ca | Dragusanul.ro

ca

CĂBEŞTI

În 20 august 1719, „Axana, nepoata Matiţchii” vindea lui Ion Otrublenca, fiul lui Vasilie Zahariciuc şi, deci, nepotul lui Zaharie, partea ei „de moşie din Căbeşti şi din Comăreşti, care parte de moşie este despre partea lui Ion Otrublenca, pe care el a moştenit-o de la mama sa, Vasilca, fiica lui Ionaşcu, nepoata Gribincei şi a lui Ionaşco… şi i-am mai vândut un laz, pe care l-a curăţit părintele meu, Miron Purcel, care laz este mai sus de Lucov al lui Gribincea, apoi merge până la hotarul Costeştilor şi peste hotarul Costeştilor, mai sus de lazul pe care l-a cumpărat Bohatir de la părintele meu”.
În 12 iulie 1739, Grigore Ghica Vodă scria starostelui de Cernăuţi, Şerban Flondor, să cerceteze jalba lui „Sandul Tăutu căpitan împotriva lui Iuon Strâşca, zicând, precum, având o parte de moşie în sălişte la Căbeşti… s-a ridicat acel Iuon Strâşca şi a ridicat de a zecea de la acea parte a lui Sandul”.
În 20 decembrie 1741, fostul postelnic Stroici vindea lui Ioniţă Strâşca păharnic, pentru 30 lei turceşti, jumătate din satul Căbeşti, pe care îl avea danie de la naşa sa, Maria Cârcoaia portăroaia, deci văduva portarului Cârcu, nepoata lui Onciul Iuraşcovici, rudă stearpă.
În 12 iunie 1742, când copiii lui Ştefan Strâşca, fraţii Ion, Ştefan şi Mihai Strâşca, se împacă cu cumnatul lor, Toader Brahă, după un conflict funciar, „a opta parte din Tovtre (Toutri) şi a opta parte de Căbeşti ot ţănutul Cernăuţului” revin surorii lor, Antemiţa, jupâneasa lui Toader Brahă.
În 25 aprilie 1750, prin cartea de judecată a lui Vasile Crupenschi, staroste de Cernăuţi, se stabilise ca ginerele călugărului Ghervasie, Ion al Ursului Bărbierul, să primească partea din Căbeşti, a treia parte, cu moară şi parte din piua lui Ghervasie, moşie pe care Ghervasie îşi făcuse mănăstioară.
În 25 mai 1758, s-au judecat la Divan Ion sin (fiul) Ursului Bărbierul cu socrul său, Ghervasie călugărul, pentru acea parte a satului Căbeşti, pentru care se mai judecaseră şi în 1750, dar „Ion Bărbierul a rămas să stăpânească partea sa din Căbeşti”.
În 15 iulie 1762, „strângându-să toţi răzeşii din Căbeşti, s-au luat sama pe scrisori ce ni-au arătat şi am hotărât satul Căbeşti, pol sat, care s-au afla şapte bătrâni… şi s-au ales un bătrân lui Cărste şi lui Lupulenc, şi lui Vasile Brah şi cu tot niamul lor, ce au de pe moaşa (bunica) lor Solomona, care acea Solomonă doao fete au avut, anume Măriiana, care dintr-ace Măriiană au eşit Lupulenco şi Răptenii, şi Vasile Brah, iar din Sofronie, tij fata Solomonii, au eşit Cârste, şi acel bătrân s-au hotărât cu stălpi de piatră, iar toţi mai sus, adecăte Cărste pe giumătate, iar pe giumătate Lupulenco i Răpteştii i Vasilie Brah, care acel bătrân s-au tras şi cu odgoane doisprezece stănjini de selişte, cinci odgoane şasă stănjeni peste părăul Cabinului, supt dial, tij cinci odgoane şasă stănjeni la cămpu, în dial”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Cabinul, moşie răzeşească, „11 – toată suma caselor”, însemnând 8 mazili şi ruptaşi, Grigoraş VOLCINSCHI mazil, Ion BAHATERIŢ ruptaş, Vasilii brat ego, Ştefan LASCHIUCA, Ion bărbieriul, Toma LASTIUCA, Andrieş GORAŞ volintir şi Costaş sin BAHATERIŢ ruptaş, 2 scutelnici ai mazilului VOLCINSCHI, Ion morar şi Ivan sin IURII, şi 1 popă, Ion.
Învecinat şi datând cam din aceleaşi vremuri cu satele Comareşti, Slobozia Comareştilor, Panca, Costeştii, Bobeştii, Broscăuţii Vechi şi Noi, Dracineţ şi Camenca, satul Căbeşti nu figurează ca fiind locuit în evidenţele austriece din anii 1774, 1775 şi 1778, fiind menţionat doar în hotarnica satelor Costeşti, Comareşti, Bobeşti şi Dracineţ din anul 1783.
Toponimele satului sunt menţionate din 1762, când pădurii Beresnik şi pârâului Krabinului i se alătură Seliştea, deci o vatră pustie, care va fi atestată ca fiind locuită abia de harta etnografică a lui Nistor, din 1910 (o pătrime români, trei pătrimi ucraineni), şi documentele Inspectoratului şcolar, din 1939, când cătunul Seliştea este menţionat ca având şcoală, aşa cum avea şi cătunul Cotul Vechi al aceluiaşi sat, Căbeşti.
Cartea de stăpânire din 31 octombrie 1789, menită să se ştie care sunt „moşinaşii sau răzeşii din satul Căbeşti, menţionează, pentru partea de sus a satului, pe părtaşii: Ştefan Lastiuca, îndreptăţit la partea strămoşului Vasile Lastiuca, mai puţin partea vândută, în 4 iunie 1657, lui Crăciun Dumitraşco; Toma Baranovschi, moştenind de la părinţii săi partea cumpărată de la Vasilie Lastiuca, în 1758; Bahatireţ, partea cumpărată de mama sa de la fratele ei, Lupulenco, în 30 august 1719; Mihalachi Criste, cu partea moştenită de la Solomeea, confirmată ei de o carte de judecată din 20 iulie 1763; Grigoraş Ţopa, asupra părţii confirmate cu decret, de Directoriat, în 7 septembrie 1775 şi în 28 iulie 1778.
În partea de jos a satului Căbeşti erau părtaşi: Ion Barbieri, care avea zestrea fetei călugărului Diiac Grigori, întărită în 25 mai 1758; Dumitraş Tăutul, cu părtaşii lui, asupra părţii lui Sandul Tăutul, căsătorit cu fata unui Figarschi, care a fost înzestrată, la Căbeşti, în anul 1709; Schitul Horecea, împreună cu părtaşii părţii de sus a satului, conform unei hotarnice din 15 iunie 1762.
Biserica ortodoxă din Căbeşti, ridicată, în 1748, de ierodiaconul Grigorie GHERVASIE, era slujită, în 1843, de preotul administrator George MITROFANOVICI, care păstorea peste 688 de suflete. În 1876, patroni ai bisericii erau Emanuel von SEWESKUL, Ioan şi Ştefa BARBIER, iar paroh, în comunitatea cu 650 enoriaşi, era Isidor BARBIER. În 1907, patroni bisericeşti erau Nikolai de STEHAN, parohul Isidor şi Andronic cav. de BARBIER şi Ştefan cav. de BARBIER, „cavalerul-paroh” Isidor de BARBIER, născut în 1841, preot din 1868, paroh din 1870, păstrându-şi locul în faţa altarului, acolo unde îi ţinea isonul, din anul 1900, cantorul Michail TUDAN, născut în 1855.
La Căbeşti funcţiona o şcoală, cu două clase, din 1896 .

