Urzica vieneza | Dragusanul.ro - Part 129

La noi e orbul împărat

 

La noi, e orbul împărat

 

Basescu

 

Când orbu-ajunse împărat,
prin nu mai ştiu ce alt prăpăd,
ceru ca în întregul stat
chiorâţi să fie cei ce văd
şi mulţi au spus că văz nu au,
minţindu-ne cu-adevărat,
dar ca şi noi orbecăiau,
când orbu-ajunse împărat.

Acum, când multe s-au schimbat,
deşi-i la fel ca la-nceput,
cei ce-au minţit şi s-au salvat
spun că-au văzut ce n-au văzut,
spun că lumina i-a durut
până-n rărunchi, dar n-au ţipat
căci sufletul le este mut
şi-acum, când multe s-au schimbat.

Morala-i lege pentru chiori
şi pentru cei ce chiori s-au dat,
căci veşnic, nu doar uneori,
la noi, e orbul împărat.


Mariţa, România şi globalizarea

 

Mariţa, România

 

Marita

 

şi globalizarea

 

         Umblă o poveste poznaşă pe ambele maluri ale râului despre o femeie, din satul cocoţat pe dealul râpos din dreapta apei, care, suflecată şi cu poalele-n brâu, spăla rufe pe băncuţa înfiptă în vad cu patru pari din salcâm verde. Era imediat după război, iar pe malul neted din stânga râului obişnuia să treacă alene, la anume ceasuri, pufăind mahorcă ieftină dintr-o lulea din ceramică neguroasă, un ostaş sovietic.
        Femeia, Mariţa, tocmai da în pârg de năvalnică frumuseţe, iar chiroşcuţele ei, adică posterioarele tulburătoare ale încheieturilor genunchilor, îl puteau scoate din minţi chiar şi pe bunul Dumnezeu, după cum mărturisea şi încredinţa, oftând, în faţa enoriaşilor adunaţi, seară de seară, la crâşma lui Precup, prea cucernicul popă Istodor, după pânde necuvincioase şi pierzătoare de suflet, în timpul zilei.
                                                                                                   *
        Catrina lui Chibici, coşcogemite babă, cu livada risipită până în buza râpei, culegea cireşe, când a băgat de seamă că ostaşul roşu, aflat în patrulă, se făcuse mai roşu ca racul sub învelitura năduşelilor, zărind, pentru a nu ştiu câta oară, chiroşcuţele Mariţei. Dar femeia spăla rufele cu hărnicie, fără să-i pese de frumuseţea ei năvalnică şi asfixiantă.
                                                                                                     *
        Până pe dealul lui Chibici, ba şi mai sus, până aproape de cer, s-a auzit, după aceea, „Boje moi! Boje moi!” – oftatul deznădăjduit al bietului soldat sovietic, aşa că baba Catrina, deşi cam tare de ureche, a amuşinat pericolul şi a prins să-l pândească printre cireşele care luminau dumnezeieşte frunzişul sănătos al crengilor roditoare.
        Ostaşul de pe malul neted din stânga râului părea prins de ducă-se pe pustii şi apucat de Rusalii, când, cu luleaua pufăind necurat între dinţi, îşi smulgea hainele de pe el cu o nebunie frenetică, aşa că baba Catrina îşi făcu creştineşte cruce şi lunecă din cireş, hurducând crengile şi rostogolindu-se, apoi, pe curmătura din lut galben până în bulboana de la temelia râpei. Dar Catrina lui Chibici încă mai avea vreo cinci din cele şapte vieţi ale româncei get-beget şi a dat două vârtecuşului, ca s-o sloboadă, apoi o a treia ştimei apei, ca s-o scoată la malul îngust cât chimirul unui ţăran cumsecade.
                                                                                                        *
        Abia de şi-a tras sufletul baba Catrina şi s-a şi mirat de ce-i vedeau ochii: ostaşul roşu, pufăind vârtos din lulea şi cu cascheta pe ceafă, trudea, gol puşcă, în spatele vestitelor chiroşcuţe ale Mariţei.
        – Fă Mariţă, făăă!, a strigat, atunci, cu ultimele puteri, baba Catrina.
        – Ce-i, fă Catrină, făăă?, a tulnicat retoric, dar după datină şi cu palmele ude făcute căuş în jurul gurii, femeia cea tânără şi frumoasă.
        – Făăă, vezi că te regulează un rus, făăă!, a strigat, cu ultimile puteri, baba Catrina, rostogolindu-se, iar, în bulboană.
        – De mult, făăă, de mult?
        Dar baba Mariţa, deşi plătise cu alte două vieţi vârtejului, ca s-o sloboadă, n-a mai avut o viaţă şi pentru ştima apei, aşa că s-a pierdut, împreună cu răspunsul dumiritor, pentru totdeauna.
                                                                                                      *
        Taman ca Mariţa, femeia de o frumuseţe năvalnică din satul de pe malul drept al râului, care, după ce a scăpat din încleştarea sălbatică a ostaşului roşu, s-a întors cu spatele spre cursul râului, spălând rufele cu zoaiele verzui care se scurgeau din ele, în vreme ce prea cucernicul popă Istodor, doar cu potcapul pe ceafă, o apuca de mijloc, fără s-o mai poată preveni cineva pentru cât timp, taman ca Mariţa, deci, România, abia scăpată din strânsura scârbavnică şi nelegiuită a comisarului sovietic, s-a întors, expunându-şi frumuseţile ademenitoare, spre comisarul european. Şi nu e nimeni care s-o prevină de când şi până când, pentru că baba Catrina, neavând decât şapte vieţi, n-a avut cu ce plăti şi ştimei apei şi s-a pierdut pentru totdeauna.


