărmăneştii devin în mod real inima feroviară a Bucovinei.

1882: Volumul 8, Raport anual pentru 1881. Pagina XI. (Tumuli, morminte megalitice, descoperire de aur). „Conservatorul Gutter a raportat recentele sale cercetări arheologice în Bucovina, în special în vechiul castel din Suceava. S-a remarcat raportul aceluiași conservator despre tumulii din Pătrăuţi (Petrouts), Siret (Sereth), Corceşti (Korczeschti) și Ropcea (Ropcze), precum și un alt raport, despre așa-numitele morminte megalitice, găsite la Jankulberg (Dealul lui Iancu) și despre un depozit de aur, găsit la Hatna“[4]. Volumul 17. Nota 104, pagina 123 (Măriţei) ,,Corespondentul W. Schmidt raportează asupra satului Măriţei din Bucovina. Cătunul Măriţei formează un loc ciudat, lângă prima stație, Hatna, a căii ferate Lemberg-Cernăuți-Suceava, înfipt între dealuri și mărginit de un torent cu același nume cu Hatna. Descoperirile bogate în aur au atras atenția generală cu atât mai mult asupra acestei așezări, întrucât se știa că mulți țărani au vândut bucată cu bucată bogăţiile aruncate în poala lor prin voia coincidenței capricioase, unor pânditori ai profitului, care aşa au ajuns la prosperitate. Chiar și anchetele oficiale s-au dovedit a fi lipsite de rezultate, în confruntarea cu istețimea vicleană a căutătorului, vânzătorului și a cumpărătorului, până în 1878, când, în cele din urmă, anumite piste, care au fost urmărite, au condus la faptul că, după o puternică rupere de nori, din iulie, torentele care s-au năpustit în Măreţia au scos, din nou, la iveală diverse obiecte de aur, pe care le-au cules ţăranii şi le-au păstrat în secret, până ce le-au vândut, pentru o sumă derizorie, unui comerciant rătăcitor. După finalizarea anchetei, căutătorii și cumpărătorul au fost aduși, împreună cu obiectele găsite, la Căpitănia districtului, pentru cercetare. Au fost înregistrate o brățară masivă din aur, de formă primitivă, în formă de șarpe, și câteva fibule similare. Toate piesele au arătat urme regretabile de frecare cu rocile torentului, deasupra cărora amețitorul curent de apă le-a determinat să se rostogolească. De asemenea, cu această ocazie, a ieșit la iveală un molar al unui Ursus primogenius. Căpitanul de atunci districtului, Anton Heschmann, s-a simțit obligat să meargă cu o comisie la fața locului, în Măreţei, pentru a putea determina proveniența descoperirilor, cercetând cu atenție terenul. Corespondentul Schmidt a fost chemat în această comisie și a urmat cursul torentului, în amonte, pentru a descoperi semne de orientare. Deși a pătruns până la sursă, nu a văzut nimic semnificativ și se poate presupune, cu toată certitudinea, că astfel de aur găsește doar în cursul abundenţei de apă, torentele formându-se, la o distanță considerabilă, de partea dreaptă sau de partea stângă, și probabil că puhoiul realizează spălarea obiectelor și îndepărtarea pământului, de îndată ce valul sălbatic a atins o înălțime suficientă pentru a lăsa curentul să se învolbureze și să sape şi peste locul în care se află obiecte de valoare. Sătenii care au găsit aceste obiecte l-au asigurat că nu au habar de unde provin toate aceste comori. Pe de altă parte, a fost fericit că a făcut o altă descoperire. În timp ce cobora, se uită în jurul zonei, văzând o înălțare spre vest, precipitată, dar ușor înclinată spre vest, de aproximativ douăzeci de metri, al cărei vârf era încununat de un fag bătrân. Când a ajuns în vârf, a observat, de departe, ceea ce doar ochii pricepuți pot vedea, niște denivelări discrete, care pot dezvălui, în orice moment, vremuri pline de viață. Tumulul era aproape în mijlocul platoului, în timp ce în jurul lui se aflau morminte scufundate. În ciuda înserării tot mai pronunţate, căpitanul de district și ceilalţi au urcat pe deal, iar Schmidt le-a arătat spre descoperirea sa; ascultându-l cu neîncredere, ei au răscolit în locurile arătate de el şi au scos la iveală, deocamdată, o secțiune transversală, care l-a încredinţat pe Schmidt despre corectitudinea presupunerii sale, apoi au aflat alte trei astfel de locuri de odihnă, în care se aflau resturi calcinate de coloană vertebrală. Unii au propus adunarea rămăşiţelor, astfel încât să se poată face o înmormântarea creştină a acestor rămășițe umane descoperite din întâmplare. Câțiva medici, prezenţi acolo, au explicat că, pentru a intra în această stare de calcifiere, scheletele umane trebuie să fi stat în pământ cel puțin două mii de ani, ceea ce a dus la decizia ca, în viitorul apropiat, după obținerea permisiunii, de la proprietarul moşiei, baronul Johann Kapri, să se caute cu atenție şi să se săpe pentru a descoperi tumulul. Problemele referitoare la costuri au amânat executarea acestei decizii. De atunci, nu s-au mai făcut raportări ale altor descoperiri de aur în zona Măriţei, dar acest lucru nu înseamnă că astfel de descoperiri ar fi fost făcute și până acum, comorile rămânând ascunse, pentru presupusul avantaj al căutătorului“[5].

