Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 1

page_va_cellarius_atlas_trade_05_1205020934_id_567583

*

Cel puţin trei dintre elementele care caracterizează specificitatea spiritualităţii româneşti, oul încondeiat[1], colindele[2] şi horele[3] ritualice[4], încă mai conservă mimetic elemente ale tradiţiei primordiale[5], ale datului/datină, ale matricei stilistice[6] care defineşte aderenţa noastră la mit[7]. Sugestia descendenţei Datinii din mithrianism, impusă de militanţii târzii ai daco-românismului cu orice chip, ignoră însăşi esenţa decadenţei metafizice a fiinţei umane, prin religiile târzii, care coboară Cerul pe Pământ, deposedându-l de adevărata lui sacralitate, Mithra sau Mitra[8], ca „Legământ”, ca asumare de Cer[9] (de Auhura, dascălul lui Zarathustra, în cazul acesta). De altfel, simbolul pentru Dumnezeu-Cerul (crucea dreaptă şi crucea oblică suprapuse – precum pe steagul Angliei), figura ca atare, în anul 3500 î. H. pe tăbliţele sumeriene, ulterior primind şi un nume şi devenind zeul Ansar, urmând ca, în timp, numele cerului să capete, de la Anu[10] şi până la Mithra, o puzderie de nume, „deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[11].

*

Dumnezeu-Cerul, pe oul încondeiat – foto Victor T. Rusu

*

Începuturile lumii, imaginate (eu înclin să cred că dezvăluite) de către de moşii omenirii (generaţiile devas[12], zeii şi umbrele care compun începutul[13] sau cei vieţuind odinioară, / fii semizei ai stăpânilor zei[14]), încep de la Haos, convingerea generală fiind că, „mai înainte[15] de mări, de uscat şi de bolta cerească, / firea la fel peste tot arăta şi numită fu Haos”[16]. Civilizaţia polară îl numise Ymir[17], iar sumerienii i-au zis Haosului Tiamat, „haosul, mama lor”[18], existând „la primele începutură”[19], atunci când „în înălţimi, Cerul nu a fost numit, / şi de mai jos, Pământul nu fusese chemat; / nimic nu exista, doar primordialul Apsu[20], născătorul lor, / Mummu[21], iar Tiamat[22]… / Nici unul dintre zeii a fost încă adus în fiinţă, / Fără a purtat un nume, destinul lor a fost determinat”. Factorul declanşator al Creaţiei, „în această lume, când a fost lipsită de strălucire şi de lumină, şi învăluită în întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primară a creaţiei, un ou tare, inepuizabil în seminţe ale tuturor fiinţelor create”[23].

*

Oul cosmic – foto Victor T. Rusu

* 

Odată cu Creaţia, se individualizează şi Timpul Cosmic, deci o altă dimensiune a Spiritului Universal. „Timpul este Creatorul”[24], dar Timpul Cosmic, ulterior simbolizat de Cerul Îndepărtat (Cernunos, cum îl numeau celţii, sau Cronos), nu trebuie confundat cu timpul pământesc, pentru că „Nimic din ceea ce este etern nu poate fi obţinut prin ceea ce este efemer”[25], timpul pământesc fiind „vlăstarul odrăslit de Glie şi de Cerul năpădit de astre”[26].

*

Genealogia sumeriană a Creaţiei

*

Timpul Cosmic se auto-creează, odată cu timpul pământesc, „după ce aţi creat Soarele, aţi ţesut pânza minunată a anului, prin intermediul firului alb al zilei şi a firul negru al nopţii! Şi cu pânza ţesută aţi stabilit două căi, spre Deva şi spre Pitris. Pasărea Vieţii a fost confiscată de Timp, care reprezintă puterea infinitului din suflet, voi aţi eliberat-o pentru a atinge marea fericire”[27], „apoi, aţi plasat Soarele şi Cerul, deasupra! În funcţie de cursul aceluiaşi Soare, făceau jertfele lor şi zeii, şi oamenii[28], în raport cu ceea ce le-a fost dat să facă, pentru ca, prin jertfele lor, să se bucure, de asemenea, de roadele acestor acte”[29]. „Soarele, din sud, a încălzit pietrele şi pământul / Şi verde a fost pe pământ iarba în creştere. / Soarele şi sora lui, Luna, în sud / Mâna dreaptă le-a aruncat peste buza cerului; / Nu e nevoie să ştim unde ar trebui să fie casa ei, / Luna nu ştia ce poate face şi ce era. / Stelele nu ştiau unde le este locul”[30], „natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[31], dar şi a „zeilor din Cer”[32], desăvârşind procesul Creaţiei, prin intermediul elementelor ei fundamentale.

