„Iconarii”, în spaţiul culturii române

Grafica: Hawkins History of Music

1934: „Iconar. A vorbi despre Iconar e tardiv. Pentru că această editură de provincie a intrat deja în conştiinţa publicului. Ea a apărut, desigur, dintr-o necesitate. A fost însă și o reacţie contra unei opresiuni editoriale, mai precis a unei mentalităţi condamnabile asupra literaturii de provincie şi a poeziei în genere. Dl Mircea Streinul, Iulian Vesper şi întregul grup de bucovineni au ţinut să ridice un semn ca o mână înflorită. Mirajul nu a fost mic, pentru că lirica acestor bucovineni cunoaşte, desigur, cea mai bogată şi fericită inspiraţie. Ardealul, cu atâți talentaţi anonimi, poate lua pildă. E necesar, pentru aceasta, o trăire deasupra ambiţiilor, grea desigur, dar singura creatoare. Încercăm aci câteva succinte menţiuni.

teofil lianu: rod. Stăm să spunem că, deşi egală în intensitate, poezia lui Lianu e specifică şi originală tocmai prin trăirea aceasta în afara oricărei emoţii, plus cea estetică, care e suficientă. A obliga pe acest poet într-un cadru doloric înseamnă a-l nega. Pentru că, oriunde vrei, prin acest poem trece o sănătate cu aer pur de frunză. Reţinem: Rod, Legendară, Zugrăvire în pastel.

aspazia munte: învolburări; mia. În lirica românească feminină, ne place să anexăm şi acest nume bucovinean. Îi lipseşte încă cristalizarea completă, răsfrângerile mai păstrând în lumini urmele zgurii. Din această plachetă notăm:

izvor

Adoarme urechea

pe vinele fântânii;

melodia, vechea,

au cântat-o păgânii.

Îşi frâng mijlocul

arcușe pe coarde;

inelele-și poartă jocul,

amurgul arde.

Mâini pe oglinzi,

pe umbre picate,

n-o să cuprinzi

icoanele sfărmate.

Proza pe care o încearcă Aspazia Munte în „Mia“, e slabă. N-are consistență, chiar subiectul în sine fiind ratat. Epica modernă a depăşit această intenţie.

neculai roşca: neutral ; punctul de plecare în teoria cunoaşterii la im. kant. Cu acest poet, lirica românească de oriunde credem că încearcă un gen nou. Intelectuală, până la confundare cu proza filozofică, ea rămâne poezie prin conţinut. Expresiile de dicţionar epuizează însă orice emoție, păstrând doar gestul primordial, ca un fluid rece. În orice caz, o poezie ca aceasta nu se poate nega, ea rezistă chiar prin verbalismul exagerat, care o predomină. E însă pentru prea puțini. Va trebui un timp mai lung pentru înţelegere şi mai ales pentru definirea emoţiei care a precedat-o, emoţie ce va trebui culeasă din dosul verbului rigid şi optic. Numai această emoţie, oricum concepută, poate constitui o aprobare.

Pentru a defini spaţiul inspiraţiei lui Neculai Roşca, vom cita câteva bucăţi, care închid în ele incursiuni în sentiment. De exemplu, această trăire în amurg:

„Mă plimb nedumerit şi trist prin parc

şi cerul se întinde diafan,

albastră punte peste-atâta van

spre-un univers abstract şi irizant.

Singurătatea m-a schimbat în arc

întins amar din lume în neant”.

sau această strofă din „Drum întors“, în care descoperim o amară decepţie şi solitudine:

„În nepăsarea ta şi-n dezolarea lumii,

mă-nvăluie spre seară singurătatea vieţii.

Planezi inaccesibil ca draperia ceții

şi-mi strâng în buze plânsul ca ţărmul dunga spumii”.

Notăm integral admirabilul „Peisaj ideal“, apoi Neutral, Psihastenie, Panaceu, Translirism.

Eseul lui Neculai Roşca e o contribuţie tenace la intuirea filozofiei kantiene. Autorul trădează tendinţe spre abstract, de aci, credem, şi poezia sa de intelectualism.

nicolae s. ursu: considerații despre critică. Un eseu, apărut în „Glasul Bucovinei”, turnat apoi în 8 pagini, cu o copertă drăguță, în care autorul spune răspicat toate dedesupturile criticii noastre literare. Am vrea să-l vedem pe Nicolae Ursu mai amplu. Ni-l poate oferi dl Mircea Streinul.

george moroşanu: dezacord. Un nume tare recent, pe care-l prezintă „Iconar“. Un debut cu destule frumuseţi, de care te bucuri, când le găseşti:

„Mai ieri s-a frânt de zidul nins portiţa;

heraldul nopţii răsări-n pervaz;

de-atâta aşteptare şi extaz,

a ațipit pe-un mic răvaş domnița” (Apus voievodal).

