Sub semnul Soarelui VI

Cu Soarele în palmă – foto Ana Cozmina Ignat

*

Tăbliţele de la Tărtăria, în ciuda îndoielilor unora, dezvăluie două nume de oameni care ne-au arătat Calea, legiuitorul Anu şi prinţesa vrăjitoare Cula. Nu zei, deşi zei au fost socotiţi şi de pelasgii din sudul Dunării (Uranos şi Rhea), şi de pelasgii din depărtările Asiei (An şi Ki), ci oameni. Aici, adică în locul în care ei au dat legile, Dumnezeu nu purta nume (Herodot) pentru că el era mai presus de o astfel de identitate terestră. Nici până astăzi n-am comis noi sacrilegiul de a-i da „nume sau porecle” (Herodot) lui Dumnezeu, preferând să-l cinstim, să-l trăim, inclusiv prin Datină.

*

Dorisem, totuşi, să vă aduc în faţa ochilor cioburile ulciorului nostru sacru, păstrate în tărâmul la fel de sacru al memoriei elinilor. Pe un astfel de ciob e scris numele lui Zal Mox (sugestia strămoşului de sub Ursa Mare încă nu a fost luată în considerare), numele unei clipe sau poate numele unei deveniri, dar în mod cert un reper important pe şi spre Calea la care toţi, conştient sau subconştient, năzuim:

*

Herodot, părintele istoriei, mărturisea despre ţinuturile noastre: „Înainte de-a ajunge la Istru, birui, mai întâi, pe geţi, care ştiu a se face nemuritori. Iată cum ştiu să se facă nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zalmoxis. Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Nebeleizis (Gebeleizis, în traduce „Munteanul”, reprezintă aceeaşi identitate – n.n.). Tot la al cincilea an, ei trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorţi, cu porunca să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii din ei primesc porunca să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis şi ridicându-1 în sus, îl azvârle în suliţe. Dacă, străpuns de suliţe, acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că este un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă.

*

Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă divinitatea (eleniştii susţin că traducerea e greşită, că de fapt dacii nu ameninţau, ci sprijineau divinitatea în lupta împotriva întunericului – n.n.), deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor. Aşa cum am aflat eu de la elinii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc, fiind doar un muritor, a fost rob în Samos, şi anume al lui Pythagoras, care era fiul lui Mnesarchos. După aceea, ajungând liber, strânse bogăţii mari şi, după ce se îmbogăţi, se întoarse în patria lui. întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci cu duhul, Zalmoxis acesta, cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu Pythagoras, un însemnat gânditor al acestora, a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un loc anume, loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. în vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locuinţă subpământeană. Când a fost gata, (Zalmoxis) a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând el în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jeluindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut lor şi, astfel, Zalmoxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui. Iată ce se povesteşte despre înfăptuirile lui.

*

În privinţa lui Zalmoxis şi a locuinţei sale subpământene nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare, însă, că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras. Fie Zalmoxis om ori vreun daimon de-al geţilor, să-i fie de bine”[1].

*

 Un alt grec, Hellanicos din Mitilene, povestea: „Zalmoxis a fost un grec care a arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El le spunea că nici el şi nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile. În vreme ce spunea acestea, şi-a construit o casă sub pământ, apoi, dispărând pe neaşteptate din ochii tracilor, a trăit într-însa, iar geţii îi duceau dorul. În al patrulea an, a reapărut şi tracii credeau tot ce le spunea. Povestesc unii că Zalmoxis a fost rob la Pythagoras, fiul lui Mnesarchos, din Samos. Eliberat, a născocit aceste lucruri. Dar mi se pare că Zalmoxis a trăit cu mult înaintea lui Pythagoras. Cred în nemurire şi terizii şi crobizii. Ei spun că cei morţi pleacă la Zalmoxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna, ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce” [2].

