Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 8

Ritual muzical, la nașterea lui Ciprian Porumbescu

 

Diseară, la ora 17, la Muzeul Bucovinei, vom cânta cântecele unirii și vom dărui cele 3 volume ale cărții „Bucovina, în mărturii necunoscute”. Un munte de cărți îmi ocupă biroul, dar ceremonialul nostru Ma Go Ra (Primăvara, pe Muntele Soarelui), începe cu o horire nepremeditată, în cinstea primăverii spiritualității românești, care începe, pentru bucovineni, și ca poezie, și ca muzică, în 12 octombrie 1850, atunci când se năștea, la Șipotele Sucevei, geniul definitoriu al acestei spiritualități, Ciprian Porumbescu.

Dimineața ne-am început-o, ca șie ieri, cu repetiții, dar instinctual sau prin voia sorții, ne-am așezat în cerc, iar cântecul vechi românesc ne strânsese pumn încleștat într-o unitate energetică formidabilă. Cred că, pe viitor, întotdeauna vom proceda la fel, dacă tot ni s-a dăruit formula aceasta cu adevărat închinătoare.

Diseară, în Suceava, se va petrece o dublă și complementară recuperare de memorie, pe care nu ar trebui să o ratați. Chiar dacă e vineri, dar noi, Zicălașii, nu putem sărbători memoria lui Ciprian Porumbescu decât în ziua nașterii lui.


Zicălaşii mi-au cântat cântecele Unirii

Astăzi, în zori, cu mult înainte de începerea programului, Zicălaşii au studiat şi repetat cântecele Unirii. Şi, după cum ni-i obiceiul, chestia asta s-a întâmplat în prezenţa mea, eu având norocul de a auzi orice concert nou cel dintâi. Concepusem concertul ca un fel de horă a provinciilor istorice, în rotire ciclică, „neprihănitele fecioare” din Constelaţia Hora, desenate ca atare în cosmologia românească, fiind Bucovina, Basarabia, Moldova, Muntenia, Oltenia, Banatul şi Trasilvania. Ritmicităţile, cu terminaţii lăutăreşti distincte, au o splendidă unitate, chiar dacă „Hora morii”, de pildă, născocită de basarabeanul Gheorghe A. Dinicu pentru Oltenia, începe cu prima frază melodică din „Bătrâneasca” lui Grigore Vindereu (cu care începe şi „Rapsodia a II-a a lui George Enescu), apoi zvâcneşte dezinvolt spre trilurile cu care ne-a obişnuit, mai ales în ultimele decenii, folclorul oltenesc. „Olteanca”, însă, e o veritabilă piesă moldovenească, cu semnătură lăutărească totuşi oltenească, dovadă că Sigismund Paulmann a ascultat-o, în Bucureşti, de la un lăutar oltean.

Descifrarea fiecărei noi partituri (vorba vine, pentru că Zicălaşii cântă la prima vedere a unei partituri) deschide, pentru noi, perspective spre cântece şi mai vechi, pe care le-am fonotecat de-a lungul celor aproape 4 ani, de când pasiunea aceasta pentru autentic ne uneşte. Herna Săndulean, admirabila interpretă a Dochiţei, în „Crai nou”, rămâne fascinată, când intră în sala de repetiţii, de o minunată piesă românească, în care supravieţuiesc miraculos structurile preclasice ale muzicii noastre vechi. Se numeşte „Sârba farmaciştilor” şi a fost încredinţată memoriei de Gheorghe Bene.

Toate cântecele sunt o minunăţie, inclusiv primul imn regal românesc (vom încheia cu „Sârba regală”, a lui Cristache Ciolacu), compus de Eduard Hubsch, pe care îl folosim drept copertă a concertului, pentru că face parte din spiritualitatea românească premergătoare Unirii. Intrarea – liberă, ba chiar… răsplătită, pentru fiecare participant, cu cele 3 volume ale cărţii „Bucovina, în mărturii necunoscute”, care mi-au luat un deceniu din viaţă şi pe care le dăruieşte Consiliul Judeţean Suceava (netrucate plecăciuni!).

*


Breaza, o aşezare care are şi primar

Primarul Gheorghe Lesenciuc

Satul Breaza a fost urzit pe la 1818, pentru a popula acest loc de pe malul stâng al râului Moldova, aproape de obârşia acestui râu, care era nepopulată. Satul a fost populat, în cea mai mare parte, cu Ruteni aduşi despre Galiţia, anume din aşa zisul Cămpulung-rusesc, dar s-au stabilit şi români în sat, precum arată iscăliturile”[1].

*

Întemeierea vetrei de sat cu colonişti slavi, pe malul stâng al râului Moldova, moşie care aparţinuse mănăstirii Homor şi fusese integrată în Fondul Bisericesc, a condus şi la ocuparea abuzivă, inclusiv prin complicitatea autorităţilor austriece, a unor moşii ale românilor câmpulungeni. „La 10 septembrie 1819, ţăranul Iacob Dornean, din Fundu Moldovei, s-a plâns Comisariatului din Suceava că i s-au confiscat 70 fălci de pământ, lăzuite de el, şi s-au dat coloniştilor străini de la Breaza. I s-a oferit, în schimb, alt teren, de 36 fălci, pe muntele Porşescul şi pe Runcul Vacilor. Dornean nu l-a acceptat, fiind prea mic. Şeful Domeniului, Horvath, căruia i s-a cerut un raport, n-a negat confiscarea, dar a susţinut că petiţionarul a fost despăgubit în mod suficient. Cererea lui nu-i decât „încercarea neputincioasă a unui instigator, jalbar şi clevetitor”. Lucru ciudat: unui om i se confiscă un teren de 70 fălci şi i se dă, în schimb, altul mai mic. Când păgubaşul reclamă cazul, e calificat instigator, clevetitor şi jalbar de profesie”[2].