E dealtfel specifică trăirea în legendă şi trecut a poeţilor bucovineni. Pentru George Moroșanu nai notăm Legendară (are şi Lianu una) şi Recital. Prin rest, găsim uneori vid.

aspazia munte și neculai pavel: breviar de poezie bucovineană contemporană. Unii spun că ar fi inutil acest breviar. Dar numai în faptul că bucovinenii s-au adunat toți într-o carte, trebue să vedem o anihilare a ambiţiilor personale şi să admirăm înţelegerea care i-a adunat. Nu e inutil acest breviar, ci inegal. Căci acest breviar are pretenţie de antologie, dar poemele nu au toate sunet de metal preţios. Alegerea bucăţilor nu e specifică poetului prezentat. De pildă: lui Teofil Lianu i s-a ales un „răvaş pămîntean“, peste care trece o umbră de scepticism. Ori acestui poet îi anexăm numai lumină. Tot ce a publicat e plin de o singură culoare: alb. Și dacă ar devia de aci, am avea numai o viziune optică de cenuşiu, fondul e acelaş. Rău aleşi: Ghedeon Coca, Ion Roşca. Bine: GeorgeDrumur, Traian Chelariu, Iulian Vesper.

Ardeleni, pe când o antologie a voastră, a celor tineri? Niculae Rusu, vrea să vorbească…

e. ar. zaharia: apoteoz. Un poem erotic, în care lirismul abundent şi acelaşi oriunde dă impresia de ceva silit, de comandă. Credem că nu aceasta e poezia lui E. Ar. Zaharia. Verbul prezent aci, e uzat. Totuşi se observă o mână meșteră, cu multă știință de înflorire. Cântecul ultim (6) închide poemul. Îl notăm ca pe cel mai realizat, totuși nu prea aproape de Ronsard. / g. p. (George Popa)”[1].

1934: „Iconar. Nu de mult, Bucovina încearcă zodie nouă. Talente tinere năzuiesc spre o ieşire din cotidian. Cum editurile bucureştene primesc arare nume noi, mai ales când ele târăsc în urmă trenă de poeme, junimea literară bucovineană a fondat editura „Iconar“. Lauda se cuvine, după câte auzim, domnilor Mircea Streinul şi Iulian Vesper. S-a editat mai multă poezie. Critica s-a ocupat îndeosebi de „Carte de Iconar“, a dlui Mircea Streinul, „Rod“, de Teofil Lianu, şi „Echinox în odăjdii“, de Iulian Vesper. Ultima plachetă, apărută înaintea sărbătorilor, e întitulată „Exod“, a poetului Traian Chelariu, care pare a cresta adânc piatra vremii. În anul acesta, „Iconar“ va prezenta, pe lângă alte volume, un roman al dlui Mircea Streinul, care e în lucru.

Pentru promovarea numelor noi, „Iconar“ a instituit un premiu de poezie, în valoare de 2.000 lei. Poetul premiat îşi va putea tipări, în această editură, un volum de poeme. Lanurile noastre ardeleneşti şi tinere salută gruparea de la „Iconar“, dorind prietenie şi cunoaştere reciprocă”[2].

Desen din “Sinteze”

1934: „Junimea literară. Apărută recent, după o tăcere prea lungă pentru a se mai numi revistă, cartea aceasta aduce frumoase contribuţii literare din Bucovina, întovărăşite de chipurile autorilor. Astfel, aflăm că dl E. Ar. Zaharia poartă ochelari cu ramă neagră, că dl Cristofor Vitencu, o lavalieră cât lăţimea umerilor, că duduia Ana Colnicu e frumoasă, că Ghedeon Coca e urât (dar are nişte poezii minunate) şi altele. Dl Mircea Streinul se ocupă de cărţile apărute în ultimul timp, diagnosticând pentru Bucovina, în doi timpi şi trei mişcări.

Mulţumim pentru elogiul adus la „Reviste”, dlui Mircea Streinul. Din partea noastră, aceeaşi frăţietate şi dragoste, pentru entuziasmul şi munca depuse în Bucovina pentru literatură.

Glasul Bucovinei. Am fost în măsură, o bucată de vreme, să luăm contact cu cotidianul bucovinean. E acolo un colţ luminos, în fiecare număr, unde scriitorii bucovineni scriu, cu litere de argint, versuri şi proză. Gazeta ştim că e redactată de Mircea Streinul.

Numai că n-ar trebui să întrebuinţeze într-însa metode baltazariene, pe care, personal, ştim că le urăşte de moarte. O spune asta unul din redactorii revistei acesteia, care simpatizează cu acţiunea domniei sale, dar care îşi păstrează spiritul critic oricând şi oricum. / M. C.”[3].

