*
Jandarmii din Vatra Dornei habar nu au de obligaţiile care le revin în cadrul unei manifestări culturale. Sunt lipsiţi de orice fărâmă de profesionalism, iar mulţi dintre ei şi de responsabilitate. Dovezi: 1). Au refuzat să monteze “obiective” (garduri de protecţie) în faţa scenei, iar când Mihnea Blidariu le-a atras atenţia că, în cazul unui eventual “pogo” (dansul în care tinerii se încontrează umăr în umăr), vreun tânăr ar putea să cadă cu tâmpla într-un cui al stâlpilor scenei şi să-şi piardă viaţa, hingherii i-au replicat: “Bă, e responsabilitatea noastră! Nu ne dai tu nouă ordine…”; 2) Au blocat cu “obiective” spaţiul de aşteptare, destinat artiştilor, iar dacă vreunul dintre artişti punea mâna pe gard, din ţara nimănui, hingherii iute îl puneau la punct: “Băă, ia laba de pe obiectiv!”.
*
Jandarmii din Vatra Dornei, pe lângă faptul că nu au habar şi refuză să ia măsuri normale de prevenţie, sunt răi, brutali ca nişte forţe de ocupaţie intergalactică. Sau poate că nu răutatea îi defineşte, ci obedienţa faţă de şef, un cetăţean nedemn de uniforma pe care o poartă, oricât de compromisă în timp ar fi această uniformă. Pentru că jandarmeria, ca organ veşnic represiv, nu are o tradiţie de luptă glorioasă: ei i-au ucis şi mutilat pe eroii de la Plevna, Griviţa, Smârdan etc., şi încă în două rânduri, 1878-1888 şi, respectiv, 1907. Ei au devastat românismul din sufletele românilor basarabeni, în perioada interbelică. Ei ne-au vânat şi decimat intelectualitatea, sub “gloriosul” titlu de “trupe de securitate”, în perioada comunistă. Nici în deceniile postdecembriste, de când funcţionează sub opresiva lege iliesciană a caftirii populaţiei, jandarmii nu sunt mai breji: comit abuzuri, jignesc oamenii, îi ameninţă, îi provoacă, apoi îi amendează sau îi reţin. Mai ales la Vatra Dornei, paşalâc jandarmeresc al unui individ fără nume, pentru că nu şi-l declină, dar care terorizează urbea de ani buni. Auzisem, dar nu mă interesa. “Cei ce poartă jugul şi-a trăi mai vor / Merită să-l poarte, spre ruşinea lor”, spunea Bolintineanu.
*
Sâmbătă seara, pe la orele 23, când “Implant Pentru Refuz” terminaseră montarea şi se pregăteau să cânte, am văzut, la fereala tufelor, un cetăţean în civil, stropşindu-se şi înjurându-l pe primarul oraşului, domnul Ilie Boncheş. Apropiindu-mă, l-am auzit pe civil ordonând: “Opriţi, imediat, spectacolul! Opriţi spectacolul, că vă amendez şi vă arestez!”. M-am prezentat, în calitatea de fondator şi de coordonator al festivalului, fără să ştiu că Mihnea Blidariu, primul co-organizator care a primit ordinul “Stop, festivalul! La noi, niema cultura!”, deja fusese pus să-şi arate buletinul, pe care un pervers în uniformă, fără caschetă, bruneţel şi şmecher l-a fotografiat. Bun, deci Mihnea Blidariu, artistul Mihnea Blidariu, lider al celei mai tari trupe rock din România, va fi amendat, fără să fi comis nici cea mai măruntă încălcare a legii, că aşa vor muşchii nedemnului chiar şi de uniforma compromisă a jandarmeriei. A urmat primarul Ilie Boncheş, căruia îi gâjâia în ureche şeful hingherilor din paşalâcul dornean: “Băă, te amendez, te bag la puşcărie, te distrug, băăă!”. Or fi fost şi vorbe mai grele, dar nu am apucat să le aud.
*
Cum individul în civil, pe care l-am crezut pe cuvânt că e şeful hingherilor (se cunoştea după vocabular), ţinea morţiş să întrerup spectacolul şi să trimit “Implant Pentru Refuz” acasă, la Timişoara, am făcut ceea ce nu am mai făcut vreodată, adică am urcat pe scena unui festival rock, am luat un microfon din stativ, am cerut sunet, apoi m-am adresat celor vreo 800 de oameni care aşteptau concertul, comuncându-le că jandarmeria mă ameninţă cu amendă, dacă nu întrerup spectacolul. Toată lumea a cerut în cor continuarea spectacolului, şi-atunci am hotărât să continuăm, fără să-mi pese de “tradiţiile de luptă” numai împotriva propriului popor ale ălora, care se substituie şi poliţiei locale, ba chiar şi ANAF-ului, în viaţa dorneană de zi cu zi. Pe scenă, ca întemeietor al festivalului, îmi exercitasem un drept constituţional: cel al libertăţii de expresie.
