cântecul nescris

*

pe cobza mea cu-nchipuite strune

un cântec s-a pierdut şi el, nescrisul,

e cel ce-n clipa asta mă răpune

pe când zăresc în cântec paradisul

cu lungi creneluri oferite vamă

la trecerea din cântec în nimic,

dincolo de cuvinte – numai teamă,

deşertăciuni de care mă dezic

*

urmând să mă întorc la cobza frântă

cu cântece deja pietrificate

şi să mă iau cu vremile la trântă

şi să mă aflu iar singurătate,

căci fără cântec sufletul meu piere

şi adierea vântului îl duce

acolo unde nu e înviere

nici pentru cel care-a sfârşit pe cruce,

 *

acolo unde cântecul nescris

nu îşi găseşte calea înspre viaţă

de parcă-ar fi în sufletu-mi ucis;

iar moartea de la cântec se învaţă