Jurnalism | Dragusanul.ro - Part 225

Cand maturatorul Lungu gandeste

Când măturătorul

 

B lungu 1

 

Ion Lungu gândeşte…

 

         Cel mai bun măturător şi distribuitor de sarmale al sucevei (majoritatea politicienilor din areal au, deja, câte una în cutiuţa craniană), domnul Ion Lungu, deşi e conştient că îşi expune sănătatea unor mari riscuri, îşi asumă, adesea, cu mult eroism şi cu spirit de sacrificiu, rolul de gânditor. Iar când gândeşte Lungu, tremură de spaimă Europa, care se trezeşte cu buzunarele golite de lungulenele proiecte europene mai dihai decât de cruntele lovituri ale haiducilor tradiţionali Darie, Bujor şi/sau Coroi.
         Într-o zi sau poate că într-o noapte, pe când da cu târnul prin parcuri sau poate că pe când înfăşura sarmalele cu care să-l mituiască pe bunul Dumnezeu de Sânziene, cărturarul Ion Lungu a brodit-o în spiritul tradiţiilor noastre milenare. Băgase dumnealui de seamă că ţăranilor din târg şi târgăilor de la sate le lipseşte un palat, în care să se prefacă, precum Dinescu la revoluţie, că muncesc.
         Suceava are un centru al promovării culturii tradiţionale, fără sediu, dar cu vreo zece specialişti în organigramă, majoritatea barbaţi, indiferent de sex, şi deştepţi, indiferent de mediocritate, cu tradiţie în încondeierea munţilor Bucşoaiei cu oi şi în promovarea vârtoasă a fenomenologiei spiritului daco-romaniuc în sânul folcloric al poporului veşnic petrecăreţ şi iubăreţ porcos, aşa că Lungu a chibzuit că, pe banii Europei, e musai să facă un sediu, în care bundiţa de dihor să se simtă ditamai catedrală a mântuirii bucovinene.
         Zis şi făcut, catedrala aceea deja există, iar joi, 24 aprilie 2013, între orele 10 şi 11, a fost sfinţită, în prezenţa senatorului Gheorghe Flutur, a universitarei Sanda Maria Ardealeanu, a deputatului Ioan Balan şi a voinicului voinic Orest Onofrei, precum şi în prezenţa numeroaselor funcţii politice din judeţ: subprefect, vicepreşedinţi, viceprimari (inclusiv foşti), deputaţi, senatori, şefi de instituţii descentralizate etc.
         Tiberiu Avram, jurnalist de primă mână şi şeful cel mare de la “Monitorul de Suceava”, s-a tot străduit, o vreme, să mă lămurească cine-s cetăţenii de sub cădelniţă şi agheasmă, dornici să vorbească tuturor televiziunilor locale, dar n-a izbutit şi pace. Atât de rău s-a înrădăcinat în mine răutăcioasa convingere că ăştia n-au nume şi prenume, ci numai funcţii, încât nu reţin, nici cu pixul îndesat pe foaia de scris, nici o literă din importantele nume ale acelora pe care i-aţi desemnat, la urne, arendaşii noştri pe următorii ani.

 

B lungu 2

 

insipid şi incolor,
printr-o breşă în partid,
iată-l clonţu-senador
incolor şi insipid!       