Pumnul şi palma

 

Palma şi pumnul

 

1pumn palma

 

         După doar trei săptămâni de post, Ivan, trompetistul, deja zvârle cu barda în Dumnezeu, dar înţeleptul preot al satului nu poate lăsa să se depărteze de turmă această biată oiţă rătăcită, care, ce-i drept, datorită încăpăţânării şi nu numai, seamănă mai curând cu un berbec din rasa Cahul.
        – Trebuie să te ajuţi cu Domnul, Ivane! Uite, fă legământ cu sfânta biserică să fie jumătate din bunurile ei dumnezeieşti numai ale tale, aşa cum jumătate din deşertăciunile tale lumeşti se vor orândui în faţa sfântului altar!
        Ivan nu pricepe mare lucru, dar, instinctual, îşi întoarce buzunarele nădragilor pe dos.
        – He-he-he!… De asta există sfânta biserică, Ivane, ca să-ţi fie reazăm în clipele de restrişte…
        Apoi, taica părinte scoate din desagi patru colaci mari, o duzină de colăcei, un platou cu colivă, câteva fructe, nişte sfinţişori, ceva mărunţiş şi patru sticle cu vin sfinţit.
        – Ale tale întru ale tale să fie toate acestea, Ivane, dacă te legi prin jurământ ca jumătate din cele ce le vei câştiga cu trompeta să le dăruieşti bunului Dumezeu!
        Cu sângele ars de sfânta ispită a vinului, Ivan jură ce-i de jurat, apoi goleşte o sticlă pe nerăsuflate.
                                                                          *
        Să tot fie vreo doi anişori şi mai bine de când Ivan, cel mai bun şi mai căutat trompetist de pe valea largă a Râului Mare, împarte cu taica părinte bănetul vârtos, câştigat la nunţi, cumetrii, hore şi baluri. Ce-i drept, în lunile de post, când lumea nu mai petrece, taica părinte îi face şi lui parte din colaci, colive, nuci, mărunţiş şi vin, dar toate bunătăţurile acestea sfinţite nu valorează nici măcar cât bacşişurile dintr-o singură noapte de bal, aşa că pe Ivan începe să-l roadă, direct în adâncul inimii, un vierme viclean şi neortodox.
        – Asta-i tot? întreabă taica părinte, după ce-şi îndeasă sub brâu mulţimea de parale din jumătatea care i se cuvine, după jurământ.
        – Au mai fost şi trei palme, pe care mi le-a îndesat un ţăran! zice Ivan cu năduf, apoi se luminează la chip şi la minte: Părinte, le împărţim şi pe astea!…
        Bietul Ivan deja se vede dezlegat de jurământ.
        – Aşa am jurat, că împărţim totul în mod egal!
        Şi, fără să mai aştepte consimţământul, Ivan îi trage o scatoalcă bietului popă, de se duce cucernicia sa de-a berbeleacul până în tindă, frângând o laiţă, două scaune şi uşa cancelariei parohiale ca pe nişte surcele. Dar Ivan nu-l lasă să-şi mai tragă sufletul, ci-şi face palma pumn, adică o jumătate de palmă, şi-l altoieşte pe bietul popă de se tot duce ghiulea de tun cucernicia sa, o ghiulea care dărâmă peretele tindei, coteţul păsărilor şi cuşca javrei tărcate din ogradă, apoi se înfige în lespedea de lângă fântână şi acolo rămâne.
         Ivan, trompetistul, îşi aprinde o ţigară şi fumează liniştit. Deja se vede eliberat de jurământ şi stăpân deplinit peste tot bănetul pe care îl câştigă, cinstit, cu trompeta lui fermecată.
                                                                    *
         După vreun ceas, când se trezeşte din leşin, taica părinte scânceşte, tuşeşte, se ridică anevoios, se împleticeşte, apoi şopteşte cu o neaşteptată bunătate cucernică:
         – Ivane!… Fiule, ai grijă: când o mai fi să iei palme pe la petreceri ţărăneşti, să le ceri cu pereche!… Ia-le cu pereche, fiule, că tare-s grele pârdalnicele de jumătăţi!…