1934: Poemele iconarilor bucovineni, în Expoziția Antologică. „Ars Poetica[4]. Prin Operă Antologică înţelegem opera reprezentativă, opera cea mai bună a unui artist; prin Expoziţie Antologică înţelegem prezentarea celor mai buni, celor mai reprezentativi artişti, cu operele lor antologice.

Ideea aceasta luminoasă a unei Expoziţii Antologice a poeziei tinere era vânturată de multă vreme de organizatorii ei: încă prin 1933, un grup de tineri, din care nu au lipsit poeţii Virgil Carianopol, Ion Th. Ilea şi Teodor Scarlat, discutase proiectul, avantajele, scopurile, dezavantajele şi rosturile lui, fără însă a păşi atunci la o întruchipare a gândului. Realizarea a întârziat, printre altele, datorită – se pare – unor împotriviri „poetice”, care – paradoxal! – tocmai din cauza prea multor legături ce au cu Poezia, nu au văzut – şi nici nu vor vedea – cu ochi buni evoluţia tineretului (despre o revoluţie în poezie nici nu poate fi vorba, în condiţiunile literare de azi: ar fi ucisă în faşă). Şi acum, ca şi prin 1910-12, când, de-o pildă, poezia domnului Ion Minulescu era pusă la index de pana prea vitriolată a lui Ilarie Chendi, – neînţelegerea sau mai precis interesata ranchiună a căutat să se pună de-a latul unei iniţiative care, după cum s-a văzut, nu a căutat să dărâme pe nimeni, ci a dorit numai o justă – a, problema aceasta a justiţiei în literatură! – orânduire în „tămbălăul“ poetic, de fapt: apoetic, actual.

Dar ceea ce au izbutit poeţii tineri, organizând această manifestare artistică, a fost altceva: o „strângere de rânduri“. Lucrul acesta părea o utopie, până în preajma vernisajului expoziţiei. Cu atât mai mult, această tristă părere, cu cât motivele care se împotriveau unei uniuni sufleteşti şi chiar de interese profesionale, nu erau deloc de ordin poetic, ci mai mult de diferite aspecte personale. Privită din acest punct de vedere, realizarea expoziţiei merită puternice aplauze şi sprijin, chiar după ce manuscrisele standard au coborât de pe pereţii unei săli de artă, în mape. Şi pentru ca prospeţimea faptei să fie în continuu actual, iniţiatorii acestei prime manifestări poetice în gen credem că ar face bine dacă nu ar uita editarea volumului antologic anunţat – oglinda cea mai sinceră a strădaniilor depuse – precum, mai ales, repetarea expoziţiei, după o anumită trecere de timp.

Sfatul de manuscrise, inaugurat la 4 Martie 1937, într-una din sălile Casei de artă „Mozart”, în primul rând a dat posibilitate tuturor acelora care se interesează de tineret şi de manifestările lui culturale să asambleze „curentele“ în care se încadrează tinerii poeți, tendinţele, elanurile şi emoţia, estetismul, lirismul şi izvoarele lor; iar în al doilea rând, a înlesnit evidenţierea câtorva viguroase şi sigure talente. Prezenţa alăturată a unei strofe, cizelată de dl Radu Gyr, a unei incantaţii semnată de dl Teodor Murăşanu, a unei minunate confesiuni, făcută de doamna Coca Farago, şi a unei orânduiri poetice, în genul de detunată a ardeleanului Ion Th. Ilea, este nu numai instructivă, ci pe de-a-ntregul edificatoare.

Zic „edificatoare“– aş fi putut să întrebuinţez un cuvânt mai luminos – pentru că în atâta azur şi tril poetic, în atâta sfântă cădelnițare a inspiraţiei de cea mai pură emoţie, s-au strecurat – veşnica poveste a uscăturilor din pădure – unele asonanțe, unele nedorite obscurităţi, cărora, mai la vale, le vom spune pe nume, care, totuşi, nu trebuiau să scape organizatorilor expoziţiei: îi ştim ca buni esteţi şi excelenţi oameni de gust.

Dacă am vorbi numai din punct de vedere critic, ar fi să recunoaştem că şi aceste menţionate scăderi pot să aibă sensul lor, pot adică să lămurească – acolo unde este – lipsa izvorului creator; mai lămurit: pot să identifice – măcar în parte – pe unii din intruşii în grădinile de aur şi vis ale poeziei tinere, intruşi care, majoritatea plasaţi de unii potentaţi ai culturii noastre actuale tip Eugen Lovinescu, se dovedesc prin ei înşişi (ce lămuritor lucru!) ca nemerituoşi. Dar, vorbind şi din punct de vedere pur estetic, pe o linie de cât mai larg impresionism, vina organizatorilor expoziţiei, care au înlesnit prezenta acestor câţiva indezirabili – ori cum s-ar pune chestiunea – rămâne întreagă.