1896: „Czernovitz, 7 Ianuarie. Serviciul drumurilor de fier al liniilor secundare Hatna – Kimpu-Lung şi Hadikfalva – Radautz, se va suspenda, probabil pentru 4 zile, din cauza ninsorilor mari”[6]. În faţa gării din Dărmăneşti, s-a deschis, în primăvara anului 1896, „ospătăria românească” a lui Georgiu Roşul, „o ospătărie pentru orice drumeţ şi mai ales pentru Românii noştri, cari pot, în tot momentul, aici mâncări bune şi pat pentru dormit a căpăta”[7]. Ospătăria aceasta îşi va păstra renumele şi în 1919.

1901: Pentru dialectologul Gustav Weigand, care vizitează satul Dărmăneşti, nota: „Hatna, sat care, la fel ca Ipoteştii, care se află și mai la sud, lângă Suceava, are o populație slavă”[8].

1904: În primăvara anului 1904, înainte de Paşte, Nicolae Iorga a trecut, în două rânduri, prin Dărmăneşti, în drum spre Câmpulung şi la întoarcere, iar în vremea popasului în gara Hatna avea să noteze cu inconfundabil sarcasm: „La Hatna, se îmbulzeşte tot felul de lume în gara joasă şi murdară. Trei familii cu înfăţişare distinsă s-au întâlnit în Restaurant. Recunoaştere, amintiri, glume… Bărbaţii au tipuri austriace desăvârşite, austro-iudaice mai bine, cu pălăriuţe, mustăţi cârligate, dungi de favorite. Mersul, căutătura, ifosul arată pe desăvârşitul funcţionar austriac. Femeile au vioiciunea, eleganţa, graţia Româncei, felul ei de vorbă felurită şi cochetă. Un copil, adus ca să-l cunoască şi ceilalţi, aleargă la cea mai tânără din Doamne, căreia ceilalţi îi spun Tuţa şi o cheamă „mamă”. Când va fi mare, acest copil oacheş va purta pălăriuţă, îşi va lăsa favorite, va încârliga mustăţile sale negre, va vorbi nemţeşte cu toţi ai lui ca şi cu străinii. Dar acum i se îngăduie, lui i se îngăduie să fie încă Român”. Nicolae Iorga, prorocind simbolic, avea să se înşele asupra acelui copil dărmăneştean, care va rămâne Român până dincolo de moarte şi care se va afirma drept primul teoretician al „iconarismului” bucovinean, drept poet înzestrat, drept prozator inconfundabil, drept filosof strălucit, la care şi Lucian Blaga avea să caute cu admiraţie, şi drept celebru universitar cernăuţean. Apoi, după ce se va fi jertfit pe sine pentru cauza Românismului, dărmăneşteanul acela va cunoaşte umilinţe inimaginabile, va fi arestat, întemniţat, bătut şi golit de sine, va fi pus să cureţe rigolele Sucevei, şi i se va dărâma bustul, şi i se va călca memoria în picioare chiar şi atunci când se vor întoarce vremurile pentru care el a luptat, el a trăit şi tot el a murit.

