Eminescu şi strămoşii lui armeano-poloni

Arborele genealogic al neamului Eminowicz-Emberg, publicat de Grigore Nandriş

*

Faceţi click pe imagine dacă doriţi să o vedeţi în dimensiune extinsă.

*

În 1923, când publica, în “Junimea literară”, nr. 4-5, materialul “Familia Eminowicz în Polonia”, Grigore Nandriş tocmai aprindea un butoi cu pulbere, reacţiile ultra-naţionaliste româneşti spulberând, practic, o sursă documentară excepţională. Exaltaţii patriotismului cu orice chip refuzau să admită vreo înrudire a lui Eminescu, în planul îndepărtat al strămoşilor (nu al străbunilor, care reprezintă un plan apropiat), cu poeţii polonezi Ludwig Eminowicz, părintele expresionismului polonez, care încă mai trăia la Varşovia, şi poetul Roman Eminowicz, care murise în 1920.

Grigore Nandriş

*

Informaţiile genealogice îi veniseră reputatului cărturar bucovinean, care avea să-şi încheie cariera ca profesor universitar la Oxford (s-a născut, în 31 ianuarie 1895 la Mahala şi a murit, în 29 martie 1968 la Londra), de la un consilier comunal din Cracovia, Dr. Vichentie Eminowicz, tatăl poetului Roman Eminowicz şi vărul lui Ludwig, dar fuseseră adunate de Vladimir Eminowicz, vărul consilierului din Cracovia.

*

Grigore Nandriş, om de ştiinţă serios, care a lăsat după sine studiile „Documentele româneşti în limba slavă din mănăstirile Muntelui Athos. 1372-1658” (1937), „Colloquial Rumanian” (1945), „Elementul aromânesc în Lexiconul Heptaglot din Oxford” (1961), „Istoria lui Dracula, tema legendei lui în literaturile din estul şi vestul Europei” (1966) etc., nu intenţionase decât să pună la dispoziţia istoricilor literari şi a eminescologilor un material documentar remarcabil, dar fără să insinueze măcar vreo legătură între Eminescu şi polonii Eminowicz, deşi legătura există şi este mai temeinică decât ar părea la o primă vedere. Tocmai de asta se şi năpustesc asupra bietului cărturar, mai întâi, bucovinenii Vasile Gherasim şi Leca Morariu, apoi, adică mai târziu, şi bucureştenii, în frunte cu preţiosul compilator George Călinescu (enervaţilor de acida-mi impietate le pot pune la dispoziţie materialele compilate de Călinescu, cu totala ignorare a surselor reale de documentare). Spunea, maliţios, Călinescu: “A crede acum că între urmaşii ţăranului Petrea Eminovici şi aceia ai lui Murad Eminowicz poate fi vreo legătură afară de aceea întâmplătoare a potrivirii sunetelor, că Michael von Eminowicz, Kriminal-Akzessist în 1919 la tribunalul din Vijniţa, este pe de o parte polon, pentru că adaugă din orgoliu de şleahtă un von înaintea numelui, iar pe de altă rudă cu dascălul de ţară Vasile, opincar din moşi strămoşi, ce nici visează la mândra spiţă leşească şi la curţile boiereşti din Lemberg, Silezia şi Podolia; că aflarea numelui Mihai la pretinsele rude nobile e un semn de rudenie, când nici cei din Călineştii lui Cuparencu, nici cei de la Ipoteşti nu ştiu de asta şi-şi numesc copiii Petre, Ioan, Vasile, Gheorghe, Ştefan, Niculae, Şerban, Matei şi numai o dată Mihai – este totuna cu a se pierde în legendă, cu a socoti pe Eminescu născut din zmeu şi din Baba Dochia” (Viaţa lui Mihai Eminescu, Litera, Chişinău, 1998, pp. 17, 18).

*

Călinescu, preluând otova “argumentul” lui Vasile Gherasim, ignora faptul că sinonimul pentru ţăran, în Moldova, era “vecin”, adică iobag, numit astfel pentru că era adus, de regulă, din ţările vecine şi, mai ales, din Galiţia. Un ţăran “vecin”, deci un iobag, nu era împroprietărit niciodată, şi încă din abundenţă, cu vreo 15 hectare de pământ, de către stăpânul său, boierul, şi mai ales de către unii precum fraţii Ilie şi Ion Cărste, feciorii lui Iordache Cârste (ginerele lui Abăza, fiu al altui Ilie Crăstea, cum se mai scria numele respectivei familii) sau de  Gheorghe Cârste ot Costăna, menţionat în 21 iulie 1798, care se trăgeau, prin “Cărca, feciorul Măricuţei Abăza” (menţionat în 1723), urmaş decăzut al neamului Abăza, boieri aflaţi mereu în judecăţi pentru pământuri, inclusiv cu călugării de la Voroneţ şi de la Sfântu Ilie (precum în 12 ianuarie 1756), când miza funciară era ba o jirebie, ba o jumătate de jirebie de pământ. De altfel, Ilie Cârste şetrar, care moare în 5 martie 1797, a lăsat după sine conci copii, pe Ileana, Catarina, Toader, Gheorghe şi Iuon, care, în 1808, îşi vor împărţi între ei bietele jirebii rămase de la părinţi.