Expoziţia antologică a poeziei tinere a întrunit, datorită sârguinței poetului Teodor Scarlat şi criticului Șerban Cioculescu, un grup de treizeci şi opt poeți, cei mai mulţi cunoscuţi celor se se interesează de poezie, o bună parte din ei ridicaţi fiind pe treptele consacrării cu mult înainte de ziua vernisajului de la 4 Martie 1937. Aproape toţi poeţii expozanţi – chiar şi cei slabi sau deloc poeţi – aveau, înainte de expoziţie, o experienţă în breaslă: unii au plachete sau volume în vitrine, alţii încă nu au ieşit din coperţile revistelor literare, întru asamblare.

Orânduirea alfabetică a poeţilor – ca pe un catalog şcolar sau ca la un apel soldăţesc, vagmistrul fiind dl Teodor Scarlat – nu am găsit-o fericit inspirată. O grupare după curente, şcoli, tendinţe, ar fi fost mai informativă, pentru că lectorul ar fi putut să observe şi să aprecieze calităţile sau scăderile fiecărui grup, după cum uşor s-ar fi desprins nota poetică personală, în cadrul curentului respectiv, fiecărui expozant. Aşa cum s-a procedat la aranjarea materialului poetic expus, a fost grea, dacă nu imposibilă, o comparare, de-o pildă, a adepţilor poeziei pure, cu tineri tinzând către clasic sau către tradiţionalism.

Dl Iulian Vesper, unul din bunii poeţi, formaţi sub semnul de bazalt şi de ivoriu al „Iconarului“ bucovinean, ne aduce poemele: ,,Laudă secerişului“, „Zidire“ şi „Excelsior“, toate de aceeaşi ridicată ţinută poetică. Dăm, mai jos, poema „Zidire“:

M-adun din luminişuri şi iarăşi mă desfac,

Mă strig din alte veacuri, dar nu mă ştiu în veac.

Tulpina mea mă cheamă, dar mă târăsc în tină.

Negura mă răpeşte de parcă-aş fi lumină.

Aştept o zi, dar zorii îi văd cum asfinţesc

Parca mă sting în vreme, dar mă revăd şi cresc.

Obrazul mi-i de stele, dar gleznele-s de lut.

Dacă mai sunt în viață, sunt iar la început.

Port zarea unui suflet, dar trupul întârzie,

Într-un crepuscul mistic sunt o lumină vie.

Uitarea mea rodeşte şi dorul e-n stamine,

Culeg tăceri de veacuri, dar nu mă vreau pe mine.

Arar trezindu-mi anii şi zilele în zori,

Mă stinge-o sete oarbă de forme şi culori

Că prins în chinga lumii, cu nopţile în vânt

Mă vreau zidit în vreme, ca să mă simt pământ[5].

Dl Traian Chelariu este al doilea poet bucovinean – după dl Iulian Vesper – pe care-l aflăm prezent la expoziţie. Având o activitate poetică desfăşurată mai ales în cadrul grupării Junimea Literară, de la Cernăuţi, noi credem că acest element reprezintă una din bunele şi floralele prezentări ale poeziei bucovinene noi. A expus poemele: „Legendă”,o cuprinzătoare şi plină de sevă „Jumătate a vieţii“ şi „Colindă scitică”. Redăm, din prima poemă:

Ne-am ridicat din hotarele

merse de lup şi de urs; –

unde-şi ascunde izvoarele

marele, aprigul curs!

Sângele încă risipă e

Rănile-ncuie dureri, –

poate potecile pipăie

paşii vrăjitei puteri!

Ah, Căpitane, pădurile,

cheamă un mare ce nu-i

bourul țării-l adulmeci

peste joimăniții sătui[6]…

Dl E. Ar. Zaharia este încă unul din poeţii descoperiţi şi cultivaţi de bucovineana mişcare a iconarilor, prezent la expoziţie. Poezia lui este izvorâtă din truda şi zvonul înalt al arcaşilor năpădiţi de străini, este elegia neamului său, furat, înşelat, biciuit, este poezia acelei vesele – dar cât de triste! – grădini alecsandrine. Dl E. Ar. Zaharia expune poemele: „Când era luna mică”, „Poem“ şi, ca divertisment artistic, interesanta realizare, intitulată relativ adecvat: „Pentru Josephine Baker”. Din aceste trei excelente poeme, am încerca să detaşăm minunatul „Când era luna mică“, dacă nu ne-ar fi teamă că greşim, poemele expuse fiind de egală valoare emotivă.

Tot atât de conformă structurii dumisale interioare este cinegetica expunere „Cerbii”[7]) sau poema „Steaua voevodului“[8], pe care, spre justificarea afirmaţiei, o redăm:

Toate privighetorile cântă

Toate oile ies la păşunat

Luna unde niciodată nu s-a îmbăiat

Apele-n bulboane se frământă.

Toate privighetorile cântă.

Stelele se culcă pe maidan

Pe heleşteie dans aerian.

