„Oi, leru-i ler” sau „OY, Ler, OY, Ler”?

Spaţiul deplinei sacralităţi, la Moldoviţa

*

Ultima relicvă lingvistică a vremurilor primordiale încă supravieţueşte în colindele românilor, printr-o formulă sacramentală, de genul „Lex sed Lex” („Legea e lege”), în variante precum „leru-i ler” sau „Oi, leru-i ler”, iar „descifrările” folclorice, una mai imaginativă decât cealaltă, s-au cantonat pe „ler”, care ar însemna leu, soare, rastel (bara de metal de la jug, care se foloseşte şi la priponitul animalelor) etc.

*

Cum colindele vin din ritualurile ancestrale, în cadrul cărora „toate cântările încep cu OM. Toate imnurile încep cu OM. Preotul începe cu OM. Legile lui sunt în numele OM” (Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, 8, p. 67) sau „după OM ei cântă liturghiile… după OM ei recită imnuri” (Mundaka-Upanishad, II, 4, 38), formula aceasta sacră înseamnă un legământ faţă de OM, pentru că, în concepţia cosmogonică umanităţii, alterată, prin milenii, de zonificări şi autohtonizări ale Cărţii Sfinte iniţiale, „toate câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul este OM” (Mandookya-Upanishad, p. 59). Se scrie „AUM şi se pronunţă OM”, se precizează în subsolul paginii  (Katha-Upanishad, I, p. 30), dar „în OM sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile” (Mundaka-Upanishad, II, 5, 38). Iar simboluri străvechi, menţionate aici, se păstrează şi în simbolistica târzie a creştinilor, cerul (rombul), în suprapunere cu pământul (pătratul), simbolizând dumnezeirea, ca suport fie pentru reprezentarea picturală a lui Iisus, fie pentru cea a Fecioarei cu Pruncul, drept semnificanţi ai dublei naturi.

*

*

Pornind de la aceste argumente şi ştiind că relicva sacramentală „oi, leru-i ler”, din colindele românilor, nu îl putea ignora pe OM (lui îi erau adresate toate invocaţiile), îndrăznesc să cred că vocativul pentru OM, OY, pe care îl foloseau doar marii preoţi, a supravieţuit în datinile româneşti, împreună cu legământul sacru şi că angajamentul, „crezul” ancestral era „OY, Ler, OY, Ler”, ca legământ suprem în ritualicul obştesc „Harih, OM!” (Katha-Upanishad, V, 19, 24), care s-ar traduce prin ortodoxul „Pace, tuturor!”, deşi ar însemna „Doamne, dă-ne pacea sufletească!” sau, mai încifrat spus, „Har, Doamne!”.

Sub semnul Soarelui VII

Sub semnul Soarelui, în descifrări masonice

*

Criza de identitate, care avea să se cristalizeze (până la mumificare), în istoria europeană de după anul 1848, şi care avea să ţină mai bine de un veac, miza pe agresivităţi dogmatice rapid şi unanim acceptate, inclusiv de ramurile ştiinţei, care şi-au refuzat, brusc, rolul complementar, ca să poată postula în voie, de cele mai multe ori ca nişte lovituri de bici care lăsau cicatrice adânci în destinul umanităţii. Mărturiile vechi ale cărţilor sfinte ale omenirii, toate traduse în avalanşă, dar fără iniţieri şi fără să adune, comparativ, cum povăţuise Herodot, „cele mai bune datini din câte se află pe pământ”, astfel încât, „după o chibzuială îndelungată”[1], să se poată răzbi spre mesajul real, răsădit de vremurile ancestrale în pulberea înşelătoare a figurativelor şi a misterelor, erau turnate în forme prestabilite şi de către lingvişti, şi de către arheologi, şi de către medici, care se năpusteau asupra spiritualităţii cu dogmatismul exclusivist al antropologiei. Miza o reprezenta o superioritate ancestrală, care să înnobileze anumite modernităţi, încrustând stigmate, şi bune, şi rele, pe învălmăşeala provocată de criza de identitate, provocată, fără îndoială, de rigorile deja sufocante ale crizei religioase, împotriva religiilor ridicându-se imboldurile masonice, „impulsul irezistibil”, întrezărit de Grimm, fiind determinat de un instinct anarhic al umanităţii, vag ancorat de imaginarea şi nicidecum de identificarea unui fond mitic şi metafizic ancestral, de care fiinţele umane se îndepărtaseră prin religii şi prin consecinţele social-istorice ale terorii exercitate dogmatic şi de prea multă vreme, asupra spiritului.

*

Curăţind cerul de plăsmuiri cenuşii, printr-o ciudată arheologie spirituală, exponenţii noilor plăsmuiri îşi disputau postulările cu încrâncenare, încercând să impună o anumită „vagina gentium” pe un continent sau pe altul, fiecare ştiinţă ignorându-le pe toate celelalte şi devenind, astfel, reţeta magică a descoperirii adevărului absolut. Marile culturi primordiale ale omenirii au fost, astfel, demolate şi reclădite, funcţie de „viziunile” compilatorilor, care nu mai doreau să cunoască, ci să impună orizonturi, aruncând cu pietrele desprinse din străvechile temple unii asupra altora. Şi, astfel, împotriva „fluxului de naţiuni ariene” ale lui Frederich Muller, care ar fi „curs mereu spre nord vest”, se ridică Geiger, care „susţine că nici o dovadă nu a fost prezentată, vreodată, despre vreo migraţie ariană, de la est, la vest, şi că leagănul arienilor este mai probabil în Europa, decât în Asia”[2], iar Muller se vede obligat de argumente, în 1873, să recunoască o posibilă origine europeană a arienilor, dar şi aceasta neprecizată, pentru că teoria celor două culturi europene primordiale, polară şi boreală, încă nu fusese luată în discuţie. Lovitura aparent decisivă avea să vină în 1881, când Fligier, preluând argumentele lui Cuno, sugera că originea civilizaţiilor trebuie căutată, aşa cum susţineau, în faţa lui Herodot, sacerdoţii egipteni, în Europa răsăriteană.