*

În mod sigur, în baza unei vechi practici boiereşti, de care avea să beneficieze şi Gheorghe Eminovici, Petrea Eminovici a fost administratorul moşiei din Costâna, care includea şi Greaţca (Hreaţca sau, mai nou, Călineştii lui Ienaki), fiind plătit, la încheierea contractului, cu 12 fălci de pământ, la marginea moşiei boiereşti, în Hreaţca. Funcţia de administrator a lui Petrea Eminovici, care presupunea ştiinţă de carte, se justifică şi prin faptul că fiul lui Petrea, Vasile, ştia şi el carte, fiind numit, ulterior, dascăl sătesc. Eminovicienii nu erau nişte bieţi iobagi moldoveni (“vecini” sau ţărani, spune Cantemir, înseamnă acelaşi lucru), iar ascendenţa lor spre statutul de răzeş se face datorită meritelor lui Petrea Eminovici, recompensat ca atare de către boierii Cârste.

*

Conform genealogiei întocmite de urmaşii lui Murad Eminowicz, cei doi feciori ai acestui armean din Lvov, Nicolai şi Ştefan, împart între ei, în 1659, o uriaşă avere, valorând peste 20.000 de zloţi, dar Ştefan nu s-a descurcat în afaceri, aşa că urmaşii lui au fugit în Moldova, unde, ştiutori de carte fiind, s-au ocupat cu administrarea de moşii.

*

Ipoteza lansată de Grigore Nandriş despre o posibilă înrudire între moldovenii Eminovici şi polonezii Eminowicz poate fi respinsă sau acceptată, dar ambele atitudini trebuie să se bazeze pe luciditate şi, dacă se mai poate, pe cercetare. Din nefericire, nici măcar mărturiile străinilor (mă refer la recensământul lui Rumeanţev) nu ne pot fi de folos, pentru că în Costâna nu s-a făcut recensământul, ci doar o simplă numărare a locuitorilor şi, drept urmare, e greu de aflat dacă, într-una din cele 30 de bordeie ale Costânei sau din cele 25 ale Hreaţcăi, pe care le mai găsesc, în 1774, şi austriecii, locuia şi Petrea Eminovici sau dacă administratorul locuia, ca şi nepotul lui, Gheorghe Eminovici, la Dumbrăveni, într-o anexă a castelului boieresc.

*

Singura certitudine este, însă, că Petrea Eminovici, străbunicul lui Mihai Eminescu, nu era un oarecine în Costâna şi în Hreaţca, ci un om vrednic şi înţelept, de la care fiul său, Vasile, învăţase să scrie şi să citească.

*

Ion Drăguşanul

Eminescu şi genealogia eminoviciană

Arborele genealogic eminovician din Bucovina, întocmit de Vasile Gherasim

*

Dacă faceţi click pe imagine, puteţi vedea genealogia bucovineană a lui Eminescu în format extins. Din această genealogie a luat datele şi George Călinescu, dar îl ignoră pe mentorul lui Lucian Blaga, Vasile Gherasim, cu nefirească superioritate. Păcat.

*

În tabloul genealogic, puteţi observa că Vasile Gherasim pune sub semnul întrebării numele bunicii lui Eminescu, Ioana Eminovici, dar Ioana chiar este bunica lui Eminescu, cea de-a doua soţie a lui Vasile fiind Maria, mama lui Ştefan şi a Catinei, ultimul copil al lui Vasile Iminovici (Eminovici). Chestiunile acestea le-am probat în materialul despre cei trei băieţi ai lui Vasile, postând fotografiile paginilor de condică parohială.

*

Primul copil al soţilor Eminovici din Călineştii lui Kuparenko, o fată, Elena, este “prevestit” de o interesantă datină bucovineană, aceea de a boteza, în timpul rodirii (sarcinii) un alt copil, drept chezăşie de rodnicie a neamului şi de sănătate. Practic, în Condica parohială din Călineşti, soţii Vasile şi Ioana Eminovici cu un astfel de botez intră în istorie, finuţa lor numindu-se Anna şi fiind născută în 20 ianuarie 1809. Documentul l-am descoperit, de data asta, fără sprijinul vrednicului popă Furtună, deci fără semne făcute de domnia sa în condică:

*

Detaliu din condică, în care Vasile Iminovici şi Ioana sunt menţionaţi ca naşi

*

Faceţi click pe imagine şi veţi vedea detaliul de condică mărit (revenirea în pagină se face cu săgeată stânga).