Umbre şi şoapte. Cine descântă ?

Cine trece nevăzut spre înaltă cetate?

Vântul buimac? Prinţ neputrezit?

Fantome călări? Cine-i la schit?

S-aud clopotele… Toaca iarăşi bate…

Groază şi vânt. Luna bate

Scările roase, sălile goale, altarul crăpat.

Candele ard. Prințu-i sculat.

Stea magică nouă s-a-nfipt în cetate[9].

Cercetând atent, am găsit că ar fi trebuit să expună, lângă bunii poeţi arătaţi în acest studiu, şi cei înşiruiţi mai jos, pentru că, incontestabil şi aceşti tineri au bucăţi de înaltă ţinută poetică, bucăţi care ar fi străluminat cerul azuriu al expoziţiei. Şi – pentru că, în orice caz, sunt mai poeţi decât diferiţi cristiani sau andreitudori: poeţi „români“ şi analfabeţi.

După cum am arătat, dl Mircea Streinul trebuia neapărat adus la expoziţie. Oricare din poemele plachetei „Divertisment”, o bună parte din cele ale „Itinerarului cu anexe în vis” sau unul din pasagiile celor „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi” ar fi putut face faţă celor mai rafinate exigenţe poetice.

Pentru cei ce nu cred în poezia celui mai vajnic iconar cernăuţean, celui mai sincer poet pe care ni l-a dat nordul ţării, – căci pentru ceilalţi nu este nevoie – cităm minunatul poem „Moartea copacului“[10]. (Pagini Literare An. 11. 1935 No. 4-5. pag. 136).

Iată, eram şi eu odată ram –

şi râdea pământul prin mine la soare;

deplin pe atunci mă bucuram,

culegându-l pe Dumnezeu din mii de izvoare.

Apoi veni o seară, când,

Simțind cum o dulce-oboseală prin frunze-mi pătrunde,

aş fi vrut să mă duc fără să ştiu unde –

şi-i auzeam pe ciobani, în vale, atât de vesel cântând.

Se ridica până la mine mirosul şiştarelor pline;

prin colibe, fierbeau laptele – şi fumul, liniştit,

se ridica peste case, – şi bine

îi venea lui Dumnezeu mireasma fânului proaspăt cosit.

Ardeau de atâta luceafăr depărtările,

pe care le sunau în tălăngi oile

şi se strângeau după lună cărările, –

şi n-am priceput de ce mă-nsetează ploile.

Abia când primul ram s-a desprins,

am bănuit o suavă sfâşiere,

care şerpii pe trunchi mi-a încins, –

şi totul s-a făcut tăcere.

Numai îngerii arborilor, care le stau

de secetă şi de-ajutor,

ferindu-i, pe cât au

în putere de trăsnet şi de topor –

băteau mai larg din aripi, luminând

seara până-n adâncul pădurilor.

Când am căzut, i-am mai văzut plângând[11].

Dl Teofil Lianu, şi el iconar, şi el excelent poet, şi el cântând pe struna unei autentice poezii, este încă unul din poeţii de care expoziţia s-a lipsit, în detrimentul ei. Daca ne-am aminti numai de acele minunate poeme, publicate în diferite reviste şi întitulate generic „Curcubeu peste țară” – şi tot ar fi destulă justificare pentru bunele noastre păreri despre poezia acestui bucovinean.

La expoziţie putea prezenta, victorios, oricare din pasagiile „Curcubeului peste țară“. Iată, noi dăm pe acesta[12]:

Stelele le voi culege

fără cântec, fără lege

şi le voi suna-n tălăngi

şi le voi topi în crăngi.

Le voi răsădi în carte,

Fiecare-un cer aparte,

şi le-oi azvârli pe vin,

fiecare un florin.

Le voi răcori-n fântâne,

le voi frământa în pâine,

ori le-oi bate la chimir,

floare: aur bob şi fir[13]”.

1938: „Până la războiul mondial, Bucovina n-a cunoscut vreo efervescenţă literară – cum a fost cazul în Transilvania lui Coşbuc şi a lui Agârbiceanu – ci lăudabile şi necesare străduinţe culturale, care au dat un singur poet de reală afirmare: Gavril Rotică.

Abia prin 1927-28, tineretul, crescut acum în spiritualitate românească, a început să se agite pentru o altă literatură decât cea promovată stângaci şi diletant de „Junimea literară” – de la care un I. E. Torouţiu a fost ţinut departe… – deci pentru o altă literatură decât cea „clasic-germană” a unor poeţi de Duminică, pentru care poezia era un prilej de „reverie” la un pahar de bere sau la un trabuc.