*

Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913

* 

În bătălia aceasta, care nu ţine, în fond, decât de ideologie, s-au implicat şi arheologii, care ignoră, cu teoria epocilor pietrei, bronzului şi fierului, şi extragerea aurului din munţii europeni, sugerând, fără dovezi, că „înainte de neolitic, Europa a fost ţinta unei migraţii ariene, iar populaţiile băştinaşe finice, care au fost întâlnite, au fost exterminate de invadatorii arieni, înarmaţi cu arme de bronz, pe care le-au adus cu ei din Est. De asemenea, s-a afirmat că aceste invadatori arieni au introdus în Europa cele mai multe dintre animalele noastre domestice şi plantele cultivate, şi că au fost, de asemenea, în posesia unei mitologie elaborate, constând, în principal, din zei ai furtunii, din fecioare ale zorilor şi din eroi solari”[3].

*

În cărţile vechi, inclusiv în „Teogonia” lui Hesiod, este menţionat un război devastator, dar care nu se dispută între civilizaţiile Europei şi ale Asiei. De pildă, în compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene, în care se spune că „Kumarbi, tatăl tuturor zeilor”, „Puternicului Dumnezeu”[4], „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor”[5] şi „toţi zeii (care) au coborât din cer ca păsările”[6] asistă la naşterea fiului lui Kumarbi, cel „care îi va construi templul de piatră şi statuile”[7] şi căruia trebuia să-i dea un nume, prin care „să-l închine”, ca „să fie văzut”, „Soarelui, Zeul Cerului” şi „Zeiţei Lună”[8], şi să poată locui în „Casa Zeilor”[9], pe care el o va dura. Fiul Cosmic a fost luat de Irsirras (Pământul întunecat[10]), care l-a aşezat „pe genunchii lui Enlil”, care, „cândva, a fost divinitate vie, dar corpul său din piatră a fost făcut”[11]. Apoi, „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu”[12], ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ”[13]. Puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui”[14].

*

Fondul mitologic iniţiatic universal al atributelor dumnezeieşti, din care face parte şi primul iniţiat, păstorul Enlil, care, „cândva, a fost divinitate vie”, dar şi „sufletul pământului”, ca fiu al „sufletului Cerului”[15], Anu, se păstrează, iar „războiul cosmic”, declanşat de „pretenţia” Soarelui de a avea muntele drept templu, provoacă, iniţial, „mânia” lui Dumnezeu, manifestată, probabil, prin potopul universal.

*

Simboluri solare străvechi de pe teritoriul Ungariei

*

O altă civilizaţie străveche, cea feniciană, căreia şi egiptenii îi recunoşteau întâietatea în vechime, deşi avea să interacţioneze mereu cu „cele trei lumi” cunoscute ale începuturilor conştiente şi mărturisitoare ale civilizaţiei omeneşti, nu menţionează nici o invazie asiatică asupra Europei, iar inscripţiile feniciene, mai ales în insulele Mediteranei, în Grecia, în Italia şi în nordul Africii sunt numeroase, una dintre acestea consacrând limbajul monosilabic al începuturilor „generaţiilor de oameni vorbitori”, cum îi numea Hesiod pe primii reprezentanţi ai civilizaţiei totemice. În inscripţia menţionată, săpată multilingv în piatră, prin anul 363 î. Hr., şi descoperită, în 1885, în Cipru, la Tamassos, în apropierea unui sanctuar al lui Apollo, se spune, cu litere latine (mai sunt litere feniciene şi greceşti):

*

„to na ti ri a ta ne to nu e to ke ne / ka se o ne te ke ne ma na se se / o no me ni o ne to i ti o i / to i a pe i lo ni to i e le i / ta i i tu ka i” ceea ce înseamnă, în traducere:

*

„Această statuie, pe care Menahem, fiul lui Ben-Hodesh, fiul lui Menahem, fiul lui Araq, a dat-o şi a înfiinţat-o stăpânul său, Reshef din Eliyath, în luna Etanim, în al treizecelea an al domniei lui Milk-yathon, rege în Kition şi în Idalion, pentru că am auzit că glasul lui poate să binecuvânteze”[16].

*

În aceeaşi perioadă, în care vremurile ancestrale îşi scoteau la iveală mesajele – ce-i drept, încifrate într-un figurativ specific tranziţiei de la ritual la mister –, în Europa continuau disputele ideologice, denaturând şi mai grav ceea ce deja fusese denaturat, în vechime, odată cu transfigurarea atributelor Spiritului Universal în zeităţi.

 *

Karl Penka, de pildă[17], „susţine că cel mai pur sânge arian se găseşte în Scandinavia, printre blonzii cu ochi albaştri, suedezii dolicocefali. Arienii puri, susţine, sunt reprezentaţi numai de germani din nord şi de scandinavi, care sunt mai prolifici, de statură înaltă, cu forţa musculară, energia şi curajul splendid al unei naturale dotări, care le-a permis să cucerească populaţii mai slabe, în est, sud, vest, şi să impună limba lor străveche popoarelor supuse”[18], iar de aici, până la nazism, nu mai era decât un pas, care, din păcate, s-a şi făcut, compromiţând, pentru totdeauna, arianismul ca o şansă de identificare a rădăcinilor spirituale comune ale tuturor populaţiilor planetei, deşi, dacă priveşti la „diferite populaţii, din diferite părţi ale lumii, toate având aceleaşi ceremonii totemice, aceleaşi semne şi simboluri, aceleaşi exprimări în artă, se poate concluziona o origine comună”[19].