*

Vasile şi Ioana Iminovici, naşi de botez, în 1809

*

Încă nu risc, până nu învăţ bine scrierea chirilică de mână, descifrarea celorlalte nume. În fond, deocamdată identific mărturii, chestie care nu s-a mai făcut, vreodată, explicit şi cu probe.

*

Elena Eminovici, care avea să se căsătorească cu Dumitru Sandriuc, din Şerbăuţi, s-a născut tot în 1809, dar în 23 februarie:

*

Detaliu de condică, în care e menţionată naşterea Elenei Iminovici

*

Pagina de condică parohială care consemnează naşterea primului copil al soţilor Vasile şi Ioana Iminovici, bunicii lui Mihai Eminescu

 *

După ce voi termina identificările documentelor care atestă pe membrii reali ai familiei Eminovici în Bucovina, voi apela la Victor Rusu pentru realizarea unor fotografii profesioniste ale paginilor de condici parohiale, apoi voi expune, într-o expoziţie, toate probele pe care voi izbuti să le adun. Dar nu mai târziu de 15 iunie, deşi Eminescu a murit pe 17 iunie. Dar ce contează că istoria noastră spirituală i-a mai tăiat două zile din viaţă, când soarta l-a retezat atât de tânăr!

*

Ion Drăguşanul

Itinerarii eminesciene, în Bucovina nepăsării

Falsuri lustruitoare de sine, pe Calea Străbunilor

*

O idee strălucită a consilierilor judeţeni suceveni (iniţiativa pare a fi, totuşi, a domnului Mihai Grozavu) încearcă să provoace multiplicarea, prin conştientizare, a traseelor turistice culturale din judeţul Suceava, implicând în închegarea proiectului şi Centrul Cultural “Bucovina”, şi Inspectoratul Şcolar Judeţean, instituţii cărora trebuie să li se alăture, după cum pot concluziona, în urma unei prime zile de documentare la faţa locului, şi Arhivele Statului, şi Muzeul Bucovinei, şi primăriile din localităţile care ţin de Calea Străbunilor lui Mihai Eminescu în Bucovina, deci de peste o sută de ani de istorie şi de spiritualitate. Calea lui Eminescu în Bucovina înseamnă o altă componentă a proiectului, dar pe care nu o iau astăzi în discuţie.

*

Eminovicienii atestaţi de documente şi, în primul rând, de condicile parohiale consacră un traseu turistic de o frumuseţe aparte, cu monumente de artă religioasă diverse şi cu atât mai remarcabile:

*

Biserica Sfântului Gheorghe din Părhăuţi, ctitorită, în 1522, de marele logofăt Gavril Trotuşan, ginerele lui Luca Arbure

*

Biserica Sfântul Gheorghe din Costâna, construită în 1811-1812 de George şi Ioan de Cărste

*

Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, din Călineştii lui Cuparenco, durată, între anii 1791-1805, de fraţii Michail, Ioan şi Maria de Cuparenco

*

Biserica Adormirii Maicii Domnului din Dumbrăveni, ctitorie, din 1801, a marelui vistiernic Iordachi Balş

*

Biserica Sfântului Nicolae din Băneşti, ctitorită, în 1706, de boierul Ştefan Stamate

*

Fiecare dintre aceste biserici este valoroasă şi ca monument de artă religioasă, dar pentru noi, românii, în acelaşi plan al istoricităţii, prezintă un plus de interes, datorită legăturii lor cu străbunii cunoscuţi ai lui Mihai Eminescu, începând de la străbunic şi până la mamă şi tată.

*

Biserica din Părhăuţi

*

Străbunicul lui Mihai Eminescu, Petrea Eminovici, născut, după cum susţine George Călinescu (Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chişinău, 1998, p. 16). între anii 1732-1736, a fost administratorul moşiilor boierilor Cărstea (viitorii “von Kirste”) şi, desigur, s-a închinat, mai întâi, la biserica din Părhăuţi, unde s-o fi şi cununat cu Agafia, născută în 1736.

*

Pictura din holul bisericii din Părhăuţi

*

În jurul bisericii din Părhăuţi, cimitirul adăposteşte personalităţi interesante ale istoriei Bucovinei, cu reliefuri şi inscripţii bine păstrate, îmbinarea dintre contemporan şi vechi fiind armonioasă şi suficient de rafinată, pentru a fi acceptată fără rezerve.

*

Mormintele Părhăuţilor

*

La Costâna (fără îndoială, Petrea Eminovici şi-a ajutat binefăcătorii în desăvârşirea ctitoriei lor), mormintele vechi zac printre bozuri şi urzici, năpădite de muşchi, iar un biet călător ca mine, oricât s-a străduit, n-a putut da peste mormântul ctitorului bisericii, care are şi marele merit de a fi transformat familia Eminovici (Iminovici, cum se scria atunci) într-o familie de răzeşi, împroprietărindu-l pe Petrea Eminovici, la marginea moşiei boiereşti, în Hreaţca (Greaţca, după cum scriau ucrainenii).