După înfiinţarea efectivă a comunei Breaza, cu stabilirea funcţiilor administrative, unii dintre funcţionarii comunali, subordonaţi vornicului (primarului), inclusiv „supuşii camerali”, precum Vovanc şi Mândrilă, deja menţionaţi şi care erau un fel de secretari, de scriitori de documente ai cancelariei primarului, sunt menţionate şi numele primilor primari ai comunei. Judecând după documentele care s-au păstrat, primul vornic al comunei a fost Grigore HADGEAC, cel care, în 2 martie 1824, împreună cu martorii Ioan Cepeliuc şi Ghiorghi Buhaleac, confirmau că Dronina Serghie şi Iosif Mazureac au avut o prisacă în Breaza[3].

*

Al doilea primar al comunei Breaza a fost Mihalache MACOVEI, menţionat drept vornic în 7 august 1826, dar şi 8 mai 1833, dar şi în septembrie 1843, când Iraclie Porumbescu vizita Breaza, la sugestia unchiului său, cu casă pe pârâul Făghiţel, Ioan Golembiovschi, fin al lui Mihalachi Macovei, fraţii Ioan şi Tanase Golembiovschi visând să-l însoare pe junele Iraclie cu Măriuţa, fata vornicului brezean.

Primarul actual al Brezei şi pentru cât timp l-o mai ţine bunul Dumnezeu pe pământ este Gheorghe Lesenciuc, om cu carte, dar care iubeşte cu patimă, dar şi cu înţelepciune munca, Primăria Breaza dobândind, în mandatele domniei sale, o adevărată coloană auto, din care nu lipseşte nici un utilaj de trebuinţă. Având utilaje, primăria are nevoie şi de forţă de muncă, recrutată din străinătate, din rândurile tinerilor brezeni, care nu refuză întoarcerea acasă, dacă li se oferă o oportunitate. Cu utilajele proprii şi cu cheltuială mică, la Breaza se consolidează albiile Moldovei şi ale pâraielor, întotdeauna temeinic, gospodăreşte.

Se construiesc, în locul ultimelor bordeie, căsuţe cochete pentru bătrânii săraci, precum cea galbenă, din imaginea de mai sus, în care trăieşte „ca un boier” Nini. Se fac şi se întreţin locuri de joacă moderne, ba chiar şi un „stadion” cu teren sintetic şi cu instalaţie de nocturnă, care antrenează echipele satelor de pe valea Moldovei în pătimaşe campionate de copii, juniori şi seniori.

Fără îndoială, comuna întinereşte şi prin proiecte care atrag şi pun în valoare fonduri europene, dar spiritul comunitar brezean, pe care primarul Gheorghe Lesenciuc l-a retrezit la viaţă, e principalul câştig al unei istorii noi, în care toţi se implică, sportul preferat al localnicilor fiind… „a pune mâna pe lopată”, pentru a griji gospodăreşte întreaga lor moşie comunitară. Drept pentru care vă las în compania unor imagini sugestive, dar şi al unei naraţiuni a lui Iraclie Porumbescu despre Breaza anului 1843:

„Pe culmea Feredeului, măcar că era în luna lui septembrie, găsirăm o visolă cu omăt şi un frig, de gândeam că nu mai ajung să văd „mândruţa” babii, era zău, căci acest munte aşa e de înalt, încât, uitându-ne, de pe sprânceana lui, în jos, vârfurile molizilor seculari şi uriaşi se vedeau numai abia, colo, adânc, departe, sub noi!

*

În fine, însă, văzându-ne coborâţi de pe munte, spre apus, rămase furtuna cu omătul ca un tavan deasupra noastră; era, aici, parcă altă lume, şi-apoi ce privelişte, ce panoramă măreaţă şi încântătoare se înfăţişa acum ochilor noştri! Soarele era spre asfinţit şi privea, încă, cu întreaga-i lucire şi mândreţă la lume, căreia, în curând, avea să-i zică „Noapte bună!”. Contururile giganticului Ineu, acolo, departe, spre Ardeal, păreau garnisite în foc şi mărgăritare, iar aici, în faţa noastră, o stână de oi umplea colinele, păscând; oile dinspre soare, parcă cu miţe de aur, iar ciobanii sunau în duiosul bucium, de ţi se părea că toată lumea se legăna în dulceaţa versurilor. Pe când soarele-şi arăta încă existenţa sa prin lungi raze viorii, răsfirate maiestuos de frumoasa boltă a ceriului, ajunserăm pe colnic, de pe care, pe malul râului Moldova,  se vedea întins satul Breaza, cu încă necunoscuta mea… mireasă.

– Vezi, colo – zise tatăl meu către mine –, vezi, acolo, peste apă, casa cea albă, cu şură lungă, acolo şede unchiul tău, Ioan. Uită-te, apoi, acolo-n stânga, casa cea care cu cerdac, cu ogradă largă şi cu multe heiuri împrejurul ei, acolo şede vornicul Mihalachi.

*

Ba de dor, ba de sfială, eu începui a tresări la cuvintele aceste, ale tatălui meu, şi căutai lung, nu la casa unchiului Ioan, ci la cea mare, cu cerdac şi cu multe heiuri împrejurul ei…

Unchiul şi soţia lui ne primiră, se înţelege, surprinşi de multă bucurie, şi unchiul meu, uitându-se la mine, zise:

– Hai ghidi, ce fecior se mai făcu din tine, nepoate! De te-a vedea Măriuţa, nu ştiu, zău…

Cât ai bate din palme, mătuşa găti cina şi, după vorbe, ba despre una, ba despre alta, unchiul zise:

– Haide, nepoate, la nanaşul Mihalachi!