Sub semnul Soarelui VI

Cu Soarele în palmă – foto Ana Cozmina Ignat

*

Tăbliţele de la Tărtăria, în ciuda îndoielilor unora, dezvăluie două nume de oameni care ne-au arătat Calea, legiuitorul Anu şi prinţesa vrăjitoare Cula. Nu zei, deşi zei au fost socotiţi şi de pelasgii din sudul Dunării (Uranos şi Rhea), şi de pelasgii din depărtările Asiei (An şi Ki), ci oameni. Aici, adică în locul în care ei au dat legile, Dumnezeu nu purta nume (Herodot) pentru că el era mai presus de o astfel de identitate terestră. Nici până astăzi n-am comis noi sacrilegiul de a-i da „nume sau porecle” (Herodot) lui Dumnezeu, preferând să-l cinstim, să-l trăim, inclusiv prin Datină.

*

Dorisem, totuşi, să vă aduc în faţa ochilor cioburile ulciorului nostru sacru, păstrate în tărâmul la fel de sacru al memoriei elinilor. Pe un astfel de ciob e scris numele lui Zal Mox (sugestia strămoşului de sub Ursa Mare încă nu a fost luată în considerare), numele unei clipe sau poate numele unei deveniri, dar în mod cert un reper important pe şi spre Calea la care toţi, conştient sau subconştient, năzuim:

*

Herodot, părintele istoriei, mărturisea despre ţinuturile noastre: „Înainte de-a ajunge la Istru, birui, mai întâi, pe geţi, care ştiu a se face nemuritori. Iată cum ştiu să se facă nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zalmoxis. Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Nebeleizis (Gebeleizis, în traduce „Munteanul”, reprezintă aceeaşi identitate – n.n.). Tot la al cincilea an, ei trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorţi, cu porunca să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii din ei primesc porunca să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis şi ridicându-1 în sus, îl azvârle în suliţe. Dacă, străpuns de suliţe, acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că este un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă.

*

Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă divinitatea (eleniştii susţin că traducerea e greşită, că de fapt dacii nu ameninţau, ci sprijineau divinitatea în lupta împotriva întunericului – n.n.), deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor. Aşa cum am aflat eu de la elinii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc, fiind doar un muritor, a fost rob în Samos, şi anume al lui Pythagoras, care era fiul lui Mnesarchos. După aceea, ajungând liber, strânse bogăţii mari şi, după ce se îmbogăţi, se întoarse în patria lui. întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci cu duhul, Zalmoxis acesta, cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu Pythagoras, un însemnat gânditor al acestora, a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un loc anume, loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. în vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locuinţă subpământeană. Când a fost gata, (Zalmoxis) a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând el în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jeluindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut lor şi, astfel, Zalmoxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui. Iată ce se povesteşte despre înfăptuirile lui.

*

În privinţa lui Zalmoxis şi a locuinţei sale subpământene nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare, însă, că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras. Fie Zalmoxis om ori vreun daimon de-al geţilor, să-i fie de bine”[1].

*

 Un alt grec, Hellanicos din Mitilene, povestea: „Zalmoxis a fost un grec care a arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El le spunea că nici el şi nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile. În vreme ce spunea acestea, şi-a construit o casă sub pământ, apoi, dispărând pe neaşteptate din ochii tracilor, a trăit într-însa, iar geţii îi duceau dorul. În al patrulea an, a reapărut şi tracii credeau tot ce le spunea. Povestesc unii că Zalmoxis a fost rob la Pythagoras, fiul lui Mnesarchos, din Samos. Eliberat, a născocit aceste lucruri. Dar mi se pare că Zalmoxis a trăit cu mult înaintea lui Pythagoras. Cred în nemurire şi terizii şi crobizii. Ei spun că cei morţi pleacă la Zalmoxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna, ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce” [2].

 *

Strabon, geograful care ştia că „iniţierea în peşteră” însemna un mit vechi, pe care l-a folosit şi Minos, dar ca „imitator al unui anumit Rhadamanthys, din timpuri străvechi”[3], preia mitul iniţiatorului din Carpaţi: „Se povesteşte că unul dintre geţi, cu numele de Zalmoxis, a fost sclavul lui Pythagoras şi, cu acest prilej, a învăţat de la filosof unele ştiinţe ale cerului, altele apoi şi le-a însuşit de la egipteni, deoarece a pribegit şi prin acele părţi ale lumii. După ce s-a întors în patrie, el a câştigat o mare trecere înaintea mai marilor şi neamului său, desluşindu-le acestora semnele cereşti. în cele din urmă, l-a înduplecat pe rege să împartă domnia cu el, întrucât este în stare să le vestească vrerile zeilor. La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp, a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afară, decât doar cu regele şi cu slujitorii săi. Regele, când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât înainte, ca faţă de unul care le da porunci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a dăinuit până în vremea noastră; după datină, mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era numit chiar zeu. Până şi muntele (cu peşteră) a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Cogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el. Apoi, când peste geţi a ajuns să domnească Burebista, împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să pornească o expediţie, această cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zalmoxis…[4] Spre a se ţine în ascultare poporul, el (Burebista) şi-a luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zalmoxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau (geţii) este şi faptul că s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin…[5] Şi profeţii erau cinstiţi, încât erau socotiţi vrednici de domnie… astfel… Orfeu, Musaios şi zeul la geţi, în vechime, Zalmoxis, un pythagoreu, iar în vremea noastră Decaineos, care prooroceşte lui Burebista”[6].

*

Apuleius[7]: „Acelaşi Platón ne-a lăsat scris următoarele, într-un alt dialog despre un oarecare Zalmoxis, de neam trac, dar un bărbat (care practica) cu aceeaşi ştiinţă (magia, de practicarea căreia fusese acuzat Apuleius în anul 125 e.n.): „Iar vorbele frumoase sunt descântece. Dar dacă lucrurile stau aşa, de ce să nu-mi fie îngăduit să cunosc fie bunele cuvinte ale lui Zalmoxis, fie ceremoniile preoţeşti ale lui Zoroastru?”.