CACICA

Istoria localităţii Cacica începe îndată după prospecţiunile geologice din 1793, ale consilierului aulic Peithner von Lichtenfels, la Cacica şi la Solca, în perioada următoare începând să se arate, în zonă, mineri germani şi polonezi. Oficiul de exploatare a sării, sub direcţiunea lui Johann Hoffmann, îşi avea sediul în Solca, exploatarea sării însemnând, până atunci, utilizarea celor peste 50 de izvoare şi fântâni de slatină dintre Solca şi Rădăuţi şi, mai ales, a celor din apropierea Solcăi, de la Slatina Mare şi din lunca Pleşului.
În 1785, în chiliile fostei mănăstiri Solca s-a înfiinţat „un Oficiu de încercare şi cercetare a sării din zona Solca şi, totodată, un depozit pentru sarea adusă din Transilvania, pentru trebuinţele Bucovinei. În 4 mai 1786, Johann Hoffman şi Ignatz Tobias Szeleczky informează Camera Aulică din Viena că drumul dinspre Solca şi Transilvania este încă greu accesibil; ei fac aprecieri importante şi despre posibilităţile de transportare a sării cu carele, peste munţi, şi despre preţul sării aduse din Transilvania
De altfel, încă din 1783, începuse construirea, cu ajutorul armatei şi al sătenilor din localităţile din zona de munte, a drumului de la Storojineţ, prin ambele Vicove, de Sus şi de Jos, prin Voitinel, Horodnic, Marginea, Solca, prin Cacica, Păltinoasa, până la Dorna şi, de aici, prin Poiana Stampei şi pasul Tihuţa, spre Transilvania – lucrare amplă, efectuată sub conducerea inginerului genist Horn von Ozelowitz şi terminată în anul 1808” .
În 15 august 1820, Andreas Aloys, conte de Ankwicz, arhiepiscop de Lemberg, vizitând Cacica şi participând la ceremoniile catolice, raporta împăratului Franz I că, în parohia catolică din Cacica şi în cele 14 sate aparţinătoare, sunt 440 enoriaşi.
Primii colonişti germani, care s-au stabilit la Cacica (Katschika), între anii 1790-1795, au fost câţiva muncitori germani din Boemia şi din Austria, instalaţi, iniţial, la Solca, numele care s-au păstrat fiind cele ale meşteşugarilor şi funcţionarilor Johann Wamser, Leopold Eissert, Melchior Theiss, Golz şi Krone, Josef Fleckhammer, Dominik Aystetten, Johann Boberitz, Barthel Brettner, Georg Sturm, Franz Steiger şi Johann Wannsiedel. A doua mare colonizare cu muncitori germani şi poloni, în Cacica, avea să se facă în anul 1835.
În 1843, dar şi în 1876, enoriaşii ortodocşi ai satului Cacica încă frecventau biserica din Pârteştii de Sus a parohului Ioan DAN şi, ulterior, a lui Dimitre DAN. Abia din 29 iulie 1892, cacicanii vor avea biserică ortodoxă în satul lor, cu hramul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, slujită, în 1907, de primul preot ortodox al comunei Cacica, parohul Ilarion BĂDĂLUŢĂ, născut în 1856, preot din 1885, paroh din 1901.
În Cacica funcţiona o şcoală nemţească, cu 6 clase, din 1812 .
În 1 februarie 1888, a fost dată în folosinţă temporară (inaugurarea oficială se va face în 1 mai 1888) calea ferată Hatna-Câmpulung, primul accident feroviar petrecându-se la Cacica, în 5 februarie. „Locomotiva, care ducea 16 vagoane încărcate cu prund, s-a răsturnat şi a omorât pe conductorul trenului, Milecki. Vagoanele au rămas intacte” .
„Luni, 6/16 iunie 1888, s-au vândut în Cacica, la dobă (licitaţie), mai multe zăloage, luate de la Români, din cauză că nu-şi trimit copiii la şcoală” .
Biserica ortodoxă din Cacica, construită prin subscripţie publică, a fost sfinţită duminică, 28 iulie (9 august) 1892, ceremonia începând printr-o slujbă ţinută în biserica din Pârteştii de Sus de un sobor de preoţi, format din Nico Lomicovschi din Vama, George Pauliuc din Burla, Nico Popovici din Pârteştii de Jos, de cantorii Nicu Şindilar din Pârteştii de Sus şi Epifanie Vasilovschi din Solca. Au fost de faţă arhipresbiterul de Rădăuţi Ioan Mândrilă, academicianul I. G. Sbiera, parohul de Botoşana Nicolae Sbiera, parohul de Solca Epifanie Bacinschi, cărturarul-preot Dimitrie Dan şi preotul Ilarie Bădăluţă. Convoiul s-a îndreptat, apoi, spre Cacica, unde a fost întâmpinat de primarul Friedric Wendrichowski, de „publicul inteligent ce urma preoţilor, funcţionari” .
„În dreapta, suită pe deal, e Cacica, de Români, Nemţi şi Ruşi – cu un început de zidire şcolară a călugărilor francesi, oploşiţi de curând aice – iar de vale staţia” căii ferate.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la cacicanii Alexandru DULGHER (învăţător superior, 31 ani în 1908), Aniţa IEŢCU (39 ani în 1908) şi Nicolai ANDRONIC (24 ani în 1908).
La Cacica s-a născut, în 24 iunie 1913, artizanul Ioan DULGHERIU, iar în 6 iulie 1920, scriitorul Dragoş VICOL.

