Vatra Dornei: Nimic despre TOY MACHINES!

*

Dacă nu aş fi făcut nimic altceva în viaţa asta, în afară de cei doi copii, Cozmi şi Andi, tot m-aş considera un om pe deplin împlinit şi, pe cale de consecinţă, fericit. Numai că întâmplarea mi-a ajutat să-mi extind neamul (Bucovina Rock Castle, Naţiunea Poeţilor, Zicălaşii, Bucovina Acoustic Park) şi să pot fi contemporan chiar şi cu posteritatea mea.

*

Despre concertul trupei TOY MACHINES la “Bucovina Acoustic Park” nu o să vă spun nimic (curioşii, dar şi pizmaşii o pot asculta în deschiderea Festivalului “Bucovina Rock Castle” 2017). Doar lui Edy Ciornea şi Bogdan Mara, Andras Adam, Andrei “Buzu” Parascan, Alexandru “Teiu” Teişanu şi lui Andi Dăguşanul am să le spun o vorbă: vă mulţumesc tuturor că existaţi, ca să mă faceţi mândru de voi!

*

Vatra Dornei: Gaşca bucureşteană GRAY MATTERS

*

În cei şapte ani de când o cunosc (a cântat la prima ediţie “Bucovina Rock Castle”, cu ASTERO). m-am tot întrebat de ce cântă arhitectul, cu multiple specializări în ţară şi în străinătate, Laura Mihăilă, de câţiva ani liderul unei găşti de muzicieni bucureşteni, numită GRAY MATTERS. La Vatra Dornei, privindu-i atent pe fiecare în parte şi amintindu-mi despre înaltul nivel artistic pe care l-au impus, încă de la primul spectacol, ediţiei din vara trecută a Festivalului “Bucovina Rock Castle”, am început să înţeleg: din prea multă bucurie de a trăi, dintr-o nepământească dragoste de viaţă.

*

La Vatra Dornei, Laura Mihăilă şi GRAY MATTERS au fost o poveste a cântecului trăit şi a bucuriei de a respira şi sufletele celorlalţi. Tocmai de asta, vorbind despre muzicienii bucureşteni, am simţit nevoia să întrebuinţez cuvântul “gaşcă”: pentru că fac şi eu parte din ea.

*

Vatra Dornei: Oigăn – muzicianul, poetul, omul

*

E greu de hotărât ce ar trebui de apreciat la omul acesta, care se numeşte Eugen Nuţescu, dar îşi zice şi i se spune Oigăn. Dacă-l asculţi cântând, optezi pentru muzician; dacă-i citeşti versurile, inclusiv cele din antologia “Poezia care cântă”, te laşi cucerit de poet; iar dacă intri în vorbă cu el – ceea ce nu e greu, pentru că Oigăn este însăşi bucuria comunicării, te simţi vrăjit de frumuseţea demnă a fiinţei omeneşti.

*

Despre artistul Eugen Nuţescu-Oigăn nu sunt multe de spus: cântă cu câteva trupe, pentru care şi compune melodii, şi scrie versuri, cu o nonşalanţă cu adevărat pariziană. Dacă vrei să spui mai multe, atunci trebuie să-şi sufleci mâinile, să-ţi primeneşti creierul şi mintea, pentru că e musai să te osteneşti cu scrisul unei monografii. Şi încă în două sau trei volume.

*

Vatra Dornei: Interzisul IMPLANT PENTRU REFUZ

*

Nu vreau să-mi mai reamintesc despre interdicţia paşei Jan d’Arm, ai cărui muşchi cereau intempestiv şi fără motiv să trimit trupa lui Octavian Horvath, fără să mai cânte, acasă, la Timişoara, iar asumarea de riscuri s-a dovedit a fi benefică, pentru că IMPLANT PENTRU REFUZ a izbutit un antologic concert “de colecţie” (spre final, a cântat cu timişorenii şi bucureşteanca Laura Mihăilă, solista de la GRAY MATTERS), cum se zice prin televiziune. Ceea ce nu m-a mirat, pentru că-i cunosc bine şi de multă vreme pe muzicienii bănăţeni, devenind eu prieten chiar şi cu nevestele lor, cărora le place abandonul meu total, atunci când urcă pe scenă o trupă de primă mână. De altfel, în festivalurile pe care le coordonez, responsabilitatea mea ţine de calitatea actului artistic de pe scenă, nu de calitatea publicului, care ţine de şcoală, de familie, de societate. Numai că, la Vatra Dornei, ca şi la Suceava festivalului “Bucovina Rock Castle”, calitatea publicului este mai presus chiar şi de speranţă, iar lucrul ăsta deja se ştie. Am început “Bucovina Rock Castle” cu 5-700 de spectatori pe seară şi iată că, în scurt timp, festivalul a devenit unul de referinţă în România. La “Bucovina Acoustic Parck”, am avut, din start, peste 800 de spectatori pe seară, în mare majoritate tineri, care meritau şi ştiau să aprecieze calitatea actului cultural de pe scenă.

*

IMPLANT PENTRU REFUZ atinge dumnezeiasca perfecţiune în tot şi în toate: creaţie muzicală, creaţie lirică şi creaţie scenică. Artiştii au ceva sacerdotal în atitudine, în generozitate şi în regăsirea, clipă de clipă, pe valurile retrezite ale imaginaţiei publice şi ale nevoii ei de frumos. La urma urmei, ei s-au născut pentru a fi noi.

*

Vatra Dornei: Regalul THE MONO JACKS

*

Trupa muzicianului poet Doru Trăscău, THE MONO JACKS, una dintre acelea pe care le ascult, de câte ori am ocazia, înseamnă o mângăiere tămăduitoare pe sufletul pământesc şi pe inefabilul de dincolo de cer. Există o astfel de dublă identitate între vocea solistului şi purpura orchestrală (de asta am menţional, în titlu, regalul), încât ai impresia unei unice şi depline închinări sub cupolele cutremurate ale misterelor. Bucureştenii de la THE MONO JACKS, care săvârşesc muzică, rivalizând, de la egal la egal, cu orice trupă mare din România şi nu numai, izbutesc să treacă dincoace de porţile harului, înhăruindu-ne şi redându-ne respectul pentru puterea de creaţie a fiinţelor omeneşti.

*