*

Biserica din Costâna, privită din cimitir

*

La Costâna, o simbolistică străveche interesantă împodobeşte mormintele vechi, iar aerul de baştină, de ocină originară a Eminovicienilor clatină seninătatea primăvăratecă a cerurilor cu o neaşteptată şi surprinzătoare undă de mister, dacă nu cumva chiar de inefabil.

*

Simbolistica străveche (Sămânţa Vieţii), la Costâna

* 

Călineştii sunt de o armonioasă şi domoală frumuseţe. Coline împădurite, învârtejiri de gospodării temeinice, scufundate în livezi bandajate în lumină şi un verde, şi un albastru care vibrează direct în veşnicie.

*

Drumul spre Călineşti

*

Aici (dacă nu o vor infirma condicile parohiale, pe care le răsfoiesc încleştat, de vreo două zile) s-a născut, dar, mai ales, a trăit Vasile Iminovici, fiul lui Petrea, născut în 1780, deci cu mult înainte de a se zidi biserica, pe care o va sluji ca dascăl (probabil a fost botezat la Costâna, ceea ce lesne voi afla), Vasile Eminovici trăind o viaţă frumoasă, cu două neveste (Ioana, din Călineştii lui Cuparenco, şi Maria, din Călineştii lui Ienaki – ceea ce tocmai am demonstrat, în materialul anterior) şi cu trei feciori şi patru fete ca rod dumnezeiesc.

*

Biserica din Călineşti, care l-a avut ca dascăl pe Vasile Eminovici

*

În mod firesc, mormântul bunicului lui Mihai Eminescu ar trebui să se afle în curtea bisericii şi probabil că se află acolo încă, dar toate pietrele mormântale sunt copleşite de muşchi nociv şi de buruieni:

*

O piatră mormântală, pe care am scos-o, cât de cât, la iveală, cu degetele

**

Alt mormânt al lipsei de respect faţă de memorie

*

Mormântul care mi-a zdrelit arătătorul

*

În curtea bisericii, cumplit de mânjite, pe lângă copleşirea buruienoasă, se sleiesc mute crucile ctitorilor, care, vorba ceea, nu-s de ici, de colo, ci ditamai Cantacuzinii, care şi-au zis Cuparenko, deci au adoptat numele funcţiei lor în sfatul domnesc, într-o perioadă de antigrecism agresiv, care a culminat în timpul domnieiilor lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan (acesta, înrudit cu strămoşii materni ai lui Eminescu – strămoşi, nu străbuni!):

*

Mormintele celor trei ctitori (probabil), Michail, Ion şi Maria Kuparenko

* 

Mormânt de ctitor

*

Dincolo de gardul bisericii din Călineştii lui Kuparenko, se află cimitirul vechi, pe care năravurile lumeşti tocmai îl trasformă într-o livadă splendidă şi într-un fânaţ generos. Au mai rămas, tufărite masiv, doar câteva cruci, aidoma unor ţipete, care-şi revarsă ecourile disperării şi ale revoltei dinspre trecutele vremi:

*

Un mormânt sugrumat de tufe, urzici şi boz

*

Alt mormânt condamnat la dispariţie

*

Pietre mormântale pe cale de a fi luate în stăpânirea vegetaţiei

*

Îmbrâncirea memoriei obşteşti în tufe

*

Apoi, de după un morman de gunoi în putrefacţie, se iveşte falsul spiritual şi falsul istoric. Nu decăderea, ci falsul de prost gust, butaforia spectacolului grotesc al festivalismului liricoid, de care au atâta nevoie şi mai falşii nepoţi (nu numai ai Eminovicienilor, ci şi ai lui Mihai Eminescu), distinsa şi gingaşa poetesă Carmen Veronica Steiciuc şi eruditul poet Ion Cozmei. Întrebat de Constantin Hrehor, dacă există vreo legătură între cei doi contemporani şi Eminovicieni, Academicianul Dimitrie Vatamaniuc a răspuns franc: “Da, o curvă, dar din care nu se trag nici Steiciuc, nici Cozmei” (celebra Zoiţa Cozmei, care l-a părăsit pe Vasile Huţanu în toiul nunţii, trăind în păcat cu George Ungureanu, şi nici măcar din ea nu se trag admirabilii noştri poeţi):

*

Casa de la Straja, montată după gunoaiele din Călineşti, drept casă… a Eminovicienilor

* 

În faţa casei de la Straja, care se vrea casa natală a părintelui lui Mihai Eminescu, este zvârlit un monument hidos, iar coroanele rostogolite de vântoasele săptămânii din urmă certifică, fără urmă de echivoc, cum că, pe acolo, au trecut “nepoţii” Cozmei şi Steiciuc. Parcă-l aud pe homerianul poet sucevean, declamând cu patos: “Prin venele astea curge sângele lui Eminescu!”. Iar delicata şi duioasa păpădie lirică, vară-sa, Steiciuc, gângureşte libelulistic (e primăvară, doar!): “Ce vină am eu că mă trag dintr-un asemenea neam!”.