 *

Mărturii asemănătoare se pot afla în scrierile lui Clemens din Alexandria (Introducere filosofică la creştinism), ale lui Origene (Philososphumena, dar şi în Împotriva lui Celsus), în Porphyros (Viaţa lui Pythagoras), Porphyros introducând sugestia că ucenicul lui Pythagoras s-a „numit Zalmoxis, deoarece, la naştere, i se aruncase deasupra o piele de urs”, iar „tracii numesc pielea „zalmos”.

 *

Sugestia eronată a lui Porphyros (Zal Mox înseamnă, de fapt, Moşul de sub Ursa Mare, deci primul iniţiator pelasg în tainele Cerului, Zal Mox fiind, drept consecinţă, un atribut al lui Anu) mă obligă să apelez la mărturii asiatice despre migraţia boreală şi chiar polară spre răsărit, pornind de la povestea despre „Stăpânul Munţilor”, care, după ce „s-a sfătuit cu cei doisprezece păstori”[8], „a stabilit cele patru anotimpuri, cu lunile şi zilele lor, a inventat cinci ceremonii ritualice şi a desemnat patru păstori de oameni, conduşi de el, Stăpânul Munţilor”[9]. Că despre iniţiatorul primordial, deci despre acel „zal mox” (Iniţiatorul de sub Ursă), pe care chinezii îl numeau Anup, considerându-l „primul strămoş de sex masculin, Prinţul divin al Marelui Echilibru din Nord, care a făcut legile rotirii tăcute a stelelor”[10], este vorba şi în acest străvechi text chinez, scris între anii 2205-1767 înainte de Hristos, se poate proba şi prin simbolistică, dar şi prin nişte mărturii în mod ciudat ignorate.

 *

Numai că sugestia migraţiilor preistorice înseamnă un subiect dificil, forţat într-atât de Max Muller, până la a fi fost impus, prin complicitatea arheologilor şi a antropologilor, drept adevăr de necontestat. Datina, pe de o parte, inclusiv prin segmentul religios, probează migraţii repetate, în grupuri mici, măcar dinspre bazinul mediteranian, înspre Asia, şi nu invers, dar pentru harnicul orientalist din secolul al XIX-lea n-a mai contat că nici o mărturie europeană, fie ea şi târzie, nu-i menţionează pe „aryeni”, inventându-i el şi imputându-i drept adevăr absolut.

 *

„Aryan, un termen inventat de profesorul Max Muller, este aproape la fel de inacceptabil ca termen sanscrit deoarece desemnează, în mod corespunzător, numai limbile indo-iraniene, în care sens este folosit de mulţi cercetători europeni… Astfel, în „Prelegeri despre ştiinţa limbilor”, publicată în 1861, în loc de a vorbi doar despre un arianism primitiv al limbilor, el vorbeşte despre o „rasă ariană”, despre o „familie ariană” şi afirmă că a existat o vreme „când primii strămoşi ai indienilor, perşilor, grecilor, romanilor, slavilor, celţilor şi germanilor trăiau, împreună, în aceleaşi ţinuturi, ba, mai mult, sub acelaşi acoperiş”, iar el susţine că, deoarece aceleaşi forme de exprimare sunt „conservate de toţi membrii familiei ariene, rezultă că, înainte, strămoşii indienilor şi ai persanilor au început să se deplaseze spre sud şi spre vest, devenind antecesorii grecilor, romanilor, celţilor, teutonilor, slavilor” şi că doar un mic clan de arieni s-a stabilit, probabil, pe cea mai mare altitudine din Asia Centrală, fără să vorbească o limbă încă sanscrită sau greacă, sau germană, dar care conţine dialectic germeni din toate aceste limbi”[11].

 *

Teoria lui Max Muller, care avea să învălmăşească minţile, cale de peste un veac, este contrazisă chiar şi de „Rig Veda”, deci şi de cărţile sfinte sanscrite pe care el le-a tradus sau doar promovat, în care sunt menţionate populaţiile Ainu, care duc, dinspre Egipt (după unii) sau din Europa (după alţii), înspre Asia primul calendar al omenirii, anterior Calendarului Lunar-Stelar, în care constelaţia Ursa Mare (Carul Mare, la noi), arătând, prin rotaţia ei în jurul Stelei Polare (Axix Mundi), anotimpurile, creează o adevărată mitologie orientală. Înşişi sumerienii îl contrazic pe Muller, pentru că „istoria lor tradiţională ne spune că ei au venit din nord şi din vest, împinşi în jos din munţi, spre Gange şi spre poalele munţilor Himalaya; dar ei nu au uitat fosta lor patrie, de origine, aşa cum se poate vedea în imnurile vedice (Rig Veda)”[12].

 *

„Populaţiile Ainus, aborigeni din Japonia, „oamenii păroşi”, sunt un neam de oameni foarte vechi, care au venit din Egipt, în vremurile anterioare sau doar înainte de Stellar Mythos, sau, cum sugerează şi numele lor – „Copiii Ursei”, copiii care au ieşit din Egipt, în vremea în care s-a conceput primul Mit Astronomic, cu cele şapte stele polare, rotindu-se în jurul Stelei Polare, care reprezentau şi şapte Glorii universale – cele Şapte Lumini. Probabil că aceşti oameni au locuit, mai întâi, în Persia, apoi în India, în China şi în Asia, în general, dar au fost alungaţi mai departe şi mai departe, spre est, de o rasă superioară, care şi-a făcut loc în acele teritorii; în prezent, găsim doar rămăşiţa de original în Extremul Orient, în nordul Japoniei şi în Asia de Nord. Ei încă practică unele dintre cele mai vechi ritualuri mitologice astronomice, având ursul (Ursa) ca principal totem”… Ainu susţin că „strămoşii lor au fost izgoniţi şi exterminaţi de neamurile de uriaşi, care au fost acolo înaintea lor; ei spun că acei uriaşi au avut doar trei sau patru metri înălţime! Ei îi descriu ca fiind de culoare roşie şi având braţe lungi, dar proporţionale cu restul corpului, fiind înarmaţi cu cuţite de piatră, cu toporişti, şi cu alte arme de piatră” [13].