         De pildă, unul, clonţu’, care fuge după tren, cum zicea Flutur, individul ăla incolor, insipid şi viceversa, care, vreme de decenii plicticoase a tot catindat păgubos la primărie, donţu-clonţu ăla, care cerşea, în toamnă, precum boschetarii, „Dă-mi şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!”, s-a întâmplat să lunece printr-o gaură de canal, uitată deschisă pe şleaul electoral, şi a ajuns ditamai şi dihai senatorul! Şi să-l vezi: parcă i-a băgat Băsescu ţeapa din piaţa universităţii prin fund şi i-a scos-o prin gât (cap, cum istoriceşte s-a dovedit, nu are, ci doar urechi şi o aparenţă de meşă de păr)!
          Să trăiţi, dom’ senador, mânca-te-ar ciuma! Să trăiţi!… Nu vă faceţi probleme, clonţu-donţu-tonţu se descurcă şi peste trei ani, se oploşeşte el pe undeva, precum îi este obiceiul dintotdeauna, că doar donţu e veşnic pregătit să taie frunze la câini pe lefuri groase, doar hămăind aiurea, cu încrâncenarea tărăgănată a lui Ciorbea şi cu inteligenţa rară a lui Ion Lungu.
         Noul centru de sprijinire a tradiţiilor populare e o clădire, foarte propice pentru activităţi bancare sau de asigurări, dar total improprie pentru găzduirea de exponate şi de ateliere.
         Noul centru este doar un sediu, în care, joi, 24 aprilie, câţiva târgăi din municipiu şi de prin sate se prefac, pentru televiziunile locale şi media scrisă, că muncesc.
         Noua clădire nu are organigramă, ci doar un fel de delegat al primăriei, domnul Vasile Ilie primind sarcina de a face din rahat bici patriarhal, care să şi pocnească tradiţional.
         Colac peste pupăză, inutilitatea asta este îmbâcsită, emblematic, mai ales cu stupizeniile dezgustătoare ale unui cetăţean din „oraşul salcea”, care, se vede treaba, a pictat şi oul lui Lungu, expunându-l, cu diametrul lui orizontal de circa o jumătate de metru, la intersecţia tuturor privirilor şi punctelor de vedere.

 

B lungu 3

 

sălceanul cela a trudit anume,
până-a găsit prin colburi sucevene
al doilea mare, mare ou din lume,
încondeiat de Lungu în izmene!

         Este de presupus că Ilie Vasile va izbuti, datorită amiciţiilor lui statornice cu lumea culturală reală, să dea o oarecare funcţionalitate acestei clădiri inutile.
         Splendidă situaţie paradoxală: un centru al tradiţiilor, cu salariaţi, dar fără sediu, şi un alt centru al tradiţiilor, cu sediu impozant, dar fără salariaţi!
         În timpul menţionat mai sus, funcţiile, inclusiv o funcţie de vorbit la urgenţele spitaliceşti – dar nu cu pacienţii, ci doar cu mass-media, au palavragit pentru televiziunile locale. Şi pentru presa scrisă. N-au spus nimic, dar s-au exprimat bucal, convinşi că pun umărul la înfăptuirea unui act de cultură.
         Pariez că, în zilele următoare, toate funcţiile vor suferi de toxiinfecţie intelectuală.
         Prin clădirea inutilă i-am întâlnit, muţi de uimire şi de revoltă sau, funcţie de simpatii politice, de-a dreptul încântaţi, pe PIM, pe Emil Havriliuc, pe Emil Ursu, pe Marin Constantin Gheorghe, pe arheologul Ioan Mareş, pe Nicu Barbă, pe Ionică Băiţan, pe Victor Rusu şi pe alţi câţiva oameni.
         Pentru circul acesta public, au tras din răsputeri trei salariaţi ai centrului fără sediu: Viorel Varvaroi, Corina Scântei şi Gheorghe Senciuc.
         La final, când măturătorul gânditor al sucevei se pupa lung cu toate funcţiile invitate la prosteală publică, salariatului Gheorghe Senciuc i-a năvălit sângele pe nas.


ZICALASII cronologie vie

ZICĂLAŞII

 

A in titlu 

cronologie vie a

 A sub titlu

 

CÂNTECULUI STRĂBUNILOR

 

       În totală contradicţie cu Centrul Contabil „Bucovina” şi cu inutilul lui ansamblu de cântat la nunţi, mă bate gândul să înfiinţez un taraf de zicălaşi (aşa se numeau şi în Bucovina – cele două litografii de mai sus sunt făcute de Auguste Denis Raffet, la 1837, şi, respectiv, de Franz Xaver Knapp, la 1870, prezent, la loc de cinste, în cartea mea “Pictori şi sculptori din Bucovina”), care să-mi „traducă” audio cântecele românilor, păstrate de popoarele mărturisitoare şi cu memorie veşnic vie, începând din 1531 şi terminând cu mai adineauri, adică pe la 1860.