*

Că-i târziu, că nu se potriveşte, cum ziceam eu, nu folosi nimic; mă mai grijii ceva şi merserăm. Tatăl meu, prea ostenit de lunga şi greaua cale, rămase.

Peste o punte mare, trecurăm apa Moldovei şi, dincolo de drumul satului, prin o poartă înaltă şi acoperită cu şindrilă, intrarăm în ograda vornicului Mihalachi. Mai mulţi dulăi în lanţuri, văzându-ne intrând, începură a bate. Ieşi cineva afară şi se întoarse, iarăşi, îndărăt. Noi intrarăm, prin cerdac, într-o tindă mare şi, din ea, la mâna stângă, într-o odaie largă. Rogu-vă să nu mă întrebaţi de ce mi-au dat ochii, după ce am intrat în casă, fie-vă destul cu aceea că voi spune că îmi venea să mă fac că n-am nimerit uşa, ba chiar nici casa, şi, de aceea, îmi venea s-o apuc de unde am venit… Şese ori şepte fătoaie stau pe împregiurul unei covăţi mari şi lungi şi desfăceau păpuşoi, una mai bocană şi mai hâdă decât alta. Tot greul drumului, făcut de acasă, până aici, apoi noaptea, petrecută acolo, la popa, cu pruncu-i la capu-mi, şi frigul de pe Feredeu le simţii din nou.

„Mulţam, gândii eu, de aşa însurătoare, că nu mi-a trebui să fiu nici protopop!”…

Fătoaiele, văzându-mă, ori văzându-mă ori văzându-ne, apucară, una după alta, pe uşă, „cea de acasă” o apucă înainte şi celelalte, după ea. Rămaserăm singuri, numai eu şi unchiul meu, şi, uitându-mă rău la dânsul, cu o căutătură ce era menită să-i mulţumească şi lui „de te-a vedea Măriuţa” etc. Intră o stachie de babă în casă, căreia, după „Bună vremea!” ce o zise cu un glas ca din ceea lume, unchiul meu sări de pe laviţă şi-i pupă mâna, zicându-i „nănaşă”! Ce eram să fac? Îi pupai şi eu, păcatele mele!…

– Nepotul meu!, zise unchiul.

– Aşa-a!, răspunse baba, uitându-se la mine şi punând mâna, drept streaşină, la ochi; zâmbi şi arătă un ţăpoi de dinte în gură, că nu-ţi venea să crezi alta decât că haşca asta de babă şi-a lăsat „casa” în tindă! Brrrm, şi încă asta să-mi fie soacră!?

*

Baba se aşeză lângă unchiul meu şi, spre necazul meu, se uita cu ochii săi, cei ca două vizunii, tot la mine, întrebă pe unchiul când am venit, cu cine şi altele, ba una, ba alta. Într-aceste, se deschise uşa şi o femeie cam de vârstă şi îmbrăcată curat, cu tulpan pe cap, intră în casă şi, dând şi ea „Bună vremea!”, unchiul meu sări, iar, şi-i pupă mâna, zicând, îndreptat spre mine:

– Nănaşa, gospodina nănaşului.

Şi, apoi, întorcându-se spre ea, zise:

– Nepotul meu, cel de la şcoală!

Îi pupai şi eu mâna, şi ea semăna a nu prea vrea să mi-o dea să i-o pup, zicând:

– Lasă, mulţumesc!

Mă pricepu unchiul meu că-s în nedumerire despre cealaltă nănaşă şi zise:

Dumiaei – arătând la cloanţa de babă – e maştiha nănaşului.

Iară, după câteva vorbe despre mine şi despre altele, schimbate între unchiul meu şi între nănaşă-sa cea mai tinerică, se auzi, în cerdac, un glas de o gamă ca de bute; naşa mai tânără zise:

– Vine gospodarul nostru.

*

Largă era uşa, dar abia încăpu prin ea vornicul Mihalachi; el dete, tot cu acel glas din cerdac, „Bună vremea!”. Unchiul meu, sărutându-i mâna şi vrând să fac şi eu asemenea, el întrebă:

– Cine-i dumnealui?

Unchiul meu răspunse:

– Nepotul meu, nănaşule, de care-ţi spusesem că-i la şcoli, tocmai la Cernăuţi.

Ah, mă bucur!, îmi strânse mâna, dar nu mă lăsă să i-o sărut. Poftim, şedeţi; dar badea Tanase (tatăl meu) ce face, sănătos e?

– Este aici, zisei eu. A venit încoace şi m-am luat şi eu după dânsul, ca să-mi văd pe unchiul şi pe mătuşa, pe care nu i-am văzut cam hăt, de mult.

Bine ai făcut, zise Mihalachi, se vede că învăţătura este ce este: ea ridică şi pe neamul sărac în inima învăţatului. Iată, finule, zise Mihalachi, apoi, către unchiul meu, şi în ce fundoae de munţi te-a găsit nepotul, dacă-i cu învăţătură.

„Vorbeşti frumos”, gândii eu, „dar de-aşi scăpa de aici mai curând, să nu mai dau ochii cu ea, din cele şese ori şepte de pe lângă covata cu păpuşoiul, şi şi să nu mai văd şi pe scorbura de băboaie, cred că ar fi mai bine”.