1906: „Nenorociri. În gara Hatna s-a întâmplat, în noaptea de joi spre vineri, 14 decembrie 1906, o groaznică nenorocire. În decursul ranjării, frânarul Georgi, alunecând de la scările unui vagon, a picat sub vagoane, care l-au tăiat drept în două. Nenorocitul a lăsat în urma sa o soţie şi patru copii”[9].

1907: „Era o zi frumoasă, de început de septembrie. Fiind şi ziua Domnului, răsunau, des de dimineaţă, clopotele, cu mai multă putere ca altădată, căci aduceau ştirea înbucurătoare că aceasta zi nu este o zi de rând, ci o zi de sărbătoare mare pentru întreg satul, deoarece în această zi se aranjează prima petrecere poporală. Cu toate că acest sat are, în cea mai mare parte, o populaţie românească, după cum dovedeşte aceasta numele de familie ca Bejenariu, Scorţariu, Pitei, Olariu ş. a., nu a avut fericirea să aibă şi el o petrecere poporală, până acum. De aceea, ne-exprimabilă era bucuria ce au simţit-o hatnenii cu aceasta petrecere. Totodată au avut ocaziune hatnenii să asculte, atât în biserică, la liturgie, cât şi la petrecere, un cor mândru de ţărani, din comuna Mitocul Dragomirnei, sub conducerea vrednicului diriginte Dodu Totoescul. Ţi se umplea inima de bucurie, când vedeai cu ce entuziasm cântau aceşti ţărani, numai şi numai de a deştepta, prin aceasta, şi hatnenilor gustul la înfiinţarea unui astfeliu de cor, dar mai ales spre a-i aduce pe hatneni, mai ales prin cântecele lumeşti, la conştiinţa de sine, că sunt şi ei în rând cu ceilalţi români, din celelalte sate din apropiere, şi că nu dorm. / Petrecerea s-a aranjat, după cum s-a amintit, în invitări pe toloacă, înaintea bisericii, un loc potrivit pentru întreg satul. De departe se vedeau fâlfâirile măreţului steag tricolor, care şi el, pentru prima oară, a fost înfipt pe pământul Hatnei, înfipt însă aşa, ca să nu mai fie scos în veci şi ca să rămână propriu hatnenilor, care uitaseră de dânsul. Festivitatea a mai fost potenţată şi cu vuietul răsunător al săcăluşelor, cu care se întâmpinau oaspeţii. Încă nu erau două ore şi toţi poporeni veniseră la locul hotărât, ca să vadă ceva ce nu mai văzuseră până atunci. Cu mic, cu mare, iară mai ales bătrânii şi bătrânele priveau cum se joacă frumoasa horă şi celelalte jocuri naţionale, săturaţi fiind de atâta rusească neaoşă rusească. Numai aceşti bătrâni şi bătrâne puteau înţelege mai bine rostul horei, căci ei îşi aduceau încă aminte când şi în Hatna numai acest joc se juca şi când nu se auzea alta vorbă decât cea românească. Îţi sălta inima de bucurie, când vedeai cum jucau flăcăii din satele din apropiere, cu fete din Hatna, şi cum le îndemnau, ba chiar le mustrau că nu vorbesc româneşte. După ce s-au jucat mai multe jocuri naţionale, a luat părintele cooperator Adrian Bodnarescul cuvântul şi a intonat necesitatea unei şcoli româneşti în Hatna, arătând, totodată, că, fără de această şcoală, nu poate progresa comuna, cea ce se mai poate vedea din lipsa de studenţi, dintre care abia 2 poate să numere Hatna, pe când celelalte sate, cu zecile. A mai adus la expresie vorbitorul bucuria tuturor că hatnenii nu dorm şi că au simţit lipsa unei şcoli româneşti, pentru care s-au şi întreprins paşii necesari. În urmă, a mulţămit oaspeţilor care au contribuit, atât de mult, la ridicarea prestigiului petrecerii. Deja, cu câteva zile înainte, se interesau hatnenii ori vor avea oaspeţi, căci se vedeau părăsiţi, şi de aceea au simţit ei deosebită bucurie că lumea de prin prejur nu a uitat de dânşii şi că a venit să-i cerce şi să vadă ce pot Aşa au onorat cu presenţa lor petrecerea profesorul veteran Bumbac, părinţii Morariu, ambii Bodnărescul, Totoescul, Ott, profesorii Lucaci, Victor Morariu, artistul Roşca, oaspeţii din regat, Furnică, Goraş, funcţionarii de la tribunalul din Suceava, Tomaşciuc, Balmoş şi Taniac, foarte mulţi învăţători şi reprezentanţii societăţilor academice „Junimea”, „Academia ortodoxă”, „Dacia” şi „Bucovina”, şi alţi oaspeţi, de care nu-mi mai aduc aminte. Petrecerea a reuşit, cu toate că a fost prima, splendidă, mulţămită comitetului aranjator. Venitul curat se urcă la suma de 144 coroane, unde sunt cuprinse şi suprasolvirile, pentru care se aduce, şi pe această cale, mulţămita cea mai profundă, cu atât mai mult cu cât fiecare ban are, aici, o valoare înzecită”[10].