A Ochi Albi

Taraful lui Ionică Ochialbi

         Cândva, voi apela, desigur şi la partiturile de după 1860, până prin anul 1900, pentru că vreau să trag cu urechea (de fapt, cu sufletul) şi spre acele vremi.
         Cărţile lui Franz Joseph Sulzer, Carl Engel, Karol Mikuli, A. Franken, C. Grenville Murray, Gustav Weigand, Eusebie Mandicevschi (ca muzician… vienez) etc. le-am aflat lesne, şi încă în original, dar ce te faci cu puzderia de cărţi când din limbajul partiturilor nu pricepi iotă, de parcă ai fi oricare dintre mult îndrăgiţii interpreţi de muzică populară? 

A 4

Hora şi taraful, la 1837, desen de M. Doussault

         Pricepători, care să mă ajute să ascult cântecul străbunilor, ştiu doar câţiva (să-i numeri pe degetele de la o singură mână), proaspăt îmbrânciţi sau doar marginalizaţi din şi în sistemul judeţean al culturii.
         Cu Marin Constantin Gheorghe am scos-o la capăt – i-am pus în mână, deja, 45 partituri cu cântece vechi, vechi, dar mare plasă am luat: a uitat de mine, de parcă nu m-ar fi cunoscut vreodată. 

         Mai am cam o sută, aşa că o să-i pun la treabă şi pe Emil Havriliuc (şi iar am luat plasă, de parcă eu, şi nu ei, aş avea ceva de câştigat din treaba asta), şi pe Constantin Irimie.

A 5

Mărturia lui Th. Aman       

         Cu instrumentiştii îmi va fi mai greu (unde găseşti măcar un singur instrumentist bugetar, care să nu fie înglodat în nunţi, petreceri şi chiolhanuri politice până peste urechi?), dar Marin ar putea cânta la braci, Irimie la cobză şi vocal (are vocea patinată, uşor răguşită – exact ce ne trebuie, dar nu vrea şi pace!), iar un scripcar şi un năier îmi procură, până la urmă, cineva. Dobă şi fluier, ca în tarafurile stahanoviste ale lui Coşneguţă nu-mi trebuie, pentru că nu făceau parte din bandele (nu „bantele”, cum s-a preluat greşit de la slavi) de lăutari români, după cum o dovedeşte şi iconografia cu care aerisesc pagina aceasta.

         Spaţiu de repetiţie şi materiale pentru listarea partiturilor nu avem.
         Mi-am călcat pe inimă şi am făcut un referat, adresat conducerii Centrului Contabil „Bucovina”, dar se vede treaba că Horvat Petre suflă-n sticlă după pietre, iar Brăteanu Călin umblă cu coşnencuţa concediilor lunare de odihnă. Că l-au stors nunţile „cu mucii-n batistă”, cum şi spune el în cunoscutu-i şlagăr folcloric creaţie proprie.
         Că-aşa-i folclorul de azi: „creaţia” proprie a necunoscătorilor alfabetului muzical.

A 7

Tot fără doba şi fluierul guristului Centrului Culturii Tradiţionale, Brăteanu Călin, la 1837, taraful desenat de Auguste Denis Raffet, “cronicarul” grafic şi al lui Napoleon Bonaparte

         Pentru curiozitatea celor care vor să asculte, ca şi mine, cântecul străbunilor (nu folclor, nu muzică populară!), surpriza va fi reprezentată de faptul că melodii străvechi din nordul moldav au ajuns să fie, astăzi, folclor transilvan de primă mână (de pildă, „Sub o culme de cetate” a devenit, datorită textului lui Iraclie Porumbescu, „Cântecul Iancului”), în vreme ce alte piese, precum „Pasăre galbenă-n cioc”, şi-au găsit formula de exprimare perfectă în „Rapsodia a II-a” a lui George Enescu (am piesa şi în varianta culeasă de Mikuli, dar şi în cea a lui Eugene Kompanski, cu „canto şi piano”, deci şi cu partitura pentru voce.