Mă întrebă, apoi, Mihalachi, de unele, de altele „de prin lume”, în care vreme veniră mai mulţi oameni, ca la vornicul, la o treabă ori la alta, şi o, povestind despre ce mă întreba Mihalachi (om deja cărunt), ascultară toţi în tăcere. Soţia lui Mihalachi aduse un şip de „cinste”, pâine şi urdă, şi le puse pe masă; bătrânul luă şipul şi păharul, îl umplu şi închină la mine. Dar când luai păharul, de la el, în mână, era să-l scap jos!…

*

Pe uşă intră o copilă, vai, ce copilă! Frumoasă ca o zână! Păr mănos, blond, împletit în două cosiţe şi date peste piept, de pe care sclipea o salbă de mai multe şiraguri şi fel de fel de monete, albe şi galbine, mari şi mici. O cămeşă cu altiţe, de pe care fluturii sclipicioşi îţi luau ochii, nu alta! Catrinţa, în colori oacheşe şi cu dungi de chir (peltea), şi brâneţe de asemenea la fel, ba şi mai sclipicioase decât chirul cu care erau întreţesute. Faţa ei, ochii ei, întreaga apariţiune a acestei fiinţe, ce intra, acum, în casă, nu ştiu cum vor fi fost ori vor mai fi şi aflându-se, undeva, zâne şi Ilene Cosânzene, dar, după cum am cetit şi auzit despre acele idealuri de frumuseţe încântătoare, copila aceasta… şi mai!

– Bună vremea!, se auzi un glas ca de argint.

– Copila noastră, zise Mihalachi…

*

Eu chiar închinasem la soţia lui, dar, dându-mi ochii de copila venită în casă, păharul îmi tremura în mână, că era, cum zisei, cât pe-aici să-l scap jos. Copila se puse pe vatră, răzimă braţu-i de privazul hornului şi se uită ba în focul din cuptor, ba, cum luai seama, pe sub braţu-i, la mine.

Ha, ha, ha; unde-mi era acum greul drumului! Uitai de toate şi – ce să mai zic! – rugai, în gând, de iertare şi pe hârbul de vrăjitoare, şi pe sora-i de cruce, maştiha lui Mihalachi, şi, apoi, să vedeţi cum alegeam cuvintele ce le vorbeam, istorisind „din lume”! Stară toţi în gura mea şi ascultau cu gurile căscate; Mihalachi, plecat, aproape, spre mine, parcă voia să-mi soarbă tot cuvântul ce-l spuneam. Luă, la o vreme apoi, păharul de pe masă şi zise către oamenii ce şedeau, rând, pe laviţe:

– Ia, vedeţi, domniavoastră, ce-i învăţătura, ce-i şcoala! De când vă îndemn să facem şcoală! Pe tatăl dumisale îl ştiţi: e ţăran ca şi noi, dar auziţi-i ficiorul cum vorbeşte şi câte ştie! Iată de ce eu pe copila mea, măcar că nu-i băiat, am dat-o la şcoală şi încă în sat străin… Să trăieşti!, zise, apoi, închinând păharul la mine şi, dându-mi-l, zise:

– Poate-i închina la Măriuţa noastră.

„Lesne ţi-i a zice”, gândii eu, „dar oare putea-voi să nu o paţ cumva?”. Măriuţa ridică, o clipită, „viorelele-i” de sub sprâncene la mine, dar le şi coborî iute, luând păharul din mâna mea, şi-l închină ruşinoasă la unchiul meu. Aduse lelea Aniţa – aşa se chema soţia lui Mihalachi – cina, după care, la un târziu, ne luarăm, eu şi unchiul meu, „Noapte bună!” şi, fără a fi putut vorbi cu Măriuţa măcar un cuvânt, ne duserăm acasă. Nu dormii mai toată noaptea…

A doua zi, era Ziua Crucii (Înălţarea Sfintei Cruci, deci 14 septembrie 1843 – n.n.), mersei, cu tatăl meu, la biserică; Măriuţa, şi mai împodobită ca aseară, ceti „Apostolul”, o! şi cât de frumos îl ceti! Eu cântai „Cheruvicul” şi „Axionul”. Nu ştiu cum, că toată biserica se uita la mine; Mihalachi, aşijderea, iar Măriuţa sta îndosită după el.

*

După „Liturghie”, ne pofti Mihalachi pe mine, pe tatăl meu şi pe unchiul meu la sine, lăudându-mi „frumoasa cântare, precum care numai la Galaţi a mai auzit”. Acum, pe drum mergând, rămăsei de cei bătrâni ceva îndărăt, mă apropiai de Măriuţa şi vorbii cu ea, se înţelege că lăudând-o, cu cuvintele cele mai alese, cât de frumos a cetit „Apostolul”. Apoi, şi ea-mi lăudă cântarea mea şi, aşa, vorbind împreună, veneam pe drum, mai uitându-ne, din când în când, unul la altul. Mihalachi mergea înainte, cu preotul (Alexe Comarniţchi – n.n.), care era un octogenar bătrân (eroare, preotul avea doar 57 ani, după cum rezultă din informaţia din aliniatul următor; e posibil ca Iraclie Porumbescu să fi făcut o confuzie, în privinţa vârstei, între Vasile, tatăl, şi Alexe, fiul, Comarniţchi, dacă bătrânul preot din Porşescul mai trăia în 1843; şi s-ar părea că mai trăia, murind în 1844 – n.n.) şi slab, tatăl meu cu alţi gospodari veneau după noi. Vorbeau şi ceia nu-ş’ce, vorbeau şi aceştia, ba mai în glas, ba mai pe taină, parcă mi se părea că şi de noi, de amândoi, care mergeam alături unul de altul.