CADOBEŞTI

Situat în Ţinutul Zastavnei (Ocolul Nistrului, în 1775), în vecinătatea satelor Cincău, Chisălău, Verenceanca, Zastavna, Stăuceni, Teutri şi Doroşăuţi, satul Cadobeşti este atestat documentar, sub numele de Cadubeşti, în 20 mai 1588, atunci când Onciul Vrânceanul şi sora lui, Margita, se judecă în faţa Divanului lui Petru Vodă cu copiii lui Irimie Barbovschi pentru satul Cadubişte, sat pe care Barbovschi îl zălogise marelui vornic Păcurariu, fără să-i întoarcă banii în trei zile, aşa cum a promis. Urmaşul marelui vornic, Onciul Vrânceanul, câştigă procesul, întărindu-şi satul pe numele lui, în 20 mai 1589.
Următoarele referiri documentare ţin de calitatea de megieş a satului Cadobeşti pentru satele Stăuceni, în 4 mai 1620, şi Culeuţi, în 4 iulie 1715.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alecsandra vorniceasa, soţia lui Iordache Cantacuzino, bunica cronicarului Ion Neculce. „Partea lui Ierimie a fost… a patra parte de sat Cadubeşti”.
În 30 noiembrie 1730, Velicico Panaitachi şi jupâneasa Maria vindeau a lor „dreaptă ocină şi moşie, sat întreg Cadubeşti… unchiului nostru, lui Iordachi Cantacuzino”, fost mare medelnicer, pentru 100 lei bani vechi, satul fiind moştenit „de la mama mea, Catrina”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Cadobişte, moşie a logofătului BALŞ, „79 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Dănilă şi Dumitru, 1 dascăl, Petrea, 6 văduve, Anca, Vecla, Acsana, Ania, Ilina şi Nasca, 2 jidovi, Volka şi Hevşii, şi 68 birnici, adică: Ştefan vornic, Vasili VASILIUCHII, Ivan VASILEUCHII, Vasili VALEUCHII, Petre pânzar, Nistor HUMENIUC, Gavril SĂMINIUC, Ivan HLINSCHII, Hrihor pânzar, Dumitru TUREŢCHI, Vasili MORUSAC, Ivan MORUSAC, Iacob CHICIRAVII, Hrihor STRILEŢCHI, Ivan VANTUŞOC, Simion STRĂJAC, Pricop MORUSAC, Roman MOSCALUL, Ilaş MAROSAC, Ivan ORAISCHI, Iacob COZACIUC, Andrei SALAHORNIC, Iacob COGIOMAN, Dumitru STARNI, Pricop SAFCIUC, Macsim VASILENCA, Fedor OLENIŢ, Ivan SIRAVCIUC, Alecsandru PAUŞ, Nichita PAUŞ, Ivan LUTEC, Petre VELICHOLOVA, Nichita DUMITRU, Vasili morar, Zaharii IURINCIUC, Anton a babii, Iţko ciobotar, Ivan MELENICIUC, Iacov HORECIUC, Petre CUHUTEC, Vasili pânzar, Iacob HNATIŞIN, Mihail CIORNOBAI, Iacob TIMOFTIICIUC, Ivan vătăman, Andrei HOLOVAN, Pavlo ŞAVCIUC, Vasili pânzar, Ivan HUŢAN, Ivan CAUCA, Ignat CAUCA, Ignat MOLOFII, Vasili CIOCAN, Vasili HOLODII, Ştefan CERVENCA, Ivan CINCARIUC, Ivan MOSCALIUC, Ilko ANUK, Andrei BAIUC, Matei cioban, Ivan HLODEI, Iacob SOROHAN, Fedor HAUCA, Voico herghelegiu, Pricop RUDEI, Vasili CĂZACU, Ştefan ZOTA şi Grigoraş brat lui Ştefan (ZOTA).
În cătunul Verinceanca, moşie a comisului Iordache CANTA, „toată suma caselor” era 132, însemnând 2 popi, Dumitru şi Vasile, 3 dascăli, Ion, Dumitru şi Fedor, 1 ruptaş, Ioniţă ZOTA, 2 văduve, Sandală şi Iliana, 5 scutelnici, 3 ai lui Iordachi CANTA, Hrihor CĂZAC, Ivan ANTIMIICIUC şi Hrihor CĂZAC rus, 2 ai şetrăresei ZOTOAII, Andrei LUCIC şi Ştefan CAZUL, 1 jidov, Strule, 15 case pustii şi 103 birnici, şi anume: Toader vornicul, Hrihor pânzariul, Ivan sin BUHAI, Simion CĂSĂIAN, Iacov CHIRA, Simion VĂCARCIUC, Pentelei CĂSĂIAN, Simion BUHAICIUC, Vasilii BABII, Ivan pânzar, Vasilii PAPIŞ, Ignat COSTIUC, Vasili ILCIUC, Hrihor ILCIUC, Nichita DUMITRAŞCIUC, Hrihor VĂNUC, Ştefan OLIVSCHI, Ivan OLIVSCHI, Martin