 

Taraf Knapp

 

Taraful bucovinean, cu două viori, cobză, nai şi braci (detaliu din Knapp), aşa cum va arăta şi la prima întâlnire cu publicul contemporan, doritor să asculte (pe gratis şi pe un loc viran al Sucevei) muzica deja uitată a străbunilor  

        În aceste fericite circumstanţe (am partiturile, am şi muzicienii care să pună în practică amărâtul meu de vis), sper că, până prin preajma Festivalului Internaţional „Bucovina Rock Castle”, spectacolul să fie lucrat (măcar 50 de piese, din vreo 200), astfel încât să-l putem scoate în stradă (scenele şi instituţiile de cultură aparţin arendaşilor culturnici ai lui Flutur, deveniţi ai lui Nechifor and und et şi Băişanu).
         Mai că aş pune pariu, deşi sunt convins că pierd, că, până în 20 august 2013, toţi doritorii vor putea auzi ceea şi eu îmi doresc să ascult: adevăratul cântec al străbunilor, interpretat ca în vremea vremii lor.


Luga suryanyya

„Luga suryanyya”,

 

în simbolistica românească

 

       Pentru că nu prea cred că are rost să scriu o carte despre simbolistica sacră a civilizaţiei europene ancestrale, simbolistică păstrată doar de muntenii din Carpaţi, dar nu iniţiatic, ci mimetic, după regula lui „aşa am apucat”, pentru că nu am de gând să păşesc pragul televiziunii lui Bivolaru (chiar dacă mă tot roagă PIM) şi nici acel al inutilei clădiri a primarului Ion Lungu, numită pompos „Centrul Tradiţiilor Populare Bucovinene” sau cam aşa-ceva, voi încerca aici, în acest spaţiu al intimităţii mele (nicidecum blog sau site), câteva desluşiri, deşi rolul simbolisticii era acela de anulare a caracteristicilor vremelnicie (desluşirea şi cuvântul), deci a desprinderii de ceea ce cu toţii desluşim, egalizând desluşirile prin cuvinte.
       Satul românesc a fost şi este preistorie, iar patrimoniul lui mitologico-totemic, păstrat, după regula lui „aşa am apucat” (deci, fără iniţieri), de ouăle încondeiate, de cusăturile de pe ii şi de ciopliturile totemice ale stâlpilor şi grinzilor-meşter, aparţine, de fapt, moş-strămoşilor tuturor popoarelor europene, „omului pelasg”, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, din „faza aurorară a omenirii” .

 

Breaya 1

 

      Simbolistica totemică şi simbolistica pur cosmică a oului încondeiat („Săteanul nostru ştie el cum s-a format lumea, dintr-un ou cosmic” ) s-au risipit, s-au disipat, au degenerat, de-a lungul veacurilor, în ornamentaţii, deci în banalităţi estetice, încântătoare („fier de plug” şi „talpa gâştii” pentru simbolurile Trinităţii, „grapă” pentru enigmatica literă preceltică „gn”, „cruciuliţă” pentru simbolul cerului apropiat, „zig-zag” pentru simbolul Timpului, „ape” pentru cele două porţi zodiacale, „spirale” pentru mişcarea celor doi aştri cereşti etc.), dar fără mesaj metafizic. Tehnicile străvechi de „încondeiere”, de scriere simbolică, s-au păstrat şi în înfrumuseţarea costumelor, ţesăturilor, vaselor, lăzilor cu zestre etc., dar iniţierile în transmiterea şi citirea mesajelor s-au pierdut. Oul încondeiat reprezintă, fără îndoială, prima carte religioasă a omenirii, din care derivă, prin regionalizări şi istoricizări (argumentarea sacră a statalităţilor), toate cărţile sfinte ale omenirii (vezi şi Povestea aşezărilor bucovinene ***) , şi ele mai fără mesaj, dar cu o banalitate estetică a pildelor înduioşătoare.
       Simbolistica drept-liniară înseamnă, aşa cum o confirmă şi Tezaurul aşezării de la Baia, din anul 4100 înainte de Hristos, descoperită, recent, de arheologul sucevean Constantin Emil Ursu, un limbaj al ritmicităţii (ca şi colindele, ca incantaţii), al iluminării („luga suryanyya”), prin reverberare, prin vibraţie imaginativă multiplă, care să favorizeze extazul, ca intrare în armonie.