*
Când am coborât de pe scenă, vietatea tufişurilor mă filma. “Aaa, deci ne pozăm unul pe altul!”, am zis eu, scoţând aparatul din buzunar. Fotografia nu mi-a reuşit, pentru că mâna individului mi-a îmbrâncit umărul stâng, modificând cadrul, în favoarea mânii băloase care m-a lovit:
*
*
Alex Tipa, voluntar la Bucovina Rock Castle, prezent şi la Bucovina Acoustic Park, a vrut să-i strige: “Nu ţi-i ruşine, domnule? Nu vezi că ţi-ar putea fi tată?”, dar nu a mai apucat, pentru că asupra mea s-au năpustit patru jandarmi, înconjurându-mă, dar fără să mă atingă. Gealatul în civil îmi ceru buletinul, care era la hotel. Pentru ce? “Pentru ce ai spus pe scenă! Las’ că te învăţ eu minte! Să vezi ce amendă îţi dau!”. I-am promis că în cinci minute aduc buletinul, dar că amendă nu o să-mi dea, pentru că s-a filmat şi ce am spus eu pe scenă, atunci când am consultat publicul. Şi chiar dacă aş fi spus şi ceva dur, e dreptul meu constituţional de a mă exprima liber. “Te învăţ eu constituţia!” – nu am reţinut şi înjurătura, apoi doi jandarmi m-au flancat, ca să mă “conducă” la hotel. Unul dintre ei, realizând penibilul situaţiei, şi-a găsit altă treabă, iar celălalt, un fost sportiv de performanţă, născut la Fălticeni, cu soţie militar şi cu un băiat care nu are unde face sport de performanţă în Vatra Dornei, tânjeşte după Suceava. Băiatul ăsta merită respect, şi prin cariera lui de caiacist la “Steaua”, şi prin sufletul încă uman şi tânjitor. Mi-a notat datele, apoi, tot sub escortă, m-a dus la scenă. Nimeni nu a întocmit un proces verbal şi nici nu era pentru ce. Aşa că am prins şi eu ultimele cântece ale trupei “Implant Pentru Refuz”, pe care o ador. Desigur că şi ea, trupa, pe mine.
*
*
Îi vedeţi? Sute de tineri au îngenunchiat în faţa unui cântec al lui Octavian Horvath. Din scenă, până hăt, în brazi, numai cuminţenie şi dumnezeire. Splendid tineret are Vatra Dornei. Îşi merită pe deplin un “Bucovina Acoustic Park” cu care să crească generaţie, după generaţie. O sută de tineri voluntari a avut festivalul lor, iar bucuria tinerilor dorneni m-a făcut să refuz tricoul “Bucovina Acoustic Park”: “Violeta – i-am zis celei care a premeditat şi visat acest festival, directorul Casei de Cultură, Violeta Codorean – te rog să-l dai altui tânăr din oraş! Pentru că vreau să ştie fiecare dintre ei că, de câte ori îşi vor pune tricoul, vor îmbrăca şi sufletul meu”. Apoi m-am corectat: “Al nostru. Sufletul nostru, al celor care am izbutit această primă ediţie exemplară.
*
*
A doua zi, tot programul a fost dat peste cap. Am început spectacolele cu o oră mai devreme, suprapunând primul concert peste cel al lui Oigăn, din Salonul Alb. Numai şi numai ca să-i facem pe plac omului tufişurilor, căruia nu am putut să-i zăresc nici o clipă faţa. Vietate prădătoare de vizuină, care evită lumina şi, mai arţăgos decât pe toate, lumina… iluminării prin cultură. Am ascultat două cântece ale fantasticului chitarist Oigăn, am schimbat, din fugă, două vorbe cu Nick Făgădar despre poemele lui din antologia “Poezia care cântă”, care sunt poezie poezie, şi-am dat fuga să o ascult pe Laura, cu Gray Matters. M-am aşezat, ca în fiecare seară, pe paletul pe care era amplasată camera de filmat a Centrului Cultural “Bucovina”, ridicându-mă doar pentru a face poze.
*
Când Gray Matters a încheiat concertul şi urma Toy Machines, am simţit o mână pe umăr. Întorcând privirile, văd un vlăjgan de jandarm, care se prezintă regulamentar, comunicându-mi că are ordin să mă conducă “la domnul comandant”, în hăţişuri, în întuneric. Urma concertul fiului meu (şi ce fericit m-au făcut băieţii de la Toy Machines cu muzica lor acustică!), iar vlăjganul obedienţei faţă de şef insista să mă pun sub escortă. Calm, m-am ridicat şi, întinzând mâinile, i-am zis: “Doar cu cătuşe, domnule! Pentru că eu nu am de ce socializa cu un astfel de terorist al culturii”. Purtătorul de uniformă cu tristă şi condamnabilă tradiţie în istoria noastră m-a privit disperat: “Şi eu ce fac? Ce raportez!”. Am strâns din umeri, şi m-am concentrat pe scenă.
*
Nu ştiam că mi se va mai ivi un prilej de a urca, încă o dată, aproape de microfon. Urma concertul “Luna Amară” şi, cum e şi normal, mă aflam prin preajma scenei, când mi-am auzit numele repetat a strigare. Dornenii, în frunte cu primarul lor, voiau să-mi ofere o plachetă a festivalului, aşa că mi s-a pus şi microfonul în mână. Am spus, în două-trei propoziţii, că jandarmeria a încercat să mă pună sub escortă a doua oară, că aşa vor muşchii ascunsului prin umbre şi prin boscheţi. Mă aşteptam, desigur, şi la o a treia punere sub escortă, dar chestia asta nu s-a mai întâmplat. Omul tenebrelor i s-a ivit în cale doar primarului şi l-a ameninţat: “Să vezi ce amendă îţi dau ţie şi ăluia, care a urcat pe scenă”.
*
Ce să-i ceri unui cetăţean care înţelege ca fiind eveniment nu un act autentic de cultură, ci ocazia de a mai cafti nişte civili şi de a-i ameniţa cu amenzi? Cum ce? Demisia.
*
*