rus, Fedor văcar, Petre SALARDACĂ, Mihailo MOCIAC, Ivan BUGIAG, Andrei cojocar, Fedor ILCIUC, SASNIUC, Zaharii, Simion COVRIG, Vasili COLISCU, Ştefan MARIFLISCU, Lisul MARIFLISCUL, Vasilii, Irema LUŢĂI, Fedor GOGOLCA, Matei SĂVIUC, Luchian CONDRAT, Ştefan LUŢU, Vasili MAROSAC, Hrihor MAROSAC, Ivan COŞMIR, Iacob cojocar, Andrei CIORNOTINSCHI, Hrihor vătăman, Hrihor sin PAPIŞ, Ştefan DREBOTA, Ivan MARIFLISCU, Fedor BABII, Ivan zet văcar, Timko CAZUC, Andrei CAZCO, Dănilă CHIŢANIUC, Ivan GULCHIN, Vasili CERNETINSCHI, Ivan POTOŢKI, Andrei SĂLISCU, Tudosii SARANCE, Petrea CASIAN, Ivan VĂSCAN, Ivan HONCER, Ilko ŞMARCAN, Vasili MANJUG, Fodor vătăman, Onofrei FATIS, Ivan CIOVAGA, Iacob ŞCOROGAD, Fodor zet ŞOLOMCO, Timco sin PAPIŞ, Sămen FAŞUC, Ilaş FAŞNIC, Alecsa FISUN, Vasili BOIKO, Ilaş LUCIC, Vasili MARCIUC, Vasili pânzar, Necolai sin LASOVIP, Iacov DRAGOMAN, Fedor POPOVICI, Ivan sin MASOVICI, Vasilie MASOVICI, Vasilie zet MASOVICI, Ştefan VORSTA, Ion COZMENCA, Ştefan BÂRLEUSCHI, Dumitru HAPIUC, Ivan HLIŞCA, Hlihoraş HAPIUC, Iacov HLINCA, Ştefan MAUR, Ştefan zet COZMENCA, Ivan DRONIC, Ştefan BABINIUC, Mihailo ciobotar, Acsenti MINCIUC, Vasili HUDICĂUSCHI, Semen HUDICĂUSCHI, Semen HOHRIM, Iacov ŞFEICIUC, Vasili COZMENCA, Roman POTOSKI, Vasili BEZGETNII, Pavlo BOIKO, Vasili sin LEHU şi Ivan brat ŞCOROTAN.
În 1775, satul „Cadobişte” avea un mazil, pe Ştefan Zota, 2 popi şi 75 familii de ţărani, mazilul Zota fiind un om foarte bogat, care-şi poate permite, în 4 iulie 1777, să împrumute 200 lei negustorului cernăuţean Gheorghe Mătăsari, pe durata unei jumătăţi de an, cu o dobândă de 10-12 %.
În 16 mai 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina s-a prezentat vechilul Dumitrachi vătav, declarând că spătarul Toader Balş stăpâneşte satul, pe care-l moşteneşte de la părinţii săi, Lupul Balş primindu-l zestre când s-a însurat cu fata lui Iordachi Cantacuzino. În 15 noiembrie 1792, când face un schimb de moşii, Toader Balş dă Cadobeştii principelui Matei Cantacuzino şi jupânesei lui, Ralu Cantacuzino.
Ralu Cantacuzoni va arenda Cadobeştii, în 3 ianuarie 1793, contelui Iacob Logoteti, dar, după cum rezultă dintr-o scrisoare din 24 martie 1796, arendaşul n-a putut intra în posesia moşiei Cadobeşti din pricina lui Theodorachi Balş, cel care, de altfel, va şi cumpăra Cadobeştii, de la Ralu Cantacuzino, în 19 noiembrie 1804.
În 23 aprilie 1807, Toader Balş a vândut moşia Cadobeşti lui Iacob Aslan şi lui Caietan Zerigiewicz.
În 1843, patroni ai bisericii ortodoxe din Cadobeşti erau Dominik von LUKASIEWICZ şi Joseph von ABRAHAMOWICZ, parohia numărând 1.886 enoriaşi, cu postul de paroh vacant, preot fiind Teodor COSOVICI. În 1876, patroni ai bisericii erau Cajetan, Josef şi Stefan von LUKASIEWICZ şi Cristof von JACUBOWICZ, iar paroh era Wladimir CZERNIAWSKI, ajutat de preotul Alexander LIPECKI, comuna bisericească fiind una mare, cu 2.149 enoriaşi. În 1910, când patroni bisericeşti erau Grigorie DAWIDOWICZ, Dr. Iosef GOTTLIEB şi Salamon KAHANE, paroh în Cadobeşti era Ilarion IVANOVICI, născut în 1862, preot din 1884, paroh din 1887, cantor fiind, din anul 1900, George TARNOWIECKI, născut în 1849.
La Cadobeşti funcţiona, din 1858, o şcoală cu 6 clase .
În 1910, Cadobeştii încă mai aveau un sfert de populaţie românească, celelalte trei pătrimi fiind de limbă ucraineană.