 

Breaya 2

 

      În fond, cele trei dimensiuni fenomenologice ale spiritului uman sunt desluşirea, ca golire de metafizic (postulatul înseamnă totala golire de metafizic), imaginaţia, ca tentaţie spre metafizic, şi extazul, ca stare metafizică aproape deplină.
       Simbolistica străveche porneşte de la două elemente drept-liniare: Crucea, ca simbol al Cerului (Universului, Roţii Cerului sau Ur-Anu, cum i se spunea) şi Crucea Nordului (ulterior, Crucea Sfântului Andrei), cum era numită Constelaţia Lebăda, cea care, aflându-se deasupra meridianului locului, în mai, când începea anul nou al civilizaţiei boreale, marca, de fapt, şi „Cetatea” sau „Paradesha”, deci şi căsuţa zodiacală (vezi şi Datina, Biblia Românilor).
       Să reproducem, pentru o sumară iniţiere în simbolistică, cele două cruci fundamentale pentru civilizaţia boreală (actuala Europă continentală), întâlnite şi pe ceramica din epoca Bronzului Mijlociu, cultura Wietenberg , desenând cu roşu Crucea (simbolul Cerului, al Universului) şi cu albastru Crucea Nordului (Lebăda), deşi fiecare dintre aceste două cruci ar trebui să fie desenate prin şnururi alb-roşii (precum cele ale „mărţişoarelor), ceea ce este prea complicat pentru mine ca desenator (dar imaginaţi-vă şnururile respective):

 

Breaya 3

    Dacă trasăm, imaginar, perimetrul Crucii Universale, vom obţine rombul – simbol al dublei naturi, pământeşti şi divine, dar şi al celor două iniţieri („în peşteră” şi „pe munte”, ambele în Netimp), iar dacă trasăm perimetrul Crucii Nordului, vom obţine pătratul, deci „Cetatea”, „Paradesha” sau căsuţa zodiacală europeană (Strabon relatează că, la sărbătorile şi ritualurile maiale, apăreau „stolurile de lebede”, care cântau de fermecau universul; cum Lebăda era desenată, în vechime, ca o horă cu şapte fecioare, îmbrăcate în alb, precum cele şapte zile ale săptămânii, cântecele lor, cu care fermecau Universul, nu pot fi decât colindele lunare, care, conform aceluiaşi Strabon, s-au mai numit „peanurile tracilor” sau „imnele Titanilor”).
       În schimb, dacă trasăm, la cele două cruci primordiale sensul de mişcare a Soarelui (iniţial s-a făcut spiralat, apoi prin linii drepte, rezultând zvasticile), apoi şi sensul de mişcare al Lunii (am desenat cu roşu sensul de rotire solară şi cu albastru sensul de rotire solară), obţinem o floare, pe care folcloristica, dar şi filosofia culturii, au încetăţenit-o drept „sămânţa vieţii”, „floarea vieţii”, ba chiar şi „arborele vieţii”.