 *

Strabon, geograful care ştia că „iniţierea în peşteră” însemna un mit vechi, pe care l-a folosit şi Minos, dar ca „imitator al unui anumit Rhadamanthys, din timpuri străvechi”[3], preia mitul iniţiatorului din Carpaţi: „Se povesteşte că unul dintre geţi, cu numele de Zalmoxis, a fost sclavul lui Pythagoras şi, cu acest prilej, a învăţat de la filosof unele ştiinţe ale cerului, altele apoi şi le-a însuşit de la egipteni, deoarece a pribegit şi prin acele părţi ale lumii. După ce s-a întors în patrie, el a câştigat o mare trecere înaintea mai marilor şi neamului său, desluşindu-le acestora semnele cereşti. în cele din urmă, l-a înduplecat pe rege să împartă domnia cu el, întrucât este în stare să le vestească vrerile zeilor. La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp, a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afară, decât doar cu regele şi cu slujitorii săi. Regele, când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât înainte, ca faţă de unul care le da porunci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a dăinuit până în vremea noastră; după datină, mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era numit chiar zeu. Până şi muntele (cu peşteră) a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Cogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el. Apoi, când peste geţi a ajuns să domnească Burebista, împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să pornească o expediţie, această cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zalmoxis…[4] Spre a se ţine în ascultare poporul, el (Burebista) şi-a luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zalmoxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau (geţii) este şi faptul că s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin…[5] Şi profeţii erau cinstiţi, încât erau socotiţi vrednici de domnie… astfel… Orfeu, Musaios şi zeul la geţi, în vechime, Zalmoxis, un pythagoreu, iar în vremea noastră Decaineos, care prooroceşte lui Burebista”[6].

*

Apuleius[7]: „Acelaşi Platón ne-a lăsat scris următoarele, într-un alt dialog despre un oarecare Zalmoxis, de neam trac, dar un bărbat (care practica) cu aceeaşi ştiinţă (magia, de practicarea căreia fusese acuzat Apuleius în anul 125 e.n.): „Iar vorbele frumoase sunt descântece. Dar dacă lucrurile stau aşa, de ce să nu-mi fie îngăduit să cunosc fie bunele cuvinte ale lui Zalmoxis, fie ceremoniile preoţeşti ale lui Zoroastru?”.

 *

Mărturii asemănătoare se pot afla în scrierile lui Clemens din Alexandria (Introducere filosofică la creştinism), ale lui Origene (Philososphumena, dar şi în Împotriva lui Celsus), în Porphyros (Viaţa lui Pythagoras), Porphyros introducând sugestia că ucenicul lui Pythagoras s-a „numit Zalmoxis, deoarece, la naştere, i se aruncase deasupra o piele de urs”, iar „tracii numesc pielea „zalmos”.

 *

Sugestia eronată a lui Porphyros (Zal Mox înseamnă, de fapt, Moşul de sub Ursa Mare, deci primul iniţiator pelasg în tainele Cerului, Zal Mox fiind, drept consecinţă, un atribut al lui Anu) mă obligă să apelez la mărturii asiatice despre migraţia boreală şi chiar polară spre răsărit, pornind de la povestea despre „Stăpânul Munţilor”, care, după ce „s-a sfătuit cu cei doisprezece păstori”[8], „a stabilit cele patru anotimpuri, cu lunile şi zilele lor, a inventat cinci ceremonii ritualice şi a desemnat patru păstori de oameni, conduşi de el, Stăpânul Munţilor”[9]. Că despre iniţiatorul primordial, deci despre acel „zal mox” (Iniţiatorul de sub Ursă), pe care chinezii îl numeau Anup, considerându-l „primul strămoş de sex masculin, Prinţul divin al Marelui Echilibru din Nord, care a făcut legile rotirii tăcute a stelelor”[10], este vorba şi în acest străvechi text chinez, scris între anii 2205-1767 înainte de Hristos, se poate proba şi prin simbolistică, dar şi prin nişte mărturii în mod ciudat ignorate.

 *

Numai că sugestia migraţiilor preistorice înseamnă un subiect dificil, forţat într-atât de Max Muller, până la a fi fost impus, prin complicitatea arheologilor şi a antropologilor, drept adevăr de necontestat. Datina, pe de o parte, inclusiv prin segmentul religios, probează migraţii repetate, în grupuri mici, măcar dinspre bazinul mediteranian, înspre Asia, şi nu invers, dar pentru harnicul orientalist din secolul al XIX-lea n-a mai contat că nici o mărturie europeană, fie ea şi târzie, nu-i menţionează pe „aryeni”, inventându-i el şi imputându-i drept adevăr absolut.