1907: „În cancelaria comunală din Hatna se află listele de alegere pentru comitetul comunal. Listele aceste sunt întocmite numai în favorul superiorului Gelka şi a cumătrului său George Şvediniak, care a fost ales, înainte de cinci ani, în consiliul şcolar din loc şi ocupă şi astăzi acest post; fără o altă alegere, respective realegere. Aceşti doi conducători sau, mai bine zis, gheşeftari de şcoală din Hatna vânează acuma şi după conducerea destinelor comunale şi, spre acest scop, sunt întocmite şi listele de alegere ale comitetului comunal. În listele aceste sunt corect scrise numele lipaşilor superiorului Gelka şi a lui George Şweduniak, iar numele celorlalţi hatneni şi, în special, ale românilor din Hatna lipsesc cu totul sau sunt schimbate, dacă nu numele, atunci numărul casei respective, al colii proprietăţii de loc. Aşa, bunăoară, sub numărul casei 16 se află, în loc de Mihai Cuşnir, Mihai Cozmiuk, în loc de Ilie Cuşnir, Ilie Cozmiuc, nume care nici nu-s în Hatna; în loc de Petru Seniuc, Ion Marusiac, în loc de de Vasile Opariuc, Vasile Marciuc, în loc de Dumitru Bejenariu, Onutrei Bejenariu ş. a. m. d. sau altele lipsesc cu totul, aşa bunăoară Nicolai Perhinschi şi alţi mulţi. Petru a lui Constantin Seniuc posedă trei numere de casă, nu-i însă pus nici sub un număr de-al său, ci sub numărul unei case străine şi plăteşte pentru această gospodărie, după cum arată listele de alegere, numai 78 de bani bir, pe când cărticica birului ne arată că gospodarul susnumit plăteşte peste 35 coroane. În modul acesta, sunt scrise şi sucite listele de alegere, aşa că vor putea vota şi vor putea fi aleşi numai lipaşii galiţianului Gelka şi a cumătrului său, George Şweduniak, pe când ceilalţi nu vor putea vota nici, nu vor putea fi aleşi. Rugăm deci pe dl căpitan al districtului Sucevei, Dr. Tarangul, să arate şi faţă de hatneni bunăvoinţa sa şi să facă un capăt neorânduelilor ce se fac în comuna Hatna”[11].