 

Breaya 4

 

      Simbolul este străvechi, iar dincolo de cele trei descifrări deja numite, mai admite şi o alta, cea de „Zeiţă a Vetrei”, pentru că Pământul a avut o fată, primăvara (Eftepir, în dacă, Lucia, în latină, Alba, în celtică), numită Maia (de către sciţi) – de aici, datina Malăncii, care era maială şi nicidecum hibernală – care, pentru tentaţia „logodnei cosmice”, a fost, mai întâi, întemniţată într-o peşteră, apoi transformată în Crăiasa Zăpezii, deci în Lună (Alba, Soarele fiind Aplu, adică Roşu). Luna este şi Crăiasa Florilor, dar şi a horelor, numai că, în simbolistica de mai sus, „floarea” înseamnă şi mai mult, înseamnă Calendarul Lunar, aşa cum este reprodus într-un mozaic din vremea lui Moise, dar şi pe oul încondeiat:

 

Breaya 5

 

      În Calendarul Lunar, Timpul este închipuit, precum puteţi vedea, sub formă de inimă, iar simbolistica se păstrează în timp, inclusiv pe grinda-meşter a casei lui Ioan Golembiovschi (unchiul lui Iraclie Porumbescu), durată la Breaza, în vara anului 1841, grindă achiziţionată de Gheorghe Flutur, în timpul mandatului său de Preşedinte al C.J. Suceava, şi dăruită Muzeului „Ciprian Porumbescu” din Stupca.
       Pe grinda de la Breaza, simbolul Timpului (inima, cu tic-tacul ei intim, care măsoară… Timpul) este desenat şi mai explicit, prin trimitere la Cernunos (Cerul Îndepărtat, Negru sau Capricorn), cel închipuit de celţi, mai târziu, ca un om cu coarne de cerb. Deci, Inimii-Timp i se adaugă, lămuritor, şi coarnele de cerb ale lui Capricorn-Timp (în Capricorn moare şi învie Timpul, de unde şi Datina dansurilor cu măşti „Cerbul” sau „Capra”):

 

Breaya 6

 

       În ornamentaţia totemică a grinzii de la Breaza există şi alte simboluri (Crucea Universului, semnul solar şi cel lunar, iniţierea în astral), inclusiv „semnul lui Anu”, deci al Cerului, într-o variantă războinică, semnul lui Anu fiind reprezentat de coarnele de bour (pe care războinicii şi le puneau la coifuri):

 

Breaya 7

 

       Revenind la Oul Cosmic, rădăcina dezvoltărilor de simboluri în timp şi în spaţiu, acesta conţine, întotdeauna, trei planuri, trei „ceruri” (precum în simbolistica de la Baia), deşi dispunerea pe butoanele de capace de vase, descoperite de Constantin Emil Ursu, valorifică simbolistica iniţială şi iniţiatică într-un spaţiu plan, preluat, ulterior, şi de celţi:

 

Breaya 8

 

       În desfăşurările plane de simboluri, din anul 4100 înainte de Hristos, triunghiul, cu colţuri finalizate cu semnele lunare şi solare, care încadrează „muntele”, deci iniţierea în astral, delimitează, prin laturi, cele trei ceruri, Cerul Apropiat sau al zilei (Deaus, de unde şi elinul Zeus), Cerul Mediu sau înstelat (Roata Cerului Ur-Anu, de unde şi elinul Uranus) şi Cerul Îndepărtat sau întunecat (Cernunos, de unde şi elinul Cronos).
       Triunghiul înseamnă, după celtişti, cele trei momente fundamentale ale vieţii (naştere, viaţă şi moarte), sinonimia lor mai precisă fiind desluşirea, imaginaţia şi extazul (mai multe, puteţi afla din „Texte Taoiste”).
       În desfăşurările spaţiale ale Oului Cosmic, cele trei ceruri capătă şi desfăşurări mai ample, dar şi o amplificare a conotaţiilor. De fapt, cerurile înseamnă iniţieri în timp şi în veşnicie, cu sublinierea vieţii veşnice.
       Pe Oul Cosmic, cele trei ceruri sunt delimitate de două porţi solstiţiale, pytr-yana (poarta taţilor, a părinţilor), în rac, lunară, şi deva-yana (poarta zeilor), în capricorn (solară). Cele două capete ale oului încondeiat, împodobite întotdeauna cu o floare în opt petale, deci cu Calendarul Lunar, simbolizează iniţierea subpământeană, de dinainte de naştere, şi iniţierea în astral, de după moarte (precum în Mitul Primăverii, numit Malanca). Cu alte cuvinte, omul intră, din veşnicie, în lumea cunoscută (echinocţială) prin „poarta părinţilor” („pytr-yana), şi se întoarce în veşnicie prin „poarta zeilor” („deva-yana”).
Ou floare 2