 *

„Aryan, un termen inventat de profesorul Max Muller, este aproape la fel de inacceptabil ca termen sanscrit deoarece desemnează, în mod corespunzător, numai limbile indo-iraniene, în care sens este folosit de mulţi cercetători europeni… Astfel, în „Prelegeri despre ştiinţa limbilor”, publicată în 1861, în loc de a vorbi doar despre un arianism primitiv al limbilor, el vorbeşte despre o „rasă ariană”, despre o „familie ariană” şi afirmă că a existat o vreme „când primii strămoşi ai indienilor, perşilor, grecilor, romanilor, slavilor, celţilor şi germanilor trăiau, împreună, în aceleaşi ţinuturi, ba, mai mult, sub acelaşi acoperiş”, iar el susţine că, deoarece aceleaşi forme de exprimare sunt „conservate de toţi membrii familiei ariene, rezultă că, înainte, strămoşii indienilor şi ai persanilor au început să se deplaseze spre sud şi spre vest, devenind antecesorii grecilor, romanilor, celţilor, teutonilor, slavilor” şi că doar un mic clan de arieni s-a stabilit, probabil, pe cea mai mare altitudine din Asia Centrală, fără să vorbească o limbă încă sanscrită sau greacă, sau germană, dar care conţine dialectic germeni din toate aceste limbi”[11].

 *

Teoria lui Max Muller, care avea să învălmăşească minţile, cale de peste un veac, este contrazisă chiar şi de „Rig Veda”, deci şi de cărţile sfinte sanscrite pe care el le-a tradus sau doar promovat, în care sunt menţionate populaţiile Ainu, care duc, dinspre Egipt (după unii) sau din Europa (după alţii), înspre Asia primul calendar al omenirii, anterior Calendarului Lunar-Stelar, în care constelaţia Ursa Mare (Carul Mare, la noi), arătând, prin rotaţia ei în jurul Stelei Polare (Axix Mundi), anotimpurile, creează o adevărată mitologie orientală. Înşişi sumerienii îl contrazic pe Muller, pentru că „istoria lor tradiţională ne spune că ei au venit din nord şi din vest, împinşi în jos din munţi, spre Gange şi spre poalele munţilor Himalaya; dar ei nu au uitat fosta lor patrie, de origine, aşa cum se poate vedea în imnurile vedice (Rig Veda)”[12].

 *

„Populaţiile Ainus, aborigeni din Japonia, „oamenii păroşi”, sunt un neam de oameni foarte vechi, care au venit din Egipt, în vremurile anterioare sau doar înainte de Stellar Mythos, sau, cum sugerează şi numele lor – „Copiii Ursei”, copiii care au ieşit din Egipt, în vremea în care s-a conceput primul Mit Astronomic, cu cele şapte stele polare, rotindu-se în jurul Stelei Polare, care reprezentau şi şapte Glorii universale – cele Şapte Lumini. Probabil că aceşti oameni au locuit, mai întâi, în Persia, apoi în India, în China şi în Asia, în general, dar au fost alungaţi mai departe şi mai departe, spre est, de o rasă superioară, care şi-a făcut loc în acele teritorii; în prezent, găsim doar rămăşiţa de original în Extremul Orient, în nordul Japoniei şi în Asia de Nord. Ei încă practică unele dintre cele mai vechi ritualuri mitologice astronomice, având ursul (Ursa) ca principal totem”… Ainu susţin că „strămoşii lor au fost izgoniţi şi exterminaţi de neamurile de uriaşi, care au fost acolo înaintea lor; ei spun că acei uriaşi au avut doar trei sau patru metri înălţime! Ei îi descriu ca fiind de culoare roşie şi având braţe lungi, dar proporţionale cu restul corpului, fiind înarmaţi cu cuţite de piatră, cu toporişti, şi cu alte arme de piatră” [13].

*

Max Muller, însă, care era convins că „rasele umane îşi au originea în Asia, într-o perioadă relativ recentă, şi că diversitatea de etimologii comune din limbile popoarelor ar avea la bază confuzia limbilor, efectul de turn Babel”[14], deja adoptase, în 1859, când publicase „Istoria vechii literaturi sanscrite”, „cu înflorituri poetice diverse, teoria lui Grimm a „impulsului irezistibil”. „Principalul flux de naţiuni ariene”, spune el, „a curs mereu spre nord-vest”. Nici un istoric nu ne poate spune de care anume impuls au fost conduşi, de prin Asia, spre insulele şi ţărmurile Europei, aceşti nomazi aventuroşi”[15].

*

Mărturiile despre populaţiile Ainu străvechi răstoarnă, practic, semnificaţia iniţială a simbolisticii preistorice, ivită odată cu conturarea, peste civilizaţia pre-totemică, a unei civilizaţii totemice („întâia generaţie de oameni vorbitori” – cum o numea Hesiod), în care semnul drept-liniar şi silaba reprezintă, simultan, un rudiment lingvistic extrem de important, într-un ansamblu ceremonial identitar, specific, conform mărturiilor vechi, Muntelui Cerului.