CAJVANA

Atestarea documentară a satului Cajvana, legendat toponimic în strânsă legătură cu vremurile lui Ştefan cel Mare, este atestat documentar, sub numele Căjvenii, abia în 1575, când Petru Şchiopul întăreşte satul urmaşilor lui Luca Arbure, apoi în 29 iulie 1615, atunci când ctitorul mănăstirii Solca, Ştefan Tomşa al II-lea, sfinţindu-şi sfântul lăcaş, cumpără, „de la sluga noastră, Vasile Şeptilici, şi jupâneasa lui, Tofana, fiica Mariei, care a fost fiica lui Solomon vistiernic”, pentru 1.000 ughi (ducaţi ungureşti), „un sat lângă mănăstirea Solca, anume Căjvana, ţinutul Suceava, pe apa Căjvanei, unde cade în Soloneţ”. Stăpânirea aceasta, confirmată şi reconfirmată de şirul de voievozi care au urmat, până la secularizarea averilor mănăstireşti, sub austrieci, în 1783, anonimizează acest sat vechi şi durabil, care, tot pustiindu-se, de-a lungul timpului, pare să fi ajuns selişte pustie în 1774-1775 (nici Spleny, nici Werenka nu o menţionează).
De altfel, în hotarnica moşiilor mănăstirii Solca, din 1768, este menţionată „Săliştea Cajvanei, lângă pârâul Cajvana, unde am aflat şi urme de grădini, precum: cioate de vişini şi perji, iar pe vârful unui dâmb, cimitirul bisericii”.
Abia în 1780, după colonizări cu emigranţi ardeleni, satul este înregistrat cu 85 de familii, numărul acestora dublându-se, practic, până în 1784, în doar patru ani numărul familiilor ajungând la 161.
A existat, la Cajvana, o bisericuţă de lemn, ridicată abia în 1810, biserica actuală fiind construită şi sfinţită abia în anul 1895. În 1843, paroh al bisericii Sfântul Mihail din Cajvana, cu 1.395 enoriaşi, era Georgie CANTEMIR. În 1876, parohul Vasile ZURKAN păstorea peste 2.168 de suflete. În 1907, paroh în Cajvana era Ioan ILIUŢ, născut în 1855, preot din 1880, paroh din 1885, cantor fiind, din 1899, Paul ZYBACZYNSKI, născut în 1845.
O şcoală cu 6 clase a început să funcţioneze, la Cajvana, din toamna anului 1899 .
„Aici luminile sunt mai multe. E sat mare, cu câteva case înalte, pentru funcţionarii şi fruntaşii locului… case adormite, garduri de nuiele, fântâni cu ciutură, dar fără roată, numai cu o oprelişte, fântâni cu cumpănă, cruci singuratice în margenea drumului” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ana a lui Andrei CHIRILĂ (28 ani în 1914) din Cajvana.