Ecumen sau „Căminul Soarelui”

Harta lumilor cunoscute, în vremea lui Strabon

*

Cum nu am răbdare, nu mai aştept să treacă 7 ianuarie 2015, pentru a trece la rescrierea cărţii “Datina, Biblia Românilor“, care mi se tot cere, în ultimele luni şi, cum nu mai am decât un singur exemplar, va trebui să o retipăresc, dar nu oricum, ci după o rescriere temeinică.

*

Primul capitol, cu caracter introductiv, nu necesită mari schimbări, ci doar câteva trimiteri la texte sacre anterioare “Bibliei”, care vorbesc despre lumea anterioară zeilor, care, aşa cum se va vedea într-un alt capitol, nu sunt decât strămoşii comuni ai tuturor seminţiilor, cultul lor fiind primul care, prin cele două căi astrale, încă păstrate pe oul încondeiat, îi conferă Pământului un loc distinct în Univers.

*

*

*

Ecumen sau „Căminul Soarelui”

 *

 *

Undeva, într-o patrie primitivă europeană[1], în „terra extrema”[2] (Paradesha sau Airyana Vaejo-Vaija) sau „pământul de sub ursă” (Varâha), au trăit străbunii tuturor neamurilor europene („la race nordic”, cum le numeşte Hermann Wirth). Lao-Tse sau Lieh-Tzu, cum îl numesc europenii, scrie, în „Testi taosti” (Texte taoiste), că oamenii aceia blonzi „nu cunosc tristeţea şi durerea”, că „iubesc muzica şi cântă toată ziua”, trăind „în vecinătatea apelor”, separaţi bătrânii de tineri, dar fără a ara şi semăna. Ei, „le nostre radici” (rădăcinile noastre, cum le spune italianul Alberto Lombardi), nu aspiră spre perfecţiune, dar nici nu cunosc păcatul, ci trăiesc într-o deplină simbioză cu natura[3], conform unei morale simple, respectând tradiţiile unei religii populare arhaice (neolitice?) a cultului solar[4] şi a cultului lunii[5], deci o religie de tip uranic şi olimpic. Consideră Steaua Nordului drept „ax al lumii”, „coloană a lumii”, „coloană a cerului” sau „axă celestă”[6], desenând-o pe amulete, pe ceramici şi pe menhire (pietrele căzute din cer) sub formă de crin stilizat, apoi sub formă de treflă, de „cruce celtică”[7]) şi adoră, de pe „Colina Cerului” („gorgone” în greacă, „kurgan” în slavă) sau „Muntele lui Dumnezeu”[8], cerul diurn, cerul crepuscular şi cerul nocturn, stabilind anume geografii cereşti, respectiv „cerul căminului” sau al vetrei (Hestia), „cerul polar” şi „cerul navigatorilor”. Vulturul, în zbor planat, devine „vulturul cerului” (îngerul de mai târziu[9]), al cerului alcătuit din Abis (Abzu) şi din Sfântul Cer (Anu, tatăl anotimpurilor-hore şi, de aceea, rămas în memoria obştească drept an), separaţi de o cupolă de piatră, din care se desprind, uneori fragmente care cad pe pământ (menhire). Soarele şi Luna sunt făcute din substanţa „lil” (spirit), iar celelalte corpuri cereşti sunt alcătuite din „pete negre” (bibbu).

*

Divinitatea supremă a acestei civilizaţii matriarhale, agricole, egalitare şi pacifiste este „Mama Mare”, „Mama Terra” (Demetra, la greci) sau „Terra Celeste” (cum scrie islamicul Hurqaly), Babba Natale a celţilor sau Baba Dochia a urmaşilor pelasgilor.

*

Cerul Sfânt este Ur-Anu, „roata cerului”, Ur fiind „montagna gialla”, adică un oval neregulat, deci o roată, iar Anu[10] – Cerul. În „Coran”, dar şi în scrierile islamice ale geografului Yaqut, muntele sacru, „montagna gialla”, se numeşte Qaf, adică „Mama tuturor munţilor”, stăpânitorul tuturor neamurilor fiind „al-Acraf”, adică „Alteţa”, cuvântul acesta însemnând „foarte puternic”. Grecii aveau să numească „Muntele Sacru” Kronion, pelasgii Kogaion, toate neamurile europene dedicându-i cultului virginităţii (Rosalia, respectiv Rusalii).

