Cântec de piatră: lui Constantin Hrehor

*

Cămaşa mea-i o piatră de pe drum,

o tot ascult mereu cum mă respiră

ninsă de tălpi, de treceri şi de fum

sau de-nserări pe care le înşiră

tot mai departe, până în amurg,

apoi se rupe şi se-ntoarce-n sine,

nicicând în pietre cele care curg

totemuri n-au să-şi caute în mine,

iar eu mă resemnez drept prizonier

născut de piatră flacără plăpândă,

*

Hotar buimac între pământ şi cer

rămâne-n piatră sufletu-mi la pândă,

eu cine-s eu mă-ntreb cu-nfrigurare,

habar nu am, însă refuz minciuna:

o să-mi găsesc odihna-n depărtate

rupând cătuşa pentru totdeauna?