Ajunşi la casa vornicului, până ce se puse masa, bătrânul preot – care-mi spunea că dânsul, ca diacon de 14 ani, luă parte la convoiul ce, în 1786, aduse la Suceava moaştele Sfântului Ioan cel Nou, de la oraşul Julcva (Zolkiew – n.n.), în Galiţia – mă întrebă de ştiu scrie şi ceti nemţeşte; i-am răspuns că ştiu şi, după cum văzui, el tare se bucură de aceasta şi, uitându-se la mine cu o faţă cam glumeaţă, îmi zise că ce bine ar fi dacă s-ar împlini pentru ceea ce am venit, că ar avea şi el folos de mine, i-aş tălmăci, adică, şi i-aş scrie în protocol multele circulare nemţeşti, ce vin la parochiat.

Masa fu veselă, în decursul căreia bătrânul preot, nici una, nici două, luă paharul în mână şi, adresându-se către Mihalachi, zise:

– Mihalachi, parcă pricep la ce-a venit tânărul acesta încoace. Cum văd, el e un tânăr cum ţi-ar trebui ţie, dragul meu, de ginere. Ai avut mulţi peţitori la fiica ta, i-aţi depărtat pe toţi, pe acesta nu-l depărtaţi, că-mi place mie; tu ştii, Mihalachi, că nu-i rău…

Mihalachi zâmbi, se uită la mine şi zise râzând:

– Aşa-i că părintele, bătrân cum e, ştie şăgui?, la ceea ce tatăl meu răspunse:

– Ba nu, bade Mihalachi, domnul părinte a nimerit-o, că, pe lângă una şi alta, la ce adică mai cu samă am venit încoace? Io-s om sărac, cum mă ştii, dar băetul vedeţi cum e; de vi s-ar potrivi, laţi-l, vi-l dau!

*

Eu aceste vorbe le ascultai cu faţa plecată. Mihalachi mă luă de mână şi, fără a zice ceva, mă sărută în cap şi eu îi sărutai mâna. El primi, nu declină ca aseară. Ieşii, apoi, repede pe uşă, una pentru că mă ruşinam să aud vorbe despre însurătoarea mea, şi alta pentru ca să dau undeva de Măriuţa, care nu era acasă. O căutai în cealaltă odaie, peste tindă, dar nu era; ies în cerdac, mă uit încoace, mă uit încolo, nu-i! şed pe laviţă, cutrierat în creieri cu un cârd de gânduri despre cele ce se vorbiră în casă, când iată, aud paşi mărunţei în tindă… era Măriuţa, care venea, cu ochii plecaţi şi, cum mi se păru, cu tot sângele în faţă. Se apropie de mine, care mă sculasem şi voiam să merg spre ea. Ea îmi întinse mâna, tremurând de sfială, şi-mi oferi un struţişor de garoafe şi măiorean. Eu, cu o mână, iau florile, cu alta-i cuprind talia şi o trag, cu gingăşie, către mine. Atunci aud uşa casei deschizându-se şi pe tatăl meu strigându-mă pe nume, să vin înăuntru…

*

Sunt aproape de ani ai vârstei mele şi mai o jumătate de secol e de când s-au întâmplat acestea. Mi-aduc şi astăzi aminte de cele momente ale peţitoriei mele, dar mi-e imposibil a le descrie. Atâta ştiu şi pot spune că Mihalachi, după cuvintele preotului şi ale tatălui meu şi după ce-i sărutai eu mâna, chemă pe soţia sa în casă, îi spuse ce vorbiră preotul şi tatăl meu şi o întrebă ce socoate ea la această peţire a fiicei lor. Soţia sa răspunse:

– Domniata eşti cap, fă cum ştii şi eu n-oi zice altfel.

Mihalachi îşi cuprinse soţia, o sărută pe faţă şi chemă, apoi, pe Măriuţa… Nu ştiu ce mai urmă acum! La repeţitele întrebări ale lui Mihalachi, însă ce le făcea el Măriuţei, de vrea ea, din bună voie, să-mi fie soţie ori ba, auzii, de la o vreme, zicând cu smerenie:

– Dacă vrea tătuţa şi mămuţa, şi eu vreau!, şi, zicând aceste vorbe, Măriuţa fugi, pe uşă, afară.

*

Eu, în nespusa-mi fericire de a fi auzit de la Măriuţa cuvântul „vreau”, nu mai făcui alta decât mă repezii şi eu după ea. O căutai în odaia de peste tindă – nu era; mă uitai prin ogradă, prin grădină – nu-i; în fine, îmi făcu o servitoare semn cu mâna, arătând spre o uşă… intrai, Măriuţa şedea pe o ladă mare, cu faţa în ambele mâini, şi plângea şi suspina. Eu mă pusei lângă dânsa şi zisei:

– Ce plângi, Măriuţă; poate cuvântul ce l-ai spus răspicat, că mă vrei, nu ţi-i în inimă, nu-i al dumitale, ci numai al părinţilor, care ţi-au spus să-l zici aşa?

– O, nu: al meu a fost!, răspunse ea, ridicându-şi ochii înmuiaţi în lacrimi, apoi plecându-i iarăşi în jos, continuă: al meu a fost, din toată inima şi este, dar plâng, nu ştiu, de norocită ce-s că oi fi a dumitale.