*

Max Muller, însă, care era convins că „rasele umane îşi au originea în Asia, într-o perioadă relativ recentă, şi că diversitatea de etimologii comune din limbile popoarelor ar avea la bază confuzia limbilor, efectul de turn Babel”[14], deja adoptase, în 1859, când publicase „Istoria vechii literaturi sanscrite”, „cu înflorituri poetice diverse, teoria lui Grimm a „impulsului irezistibil”. „Principalul flux de naţiuni ariene”, spune el, „a curs mereu spre nord-vest”. Nici un istoric nu ne poate spune de care anume impuls au fost conduşi, de prin Asia, spre insulele şi ţărmurile Europei, aceşti nomazi aventuroşi”[15].

*

Mărturiile despre populaţiile Ainu străvechi răstoarnă, practic, semnificaţia iniţială a simbolisticii preistorice, ivită odată cu conturarea, peste civilizaţia pre-totemică, a unei civilizaţii totemice („întâia generaţie de oameni vorbitori” – cum o numea Hesiod), în care semnul drept-liniar şi silaba reprezintă, simultan, un rudiment lingvistic extrem de important, într-un ansamblu ceremonial identitar, specific, conform mărturiilor vechi, Muntelui Cerului.

Sub semnul Soarelui V

Desene din Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900

*

Dansurile ritualice, asemănătoare celui văzut de Xenofon, la traci, se săvârşeau şi în Egipt, unde „tineri necăsătoriţi şi băieţi, din jurul cortului zeiţei Mama Zeilor (Pământul – n.n.), păşesc pentru dansul cu arme”[1], în cinstea Soarelui împlinindu-se… „bătaia cu ciomege”[2], ritual care începea în pace, cu sosirea, împreună şi amicală, a viitorilor combatanţi, aidoma ca prin satele moldoveneşti, prin care se mai păstrează acest obicei.

 *

Triciclul continental al Preistoriei: Europa, Asia şi nordul Africii

*

Toate manifestările spirituale ale pelasgilor („pentru noi, deci, Pelasgos este numele, în tradiţie hiperboreană, al Omului Universal”[3]), moştenite prin Datină, încep, în întreg spaţiul „triciclului” (simbolul celtic) preistorie (Europa, Asia şi nordul Africii), de la Dumnezeul-Timp (Moş Vreme), deci de la Dumnezeu-Creatorul, care purta, peste tot, numele celui care a stabilit „regulile” de conduită umană, în viaţa religioasă şi nu numai, adică Anu. Odată cu înmulţirea atributelor sale, Anu se individualizează în personificări ale calităţilor sale, adică în zei şi zeiţe. Există, în mitologia polară târzie, un text care explică lămuritor această degenerescenţă spirituală: „El este numit „Tatăl tuturor”, în limba noastră, dar în antica Agard (Grădina Raiului), el avea douăsprezece nume: Unul este „Tatăl tuturor” (deci „Tatăl nostru”, din închinarea creştină); Al doilea este Herran sau Herjan (Stăpânul sau Invadatorul); Al treilea este Nikar sau Hnikar (Cel care împunge cu suliţa); Al patrulea, Nikuz sau Hnikud (Împunsătorul cu suliţa); Al cincilea, Fjolnir (Atoateştiutorul); Al şaselea, Oski (Împlinitorul de dorinţe); Al şaptelea, Omni (Cel al cărui discurs răsună); Al optulea, Biflidi sau Biflindi (Scuturătorul de suliţă); Al nouălea, Svidar (Cel care dăruieşte zile); Al zecelea, Svidrir; Al unsprezecelea, Vidrir (Cârmuitorul vremii); Al doisprezecelea, Jalg sau Jalk”[4].

 *

Şirul de atribute, moştenite de evlavia noastră prin Dumnezeul-Creştin, continuă: „Eu sunt cel numit Grim (Cel Mascat) şi Gangleri (Calea obiceiului), Herjan (Invadatorul), Hjalmberi (Cel cu nimb), Thekk (Cel Plăcut), Thridi (Al treilea), Thud (Cel Slab), Ud, Helbindi (Cel care orbeşte cu moartea), Har (Cel Înalt, Măreţ),  Sad, Svipall (Cel Schimbător), Sanngetall (Cel care ghiceşte corect), Herteit (Cel Bucuros de Război), Hnikar (Împunsătorul cu suliţa), Bileyg (Cel pe care-l păcăleşte ochiul, Cel cu un singur ochi), Baleyg (Cel cu ochi de flăcări), Bolverk (Înfăptuitorul de Rău), Fjolnir, Grimnir (Cel mascat), Glapsvid, Fjolsvid (Cel Înţelept), Sidhott (Cel cu gluga mare, sau Pălărie Lata), Sidskegg (Barbă Mare), Sigfod (Părintele Victoriei), Hnikud (Împunsătorul cu suliţa), Allfod (Tatăl tuturor), Atrid (Călăreţul care atacă), Farmatyr (Zeul Mărfurilor), Jafnhar (La fel de măreţ), Biflindi (Scuturătorul de suliţă), Gondlir (Purtătorul Baghetei), Harbard (Barbă Gri), Svidur, Svidrir, Jalk, Kjalar (Conducătorul corăbiilor, Conducătorul săniilor), Vidur, Thror, Ygg, Thund (Cel teribil), Valk, Skilving (Cel Alert), Vafud, Hroptatyr, Gaut (Cel din Gotland), Veratyr (Zeul bărbaţilor sau Zeul făpturilor)”[5]. Iar explicaţia pentru această cunoaştere şi răspândire prin însuşirile sale este simplă şi explicită: „I-au dat multe nume, deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[6].