CALAFINDEŞTI

Atestat documentar, drept sat răzeşesc, în 15 iunie 1431 şi reatestat în 15 martie 1490, când, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 29-a biserică, la Calafendeşti, cu popă”, apoi în 15 decembrie 1662, când, datorită unei pricini, judecată de marele vornic Ieremie Cărcu, între văduva spătarului Ciogole (Ciogoloae) şi Toader Hulubei, ambii disputându-şi heleşteul Jorghiciu, care, în baza mărturiilor lui Tomşe din Şerbăuţi, Gligoraş vataman de Şerbăuţi, Vasile din Crăiniceşti şi Condre Păscariul, heleşteul rămâne al lui Hulubei, satul Calafindeşti avea să-şi decimeze obştea răzăşească după anul 1700, datorită ascensiunii urmaşilor foştilor răzeşi de odinioară, cei din ramura Boul.
În 20 februarie 1722, când Iuon Paladi şi cumnatul lui, Miron Dari, împart moşiile rămase după Toader Paladi, lui Iuon îi revine „jumătate de sat Calafindeşti… care jumătate de sat nu ne-a fost baştină, ci văduva răpousatului Preda Paladi, fost mare stolnic, a avut-o de la jupâneasa Agafiţa, fiica lui Boul, pentru banii daţi Agafiţei pentru căsătoria fiicei sale, anume Safta, şi, aşteptând un timp banii şi neputând întoarce banii lui Paladi spătar, i s-a luat acea moşie cu judecata divanului”.
În 26 februarie 1724, Iuon Paladi îşi însuşeşte, de la văduva fratelui său, Preda, Agafiţa Paladi, şi cealaltă jumătate de moşie, în contul unei datorii nereturnate de 156 lei turceşti.
Vechii răzeşi, strânşi, închingaţi între moşiile lui Paladi şi cele ale mănăstirii Solca, de pe teritoriul Grăniceştilor (Crăiniceşti), mai cosesc şi prin fâneţele mănăstireşti, dar, la desele jeluiri ale călugărilor, au parte de câte o nouă hotarnică, precum cea din 7 iulie 1742, făcută de vornicul satului Calafindeşti, Pavăl Morţun, cel cu întinse moşii şi prin satele din nordul Bucovinei.
Acest Pavăl Morţun este menţionat ca vornic al Calafindeştilor şi în 19 septembrie 1761, când, în baza mărturiei unor oameni bătrâni din Grimeşti (Grămeşti), dă înscris lui Pahomie, egumenul Putnei, despre hotarul stabilit de Constantin Paladi pe moşia Rudeştilor, Botăşănţilor, stabilind că Igrişte desparte satele menţionate de Bălcăuţii Putnei.
Dintr-o altă plângere a egumenului Putnei, soluţionată în 26 iulie 1766, se poate afla că fosta moşie a neamului Paladi ajunsese, prin căsătorie cu fata lui Iuon Paladi, în proprietatea lui Constantin Sandul Sturza.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Calafindeşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, 3 femei sărace şi 25 birnici.
În 1774, satul Calafindeşti avea 39 familii ţărăneşti. În recensământul guvernatorului militar Spleny, din 1775, satul Calafindeşti, din Ocolul Vicovilor, avea 3 popi şi 36 familii de ţărani, numărul acestora sporind, până în 1784, la 68.
Unul dintre cei trei preoţi din Calafindeşti, Vasile, şi jupâneasa lui, Sanda, dăruiesc mănăstirii Moldoviţa, în 22 iunie 1778, fânaţurile Miculile şi Solotrucu din Vama, zestrea Sandei, fata lui Ion Hasnăş din Câmpulung Moldovenesc.
Proprietarul moşiei Calafindeşti, Sandul Sturza, dăruieşte, în 12 martie 1783, moşia, dobândită ca zestre a soţiei, ginerelui său, Vasile Neculce, fiul lui Sandul Neculce, care, în 16 februarie 1790, o arendează armeanului „Ivan Căprăi din Mărăţăi”.
După cum rezultă dintr-o scrisoare a Divanului Moldovei către Creisamtul din Bucovina, din 16 februarie 1790, Constantin Sturza vornic a dat ginerelui său, Vasile Neculcea ban, şi jupânesei Ilinca, satele Calafindeşti şi Şerbăuţi, cu condiţia ca el, Sturza, să le stăpânească atâta timp cât va fi în viaţă. Sturza le-a arendat negustorului armean Ivan Căprăi din Mărăţăi.
După moartea lui Vasile Neculce, văduva acestuia, Ileana, născută Sturza, dăruieşte moşia, în 10 octombrie 1803, copiilor ei, Ioan şi Constantin Neculce. Din 5 august 1810, Constantin Neculce moşteneşte şi partea fratelui său, arendând întreaga moşie, în 12 august, lui Iordache Cârste.
În 12 august 1810, Constantin Neculce arendează moşiile Calafindeşi şi Şerbăuţi, precum şi un sfert din Româneşti, pe 6 ani, pentru 840 „galbini de aur olandeji”, lui Iordache Cârste, angajând şi un vechil, pe Ilie Ilschi, în 7 aprilie 1812, care să primească venitul acestor moşii, dar Ilschi declară caduc contractul lui Iordache Cârste, în 25 iunie 1812, Neculce aflând, apoi, un alt arendaş, pe Iosef Volanschi, cel căruia fiul cronicarului Ion Neculce, Constantin, îi va arenda Calafindeştii, Şerbăuţii şi un sfert din Româneşti, în 22 februarie 1813, pe timp de 6 ani, pentru o sumă anuală de 600 galbeni olandezi. După o nouă arendare, în 22 februarie 1813, Costantin Neculce îi va vinde arendaşului Iosef Volanschi, în 19 iunie 1827, moşiile Calafindeşti şi Şerbăuţi, pentru 6.100 galbeni de aur olandezi.
În 1843, parohia din Calafindeşti număra 648 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator Dimitrie DIACONIVICI. Patron al biserici era „von WOLANSKI”. În 1876, când patronatul era asigurat de Michael baron de KAPRI, parohul Grigorie CZERNIAWSKI avea sub oblăduire 1.009 enoriaşi. În 1907, sub patronajul baronesei Albina KAPRI, biserica din Calafindeşti, restaurată în 1895, era slujită de parohul Vasile TURTUREAN, născut în 1852, preot din 1885, paroh din 1889, cantor fiind, din 1900, Vasile CASPAROVICI, născut în 1841.
O şcoală cu 3 clase funcţiona, la Calafindeşti, din 1884 .
Însoţirea raiffeisiană din Calafindeşti şi Botoşeniţa a fost înfiinţată în 1 octombrie 1902, sub direcţiunea lui Vasile Turturean şi preşedinţia lui Nicolai Alexei. Din comitetul de direcţie şi control făceau parte Tanasi Lavric, Samuil Lauric şi casierul C. Casparovici.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la calafindeştenii Zahara a lui Ştefan LAZOR (42 ani în 1914), Elisaveta ALEXEI (11 ani în 1914), Victoria BODNARIUC (16 ani în 1914) şi Domnica CACIOR (14 ani în 1914).

