ZICALASII cronologie vie
ZICĂLAŞII
cronologie vie a
CÂNTECULUI STRĂBUNILOR
În totală contradicţie cu Centrul Contabil „Bucovina” şi cu inutilul lui ansamblu de cântat la nunţi, mă bate gândul să înfiinţez un taraf de zicălaşi (aşa se numeau şi în Bucovina – cele două litografii de mai sus sunt făcute de Auguste Denis Raffet, la 1837, şi, respectiv, de Franz Xaver Knapp, la 1870, prezent, la loc de cinste, în cartea mea “Pictori şi sculptori din Bucovina”), care să-mi „traducă” audio cântecele românilor, păstrate de popoarele mărturisitoare şi cu memorie veşnic vie, începând din 1531 şi terminând cu mai adineauri, adică pe la 1860.
Taraful lui Ionică Ochialbi
Cândva, voi apela, desigur şi la partiturile de după 1860, până prin anul 1900, pentru că vreau să trag cu urechea (de fapt, cu sufletul) şi spre acele vremi.
Cărţile lui Franz Joseph Sulzer, Carl Engel, Karol Mikuli, A. Franken, C. Grenville Murray, Gustav Weigand, Eusebie Mandicevschi (ca muzician… vienez) etc. le-am aflat lesne, şi încă în original, dar ce te faci cu puzderia de cărţi când din limbajul partiturilor nu pricepi iotă, de parcă ai fi oricare dintre mult îndrăgiţii interpreţi de muzică populară?
Hora şi taraful, la 1837, desen de M. Doussault
Pricepători, care să mă ajute să ascult cântecul străbunilor, ştiu doar câţiva (să-i numeri pe degetele de la o singură mână), proaspăt îmbrânciţi sau doar marginalizaţi din şi în sistemul judeţean al culturii.
Cu Marin Constantin Gheorghe am scos-o la capăt – i-am pus în mână, deja, 45 partituri cu cântece vechi, vechi, dar mare plasă am luat: a uitat de mine, de parcă nu m-ar fi cunoscut vreodată.
Mai am cam o sută, aşa că o să-i pun la treabă şi pe Emil Havriliuc (şi iar am luat plasă, de parcă eu, şi nu ei, aş avea ceva de câştigat din treaba asta), şi pe Constantin Irimie.
Mărturia lui Th. Aman
Cu instrumentiştii îmi va fi mai greu (unde găseşti măcar un singur instrumentist bugetar, care să nu fie înglodat în nunţi, petreceri şi chiolhanuri politice până peste urechi?), dar Marin ar putea cânta la braci, Irimie la cobză şi vocal (are vocea patinată, uşor răguşită – exact ce ne trebuie, dar nu vrea şi pace!), iar un scripcar şi un năier îmi procură, până la urmă, cineva. Dobă şi fluier, ca în tarafurile stahanoviste ale lui Coşneguţă nu-mi trebuie, pentru că nu făceau parte din bandele (nu „bantele”, cum s-a preluat greşit de la slavi) de lăutari români, după cum o dovedeşte şi iconografia cu care aerisesc pagina aceasta.
Spaţiu de repetiţie şi materiale pentru listarea partiturilor nu avem.
Mi-am călcat pe inimă şi am făcut un referat, adresat conducerii Centrului Contabil „Bucovina”, dar se vede treaba că Horvat Petre suflă-n sticlă după pietre, iar Brăteanu Călin umblă cu coşnencuţa concediilor lunare de odihnă. Că l-au stors nunţile „cu mucii-n batistă”, cum şi spune el în cunoscutu-i şlagăr folcloric creaţie proprie.
Că-aşa-i folclorul de azi: „creaţia” proprie a necunoscătorilor alfabetului muzical.
Tot fără doba şi fluierul guristului Centrului Culturii Tradiţionale, Brăteanu Călin, la 1837, taraful desenat de Auguste Denis Raffet, “cronicarul” grafic şi al lui Napoleon Bonaparte
Pentru curiozitatea celor care vor să asculte, ca şi mine, cântecul străbunilor (nu folclor, nu muzică populară!), surpriza va fi reprezentată de faptul că melodii străvechi din nordul moldav au ajuns să fie, astăzi, folclor transilvan de primă mână (de pildă, „Sub o culme de cetate” a devenit, datorită textului lui Iraclie Porumbescu, „Cântecul Iancului”), în vreme ce alte piese, precum „Pasăre galbenă-n cioc”, şi-au găsit formula de exprimare perfectă în „Rapsodia a II-a” a lui George Enescu (am piesa şi în varianta culeasă de Mikuli, dar şi în cea a lui Eugene Kompanski, cu „canto şi piano”, deci şi cu partitura pentru voce.
Taraful bucovinean, cu două viori, cobză, nai şi braci (detaliu din Knapp), aşa cum va arăta şi la prima întâlnire cu publicul contemporan, doritor să asculte (pe gratis şi pe un loc viran al Sucevei) muzica deja uitată a străbunilor
În aceste fericite circumstanţe (am partiturile, am şi muzicienii care să pună în practică amărâtul meu de vis), sper că, până prin preajma Festivalului Internaţional „Bucovina Rock Castle”, spectacolul să fie lucrat (măcar 50 de piese, din vreo 200), astfel încât să-l putem scoate în stradă (scenele şi instituţiile de cultură aparţin arendaşilor culturnici ai lui Flutur, deveniţi ai lui Nechifor and und et şi Băişanu).
Mai că aş pune pariu, deşi sunt convins că pierd, că, până în 20 august 2013, toţi doritorii vor putea auzi ceea şi eu îmi doresc să ascult: adevăratul cântec al străbunilor, interpretat ca în vremea vremii lor.