Căpătai, aşadar, „cuvântul” şi de la copilă, şi de la părinţii ei, şi, a doua zi, şi un uric de la Mihalachi, că eu am să fiu clironomul averii sale, constătătoare din mai trei sute de fălci de munţi şi fânaţe, sute de oi, zeci de vaci şi boi, herghelie de cai şi, pe râul Moldovei, o moară cu trei pietre! Nunta se hotărâse pe Câşlegile de iarnă, iar eu şi tatăl meu, mai rămânând vreo trei-patru zile la Breaza, ne întoarserăm acasă. Acasă sosit, mi se apropia vremea să merg la Suceava, la asentă (recrutare – n.n.), cu care încă nu sfârşisem. Mai demult, nu-mi era mai că nici o frică şi grijă de ea, dar acuma, gândind la Măriuţa, eram prăpădit de frică să nu mă ieie. În această frică, mă pusei şi scrisei lui Mihalachi că, nu ştiu cum, mă cheamă la asentă, la Suceava. Scrisesei, se înţelege, şi Măriuţei. Omul anume trimis cu răvaşele mele la Breaza îmi aduse, de la Mihalachi, răspuns să-i spun numaidecât pe care zi am să fiu la această asentă, la Suceava, ca să vie şi el, pe atunci, într-acolo, şi că, fără a-l găsi pe dânsul acolo, la Suceava, în hanul lui Pruncu, la comisia de asentare singur nici într-un fel să nu mă duc. Măriuţa încă îmi scrise o epistolă disperată.

Făcui aşa cum zise Mihalachi şi, aşişi, a doua zi, mai trimisei un om cu scrisoare la dânsul, că pentru asentă am să fiu în cutare şi cutare zi în Suceava. Adaug aici că rana de la mână, despre care spusesem Măriuţei că m-am tăiat cu cuţitul, era aproape tămăduită deplin şi puteam mişca cu degetele cum se cade. Mă dusei, pe ziua hotărâtă, la Suceava, călare pe cal voinic, ce mi-l dăduse Mihalachi din herghelia sa, şi, sosit în oraş, de departe încă văzui pe Mihalachi, şezând pe o bancă de dinaintea hanului lui Pruncu. Comandă să mi se deie calul la grajd şi, singur, încins cu un chimir alb şi ghiftuit cu ceva, ce se cunoaşte de dinafară că-s nişte lucruri rotunjoare, zicându-mi să aştept puţin, se duse încotrova. Veni ca după o jumătate de oră şi, cum mi se păru, cu chimirul, acum, fără acele semne rotunjoare, şi-mi zise:

– Haidem!

Vai, câte defecte îmi mai găsi comisiunea de asentare, deşi la Lemberg nu se găsi niciuna!

– Ai scăpat?, zise Mihalachi, ce mă aştepta afară, ţinându-mi hainele.

– Da!

– Mergi, acum, iute la Roşia (Seliştea lui Mihalachi de lângă Bosanci, aproape de Suceava), că, acolo, te aşteaptă Măriuţa!

Mă dusei, într-o fugă a calului, de era tot apă şi spume, când ajunsei la Roşia…

*

De Crăciun, marele omăt şi viscolele din munţi mă opriră să merg, de-acasă, de la părinţi, la mireasa mea. Era seară târziu, şedeam culcat în pat şi ceteam. Părinţii mei erau duşi la peţit pentru fratele meu cel mai mare la un gospodar din sat. Aud la uşă, în ceardac, cântând „Naşterea ta Christoase”; mă uit – erau colindători cu steaua. Colindară şi eu îi omenii. Erau doi flăcăi străini.

– Suntem tare obosiţi, zise unul din ei. N-aţi face bine să ne primiţi la mas?

– Poftim!

Le aşternui pe-o laviţă, ei se culcară, mulţumind de a cina ceva. Eu stinsei lumânarea. La un târziu de noapte, aud zicând cel culcat din preajmătul meu:

– Domnişorule, domnişorule, dormi?

– Ce este?, zisei eu.

– Te rog, continuă flăcăul tot pe încetul, te rog, tare te rog să nu bănuieşti! Dumneata ai să fii ginerele lui Mihalachi din Breaza?

– Da, eu!

– Tare te rog să nu bănuieşti! Te-am văzut prin Câmpulung, călare pe calul lui Mihalachi, după dumneata cu doi feciori, aşijderea călări, care erau slugi de ale lui Mihalachi. Auzeam vorbind lumea ce te vedea: „Ai, ce fecior, ce fecior, şi-apoi, cum s-aude, şi învăţat mare!”. Te-am văzut, zic şi eu, care nu-s cărturar mare: ia cetesc şi eu din ceaslov şi psaltire, mi-am gândit, văzându-te şi auzind cine eşti… o, dar, încă-odată, te rog să nu bănuieşti! Nu mi-i crede, ştiu eu, ce ţi-oi spune, şi chiar şi eu zic să nu mă crezi: dară află, întâi, de-i aşa cum şi ce ţi-oi spune, şi-apoi să faci cu mine ce-i vrea! Eu nu-s de pe-aici, de pe-aproape, continuă flăcăul, că-s de departe de aici, dar aproape de Breaza, şi nu ştiu ce nu-mi da pace în inima mea, parcă tot mă împingea să vin anume la dumneata şi să-ţi spun ceva. De aceea şi anume m-am luat cu Steaua şi am venit încoace, că, de te-oi găsi, să-ţi spun ce am să-ţi spun, fie apoi ce-a fi, dar să n-am păcat, că nu ţi-am spus şi nu te-am ferit…