La Rădăuţi întâi, unde o mână de tineri (în frunte cu regretatul Mihai Horodnic, Teodor C. Grossu (Iulian Vesper) şi Ionel Negură) înfiinţează revista şcolărească „Muguri”, iar pe urmă la Cernăuţi, unde Barbu Slusanschi, elev fiind, grupează câţiva prieteni într-un cenaclu de artă – un suflu nou bate în inima poeţilor, care îşi însuşesc, în mod serios, literatura română, în special pe Eminescu, Coşbuc şi Vlăhuţă, iar în 1931, ia fiinţă gruparea „Iconar”, cu regretatul Ion Roşca, Gh. Antonovici, George Drumur, Neculai Pavel şi subsemnatul, la care se adaugă, ulterior: Iulian Vesper, Ghedeon Coca, Aurel Marin (din Ardeal), Ovid Caledoniu (din Bucureşti), Tudor Ulmanu (din Basarabia), Neculai Roşca, George Nimigeanu, Mihai Cazacu, Cristofor Vitencu, Aspazia Munte, Teofil Lianu şi alţii (în 1935, revista „Iconar” apare pentru întâia dată, sub patronajul profesorului universitar Traian Brăileanu, conducători fiind Liviu Rusu şi sub-scriitorul acestor rânduri).

Puţin timp după aceea, ia fiinţă şi editura „Iconar”, unde sunt tipărite peste 30 de volume şi plachete.

La şedinţele grupării, sunt discutaţi autori români moderni, ca: Tudor Arghezi, Ion Barbu, Adrian Maniu, Perpessicius, Camil Petrescu, Ion Vinea, Radu Gyr, Al. O. Teodoreanu, etc.

Datorită unei munci necontenite, s-a format o serie de scriitori, dintre care unii au reuşit să se impună nu numai în Bucovina.

Astfel, Iulian Vesper dă trei volume – „Echinox în odăjdii”, „Constelaţii” şi „Poeme de Nord” – care arată un poet realizat, cu variate posibilităţi lirice. Din primul lui volum, apărut la „Iconar”, vom desprinde poemul „Eroul”, de o cristalină duritate:

„Îmi plac umerii lui de piatră.

Ochii iuţi trecând peste vreme

adulmecă o fantastică glorie,

care din lut o să-l cheme.

Vorbele au stranii străluciri.

Trupul, înflorit în noapte grea,

clatină un veac de nebunie

şi la piept îi sângeră o stea.

Înnoptat în ceaţă şi trecut

(Zilele-l poartă, nopţile-l cresc),

în solstiţii lucide şi clare

se-aude glasul lui domnesc”.

Din volumul „Constelaţii” (Cartea Românească), redăm „Ad uxorem”, de-o claritate clasică:

„Pe aleile timpului trecem azi numai noi.

Îţi flutură-n vânt nebunatecul păr.

Chipul tău în ceaţa nelămurită a zilelor

E arcuită lumină de iubire şi adevăr.

Arzi în dimineaţa braţelor ţie închinate

Cu o lucire liniştită, egală şi dulce.

Nu găseşti cer mai curat

În care capul tău să se culce.

Luceafărul gândului tău

Răsări pe cerul bucuriilor mele

O dată cu naşterea sângelui

Şi-a înneguratelor stele.

Prietenă nemuritoare a versurilor,

Fruntea ţi-o apleci peste înfriguratul meu univers.

Ochii, ce ţi-i sărut, vor trăi

Cu cel din urmă vers.

Să lăsăm orele să ne înconjoare,

Zorile veşniciei ne surprindă miraţi.

Pleoapele vor bate alungând negura,

Ulmii se vor stinge îngânduraţi.

Câmpiile vor avea înălţimea noastră.

Te voi mângâia cu lumina de azi

Şi sărutul meu va cădea

Ca o stea peste brazi”.

Ultimul volum al lui Iulian Vesper, „Poeme de Nord” (tipărit de profesorul I. E. Torouţiu), redă un liric deplin maturizat, care stăpâneşte un stil sigur, personal. Redăm pitorescul poem „Barbarii” – o strălucită satiră:

„Ţeapăn, în larg fotoliu, se oglindeşte-n timp.

Surâsul lui e ordin, voinţa lui: minune.

Pe vasta împărăţie a globului stăpân

Lăsat-a universul din banii lui să sune.

Un joc viclean de aur luci în Răsărit

Şi Asia adâncă splendorile-şi aprinse.

Pe negre continente mai fumegau comori

Şi-n inimi de popoare creşteau cratere stinse.

Zvârli trabucul. Iarăşi întârzie Parisul!

Şi-n fruntea Europei azvârle receptorul.

Pământurile negre din Paraguay aşteaptă:

Le voi trimite forţa, viaţa şi poporul.

Zâmbi bătrânul idol şi-n ochii lui miopi

Se lumină pământul cât o mărgea verzuie:

Pe vechile redute mai năvălesc barbarii

Şi Capitoliul lumii, în purpură, îl suie”.