*

Acest Paradesha (sanscrită) în care oamenii nu cunosc durerea şi nefericirea (rahmani, rohmani, rucmani, arryani, Blajini) durează până prin anul 3.800 î.e.n., când se produce marele diluviu (Woolley) şi când se instaurează mari friguri[11] în Paradesha (Hermann Wirth), „când marea atinge însuşi cerul, / când inundă pământul, când aerul e de gheaţă, / când troianele sunt aduse de vânturi aspre, / când ploaia domină Calea Destinului” (Hyndluljoth, 44). Şi pentru că „arrive le grand froid dans l’Arryana Vaejah”[12] (sosesc mari friguri în Hyperboreea), pentru că „l’hiver se répand sur toute la Terre” (iarna se răspândeşte pe întreg pământul), arryenii au plecat, în luna „Farvar” (Februarie?), în „zilele regelui Ani-ran”, când „au venit la domnie regii popoarelor din munţi”, spre „Căminul Soarelui”[13], adică spre sud-est, drumul durând „trei generaţii ale tinerilor şi şase generaţii ale bărbaţilor” (Hermann Wirth). O parte dintre arryeni (brahmani) au revenit, apoi, în munţii lor[14], bătrânii brahmani devenind „ctisti” ai rahmanilor, adică oameni sfinţi (Blajinii), iar tinerii populând Ardealul şi repetând, din generaţie în generaţie, ritualul întoarcerii acasă prin tradiţia „Piţărăilor” (pitarai însemnând taţi, în sanscrită), tradiţie din care au rezultat, ulterior, toate jocurile cu măşti ale sărbătorilor româneşti de iarnă.

*

Până la Ani-ran (Saturn, la greci, Cronos la latini, tatăl lui Osiris la egipteni), „rasa nordică” a beneficiat de organizări statale, iar „i nomi degli otto re pre-diluviani sono” (numele unor regi pre-diluviani sunt): Alulim, Alalgar, Enmenluanna, Enmengalanna, Dumuzi, Ensipadzidanna, Enmeduranna, Ubara-Tutu”. Regii aceştia sunt străbunii tuturor europenilor şi ai tuturor statalităţilor europene, sub conducerea lor dezvoltându-se „rădăcinile profunde”, care explică şi dezvăluie, în plan spiritual şi nu doar în atât, „unitatea fundamentală nu numai a Europei, dar şi a întregului ecumen care se întinde din Portugalia până în China şi din Scandinavia până în Ceylon” (Eliade, Încercarea labirintului).

*

Toţi istoricii şi filosofii culturii europeni îşi exprimă consensul asupra acestei „unita d’origine dei popoli Indo-Europei” (G. Gorresio, G. Kossinna, P. Thieme, L. Keian, A. Romualdi, A. Lombardi, H. Wirth etc., plus filosofii culturii grupaţi în „Center for the Ancient Mediterranean”), asupra unor „leggendari prodigi” comuni, orgoliile zonale manifestându-se doar în chestiuni care privesc „cerul căminului” şi vatra de sub axa celestă a acestui cer. Sumerologii slavi bat monetă pe teoria „Kurgan”-ului şi localizează Varâha sau Arryana Vaejah în stepele pravoslavnice. Sumerologii occidentali, pornind de la simbolul svasticii (a doua reprezentare a lui Anu-Cerul), care ar simboliza poziţiile soarelui văzute de la Polul Nod, optează pentru poziţionarea patriei iniţiale în Laponia, în sudul Scandinaviei, în nordul Germaniei, ba chiar şi în Anglia sau în Islanda.