 *

Drago beth Et, deci Dragobete sau Constelaţia Dragonului aduce fertilitate, prin smulgerea şarpelui îngheţului din pământ

*

O inscripţie cioplită în piatră meteorică (iar pietrele „căzute din cer” erau cinstite drept „menhire” prin aprinderea unor buşteni la horele ritualice), descoperită în ruinele cetăţii Corni din Argeş aduce spre noi mesajul „EV ME ALKYN MEGER VATEAS IAP POL ARCO-DA-BARA? NALAXIS DA VAISTRO! NANIS, VET EV SORN! LA HIMAI PHILIP LAXIN! CORYVIN DAS”, mesajul zalmoxian al bunei întâmpinări în nemurire: „Cine se înalţă la mine (la noi), gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc (Curcubeu)? Ferice de voi! Stăpâne, sună din corn! Din ceruri belşugul (ploaia) să curgă, Domnul e mare”[7]. Fără îndoială, în acest mesaj stă şi „cheia” unor hore străvechi (Ciuleandra, cum opinează Mihaela Suciu), dar şi a unor ritualuri sacre, pe care le moştenim prin obiceiuri precum „Drăgaica”, „Nedeile”, „Paparudele”, sau prin „descântecele” (cuvintele frumoase) tăinatice ale nopţilor de Sânziene.

*

Pornim de la Zalmox şi ne întoarcem la Zal Mocşi, la cei care au menţinut mesajul nemuririi într-o Europă cu mitologii dezrădăcinate, într-o Europă cu rădăcină pelasgă comună, dar individualizată şi divizată prin datini noi şi prin limbi primenite. Peste veacuri sau poate peste milenii, mesajul iniţial al nemuririi avea să se împrospăteze prin creştinism, dar creştinismul instituţionalizat avea să tragă obloane grele peste memoria primilor luminători ai omenirii, însuşindu-şi şi adaptând datina ancestrală. Dintre popoarele Europei, numai noi mai păstrăm, dar fără memorie iniţiatică, datina străveche a tuturora, aşa cum a fost ea dezvăluită neamului pelasg.

*

Cale de câteva milenii, ne-am tot revendicat subconştient din Pelasg, dar cum istoricii n-au aflat printre generalii romanilor pe nici unul care să se numească Flachus (Pelasg, Belasg), vestigiul acela de memorie obştească ancestrală a fost spulberat prin decădere în derizoriu. S-a ajuns, tot prin obturarea memoriei obşteşti, chiar şi la situaţia în care urmaşi de-ai pelasgilor, Flăcenii, de care e plină Bucovina, să fie trecuţi în evidenţelor unor veacuri lipsite de memorie drept floceni, numele de Flacea fiind socotit drept ruşinos, dacă se grafiază Flocea. Aşa că păstrătorii inconştienţi ai identităţii de pelasg au optat pentru nume şi identităţi noi, cel mai adesea devenind Florescu.

*

La fel s-a întâmplat şi cu iarmarocul cel mare, cu Târgul Pelasgilor din Câmpia Română, care se transformă, în absenţa memoriei, în Târgul de Floci, apoi în Bucureşti.

*

Zal Mox, înţeleptul trac care a făcut să renască legile vetrei (Hestiei) strămoşeşti, adică „regulile de lângă râul cu apă”, din „oraşul arbore” al lui Anu (Uranos) a fost uitat, cum uitate au fost şi învăţăturile sale. Îl mai putem recupera din primele cărţi religioase ale omenirii, dar şi din scrierile anticilor din Elada (şi ei neamuri pelasge, sosiţi din ţinuturile nordice în trei valuri, ionienii, aheii şi dorienii), care au aspirat nepământeşte şi la o nemurire pământească, la nemurirea consacrată de memorie, pe care o numim istorie, artă sau civilizaţie.

*

În scrierile grecilor, numele păstrătorilor de datină nu au nimic în comun cu numele lor reale. Grecii, care fac un talmeş-balmeş din propria lor mitologie, l-au uitat pe Anu (a cărui memorie a fost dusă şi statornicită în Sumer şi în Egipt), dar şi noi am uitat numele ctitorilor de datină, pe care iată că pietrele vechimii deja le scot la iveală. Nu ştiu dacă e bine că am rămas atât de fideli datinii, deşi cel mai adesea dintr-un fel de mimetism. în fond, cultivând obiceiul şi trăind tradiţia, noi am lenevit într-un anume „dat” (An-Dar – Zilele Dăruite de Cer, în limbile finice) spiritual, fără a mai clătina istoria pământească prin fapte, prin idei, prin generaţii care-şi propun să dăinuiască. Ne-a lipsit ambiţia anticilor Eladei, dar şi statornicia deplină, cea care pune preţ pe memorie. Iar asta e rău, e cu adevărat păgân.

 *

Elenii au păstrat pentru noi doar cioburile unui ulcior divin, deşi cele mai multe şi mai valoroase relicve zac sub ţărână prin Ardeal, prin Moldova, prin Muntenia, prin vecinătatea munţilor noştri sacri. Din cioburile elenistice aflăm despre Zalmox, despre Gebeleizis (Munteanul), despre Bendis, despre Apollo, despre Marte, despre Orpheu, despre Artemis, despre Dionyssos, despre Osiris, dar aflăm prea puţin, un puţin falsificat, spoit cu alama altor mitologii. Dacă punem cioburile unul lângă celălalt şi le lipim pe datină, recuperăm o anume Trinitate (Mamă, Tată, Fiu), o Trinitate care, oricum am numi-o, ne cuprinde pe toţi trăitorii acestei lumi drept Fii ai Cerului şi ai Pământului, semn că, în toate vremurile, Dumnezeu înseamnă o aceeaşi cosmică şi misterioasă cuprindere.