1907: „Duminică, în 22 decemvre stil nou 1907, a aflat loc deschiderea Cabinetului de lectură din Hatna. O mulţime de poporeui a participat la această deschidere festivă a cabinetului de lectură, aducând omagiile lor prea bunului nostru împărat şi mulţămind din inimă celor ce îşi dau toată silinţa să-i aducă pe calea ce duce spre mântuire. În cuvântul său de deschidere, a îndemnat S. S. părintele Adrian Bodnărescul pe păstoriţii săi să trăiască în frăţie şi bună înţelegere, să fie unul pentru toţi şi toţi pentru unul, că numai aşa va prospera şi va înflori atât poporul, cât şi cabinetul, ce poartă numele de „Aurora”. Urmând, apoi, realegerea comitetului, el se constituie în următorul mod: S. S. părintele Adrian Bodnărescul, preşedinte, Ioan Seniuc-Sinescu, vicepreşedinte, Ilie Poriuc, secretar, Mihai Pitic, casar, Procopie Seniuc, controlor, Mihai Mateiciuc, bibliotecar, Mihai Cuşnir, econom, Nicolai Jitariuc, Mihai Perhinschi şi Nicolai a lui Mihaiu Şveduneac, în comisia judecătoare. Toţi aceşti gospodari din comitetul cabinetului nou înfiinţat, în anul jubileului de 60 ani de domnie a Maiestăţii Sale împăratului nostru, sunt oameni cinstiţi, harnici şi binevoitori, şi astfel fac şi vor face cinste comunei Hatna”[12],

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Hatna, comună rurală, districtul Suceava, aşezată pe pârâul Hatna, afluent al râului Suceava. Suprafaţa: 11.79 kmp; populaţia: 2.263 locuitori, aproape exclusiv ruteni, de religie gr. or. Se compune din vatra satului, cu 1.927 locuitori, şi din satul Dărmăneşti. Este punctul de întâlnire a 2 drumuri: unul principal, Siret-Suceava, şi altul districtual, Siret-Hatna. E staţie de drum de fier a liniei Cernăuţi-Suceava, din care se desprinde aci o ramură, ducând spre Câmpulung. Are un oficiu telegrafo-poştal; o şcoala populară, cu 2 clase (deci, un total de 60 şcolari – n. n.); o biserica parohială, cu hramul „Înălţarea Domnului”. La 1776, era cătun. Populaţia, formată din huţuli (sau huţani), veniţi din districtul Rădăuţului, se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor şi, parte, cu exploatarea pădurilor şi cu lucrul în România. Comuna posedă 907 hectare pământ arabil, 70 hectare fânaţuri, 18 hectare grădini, 303 hectare imaşuri, 162 hectare pădure. Are 89 cai, 804 vite cornute, 765 oi, 723 porci, 46 stupi. Hatna, mic afluent, pe stânga Sucevei, ce răsare între dealurile Călineşti Coparencu şi, ramificându-se sub formă de viroage numeroase, se varsă în râul Suceava, în faţa satului Hatna, districtul Suceava. Hatna, moşie, ţine de moşia cu administraţie specială Costâna, districtul Suceava. Are 5 case, cu 34 locuitori”[13]. „Dărmăneşti (sau Ghermăneşti), sat, pendinte de comuna rurală Hatna, districtul Suceava. Are 336 locuitori, aproape exclusiv ruteni, de religie gr. or.”[14]. „Mereţei, comună rurală, districtul Suceava, aşezată pe pârâul Hatna, la Sud de Călineşti lui Enache, la Est de Iacobeşti şi Danila, şi lipit, în partea sa de Sud, de Hatna. Suprafaţa: 8,53 kmp; populaţia: 1.558 locuitori ruteni, de religie gr. or. Se compune din vatra satului, cu 1,264 locuitori, şi din satul Mereţeii-Mici sau Mereţeica. Este aşezată lângă drumul districtual Siret-Hatna; ţine de şcoala populară şi de biserica parohială Hatna. La 1776, o jumătate aparţinea mazilului Ioniţă Costan şi alta a lui Costantin Cosmiţă. Aci s-au găsit, de mai multe ori, obiecte de aur şi alte podoabe, toate din timpurile vechi, între giuvaericale merită o deosebită atenţie o brăţară în chip de şarpe, probabil de origine gotică. Populaţia, formată din vechi colonişti ruteni, veniţi din Tarnopol (Galiţia), peste care au venit, la 1778, colonişti transilvăneni, se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.024 hectare pământ arabil, 100 hectare fânaţuri, 14 hectare grădini, 112 hectare imaşuri, 244 hectare păduri, 2 hectare heleştee. Se găsesc 56 cai, 480 vite cornute, 340 de oi, 330 porci, 4 stupi. Mereţei, moşie, cu administraţiune specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 7,71 kmp; populaţia: 46 locuitori, dintre care 43 izraeliţi şi 3 ruteni gr. or. Forma, la 1776, o singură administraţie cu Mereţei, comuna. Mereţeii Mici sau Mereţeica, sat, pendinte de comuna Mereţei, districtul Suceava. Se găsesc 294 locuitori ruteni, de religie gr. or.”[15].