*

Mai imaginativi, dar şi cu argumente mult mai serioase (Tăbliţele de la Tărtăria, vestigiile civilizaţiilor neolitice descoperite pe teritoriul României), istoricii noştri, sumerologi sau nu, trag vârtos de pulpana străbunilor europeni pentru a-i aşeza mai curând în Carpaţii prezentului nostru decât în Carpaţii prezentului lor. În esenţă, poziţia noii istoriografii româneşti faţă de „unitatea originii popoarelor indo-europene” este cea a domnului Constantin N. Bărbulescu, care, în studiul „Tărtăria, prima reşedinţă regală atestată din lume”, stabileşte că Badtabira, menţionată în „Lista din Larsa” a dinastiilor sumeriene, ar fi Tărtăria, scrierea de pe celebrele tăbliţe, datate în anul 4.500 î.e.n., permiţându-i şi o traducere personală, apropiată în esenţă celorlalte două, făcute de sumerologi din centre universitare planetare de mare prestigiu.

*

Pe baza listei din Larsa, Constantin N. Bărbulescu stabileşte următoarea cronologie (cu localizări carpatice şi cu interesante traduceri de toponime şi patronime):

*

„7551 î. H. (43200 „ani lunari” x 30 : 365 + anii până la Potop, 4000). Oraşul Badtabira era reşedinţa regelui ENMEENLUANNA (EN-ME-EN-LU-ANNA = „Domnul preoţilor, cel care proclama transformarea în mod miraculos a lucrurilor înconjurătoare de omul Cerului”, în perioada când existau „Zeii fundamentali” (AN, ENKI, ENLIL-I);

*

6559 î. H. (36000 „ani lunari”). În acelaşi loc domnea regele DUMUZI – păstorul (DU-MU-ZU = „Păstorul care conduce şi este renumit pentru cunoştinţele sale”). Este perioada în care apar „Cei şapte zei” – IGIGI (I-GIGI/ru/ = „Umbrele oamenilor răi, demoni, de la râu”), fiii lui AN şi strămoşii lui ANU, descrişi ca nişte demoni cu înfăţişare monstruoasă. Primii dintre aceşti zei, Igigi, au fost zeiţele GULA (GU-LA/1/ = „Cea care poartă cuvântul”), marea vrăciţă, doamna care reda viaţa, zeiţa patroană a medicinii şi tămăduitoare a capetelor negre”, împreună cu sora ei NINANNA („Regina zeului lunii”, zeiţa pământului).

*

Au urmat fraţii LAHAMA (Lakhama) şi LAHMU (Lakhmu) care, după o anumită tradiţie, au fost sacrificaţi pentru a crea omul, eveniment remarcat prin a 4-a crestătură – de la dreapta la stânga – de pe răbojul de la Tărtăria.

*

6366 î. H. (28800 „ani lunari”). Tot la Badtabira avea reşedinţa şi regele ENMEENGALANNA („Domnul preoţilor, cel care proclamă transformarea în mod miraculos a lucrurilor înconjurătoare de către preoţii bocitori ai Cerului”) sub patronajul celui de-al 5-lea zeu Igigi, numit ZABAR (Zababu, Ninurta, Susinar), soţul zeiţei Gula, „Stăpânul pământului”, zeul plugar şi al războiului. Este perioada în care, potrivit lui Ion Micu, a fost „Epoca de pionierat a omenirii” (69 – Revista fenomenelor paranormale, nr.24/1996, p. 7) şi s-a realizat tăbliţa de la Tărtăria.

*

5726 î. H. (21000 „ani lunari”). Au urmat cei doi zei Igigi, fraţii: ANSAR – „Totul de sus”, care au rămas pe loc, în acelaşi oraş, Badtabira, rebotezat Tărtăria („Aşezarea aflată sub protecţia mezinului”), un autentic eponim pentru miticul TARTAROS (Hesiod, „Theogonia”, versurile 666-673), KISAR – „Totul de jos”, un posibil eponim pentru oraşul Kis (azi Tall al-Uhameir, Iraq), unde l-a urmat pe regele ENMEENDURANNA („Domnul preoţilor, cel care proclama transformarea în mod miraculos a lucrurilor înconjurătoare adaptate de păstorul Cerului”), în noua reşedinţă din Sippar (azi, Abu-Habba, Iraq), „către 5000 î. H.”.

*

Ipoteza este susţinută şi prin acel „răboj” orizontal de la Kis, cu 6 „crestături” şi un singur „D” (Dingir – „Zeu”), alături de un punct ce pare a indica nordul ca origine a zeului. Interesant este că, în India şi la semiţi, „răbojul”, uşor înclinat spre stânga, cu numai 4 „crestături” şi un singur „D”, constituie grafemele „DA-ŞA”, care au format termenul „DAŞA” – „Demon, barbar, necredincios”.”.