*

Nouă, urmaşilor lui Moş Vreme, ca „neam al lui frunză-verde”, nici prin gând nu ne-a trecut că Zal Mox (Cerul), căruia îi poţi vorbi de pe Gebeleizis („Templul este un munte mare, care ajunge până la cer”[8]), hăruindu-ne cu Bendis (rodirile) pe care le determină Apollo (Sfântul Soare), după ce sunt primite invocaţiile lui Orpheu (ale Capricornului, numit, iniţial, Cernunos sau Cerul Superior[9]); şi nici omenirii nu i-a păsat că însuşirile şi binefacerile universale au fost transformate, încetul cu încetul, în mici zeităţi tiranice, condamnând făptura umană la o veşnică robie, în cer şi pe pământ.

 *

“Naşterea” zeilor prin închipuiri simbolice ale atributelor Cerului

*

Cerului, cel mai adesea cu sinonimia care implică „Soarele, ochiul lumii”[10], a Soarelui, care „este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare”[11], noi, oamenii, i-am tot adus, mereu şi mereu, ofensa de a-l abandona sub cioburile închipuirilor, numele Cerului, cu Soarele inclus în el, fiind, numai la români camuflat într-o puzderie de zeităţi: Orfeu, Căliman („Orpheu şi Căliman au fost denumiri ale Regelui Lumii”), Caraiman („Regele Cerului deci este traducerea literară a lui Căliman şi Caraiman, una dintre denumirile Regelui Lumii”), Novac („Saturn în România este eroul popular Novac… Ceea ce este încă şi mai remarcabil este faptul că Novac e numit uneori Manca, Minea sau Mihnea, nume care derivă din Manu”; „Novac era Regele Uriaşilor”; „Fiul mai mare al lui Novac se numea Iovea (Iovis)”), Crăciun („Crăciun era Regele Păstorilor”) [12], deşi acelaşi Vasile Lovinescu, spre deosebire de folclorişti şi cu lecturi serioase la bază, probase că „Zeul suprem dacic este fără nume, fără calificare” (Strabon). Este Brahma Nirguna, cum trebuie să fie, de altfel, într-o Tradiţie primordială. Este Cerul senin… Zeul este adorat în Munţii înalţi, în singurătatea în care numai acvilele pot urca… Acestui Zeu nemărginit i se dă numele reprezentantului său”[13], pentru că „numele zeilor reprezintă atribute ale lui Unu”[14], iar în acest inefabil „simbol există taină şi revelaţie, tăcere şi rostire, acţionând împreună”[15].

Sub semnul Soarelui IV

Sacrificiul ursului, închinat Ursei Mari (Brooklyn Museum)

*

Din vremea în care, sub Ursa Mare, cu sacrificiile de rigoare, „legile se cântau, ca să nu se uite” (Aristotel), vorbele frumoase fiind „descântece”, deci încărcate de o vrajă indiscutabil poetică, menită să farmece, datează şi inventarea instrumentelor muzicale („Tracii au inventat aşa-numita herpe”, harfe, consemna Clemens din Alexandria), şi hora ritualică a bărbaţilor:

*

„Tracii au dansat înarmaţi (în 401 î.e.n., în faţa lui Xenofon, care se retrăgea după lupta de la Cunaxa), în sunete de flaut. Ei făceau sărituri mari, cu agilitate şi totodată se foloseau de cuţite. în cele din urmă, unul dintre dansatori se loveşte de celălalt, în aşa fel ca să li se pară tuturora că omul a fost străpuns, iar acesta cade cu dibăcie. Apoi au intrat unii care suflau în cornuri, asemeni celor cu care se dau semnale, muzicanţi cu trompete din piele netăbăcită, mulţumită cărora ţineau măsura”.

*

Citatul acesta, foarte folosit, deşi cam tras de păr, pentru că Xenofon făcea referire la tracii balcanici şi nu la daco-geţii de dincolo de Dunăre, susţine un adevăr, divers, dar precis, despre originea religiilor şi a ritualurilor religioase, care cuprindeau şi muzica, şi dansul, ambele ca limbaj al ritmicităţii, dezvăluit lumii prin intermediul iniţiaţilor. Deci fondul acesta de spiritualitate pământească înseamnă o creaţie pelasgă, dar pelasgi erau şi tracii din Balcani, şi troienii („Ştim că troienii au venit, iniţial, din Tracia” – susţinea D’Alviella[1]), şi felahii egipteni ai lui Osiris („mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi pelasge”[2]; „în Egipt zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[3]), dar şi primii sumerieni ai fiului lui Anu, „Enlil al Muntelui” („După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre”[4]). Iar migraţia spre cele patru zări ale unor triburi pelasge s-a produs şi după „războiul cu zeii”, şi după potop, în condiţiile în care pelasgii, „în mijlocul muntelui lumii, au devenit puternici, înmulţindu-se peste măsură”[5].