CALICEANCA

„Caliceanca e spre nord-est de Cernăuţi. O parte se întinde pe vale şi pe o coastă lungă, alături cu Prutul, iar altă parte ajunge spre Horecea, între două coaste. Caliceanca, din Cernăuţi, mai că nu se vede defel.
Aici se află o biserică veche de lemn, transmutată din Cernăuţi, în anul 1876, pe spesele Fondului. Ea era aşezată şi alcătuită de comuna bisericească, în 1783, pe locul bisericii ce se numea „Domnească”.
Biserica Domnească a fost făcută de principele Moldovei, Nicolae Alexandru, înainte de 1735, iar în anul 1779 a fost mutată, de la Cernăuţi, de pe piaţa Sfintei Maria, de lângă Fântâna Turcească, la Şerăuţii de jos.
Hramul bisericii din Caliceanca e la „Adormirea maicei Domnului”.
Şcoala e de 4 clase. În 1894, umblau 81 Români, 50 Ruteni, 67 Germani, 39 Poloni, 5 Cehi.
Aici e un Cabinet de cetire, „Sentinela”. Adunarea generală constitutivă a lui s-a ţinut Duminică, în 8 August 1897 stil nou.
Aici mai este şi o filială a Societăţii Doamnelor Române din Bucovina” .
În 17 iulie 1886, pe când săpau trei oameni o fântână în curtea gospodarului Ioan Marteniuc din Caliceanca, la adâncimea săpăturii de 3 metri a ţâşnit, deodată, din pământ o flacără albastră, care le-a fript mâinile şi picioarele, dar au primit imediat asistenţă din partea medicului orăşenesc, dr. Flinker. „Locul unde s-a săpat fântâna conţine mult cărbune. Flacăra seamănă să se fi iscat din gazele care erau închise sub pământ şi care, ieşind la aer, s-au aprins” .
În 1890, satul avea cinci învăţători, pe P. Pitei, V. Mihalescul, E. Semaca, B. Kowalska şi pe S. Klimaszewska.
În 13 septembrie 1903, la petrecerea filialei Societăţii „Doamnele Române”, au subscris, dintre localnici, Eleana E. POPOVICI, Maria NICOROVICI, secretara MIHALESCUL, Nicolai VOITCO, Eusebie SCRIBA, Elisabeta VOITCO, directorul şcolar Petru PITEI, Argir VERENCA, Vladimir VOITCO, NICHITOVICI, Mihai HOTINCEAN, Ioan RUSAC, Alexandru MUTRUC, Nicolai CRICLEVICI, George MIHALESCUL, Coca SĂNDULEAC, Mihai HLUŞCO, Maria COSTIUC, Arcadi NICOROVICI, Ştefan RUSNAC, Ilie HOLENCIUC, Dimitrie GERMAN, Alexandra LUCHIANCIUC, Ioan ZERNIUC, Victor MIHALESCUL, domnişoara TAUBER, Ana ŞCUREI, Maria HOVANEŢ, Zoiţa COUŢUN, Ştefan COŞARA, Nicolai HAURILIUC, Georgi CRICLEVICI, Nistor TEUTUL, Simion HUMAILO, Grafiţa PRODANCIUC, Eugenia PERJUL, Petrea CRICLEVICI, Ludvig SENDEC, Nicoluţa PRODANCIUC, Alexandru RUS, Toder alui Vasile COŞARA, Dimitrie COŞARA, Ioan GUZIC, Mihai SCOBIAC, Alexandru LENCHIVSCHI, Florea ROSTOŢCHI, Ana alui Vasile COŞARA, Dimitrie PRODANCIUC, Ilie FACAS, Petrea HRENCO, Ioan COHUT, Ignaţ FOIT, Gheorghiţă alui Ioan MARCO şi Nicolai LENCO .