Alt poet realizat e George Drumur, autorul plachetei „Solstiţii” (Iconar), pe care poemul de mai jos (Oglindire-n scuturi) îl recomandă suficient:

„Amurg împăunat cu aurite steme

prin burguri medievale lunecă tăcut;

legendele pornesc pe câmpuri să blesteme

herzogii cu armurile brumate-n scut.

Se-nnoadă în adâncuri mari de basme

pridvoare cu-nserări şi călăreţi pribegi;

iubirile cum înălbesc fantasme

şi prăbuşirile cum se întorc la regi…

Bunicul Grimm aduce-n fiecare seară

prietenilor săi năframe cu poveşti –

şi hornul, tinda, cu balauri se presară,

ce-aşteaptă numai ceasul şi spada să-i loveşti.

Înnebunesc furtunile pe Rin spre munţi.

Limanul unui schit pios ascunde-va

copiilor, toţi cavalerii blânzi, cărunţi,

care au plecat cu-o cruciadă-n goană, crunţi,

încât şi-acuma, poate, se luptă undeva…”.

Utilizând în mare măsură folklorul, Teofil Lianu a dat câteva plachete lirice de o rară savoare. Din ultima, „Curcubeu peste ţară” (ed. Bucovina), vom menţiona poemul acesta, de proaspătă savoare rustică:

„La întoarceri de livezi,

Fiecare pom un stup

De lumină şi se rup

Ceruri peste ierburi verzi.

Viersul legănat în soc

Arde. Nalba, pân-la sân.

De te-aş tăvăli prin fân,

Albă-ai fi ca un ghioc.

Inima cât floarea şi

Sufletu-n albastru nai…

Maldăr moale de susai

Cât sub şold s-ar îndoi.

Ce muiere, mă, şi luna!

La fereşti, copaci de aur

Cresc subţiri. Pe cer de plaur

Până-n şolduri mătrăguna.

Lună grea. Pe fân în floare

Doarme trup de sânziană –

Şi pe cântec şi pe geană,

Trestie de somn, răzoare.

Din departe, mai departe,

Vale de făclii. Sub pleoape

Cântecul nu mai încape,

Nici în gând şi nici în carte”.

Interesante sunt şi metaforele-ghicitori:

„Lângă apă lină,

Fluier de lumină” (Singurătate…).

„Când cad stelele în rouă,

Rupe dimineaţa-n două” (Puşca pândarului…).

„Ciobăniţă, păr bălai,

Paşte oile pe plai” (Stelele şi luna…).

„Dimineaţa după ploi,

Beau lumina din trifoi” (Melcii…).

Preotul Gh. Antonovici e elegiac şi bucolic. Iată o „Psalmodie fluvială” de o suavă simplitate:

„Lin mijeşte flautul privighetorii…

Fecioarele satului, albe,

alungă din cosiţe norii,

să le cadă luna ban pe salbe.

O, sfântă oră a serii,

când stelele se miruie în pajişti…

Se roagă pentru grâul verii

brotacii bălţilor din rarişti.

În case de rumâni coboară

fluturi de amurg cu aripi ude…

Dar sub nucii lor,

psalmodiază îngerii-n sobor

răcoarea acră-a poamelor prea crude”.

Profesorul N. Tcaciuc-Albu, un bun povestitor, ne-a dat reuşite traduceri din Li-Tai-Pe (apreciate şi de d. Perpessicius). Credem că e bine să reproducem poemul original: „Moartea lui Li-Tai-Pe”, de-o reţinută melancolie:

„Băui prea mult, prea mult, şi nu mi-e bine.

Băiete, mişcă luntrea-ncoace înspre mal!

Aproape, mai aproape, lângă mine.

Aşa! Aicea mă cunoaşte orice val.

Întinde-mi mâna, că mi-e slab piciorul.

Hehei, ce-am fost odată şi ce sunt acum!

Voi, ape, nu o dată v-am dus dorul,

Sau nu-i aşa? Adese mi-aţi fost falnic drum.

Băiete, ia lopeţile la mână

Şi nu căsca la mine. Vezi că e-n amurg.

Dar unde-i luna mea, frumoasa zână?

Se mişcă-un vânt şi umbrele năprasnic curg.

Ce jalnic mi s-a-nfiorat lăuta.

Ah, te-am lovit, iubita mea! Te doare mult?

La pieptu-mi vină, să cântăm: Pierduta

Viaţă nu revine”. Tu cânţi, eu ascult.

Curg lacrimi. Măi băiete, plâng sau plouă?

Şi cât e de-ntuneric ! Valea a orbit.

De jale inima mi-e ruptă-n două,

Viaţa mi s-a dus; dar cântu-i isprăvit?

Ah, unde-i tinereţea neuitată,

Iubita-mi ţară Tsin şi fluviul Yo-yeh,

Zburdălnicia vieţii, zvăpăiată

Lo-foh, dănţuitoarea Si-Şi unde e?