Satul Breaza, în 1880

Se-nţelege că mă mâniară, ba chiar mă revoltară vorbele aceste ale străinului, ce veni cine ştie de unde şi din ce motiv propriu ori trimis de altul, poate de un rival al meu, care să-mi spună nişte obrăznicii, şi-i zisei ca să doarmă şi să tacă. El, însă, se sculă, bătu trei mătănii la icoane şi, apropiindu-se de patul meu, zise tainic, dar maşcat şi ca sărbătoreşte:

– Domnişorule, aceste mătănii ce le-am bătut acum să mă bată pe mine, cu urgia lui Dumnezeu, de nu-ţi spun adevărul, şi nu din altă pricină, cum poate socoteşti dumneata, ci numai din datoria creştinească şi milă pentru dumneata, care eşti om învăţat: Nu te însura acolo, că eşti nenorocit şi poate şi pierdut1

Sculă, apoi, iute pe tovarăşul său şi se duseră. Flăcăul, care mă cotropise cu vorbele sale, se mai oprise, o dată, la pragul uşii, şi-mi zise:

– Află, domnişorule, că seara aceea, după ce căpătaşi cuvântul de la părinţi şi de la fată, tatăl ei alungă un flăcău de la casa sa, pe carele îl ţinuse, de mai mulţi ani, parte ca slugă şi parte ca copil de suflet.

Kurt Hielscher: Breaza

Zise şi se duse. Cine şi-ar putea închipui starea mea din acele momente! Necăjit şi sdrumecat până în fundul sufletului meu, poate o oră întreagă nu ştiam ce-i cu mine, inima în mine mi se părea că-şi rupe baierele şi vrea să-mi zboare din piept!

După câtva timp, mă sculai, umblai prin casă, în sus şi în jos, aprinsei lumina, dar pentru ce? Nu ştiam! O stinsei iarăşi, apoi, fără a cugeta şi a şti ce fac; ieşii afară, mereu pe nevrute, în grajd, luai calul, ce necheza când intrai în grajd, şi aşa, în puterea nopţii, pe frig şi pe ninsoare, mă suii călare şi plecai la drum, spre Breaza… Nu poposii nicăiri şi nici nu mâncai, toată ziua, nimic. Mersei tot înainte, încungiurând munţii Ionel şi Feredeul, şi, pe la miezul nopţii, ajunsei, abia viu, la Breaza.

Unchiul şi mătuşa, la care trăsesem, mă primiră şi ei, iarăşi, cam zăpăciţi, poate că presupuneau ceva rău, văzându-mă venind noaptea, aşa de necăjit şi nedumerit. Nu grăiau niciunul cu mine, parcă se temeau a începe vorba.

– Unchiule!, zisei, în fine, cu glas aspru şi răstit. Unchiule, ce aţi făcut cu mine?!

Mătuşa, speriată, sare pe cuptor, iar unchiul, zăpăcit şi el de felul vorbirii mele, zise în ton rugător:

– N-am ştiut, zău, n-am ştiut nici noi, până mai deunăzi!…

Grinda casei lui Ioan Golembiovschi de pe Făghiţăl, în Breaza

Sfâşiat şi turmentat în întreagă fiinţa mea, lăsând calul la unchiul, ca să-l dea nefericitului lui proprietar, eu, încă în aceeaşi noapte, pe la cântători, părăsii comuna Breaza, cu blăstămuri şi cu amarul cel  mai greu şi mai cumplit în inima mea, fără ca aşa, pe întuneric, măcar să-mi întorc vreodată faţa spre casa nefericitei Măriuţe. Toate şi mai multe ca toate le aflai din gura unchiului şi a mătuşei mele ca adeverite, câte mi le spusese bravul flăcău, pe care eu îl ţinui de satan trimis de infern ca să-mi arunce inima în flăcări chinuitoare.

Viitorul dovedi că eu, într-adevăr, am scăpat de o nenorocire şi, poate, de pieire”

*

*

[1] T. V. STEFANELLI, Documente din vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc – notele care însoţesc documentul din 7 august 1826, Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti 1915, p. 330

[2] TEODOR BALAN, Din istoricul Cîmpulungului Moldovenesc, Bucureşti 1960, p. 174

[3] DGAS SUCEAVA, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, p. 577


Muncitorii, birocraţia şi 3 roabe de bitum

Există, în Suceava, pe strada Mărăşeşti, între blocurile A9 şi A10, o pistă de beton îngropată, în care se adună gunoaie şi apă, iar în băltirea asta deja tradiţională fecundează roiuri întregi de ţânţari. Prinzând de veste, Primăria Sucevei a trimis, încă de la începutul săptămânii, o echipă de muncitori, care au curăţat pista de beton, apoi, cum nu vine nici o maşină care să ia movila de gunoi şi să aducă asfaltul, s-au pus pe aşteptat.

De luni, încoace, muncitorii vin, în zori, descarcă uneltele şi se pun pe aşteptat. Unii mai apucă şi câte un puiuţ de somn, alţii sporesc în obezitate pe băncile pentru părinţi din locul de joacă. La sfârşitul programului, muncitorii strâng uneltele, le încarcă într-o maşină şi pleacă. Locul rămâne cum a fost, cu maşini înghesuite unele peste altele.

De o săptămână, un birocrat din Primăria Sucevei îşi bate joc şi de locatarii celor două blocuri, dar şi de muncitorii proprii. Dacă nu este bitum, de ce nu-i foloseşte pe meseriaşi la alte treburi? Dacă este bitum, de ce nu se aduce? S-or fi aflând “dracii” administraţiei în şedinţă?

Astăzi e a patra zi de când 7 oameni, care ar fi terminat lucrul într-un ceas, ard gazul de pomană, din vina birocraţiei din Primăria Sucevei. Fără comentarii.