      Între cele două veşnicii, ambele deplin metafizice, există Hora Oamenilor Sfinţi (romburile, marcate şi cu Crucea Nordului în interior), prin care ni se arată şi străbunii (pitarii sau, ca într-o datină care mai supravieţuieşte prin Haţeg şi prin Mehedinţi, piţărăii), simbolizaţi de X-urile, care, în scrierea preceltică înseamnă litera P:

 

Breaya 9

 

       Spiralele aveau, în vechime, şi sugestia explicită a simbolului rotirii Soarelui (zvastica spre dreapta) şi a rotirii Lunii (zvastica spre stânga), ulterior spirala simplă, spre dreapta sau spre stânga, fiind simbolul Soarelui sau al Lunii în mişcare.

 

Breaya 10

 

       Simbolurile străvechi sunt fragmente degenerate de memorie (reguli) a omului deplin, în egală măsură respirări ale „visurilor colective ale popoarelor” , dar „care nu există numai în orizontul lumii date, ci şi în orizontul misterului (pentru revelare) şi este structural echipat cu categorii stilistice” , prin credinţe revelându-se „straturi de cultură, mai arhaice decât cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile „clasice” greacă şi romană” , ştiut fiind faptul că „timpul preistoric s-ar caracteriza prin procese specifice, adânci şi lăuntrice, aparţinând conştiinţei umane” , omul preistoric fiind, de fapt, omul metafizic, imposibil de descifrat, cu aura lui corolară de simboluri, de către omul contemporan, total golit de metafizic, dar doldora de civilizare, deci de un pragmatism logic până la extremism.

 

Breaya 11

 

       Aceleaşi simboluri, folosite totemic („fac bine; aşa am apucat şi fac bine”), se regăsesc, în schematizări relative, şi pe costumele populare româneşti (chiar şi „culorile cucuteniene”, roşu, negru şi alb, supravieţuiesc pe aceste costume), dar şi pe alte cusături, cel mai adesea golite de semnificaţiile metafizice ancestrale.
       Probabil că istoricul antic avea dreptate, atunci când susţinea că „ţăranii care locuiesc în ţinutul de munte… ne întrec pe noi, romanii, în deplinătatea puterilor trupeşti şi a privilegiului unei vieţi mai îndelungate, iar lucrul acesta, cred ei, stă în legătură cu faptul că nu se îmbuibă cu necurăţenia mâncărurilor calde, ci mereu în puterea vârstei, îşi răcoresc trupurile cu stropii de rouă, sunt stăpâni pe dulceaţa unui aer mai curat şi simt, înaintea tuturor, razele soarelui dătător de viaţă, rămânând până acum neatinşi de relele civilizaţiei umane” .
       Probabil că relele istoricităţii civilizatorii nu ne-au prea atins, dar şi de bunele înţelepciunii ancestrale pare-se că ne-am cam lepădat.


Iertati presedintele!

Iertaţi-l pe Preşedintele

Ioan Cătălin Nechifor!

 

A nechifor 

Istoria nicicând nu îşi dezminte
pribeagul adevăr, probat prin ani,
şi, deci, cum nu prea are preşedinte,
Consiliul Judeţean n-are nici bani!