Băiete, vezi colo pe val lumina?

Nu vezi? Ea creşte, se apropie de noi.

E împăratul ce-a domnit în China,

Amicul meu, Ming-Huang, un cântăreţ de soi.

Vii să mă iei în lumea dintre nouri

Cu carul tău de aur, scumpul meu amic?

Cântările-mi trezit-au – spui – ecouri

Şi-n cer? Eu vin, eu vin; apropie-te un pic!”.

Bătrânul braţele-şi întinde-n noapte,

Lăuta cade într-un jalnic gâlgâit.

Doi paşi… Şi din a valurilor şoapte

Un vaier îngrozit… molatec… fericit…

Un poet încă în căutare, e Vasile I. Posteucă. Deşi suntem de părere că încă nu s-a fixat asupra unui stil propriu, a scris, totuşi, câteva poeme de o primăvăratică frăgezime şi mai ales de un admirabil elan.

Neculai Roşca, ale cărui traduceri din Baudelaire au iscat oarecare discuţii, a tipărit plachetele „Neutral” (Iconar) şi „Blocat” (Plai). Vom reda o traducere din Baudelaire (Spleen):

„Eu sunt ca împăratul unui ţinut ploios,

Măreţ în aparenţă, de fapt neputincios,

Urând linguşitorii şireţi ai ţării sale,

Petrece doar cu câinii sau alte animale;

La curte sau vânat e veşnic indispus,

Nu-i place nici urarea poporului supus.

Bufonul favorit cu snoava lui hazlie

Nu poate descreţi o frunte grijulie.

Împodobitu-i pat îi pare un mormânt.

Femeile în juru-i se dau cu toate-n vânt

Să afle vreun model de rochii deochiate,

Spre-a aţâţa întrînsul dorinţele blazate.

Savantul ce făcuse aur n-a putut

Să vindece cangrena din sufletu-i pierdut.

Nici băile de sânge din vechea medicină,

Cu care mulţi bătrâni durerea şi-o alină,

N-au izbutit să-nvie cadavrul deşuchiat,

În care-ntreaga Lethe – verzuie s-a vărsat!”.

Din „Marathon”-ul lui E. Ar. Zaharia, luăm poemul „Cerbii” – de o amară viziune:

„Rag cerbii-n pădurile calde din munte,

Se clatină brazii din şold şi stejarii,

Stelele-şi fărâmiţează bănuţii de aur sub punte

Şi din tufişuri s-au mişcat pândarii.

Se clatină munţii de viforul lor

Când trec ca o oaste de aprigi călări

Cu coarnele-n lună şi tinere nări

Adulmecând urma unui vânător.

Rag cerbii şi-aprind clocotind la izvoare

Pădurile-nalte, poienile moi

Şi curg ca oştire de neguri şi ploi

Pe blănuri de iarbă, prin cetini şi floare,

Şi trec biruind păduratice punţi

Şi pajişti albastre şi moi şi rotunde…

Ascultă o clipă să simtă spre unde

Porni-vor în ceată ca vântul prin munţi.

Dar, când se-ntâlnesc cu femei la izvor,

Tot sângele aprig s-aprinde-n pădure

Şi nu-i să-i despartă nici om, nici secure –

Aşa-s de profunde iubirile lor…”.

Poeţi destul de conturaţi sunt şi Ghedeon Coca, George Nimigeanu, Dragoş Vitencu, Aspazia Munte şi Cristofor Vitencu, dintre care primul a tipărit o plachetă (Confesiuni adolescente), depăşită în ultimul timp.

Alţi stihuitori, de hotărâte merite în literatura regională, sunt: Sextil Dascal, George Chlopina, Procopie Milişte, Ionel Creţianu, Cicerone Mucenic (mai talentat prozator decât poet), Aurel Putneanu, Ionel Cernovschi, Nela Ropceanu, A. Bogaci şi Const. Rotaru.

Pe lângă cei menţionaţi mai sus, activează – adunaţi într-o nouă grupare, care se află pe linia de artă a „Iconarului”, aşa cum a fost fixată de Liviu Rusu – un mănunchi de tineri, dintre care se impun: Ştefan Bucevschi, Aurel Fediuc (Tudor Nicodem), Nicolae Tăutu etc., îndrumaţi de George Drumur. O şcoală nouă va continua, deci, pe cea încă destul de nouă a „Iconarului”.

Evident, am dat numai note informative, căci despre poezia bucovineană contemporană e prematur să se spună lucruri definitive. „Iconarul”, însă, şi scriitorii lui au cel puţin meritul de a fi creat – printr-o mulţime de publicaţii, şezători sau con ferinţe – cititori de literatură română modernă. Astăzi, Bucovina – salvată de sub vasalitatea unei culturi străine – ştie să aprecieze valorile româneşti.

Şi, credem, e mult acest lucru. / MIRCEA STREINUL”[14].