Rockeri, citiți și dați mai departe!

Vouă, rockerilor care, în fiecare an, vă procurați abonamente și, prin atitudine, constituiți gloria Festivalului „Bucovina Rock Castle”, vi se adresează acest manifest, pe care vă rog să-l citiți și să-l redistribuiți, astfel încât cât mai mulți dintre voi, prin apreciere pozitivă sau negativă, să voteze pentru sau împotrivă a ceea ce vreau să vă propun: independența festivalului și un salt valoric spectaculos.

*

Există un scenariu județean care premeditează abandonarea Festivalului „Bucovina Rock Castle” încă din 2010 sau, cel mai târziu din 2011, deci după a zecea ediție. Conform scenariului, după pensionarea mea, managerul Sorin Filip va fi schimbat cu un „popândău” de-al lui Flutur, care va decide retragerea Centrului Cltural „Bucovina” din festival, sub pretextul că nu mai au un om care să-l poată face. Adevărat sau nu, scenariul acesta nu prea contează; oricum, în limitele bugetului tradițional, care include și încasările din fiecare ediție (o treime din buget), nu se poate gândi o creștere calitativă spectaculoasă a Festivalului, care, ca să ne aparțină nouă, iubitorilor de muzică dumnezeiască vie cu adevărat, trebuie să ni-l și asumăm. Cu abonamente de doar 30 lei, vom fi mereu la cheremul altora, fără să putem contracta abonamente din vreme, precum festivalurile „Posada Rock” sau „Rockstadt Extreme Fest”, care au scos la vânzare electronică abonamente pentru 2019, cu prețuri promoționale (100 lei, „Posada Rock”, față de 130, în 2019; 230 lei, „Rockstadt Extreme Fest”, față de 390 lei, în 2019).

*

„Bucovina Rock Castle” nu poate scoate abonamente la vânzare, din pricina procedurilor birocratice, decât în iulie 2019 și nici nu poate achiziționa din vreme și prin negocieri avantajoase concerte, scene, cazări etc. „Bucovina Rock Castle” se zvârcolește în incertitudine, apoi urmează înfruntările tradiționale și un fel de „scos la capăt” târziu, dar mulțumitor. „Bucovina Rock Castle” nu-și poate permite să aducă măcar o trupă cu cotă de piață de 50-100.000 de euro, pentru că niciodată nu va putea miza pe 30.000 de euro, cu care să aduci, prin perseverența negocierii, o astfel de trupă, în condițiile în care bugetul pentru 15 trupe este de 30.000 de euro. Și-atunci, ce ar fi de făcut.

*

Ca să răspund la întrebare, am frunzărit pe net, căutând costurile abonamentelor altor festivaluri românești de rock și am constatat că, în 2018, abonamentele au fost de 70 lei, pentru 2 nopți, la „SoundArt Festival” Cluj Napoca, de 80, tot 2 nopți, la „Rock la Mureș”, 97,2 lei, 3 zile, la „Danube Rock Festival”, 220 lei, 3 zile, la „Rock me”, în Osica, 120 lei, 3 zile, la „Awake Festival”, ținut pe domeniul Teleki din Gornești, Mureș, și așa mai departe. Nu voi compara ofertele artistice ale acestor festivaluri de rock cu oferta „Bucovina Rock Castle”, pentru că fiecare dintre el înseamnă o frățietate a noastră, de care ne bucurăm și cu care ne mândrim. „Bucovina Rock Castle” nu se află cu nimeni în concurență, ci în permanentă competiție cu sine.

*

În 2018, Consiliul Județean Suceava, prin Muzeul Bucovinei și Centrul Cultural „Bucovina”, a investit câte 30 de lei în fiecare trăitor de muzică rock (diferența fiind recuperată din abonamente și bilete), dar nu sunt semne că s-ar înțelege că fiecare act de cultură trebuie să producă doar cultură, nu bani. Se găsesc șmecheri, care nu vor să cumpere bilete, pe motiv că festivalul s-ar face „din impozitele” lor, nu și din cele ale cumpărătorilor de abonamente sau de bilete; pe de altă parte, popi sau pastori sar la beregata administrației, pretextând un inexistent satanism (care le stăpânește creierașele bolnave), care „nu poate fi plătit din bani publici”. Toate acestea reclamă independența financiară a Festivalului „Bucovina Rock Castle”, cu păstrarea parteneriatului cu instituțiile de cultură ale Consiliului Județean Suceava.

*

Independența financiară a Festivalului „Bucovina Rock Castle” se poate dobândi, cu sprijinul celor 3.000 de fani fideli, care cumpără abonamente, prin mărirea costului unui abonament la 100 lei. Dar tot nu ar însemna mare lucru, pentru că un astfel de cost ar deconta complet „investiția”-împrumut a CJ Suceava, fără creșteri valorice spectaculoase în viitor. Dacă vreți un festival rock doar al vostru, cu trupe celebre din Europa, ar fi necesară creșterea abonamentului la 150 lei. Practic în problema asta vreau să vă consult: ne asumăm „Bucovina Rock Castle” și facem, în viitor, cel mai tare festival rock din țară sau ne mulțumim cu ce avem (pentru DA dați like, pentru NU, like negativ). Abia după ce veți răspunde acestei întrebări voi putea propune CJ Suceava o variantă de parteneriat durabil. Pentru că ar fi păcat să se spulbere, în curând, truda cetățenilor Ion și Andi Drăgușanul, Constantin-Emil Ursu, Mihnea Blidariu, Lucian Francisc Csibi și așa mai departe.


Pagina 8 din 228« Prima...678910...203040...Ultima »