1914, decembrie 18: Prinţul moştenitor, arhiducele Carol, „porni, peste Hatna (Dărmăneşti – n. n.) şi Hadicfalva (Dorneşti – n. n.), la frontul din est, unde asemenea a vizitat toate staţiunile militare, înaintând, în urmă, până în tranşeele din faţa frontului duşman… În calea spre Câmpulung, Arhiducele a fost întâmpinat, în staţiunile din Hatna, Ilişeşti, Cacica, Gura Humorului şi Vama, de clerul şi reprezentanţii acelor regiuni şi de o mulţime de popor, primind cu cuvinte de mulţămire pâinea şi sarea ce i se prezentau, după obiceiul strămoşesc, în semn de bună venire. În Câmpulung, era pe la 8 ore, seara, poporul l-a întâmpinat pe Arhiduce cu sunete de bucium şi cu un frumos conduct de torţe; însufleţirea mulţimii era nemărginită, când Arhiducele, la vorbele de întâmpinare, rostite de primarul Hutu, a răspuns, în grai viu moldovenesc, prin cuvinte de mulţămită şi recunoştinţă”[16]. „Arhiducele Moştenitor Carol Francisc Iosif, în 30 decembrie, pentru a primi raportul guvernatorului conte de Meran şi a colonelului Eduard Fischer, iar în dimineaţa zilei de 1 ianuarie 1915 începu, de la Câmpulung, o călătorie cu trenul spre Dărmăneşti (Hatna) şi Dorneşti (Hadicfalva), cu intenţia de a inspecta „toate staţiunile militare, înaintând, în urmă, până în tranşeele din faţa frontului duşman”[17]