     La rarele întâlniri publice la care participă, Ioan Cătălin Nechifor, Preşedintele Consiliului Judeţean Suceava şi Preşedintele Organizaţiei Judeţene a PSD, îşi încheie discursurile discrete şi evazive cu stereotipul lingvistic: „Dacă v-am greşit cu ceva, vă rog să mă iertaţi!”.
     Bolânzeală bigoto-politrucă!, mi-am zis, când l-au auzit, pentru prima dată, încheind atât de jalnic o tentativă nezisă de zicere.
     A doua oară, am intrat la gânduri. În fond, băiatul acesta educat, civilizat, cumsecade şi onest, nu prea are păcate de iertat, fiind un om la locul lui, care nu ar supăra pe alţii cu nici un preţ.
     Aflu, apoi, că şi la recenta plenară sau cum s-o fi chemând întrunirea pesediştilor lacomi de funcţii judeţene de partid (calea spre ciolanul exercitării puterii), Ioan Cătălin Nechifor a încheiat ceea ce nici nu a început cu: „Dacă v-am greşit cu ceva, vă rog să mă iertaţi!”.
     Iată deci că un om fără de prihană cere şi răs-cere creştinească iertare, deşi nici ca Preşedinte al Consiliului Judeţean nu a greşit cu nimic, el existând în uriaşul Palat al lui Franz cav. Des Loges doar ca şi placa din hol, care-l comemorează pe Des Loges, sau ca statueta, tot din hol, făcută de Maestrul Ion Irimescu şi achiziţionată de fostul prefect Vasile Ilie, la un preţ mare, apropiat de valoarea reală, cu premeditarea de a-i asigura Maestrului un trai decent, în ultimii lui ani de viaţă şi de înţelepciune.
     Cătălin Nechifor nu a făcut nimic rău – deci nu are de ce-şi cere iertate.
     E drept, nici nimic bun nu a făcut Cătălin Nechifor – dar nici în acest caz nu se cere şi nu se acordă iertare.
     Şi-atunci, de ce o tot face?


Bani garla in televiziunea lui Baisanu

Bani gârlă,

în televiziunea lui Băişanu

 

A baisanu

Sub bolta însorită şi albastră,
cu nostalgie mult prea-ndătinată,
noi ne mândrim mereu cu „ţara noastră”,
deşi e ţara lor, privatizată!

     În ciuda faptului că a devenit, pe zi ce trece, din ce în ce mai plictisitoare şi mai anonimă ca oricând, televiziunea locală a lui Băişanu deja geme de publicitate.
     Chiar şi crâşmele din bazar, care numai de reclamă nu au nevoie, se răsfaţă mediatic extrem de costisitor, impresionate, probabil, de exemplul vremelnicului lider politic de astăzi, care, pe de o parte, îşi dona teveplusistic prima leafă de parlamentar, iar pe de altă parte, „uita” discret că-i datora salariul pe doi ani lui Doru „Dodo” Popovici.
     Şi tot aşa, pe de o parte, Băişanul e teleplusistic o istorie liberală de peste un secol şi jumătate, iar pe de alta, produsul discret al celui mai umilitor bolşevism.
     Băişanu nu mă interesează, deocamdată, cu toată demagogia lui insultătoare, aşa cum nu mă interesează nici televiziunea lui de o dezinteresantă mediocritate.
     În schimb afluxul acesta de publicitate, care prea seamănă a taxă de protecţie, prinde să mă enerveze, mai ales că-i cunosc şi „colectorii”, amândoi jalnici slugoi politici, aşa că o să demarez o anchetă, pe cont propriu, până pe treptele lui Nasso, deşi, vorba lui Bolintineanu, „cei ce-ndură jugul şi-a trăi mai vor / merită să-l poarte, spre ruşinea lor!”.


Pagina 225 din 228« Prima...102030...223224225226227...Ultima »