*

Urmele trecerii evlavioase a “nepoţilor” pe Calea Eminovicienilor

* 

Bustul lui Mihai Eminescu a fost lucrat de un sculptor cu nume şi cu reputaţie, dar frântura metaforică brutală dintre soclu şi bust îl transformă pe logilinul Eminescu (la spirit şi la mit mă refer, nu la condiţia lui pământeană) într-o piticanie caraghios de efeminat şi de feminizat. Nu-mi place nici bustul acesta, cum nu-mi place nici cel de la Câmpulung, mai ales că superba lucrare a lui Dimitrie Loghin (unii confundă bustul făcut de Loghin cu cel făcut de Dimitrie Anghel) va rămâne pe vecie uitată.

*

Urâtul bust al lui Eminescu

*

Dezinteresul şi prefăcătoria se văd peste tot la Călineşti Cuparencu, începând de la poarta care atârnă în balamale proaste, continuând cu aleea străjuită de bănci scufundate în pământ şi sfârşind cu mormanele de fragmente de pietre mormântale şi de cruci, aruncate la gunoi sub gard.

*

Una dintre băncile scufundate în pământ

*

Înainte de a pleca din Călineşti, mi-am privit palma mânjită de nepăsarea călineştenilor faţă de prinosul de memorie, cu care au fost pe nedrept înzestraţi. Unii veţi crede că degetele mele erau pline de noroiul întreţinut de muşchii toxici şi de buruieni peste pietrele mormântale, dar eu ştiu mai bine că erau mânjite doar de nepăsarea şi de prefăcătoria călineştenilor.

*

Şcoala, zărită printre degetele mele, mânjite de nepăsarea vremii

*

Zărind, printre degete, şcoala, am înţeles ce am, din punctul meu de vedere, de făcut: trebuie să conving doi-trei specialişti ai Muzeului Bucovinei şi pe unii dintre elevii şcolilor din localităţile de pe itinerariu să înceapă o recuperare de memorie: să scoată la iveală cât mai multe morminte ale contemporanilor Eminovicienilor din satele lor! Am nevoie şi de specialişti ai muzeului, pentru că muşchiul nociv trebuie, mai întâi, distrus cu o soluţie specială, şi-abia după aceea se vor spăla pietrele mormântale şi crucile cu apă.

*

La Dumbrăveni, satul în care, aşa cum spunea şi Şt. O. Iosif, şi cum subliniază secretarul primăriei, Mihai Chiriac, a fost conceput Eminescu, memoria Poetului înseamnă un mod de viaţă. Acolo există şi conacul, şi biserica boierească, biserica şi împrejurimile ei fiind excelent îngrijite de către un preot om care sfinţeşte locul.

*

Fostul conac boieresc

* 

Biserica în care şi-a botezat Gheorghe Eminovici primii copii

*

Dumbrăvenii nu sunt în Bucovina, dar înseamnă enorm pentru Mihai Eminescu, din moment ce, după dezvelirea celui de-al doilea bust din ţară (după cel din Galaţi), în 1902, eveniment la care au participat, invitaţi de Leon Ghica, personalităţi din elita culturii româneşti a vremii din Bucovina, din Ardeal şi din Regatul României, poezia lui Eminescu a renăscut din cenuşa invidiilor şi pasiunilor trecătoare pentru a birui veşnicia.

*

Bustul lui Eminescu de la Dumbrăveni

*

Bustul lui Leon Ghika de la Dumbrăveni

*

Niciodată sprijiniţi de Consiliul Judeţean Suceava sau de Centrul Cultural “Bucovina”, dumbrăvinenii izbutesc să-l omagieze, amplu şi cu noi “depozite” de memorie, de două ori pe an, pe Eminescu, dar fără a deveni remorca Botoşanilor sau a Sucevei (ajunsă jalnică teleguţă a Botoşanilor, datorită autorităţii consacrate a celor doi poeţi “nepoţi” eminescieni). E drept că, deşi se strâng la Dumbrăveni, bianual, eminescologi peste eminescologi, nici unul dintre ei nu a zărit, pe Monumentul Eroilor, poziţionat între busturile lui Eminescu şi Ghika, numele lui Iordache Eminovici, erou de război, dar care are încă trei urmaşi (nepoţi) în viaţă la Sălăgeni.