1914: În dimineaţa zilei de 6 octombrie 1914, odată cu năvala ruşilor în Bucovina, un tren cu funcţionari austrieci a sosit, la ora 11, în gara Burdujeni, iar la prezentarea paşapoartelor, aceştia au cerut autorităţilor române permisiunea de a călători spre Viena, prin Predeal, iar cererea le-a fost acceptată. De la refugiaţi s-a aflat că grosul armatei ruseşti cantonase în pădurea Terebleşti, o patrulă rusească ajungând până la Hatna (Dărmăneşti). La Cernăuţi, debarcaseră trei regimente de voluntari ruşi, întâmpinate cu fanfară militară. În seara zilei de 8 octombrie, soseau, în Burdujeni, 350 refugiaţi din Bucovina, dar toţi şi-au continuat drumul spre Ploieşti, iar de acolo, prin Predeal, spre Viena. Alţi 400 de refugiaţi erau aşteptaţi la Burdujeni, din clipă în clipă, „cu destinaţia pentru Predeal”[18]. În 11 octombrie 1914, ziarele aduc vestea tristă a morţii, peste noapte (9 spre 10 octombrie), a regelui Carol I, la Castelul Peleş din Sinaia, iar în 30 septembrie, cea a încoronării lui Ferdinand I, care a depus jurământul în 12 octombrie, ambele evenimente fiind însoţite de corul laudativ tradiţional românesc al cultului personalităţii. Între timp, pentru că ruşii ajunseseră la Hatna (Dărmăneşti), la gara Burdujeni debarcă „mari bogătaşi şi comercianţi, cu familiile lor” şi se cazează pe la oamenii din sat, iar primarul Burdujenilor, I. Vasiliu, ordona brutarilor „să facă mai multă pâine decât de obicei”, pentru că alte trenuri cu refugiaţi aşteptau la Iţcani, apoi soseau la Burdujeni, „din cea în ceas”[19].

1915: În după-amiaza zilei de 1 ianuarie 1915, după două lupte, în 31 decembrie, la Storojineţ şi la Rădăuţi, „primele patrule ruseşti şi-au făcut intrarea în Suceava, venind din direcţia Hatna şi luând drumul spre satele Costâna şi Mihoveni. În urma patrulelor, trupele ruseşti au cantonat în pădurea Costâna”, iar sucevenii şi iţcănenii s-au refugiat în Burdujeni. În 2 ianuarie, pe la orele 14, 300 de ruşi au intrat în Suceava, ocupând oraşul. La pichetele de grăniceri ruse au fost instalaţi soldaţi basarabeni, care, „aflând că este teritoriul românesc, au salutat, retrăgându-se”[20]. „Pe un legionar din Dorna l-au prins cazacii, la Hatna, l-au dus în lagăr, la Rădăuţi, şi, vreme de două zile, l-au schingiuit. Dar omul a izbutit să scape din mâinile lor şi, fugind pe câmp, a rămas cu viaţă. Dar la alţi flăcăi de ai noştri, legionari, li s-a ridicat de ruşi viaţa, că noi, după cum spun ei, n-avem drept să luptăm, căci nu suntem soldaţi”[21].

1915: Urmând exemplul Vienei, care iniţiase „Ţintuirea ostaşului ferecat”, şi al Berlinului, unde „s-a construit din lemn o statuie uriaşă a generalului Hindenburg, pe a cărui suprafaţă se pot bate 20 milioane de ţinte”, la Suceava s-a făcut un product, lucrat cu multă artă, din lemn de tei, de cunoscutul maestru Vasile Buliga din Câmpulung”, după care a trecut la organizarea de colecte publice… „duminică, 17 octombrie, Danila, Găureni, Iacobeşti, Călineştii lui Cuparencu şi Ienachie, Măriţei, Romaneşti şi Slobozia… duminică, 24 octombrie, Pătrăuţi, Hatna (Dărmăneşti – n. n.) şi Mitocul Dragomirnei”[22].

1914-1918: Sacrificiul de sânge dărmăneştean pentru Bucovina a fost săvârşit de „Infanteristul Alexa Bejenar, Hatna, Regimentul 41, rănit”[23]; „Vânătorul George al lui Ion Perhinschi, Hatna, Bat. 30, mort (3-15.08.1915); Infanteristul Dumitru Pitic, Hatna, Regimentul 80, prizonier”[24]; „Rezervistul George Opariuc, Hatna, Regimentul 22, prizonier”[25]; „Ilie vel Ilaş a lui Gheorghe Chidoveţ, din Dărmăneşti, a participat la război şi ar fi căzut pe frontul rusesc, în anul 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Ioana a lui Ilie a lui Gheorghe Chidoveţ, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Ioan Marusiec, din Dărmăneşti, a participat la război şi e dispărut din anul 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Eleana a lui Ioan Marusiec, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[26].

