Mihaela Grădinariu, un creator înnăscut
Pe tărâmul sacru al creației, niciodată populat cu impostori, Mihaela Grădinariu are propriul Eden, vegheat de aura cosmică a poeziei adevărate și întregit, într-o peisagistică pururi proaspătă și primenită de celelalte vocații, care țin de arta plastică, de exegeza critică și, deși încă nemărturisită, de cea narativă, a prozei cu sens și semnificație. Se pare că i-a fost ursit, în acest astăzi de odinioară, să știe păși într-o anume cosmicitate, în care creștinismul primelor veacuri încă risipește lumină, și să culeagă roua iluminărilor, dacă nu cumva roua aceasta i se prelinge pe degete, dinspre suflet și minte, prin concretețea derutantă a cuvintelor, care-și caută calea spre inefabil, atunci când poemele, vorba regretatului Mircea Motrici, își caută poetul. Iar poemele Mihaelei Grădinariu, pe care le-am trăit întotdeauna cu încântare, vizualizează și cântă, devenind concretețea deplină a celor trei dimensiuni prin care ni se arată, clipă de clipă, dumnezeirea. Tocmai de aceea profit de prilej ca să mărturisesc bucuria cu care oameni și opere, precum Mihaela Grădinariu, izbutesc să-mi înfășoare sufletul în mângâietoarea intimitate a respirațiilor surprinzătoare ale durabilității.
La mulți ani, Mihaela Grădinariu,
și Dumnezeu să ni te ție
numai întru bucurie!