*

Numele lui Iordache Eminovici, săpat în marmora coloanei din stânga a eroilor dumbrăvineni

* 

Cine este acest Iordache Eminovici? Presupunerea mea porneşte de la antecedentul lui Petrea Eminovici, împroprietărit, de către boierul de la Costâna, la marginea acelei moşii, în Hreaţca. Gheorghe Eminovici, care slujise ca administrator eficient şi priceput la curtea şi pe moşia boierului din Dumbrăveni, a primit, probabil, şi el o bucată de pământ, la marginea moşiei, adică la Sălăgeni. Cum Gheorghe (George, în Condica Născuţilor din Călineşti) Eminovici fugise în Moldova împreună cu fratele său Ştefan (cumva, vitreg, fiind născut de a doua soţie a lui Vasile Eminovici), este de presupus că lui i-a lăsat acea bucată de pământ (după calculele mele, bazate pe registrul agricol, vreo 3-4 hectare), iar Iordache Eminovici ar fi, în acest caz, urmaşul lui Ştefan. Oricum, cei trei Eminovici din Sălăgeni (doi bărbaţi şi o femeie), deşi nu se revendică drept neamuri colaterale ale lui Mihai Eminescu, chiar sunt (ceea ce voi proba, în curând; întâi să rezolv cu Condicele parohiale, despre care am vorbit în materialul precedent).

*

Splendidul Monument al Eroilor din Băneşti

*

La Băneşti, în comuna Fântânele, există o biserică din lemn, durată în stilul tradiţional moldovenesc, nespus de frumoasă (nu-i vreme să reproduc părerile călătorilor străini sau pe cele ale lui Nicolae Iorga). Autorităţile locale au izbutit să asfalteze uliţa care duce la vechea biserică şi să amenajeze chiar şi o parcare.

*

Stilul moldovenesc tradiţional al bisericii din Băneşti

*

Biserica, privită din faţă

*

Precum aţi văzut din imaginea din prima parte a acestui material, biserica este înconjurată de un gard vânjos, prevăzut cu o coamă lamă de cuţit, ca nu cumva să se lăcomească vreun glotaş la prea sfântul fân sau la sacrele fructe din grădina lui Dumnezeu. N-a fost bai, deşi, în ianuarie, la Cluj, mintenaş mi-o ţâpat o vătămătură cu brişca în slană dom’ doftor Silaghi (Dumnezeu să-i dea Fericire!), aşa că am izbutit să-mi salt chintalul de slană peste poartă (doar ultima mea şcoală a fost cea de gradaţi, la pompieri!) şi m-am apropiat de biserică. O livadă minunată şi un fânaţ nebun, vălurind printre copaci, m-au făcut să uit că eu venisem la Băneşti ca să văd mormântul bunicii, din partea mamei, a lui Mihai Eminescu. Apoi am văzut că în raiul acela bisericos nu mai era nici urmă de cruce sau de piatră mormântală – doar nu vreţi să-şi betegească taica pochica ditamai sfânta-i coasă!

*

În cele din urmă, încrâncenat şi stăruitor cum sunt, am văzut lespedea mormântală a Paraschivei Brehuescu, bunica lui Mihai Eminescu. Iat-o:

*

Piatra mormântală a Paraschivei Brehuescu, bunica lui Mihai Eminescu

*

Vandalizarea cu creta nu e gravă. Creta se şterge. Numai că piatra a fost îndepărtată de pe fânaţul gras al mormântului bunicii lui Eminescu şi aruncată, printre alte pietre mormântale şi cruci, sub zidul temeliei bisericii. Iar genul ăsta de vandalizare nu se ia, îţi rămâne mânjire pe degete şi pe suflet.

*

Piatra mormântală a ctitorului, boiernaşul Ştefan Stamate

*

Mărturii şi memorie, zvârlite sub zidul “veşnicei pomeniri”

*

Dacă v-aş spune că mi-au împietrit chiar şi cuvintele, nu m-aţi crede. Nici nu mai ştiu ce am de făcut. Pe de o parte, ideea consilierilor judeţeni suceveni este fantastică, pe de alta stă potrivnică, ba chiar duşmănoasă cu luminoasa cultură română, obştea lui Dumnezeu. Să mai aud pe cineva că-mi vinde gogoriţa aceea, cu cultura română, care s-ar fi născut în tinda bisericii! Atât îi trebuie!

*

Îmi mai privesc, încă o dată degetele, doar ca să nu-mi aud şi să nu-mi văd sufletul. Degetele mele sunt mânjite de indiferenţa vremii în care am fost încarcerat, şi nu de noroiul îmbâcsit pe morminte eminoviciene. De noroi izbutisem să scap, la primăria din Măriţeia, trecându-mi degetele pe sub jetul răcoros de apă. Dar de mânjirile indiferenţei nu-i chip să mai scap vreodată.