1919: Cârciuma cu renume din Dărmăneşti era cea a lui Gheorghi Roşu[27].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[29]: Holovenciuc Victor, cojocar, domiciliat în Dărmăneşti.

1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,incredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941”[28]: Gavrilescu M. Dumitru, seria 1938, media 7,50, numit în comuna Dărmăneşti, postul IX, jud. Suceava”

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[30]: Holovenciuc Nicolae, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Dărmăneşti, judeţul Suceava, mort la 2 iulie 1941; Romaniuc Vasile, soldat, ctg. 1935, cu ultimul domiciliu în comuna Dărmăneşti, judeţul Suceava, mort la 21 iulie 1941;

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[31], următorii învăţători şi învăţătoare: Belţa Silvia, comuna Dărmăneşti, jud. Suceava, media 7,25; Cruşcă Elena, comuna Dărmăneşti, jud. Suceava, media 7,03; Oţel Emilia, comuna Dărmăneşti, media 8,12”.

1945; „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[32], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Corduban Ion, la Dărmăneşti, p. 11; Popescu Victoria, la Dărmăneşti, p. 10, soţ pretor”.

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Solidaritatea”, comuna Dărmăneşti, judeţul Suceava.

1947: „Constituiri de societăţi cooperative[33]: Cooperativa „Plugarul”, corn. Dărmăneşti, jud. Suceava”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[34], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Belţa Silvia, de la Dărmăneşti, la Zahareşti; Slătineanu Mihai, de la Dănila, la Dărmăneşti; Seiciuc Dumitru, de la Dărmăneşti, la Dănila; Corduban. Ecaterina, de la Dărmăneşti, la Zahareşti; Titeanu Constantin, de la Dărmăneşti, la Şerbăuţi; Rachieru Ioan, de la Şerbăuţi, la Dărmăneşti; Rachieru Felicia, de la Şerbăuţi, la Dărmăneşti”. „Cormoş Pavel, de la Andrieşti-Gorj, la Dărmăneşti, post X, vechime în grad”.

Copilul acela, simbol pentru Nicolae Iorga în 1904, născut în 21 iulie 1906, la Dărmăneşti, s-a numit Traian Chelariu. Tot la Dărmăneşti a văzut lumina zilei, în 29 mai 1935, folcloristul Ion Rebuşapcă, la Măriţeia născându-se, în 20 august 1913, pictorul Mircea Boşcoianu.

Podul, peste Suceava, de la Dărmăneşti

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 342

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 44, 1876 p. 42, 1907 p. 154

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[5] Ibidem

[6] Epoca, No. 51, Anul II, marţi 9 ianuarie 1896, p. 2

[7] DEŞTEPTAREA, Nr. 22/1896, p. 185

[8] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[9] Apărarea Naţională, Nr. 22, Anul I, Cernăuţi, joi 20 decembrie stil nou 1906, p. 3

[10] Apărarea Naţională, Nr. 65 şi 55, Anul II, duminică 8 septembrie stil nou 1907, p. 3

[11] Apărarea Naţională, Nr. 3, Anul III, duminică 12 ianuarie stil nou 1907, p. 3

[12] Apărarea Naţională, Nr. 97, Anul II, duminică 29 decembrie stil nou 1907, p. 4

[13] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 108

[14] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 82

[15] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 139, 140

[16] Gazeta Transilvaniei, Nr. 279, Anul LXXVII, Braşov, vineri 19 decembrie (1 ianuarie) 1914, p. 1