*

Afişul despovărărilor din 7 ianuarie 2015, cu rol de invitaţie pentru toţi cititorii acestui blog

*

Există o sumedenie de interpretări ale rădăcinilor toponimice sumeriene în spaţiul românesc, toate credibile şi, probabil, toate adevărate. Numai că la fel de adevărat este că, după fundamentarea noţiunii de „limbă sumeriană”, cu referire la populaţiile indo-europene, de către indianistul englez Jones Wiliam (1746-1794), toate popoarele europene s-au grăbit să-şi inventarieze lexicul şi să constate că aproximativ 90 la sută dintre termenii onomastici şi topomastici provin din sumeriană, celelalte 10 procente având rădăcini hitite sau sanscrite. În fond, dacă tot vorbim despre un singur neam, care se diferenţiază prin efectul de „Turn Babei” (naşterea limbilor din dialecte), patrimoniul rămâne unitar în toate aplicaţiile umane, inclusiv în mituri şi în tradiţii, adică în acele identităţi culturale care, graţie politeismului iniţial, au permis o lectură imaginativă analitică a naturii („politeismo come fantasiosa lettura analitica della natura”, Ovidiu, în „Metamorfoze”). Prin urmare, date fiind rădăcinile comune („le notre radici”), strigătul lui Tacit, „Fecisti patriam divertis gentibus unam!” (Faceţi oamenilor o patrie comună!), rămâne de actualitate pentru fiecare generaţie irepetabilă în irepetabilă succesiune.

*

Cândva, a existat „patriam divertis gentibus unam”, cu Legea-Datină, stabilită de Anu („omul integru… care a dat regulile de lângă râul cu apă… în oraşul arbore” (conform Tăbliţelor de la Tărtăria; alt legiuitor anterior lui Anu nu este pomenit în scrierile vechimii), cu mituri, obiceiuri şi tradiţii iniţiale comune. După înstrăinări (Turnul Babei), s-au creat Legi-Datini noi, moştenite prin alte obiceiuri şi prin alte tradiţii, iar „memoria obştească” scrisă a omenirii, respectiv patrimoniul Bibliotecii din Alexandria, a fost incendiată şi distrusă pentru totdeauna în primăvara anului 415, când „bande di cristiani fanatici incendiavano i templi, uccidevano i sacerdoţi, costringevano i pagani a fuggire dalie loro case e si impadronivano dei loro beni” (nu cred că mai este nevoie de traducere). Numai datina, obiceiul şi tradiţia au rămas, ici-colo (la pelasgi, la fenicienii-feaci, la ionieni şi la ahei, la celţi, la sciţi şi la traco-daci), intacte pentru a se mărturisi mileniilor, pentru a retrăi misterele superbe ale uitatului Paradesha. O moştenire sacră, pe care cei mai mulţi au abandonat-o, dar care încă supravieţuieşte în Carpaţii noştri. Numai în Carpaţii noştri.

*

Moştenind Legea-Datină prin obiceiuri şi prin tradiţii, noi ne legitimăm drept continuatori în „lecturarea” imaginativă şi analitică a naturii (Ovidiu). Nu dobândim o vechime mai mare decât a altora şi nici nu mai contează unde anume s-a aflat „Muntele Sacru” al protopărinţilor. Egiptenii, fideli principiului „plin-deşert”, obişnuiau să spună că toate câştigurile în planul civilizaţiei umane înseamnă tot atâtea (şi de aceeaşi mărime) goluri în plan metafizic. Nu cred că tradiţiile şi obiceiurile, ca retrăiri ale Legii şi ale Datinii, ne mai conservă capacitatea de „lecturare” a naturii, că mai suntem capabili şi de trăiri metafizice similare celor ale protopărinţilor. Mai curând, obiceiul şi datina împrăştie difuz norii furişaţi între noi şi „cerul căminului”, cerul Pleiadelor, pe care l-am tot mutat pe pământ prin construcţia de case, dar fără să mai ştim să unim coama acoperişului, streşinile şi temeliile în „pentagrama dacică”, adică într-o sacralitate care să ne poziţioneze corect în univers, deci în spaţiu, în timp şi în dumnezeire. Retrăirea Legii şi a Datinii înseamnă doar o nobilă legitimare, o subconştientă regăsire a identităţii culturale iniţiale şi doar atât.

*