Ţara lui tercea-Bercea

Râsul, ca o bardă

aruncată de furia neputinţei

 

A2

         Pârvu îşi citi dosarul şi rămase pe gânduri. Va să zică aşa, l-a turnat Ilarie, vechiul lui prieten.
        – De ce, măi Ilarie? o să-l întrebe. De ce ai făcut-o, mă, că doar nu mi-ai râvnit nici postul, nici casa, nici nevasta?!
        La drept vorbind, postul nici nu putea fi râvnit, pentru că e grea şi prost plătită meseria de drumar. Nici casa, o şandrama din vălătuci, înjghebată la marginea târgului, nu putea ademeni un suflet de om spre ticăloşie. Înseamnă că numai Ilinca, nevastă-sa, îl putea face pe Ilarie să-şi vândă prietenul. Da, dar Ilarie, după încarcerarea lui Pârvu, nu s-a ţinut cu Ilinca, ci s-a aşezat cuminte la casa lui, alături de o femeie tânără, frumoasă şi harnică.
                                                                        *
         Cătrănit, Pârvu l-a chemat pe Ilarie în judecată. Să plătească pentru anii grei de temniţă, făcuţi numai din vina ticăloasei lui delaţiuni. Dar Ilarie o ţinea morţiş că n-ar fi avut nici o relaţie cu Securitatea, ba, mai mult, s-a dus să jure şi la preot, şi la episcop, şi la mitropolit, şi la Sfântul Părinte Patriarh că el, Ilarie, n-a scris niciodată vreo notă informativă. Dar nu l-a crezut nimeni, până nu s-a dovedit că Ilarie nici nu ştia să scrie.
        Dacă nu Ilarie, atunci cine?
                                                                         *
        Ilinca, în schimb, scria frumos, cu bucle, taman ca în notele informative, semnate cu numele conspirativ „Ilarie”. Te pomeneşti că l-a vândut Ilinca. Încet, încet, dureros de încet, mocni în inima lui Pârvu o ciudată bănuială, una spuzită viţos, dar profund, cu o gelozie amară.
        Dar nu fu vreme să mai pună întrebări şi să-l dumirească răspunsurile, pentru că bunul Dumnezeu, în cereasca-i generozitate, se milostivi de bietul Pârvu şi-i curmă suferinţele, ridicându-l la Cer.
                                                                         *
         În vremea asta, foştii anchetatori şi temniceri trudeau din greu pentru binele democraţiei, pe care şi-o asumaseră cu sincer patriotism. Unul dintre ei, actual senator al judeţului, a participat la înmormântarea lui Pârvu, această victimă nevinovată şi acest martir al comunismului, care merită, desigur, un pios omagiu. Pe jerba rezemată de cruce licăreau cuvinte frumoase, doldora de patriotism şi de democraţie.
                                                                          *
          Sus, în Cer, Dumnezeu începu să râdă şi se stârni o ploie de vară, cu bulbuci.
         Jos, în măruntaiele pământului, Îngerul Căzut izbucni şi el în râs.
         Între Cer şi Pământ, Timpul. Şi ăsta râde de se prăpădeşte. De unde se vede că nouă, oamenilor, doar râsul ne-a mai rămas.
         Râsul ca o bardă aruncată de furia neputinţei.

 

Proză de Ion Drăguşanul
Caricatură de Radu Bercea


Ţara lui tercea-Bercea

Puii de cuc

 

 B 25

 

În vremea veche, nişte cuci,
cu aripile lor de tuci
vâslind prin zările senine,
în toate cuiburile străine
depus-au ouă
câte două
sau măcar unul
(desigur că le ştiţi străbunul
delict de a se infiltra
anapoda
în viaţa codrului tehui
prin pui).
Târziu de tot, puii de cuc
au zis spre codrul cel uituc:
– Tot păsăretu-i vinovat
moral de-a fi colaborat
cu ticăloşii cuci de ieri,
deci, codrule, dorim să ceri
accesul liber la frunzare
şi o morală inculpare
a păsărilor de prin huci
care nu-s cuci!…
Morala se năzare tristă,
deşi morală nu există,
ci numai puii ce-şi arată dinţii,
muşcând pe cei ce le-au slujit părinţii.

 

Caricatură de Radu Bercea
Poem umoristic de Ion Drăguşanul


Pagina 129 din 133« Prima...102030...127128129130131...Ultima »