*

Şcoala, zărită printre degetele mele, mânjite de nepăsarea vremii

*

Fototext, cu o fotografie voit reluată, de

*

 Ion Drăguşanul

George, Ştefan şi Ioan Eminovici din Călineşti

Pagina Condicii Parohiale din Călineştii lui Kuparenko, în care este înregistrată naşterea lui George Eminovici, tatăl poetului Mihai Eminescu

*

Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, din Călineştii lui Cuparenco, fusese construită, între anii 1791-1805, de Michail de Cuparenco şi restaurată în 1894, drept unic lăcaş de cult al comunei bisericeşti Călineştii lui Cuparenco, Greaţca şi Călineşti Ienachi. Ulterior, adică între anii 1884-1887, avea să fie construită şi biserica Sfântului Dumitru, din Călineştii lui Enaki (Ienaki). Existase şi o biserică veche de lemn, menţionată, în 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi,  „a 28-a biserică, la Călineşti, cu popă”, pe locul ei fiind construită, probabil, biserica din 1791-1805, pe a patra parte a satului, pe care serdarul Miron Kuparenko o lăsa moştenire feciorilor săi, Mihalaki şi Ion, şi fetei sale, Maria.

*

Din 1794, la Călineşti s-a ţinut o condică parohială greu de descifrat, dar pe care a studiat-o cu migală, făcând adnotările cuvenite, părintele Furtună, la rugămintea lui Vasile Gherasim, care îl vizitase în 5 septembrie 1922. În condica respectivă, în registrul născuţilor, am dat, mai întâi, peste numele tatălui lui Mihai Eminescu, George Eminovici, care s-a născut în 10 februarie 1812, ca fiu al lui Vasile Eminovici şi al Ioanei (şi Vasile Gherasim pune numele sub semnul întrebării – sper să aflu de ce, după familiarizarea cu scrierea popească slavonă):

*

Detaliu din Condica Născuţilor

* 

Decupaje ansamblate din Condica Născuţilor

*

Fratele pierdut, Ştefan, cel împreună cu care fugise George în Moldova, s-a născut în 24 ianuarie 1819, identificarea făcând-o acelaşi inimos părinte Furtună. De data asta, mama nu mai este o ipotetică Ioana, ci Maria, iar domiciliul lui Vasile Eminovici este menţionat în Călineşti Enaki. Să însemne asta că Vasile Eminovici a fost căsătorit de două ori? O vom afla, probabil, pe măsură ce îi vom identifica şi pe ceilalţi copii. Cu sau fără sprijinul părintelui Furtună.

*

Pagina Condicii Parohiale din Călineştii lui Kuparenko, în care este înregistrată naşterea lui Ştefan Eminovici, fratele lui George Eminovici

* 

Detaliu din Condica Născuţilor

*

Decupaje ansamblate din Condica Născuţilor

*

Fratele mijlociu al Eminovicienilor, Ioan, s-a născut în 14 martie 1816, el fiind singurul dintre băieţi care rămâne în sat, încununându-şi viaţa cu o mulţime de urmaşi. Pagina de condică parohială care îl menţionează este cea mai lizibilă.

*

Pagina de condică parohială care consemnează naşterea lui Ioan Eminovici, singurul dintre cei trei fraţi, care rămâne în Călineşti Kuparenko

*

Detaliu din Condica parohială

*

În această pagină, numele lui Vasile Eminovici apare clar, aşa cum apare şi numele “maikii” Ioana (menţionată, ceva mai iligibil, şi în condica lui George), cea menţionată şi de Vasile Gherasim. Numai că, după câte s-ar părea, Vasile Eminovici ar fi avut două soţii, Ioana fiind urmată de Maria.

*

Rubrica în care este trecut numele tatălui, Vasile Eminovici

*

Deocamdată, până la identificarea tuturor paginilor de condică parohială, care ţin de istoria Eminovicienilor, o să mă abţin de la comentarii. Şi din pricina anevoioasei însuşiri a scrierii popeşti în limba slavonă (în fond, nu a trecut decât o zi, de când dau piept cu ea), dar şi din nevoia de a şti cât mai multe, înainte de a încerca o interpretare a datelor.

Pretextul Eminescu, în ţara eminescologilor

Condica parohială din satul primilor Eminovici

*

Eminescu nu are nevoie de genealogii. El îşi ajunge sieşi. El este “sigiliul Dumnezeirii”, cum ar fi spus Arune Pumnul, pus pe limba română. Dar ţara duduie de eminescologi. Toţi suntem emonescologi, şi asta datorită faptului că doar lui i-am mai citit niscaiva poezii, în şcolile generale şi în licee. Pe ceilalţi nu-i ştim, ceilalţi nu există.