*

Populaţia Ainu, omagiind rădăcinile străvechi din “pământul de sub Ursă”

*

Teoriile deja încetăţenite în filosofia culturii iau ca reper mondial civilizator Egiptul antic, de la care ar fi „migrat” religia şi codul celor 282 de legi ale lui Hammurapi[6] spre Sumer, deşi legile sumeriene, ca şi cele egiptene, ca şi legile lui Zal Mox îşi au originea în „regulile” lui Anu („Cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii”[7]), moştenite de toate populaţiile pelasge ale vremii drept binecuvântare cosmică („Zeii Cerului şi al Pământului au invocat numele lui Anu şi Enlil”[8]; „Anu şi Enlil, suflet al cerului şi sufletul pământului, vor fi cu tine cu tine!”[9]). În planul spiritualităţii, migraţia nu s-a produs dinspre India spre Europa, cum au decretat istoricii, în baza unor probe arheologice dogmatic interpretate, ci dinspre Europa Boreală spre Europa mediteraniană, spre Africa şi spre Asia, inclusiv spre India, ajungând, prin tribul Ainu, până în Japonia şi până în nord-estul extrem al Asiei. Chiar şi simbolul Soarelui în mişcare, gammadionul numit, la iranieni zwastica şi, respectiv, în funcţie de orientare, sauwastika (de la „su” = „bine”, şi verbul „asti” = „este”[10]), care era unul pelasg („Este un fapt de netăgăduit că gammadionul, printre celelalte ornamente geometrice pentru ceramică, ţine de stilul pelasgic, deoarece, în perioada bronzului târziu şi la începuturile primei epoci a fierului, el se găseşte printre la toate populaţiile ariene, din Asia Minor, la malul Atlanticului”[11]), probează acest lucru, aşa cum o probează şi mărturiile vechi ale grecilor şi ale latinilor. Nu vreau să spun că, datorită faptului că munţii Carpaţi sunt rădăcina religiilor şi legilor lumii, noi, românii, am avea vreun alt merit, decât acela al păstrării subconştiente a datului primordial, numit Datină, cale de vreo şapte milenii, fără a o mai înţelege, ba chiar băşcălizând-o, astăzi, prin manifestări folclorice îndoielnice.

*

Herodot, deşi nu reprezintă o sursă la fel de credibilă precum primele cărţi religioase ale neamurilor pământeşti, susţinea că „egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece părţi, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire călăuzindu-se după stele… tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[12], dar după ce egiptenii au primit ştiinţa cerului de la pelasgi, după cum se precizează în citatul anterior (un alt citat lămuritor: „Grecii, ca să facă darurile lui Hermes cu mădularul bărbătesc ridicat, de la egipteni au învăţat, iar ei – de la pelasgi”[13]). Aţi observat prin câte cuvinte din primul citat păstrăm noi, românii, memoria subconştientă a lui Anu: anul şi… Anu-Timpuri, deci şi atributul ceresc, dar şi atributul solar?

*

Cerul şi Soarele, “Iluminarea” în simbolistica islamică

*

Pelasgii, indiferent în ce parte a lumii aleseră să se stabilească, spune acelaşi Herodot, „obişnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (de fapt, cerului zilei, pe care în numeau Deaus – n.n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului (roata cerului se numea, în limbajul vremii, Ur Anu, viitorul Uranos al grecilor – n.n.). Aduc jertfe Soarelui, Lunii, Pământului, Focului, Apei şi vânturilor. Din timpuri străvechi, acestor singure zeităţi aduc ei jertfă”[14].

*

Odată cu religia şi legile, pelasgii au născocit ritualul sau misterul[15], cu componentele coregrafice şi muzicale, specifice dansurilor bărbăteşti cu măşti, pe care sacerdoţii[16] (ulterior, adică odată cu călugării haldei, au fost preluate de călugări) le săvârşeau (pe la 1900, „dansuri cu măşti, interpretate de călugări mascaţi, se găsesc în toată lumea, inclusiv în Europa, în Tirolul austriac”, iar „masca tiroleză are ochi mari, proeminenţi, gura larg deschisă, cu imenşi colţi – care sunt atât de familiari pentru noi, în legătură cu arta chineză –, urechi mari, cum ar fi cele ale calului, între care sunt fixate o pereche de coarne, şi, între acestea, se află un şarpe, cu capul în sus. Coada de reptile iese din gura măştii. Pe frunte, în faţă, între urechi şi coarne, este un fel de coroană, formată dintr-o succesiune de crini sau de tridente. Dintr-o parte a acestei coroane, iese un dragon minuscul, iar din cealaltă, un şarpe mic”[17]). „Misterele, a spus Platon, au fost stabilite de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”[18].

*

Strabon

*

Strabon, prezentând notorietăţile vremii sale, susţinea că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică”, dar şi că „întreaga Asie, până în India, din Tracia a împrumutat cea mai mare parte a muzicii”[19], care muzică se numea „peanul tracilor” (în principal, colinde), iar memoria vemii consemnează că, „deoarece peanul tracilor este numit de eleni Imnul Titanilor şi pentru că acesta imită glasul Peanului, şi Titanii s-au numit Pelagoni”[20].

*

Numele de peanuri vine de la acel „Preafericit Pean”, mărturisit de Orfeu[21], dar şi de Proclos din Lycia, iar cele trei Hore, Orânduiala, Dreptatea şi Pacea, „prinse-n rotitoare dansuri”[22], aducea prinosuri Sfântului Soare, în vreme ce „dulce ca mierea / picură peanul”[23].

*

Timpul peanurilor, deci al străvechilor colinde şi a dansurilor cu măşti, era primăvara, pentru toate populaţiile lumii, odată cu înflorirea biruitoare din mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, atunci „când Horele cu văluri purpurii / desfac uşor iatacul spre lumină, / înmiresmata primăvară-aduce / vlăstare dulci ca de nectar”[24], iar poetul, întâiul sacerdot al omenirii (după poezie, celelalte paliere ale sfinţeniei şi, deci, trepte ale conturării religiei, fiind imnul şi, respectiv, rugăciunea), i se adresa Sfântului Soare: „Cu bucurie ţi-or da, / la primăvară, popoarele tale prinosuri de seamă, / toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta / Hore în zvonul peanului, strigăt în jur de altare”[25].

„Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent” (Polybios, Istorii, III, 54, p. 343)