*

M-aş fi aşteptat ca, în orgoliul nostru naţional, demn de o cauză mai bună, să ştim mai multe despre istoria paralelă a spiritualităţii noastre, pe care o reprezintă Eminescu şi, în mod firesc, Eminovicienii. Dar constat, cu firească amărăciune, că pretextul Eminescu rămâne doar un pretext, dincolo şi dincoace de demersurile singulare ale lui Vasile Gherasim, care a sosit la Călineşti, în ploioasa zi de 5 septembrie 1922, cercetând, la ceas de noapte ploioasă, “Conscripţia” din 1816, unde-l află pe “Vasilie Iminovici”, bunicul lui Eminescu, nimeni nu a mai avut curiozitatea să răsfoiască vechile registre, începând cu cel din Costâna lui Petrea Eminovici, străbunicul Poetului. Ce-i drept, munca e grea, pentru că bietul popă al acelor vremuri avea buchiile copiate pe coperta de gardă a conscripţiei, ca să le afle lesne, atunci când avea de caligrafiat un nume nou:

*

Şirul de buchii, de care se folosea popa din Costâna

*

Registrele, şi cel din Costâna, şi cel din Călineştii lui Kuparenko (de parohia de aici ţinea şi Călineşti Ienaki, şi Greaţca, în care primise pământ Petrea Eminovici, fostul administrator al lui “von Kirstea” de la “Kostina”), arată, totuşi frumos, dar caligrafiile înflorate sunt şi mai greu de descifrat.

*

Condica Născuţilor din Costâna

*

Încă nu ştiu ce cuprind aceste condici, dar am convingerea că voi mai găsi Eminovicieni la Costâna şi la Călineştii lui Cuparenco, precum şi argumentul că Petrea Eminovici a fost împroprietărit de boierul Cârstea, la marginea moşiei Costâna (în Greaţca sau Hreaţca), pentru servicii îndelungate de administrator, la fel cum s-a întâmplat şi cu Gheorghe Eminovici, care, după slujba de administrator la Dumbrăveni, a fost împroprietărit, tot la marginea moşiei boiereşti, în Sălăgeni, lăsând pământul fratelui său, Ştefan, cu care fugise în Moldova, cei doi fraţi Eminovici din Sălăgenii de astăzi fiind, probabil, urmaşii acelui Ştefan Eminovici, despre care Vasile Gherasim nu mai aflase nimic.

*

Altă pagină din Condica născuţilor de la Costâna

*

Pretinşii “nepoţi ai lui Eminescu”, I. Cozmei şi C. V. Steiciuc, ar fi avut obligaţia să-şi caute “sângele” sau “vodca” în vechile pagini mărturisitoare, dar n-au făcut-o. Pentru că ar fi aflat, precum Vasile Gherasim, că o oarecare Zoiţa lui Neculai Cozmei, din care nu se trag nici I. Cozmei, nici C. V. Steiciuc, s-ar fi căsătorit cu George Huţan, fiul verişoarei lui Eminescu, Eudochia (fata Mariei, sora căminarului, măritată cu George Maroneac), pe care l-a părăsit în noaptea nunţii, făcând trei falşi “Huţani”, în păcat, cu George Ungureanu. Dar fiii lui Ungureanu, deşi se născuseră Huţanu, şi-au luat numele de Eminovici, în perioada interbelică, mai mult sau mai puţin oficial, dar cu emfază naivă, ca să nu spun stupidă.

*

Pe linie maternă (doar Augustin Z. N. Pop s-a ocupat de această genealogie, dar fără cunoaşterea dreptului feudal Valaskim, ba şi intoxicat de falsurile unui istoric din secolul al XIX-lea, Haralambie George Lecca), Eminescu se trage din răzeşii Iuraşcu, cu baştina (ocina neamului, cum singuri mărturiseau) în Crăciuneştii de lângă Negreştii Vasluiului, în Crăciuneşti şi în Negreşti, dar şi în Filimoneşti (Hilimoneşti, cum s-au mai numit), trăind şi astăzi puzderie de descendenţi ai răzeşilor Iuraşcu, din care se trag şi Eminescu, şi Alexandru Ioan Cuza, şi Mihail Kogălniceanu.

*

O pagină de Condică parohială din Costâna

*

Intenţionez ca, în anul celor şase veacuri (dacă nu cumva milenii) de existenţă, pe care le voi împlini în 2015, să am gata lucrată o astfel de carte. Eminescu nu are nevoie de ea. El îşi ajunge sieşi. În schimb, noi, ceilalţi, avem mare nevoie. Cine ştie, poate mulţi îşi vor descoperi legături reale de rudenie cu neamul Eminovici, nu închipuite precum I. Cozmei şi C. V. Steiciuc. Iar când le vor descoperi, poate că vor şi pricepe că rudenia de sânge nu înseamnă mare lucru, dacă nu-i dublată de o înrudire a spiritului.

*

Ion Drăguşanul