CĂLINEŞTII lui CUPARENCO şi ai lui IENAKI

În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 28-a biserică, la Călineşti, cu popă”.
În 3 octombrie 1614, Ştefan Tomşa al II-lea, ctitorul mănăstirii Solca, dăruia ctitoriei sale „satul Călineşti, cu mori pe Siret, care au fost ale lui Vasile Stroici”, cel care a „pierit în hiclenie, când s-au sculat cu alţi pribegi ca dânşii asupra domniei mele”.
Vasile Lupu repară abuzul săvârşit de Ştefan Tomşa, întărind fosta moşie a lui Stroici, din valea Siretului, ctitoriei sale, mănăstirii Dragomirna, în 25 iulie 1634.
Moşia Călineştilor iese de sub stăpânirea călugărească în scurtă vreme, datorită unui schimb de moşii, prin care Solomon Bârlădeanul oferea Mitropoliei Sucevei moşia Căuşeşti pe Prut, pentru Moşia Călineşti pe Siret.
În 1758, s-a stabilit în Călineştii lui Cuparencu plugarul Lupul UNGUREAN, din Rodna, împreună cu soţia şi cei doi feciori ai săi.
În 1 aprilie 1764, Miron Cuparenco dă feciorilor săi, Mihalachi şi Ion, „a patra parte de Călineşti ce sănt pe Hatna”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Călineşti, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „19 – toată suma caselor”, însemnând 7 scutelnici ai „Mariei, fiica sărdarului Miron” Cuparenco, 3 scutelnici ai postelnicului Ion Gherghel, 2 volintiri, 1 jidov botezat, 5 ţigani şi 1 femeie săracă. Călineştii lui Ianachi aveau 25 de case şi tot atâtea familii de birnici.
În 1775, Călineştii lui Cuparenco aveau 2 mazili, 1 popă şi 29 ţărani, Daniel Werenka menţionând, pentru anul 1774, 22 de familii ţărăneşti, care sporesc, până în 1784, la 122 familii. Călineştii lui Ienaki aveau, în 1775, 3 popi şi 28 ţărani, Werenka menţionând, pentru 1774, 30 familii, iar pentru 1784, 126 familii. Ambele sate, ţinând de Ocolul Vicovurilor, la începuturile Bucovinei istorice, au fost masiv colonizate, după 1779, cu ucraineni.
O mărturie din 21 iulie 1798, dată lui Vasile Cuparenco de „Vasăle Calmuţchi ot Părhăuţi, de Gheorghi Cârste ot Costâna şi de Mihalachi Cuparenco ot Călineşti nobel”, confirmă că Vasile Cuparencu avea a opta parte din jumătatea satului Călineşti din 1758.
În 1825, aşa cum se poate afla dintr-o corespondenţă cu egumenul Putnei, Lavrentie Chirilescu, paroh al satului Călineştii lui Cuparenco era Nicolae Săvescul, cel care-i trimitea egumenului „12 coreţe şi 2 dimerlii de secară curată, (dar) să-i plătească, numai pentru 10 coreţe, 35 lei”.
În 24 mai 1833, Ioan baron Cârste, fiul lui Ilie Cârste, dăruia nepotului său, Ienacachi baron Cârste, jumătate din „Călineştii lui Ienachi, care se cheamă şi Greţca”.
În 1843, exista o biserică ortodoxă în Călineştii lui Cuparenco, aflată sub patronajul baronului Joann von KRISTE, deci Ioan Cârste, preot administrator fiind Grigorie NASTASI, care păstorea peste 959 suflete, din amândouă satele. Comuna bisericească, numită Călineştii lui Cuparenco şi Ienachi, se menţinea şi în 1876, când patroni erau Nicolai baron de CÂRSTE şi Adolf von MARIN, celebrul arhitect bucovinean, şi când paroh era Ştefan SELESCHI, în cele două sate aflându-se 1.516 enoriaşi ortodocşi. În 1907, celor două sate li se alătură, în comuna bisericească, şi Cotul Călineştilor sau Călineştii lui Vasilachi, patroni ai bisericii fiind primarul german al Rădăuţilor, Gustav MARIN, Vasile de CUPARENCO, Vasile de RADCA, Ioan de MALINESCU, Nicolai de WOLCZYNSKI, Ioan şi George URSULEAN, Kalman şi Jankef FISCHER.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, din Călineştii lui Cuparenco, fusese construită, între anii 1791-1805, de Michail de Cuparenco şi restaurată în 1894.
Biserica cu hramul Sfântului Dumitru, din Călineştii lui Ienachi a fost construită, din banii Fondului Religionar, între anii 1884-1887, când a fost şi sfinţită, slujitor al altarului fiind parohul Ioan STEFANIUC, născut în 1858, preot din 1882, paroh din 1889, iar cantor, din 1904, Athanasie TOPÂRDĂU, născut în 1883.
Biserica din Călineştii lui Cuparenco, care deservea şi Călineştii lui Vasilachi, beneficia de serviciile aceloraşi slujitori ai altarului, Ştefaniuc şi Topârdău .
În 1890, Călineştii lui Cuparenco aveau 1.150 locuitori, paroh fiind Ioan Ştefaniuc, iar cantor bisericesc, Iosif Manolovici. Primar al comunei era Vasilie de Radca. În Călineştii lui Ienaki trăiau 1.706 locuitori, conduşi de primarul George Hostiuc. Călineştii lui Ienache se numeau, pe atunci, Călineştii lui Ienache vel Greaţca.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Ion ŞTEFANIUC, paroch în Calineşcii lui Cuparencu”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Ilie de MALINESCU, Vasile RADCA, Ghiorghi URSULEAN, Vasile alui Dimitrie REBENCIUC, Georgi PALANECIUC, Teodor alui Ştefan MAIDAN, Niculaiu MAIDAN, Niculaiu alui Ştefan MĂIDAN, Niculaiu MAIDAN, Niculaiu CHROMIUC, Maria alui Ion COBZIUC şi Eudochia alui Vasile CURELEŢU .
În martie 1894, când sătenii din cele două sate, adunaţi în biserică, „au juruit că nu vor mai bea rachiu”, din Călineştii lui Cuparencu şi-au întărit jurământul prin semnătură: cantorul Ioan MANOLOVICI, Dimitrie COSTIUC, Dimitrie TCACIUC, Petre şi Mihai alui Petre CIORNEI, George, Dimitrie, Neculai alui Vasile şi Petre alui Andrei HUŢAN, Ioan OSTAŞIUC, Dimitrie MARUNEAC, Vasile şi Mihai alui Vasile COCEARJIUC, Vasile alui Ioan ONESIM, Dimitrie FILIPCIUC, Nicolai GUMAZELIUC, George LUCAN, Teodor MARTENIUC, George alui Mihai şi Mihai SANDULEAC, George, Andrei a lui Petru şi Petru UNGUREAN, Simeon DAŞCHIEVICI, Vasile IEREMCIUC, Ioan şi Nicolai CORNECIUC, Nicolai şi Ioan COZMEI, Vasile IAROŢCHI, Petre, Ioan şi Teodor HUŢAN, Vasile şi George NEMATCIUC, Vasile CORNETIUC, Ioan şi George alui Ioan IVONAŞCIUC, Vasile, Ioan alui Petre şi Ioan alui Ioan OCRAIUCIUC, Nicolai NICŞAN, Ioan CUCURUZ, Mihai alui Vasile OSTAŞIUC, Petre IURICIUC, Ioan şi Nicolai CERVENCIUC, Vasile SEMENIUC, Vasile COZMACIUC, George TANASICIUC, Ioan alui Petru STEICIUC, Vasile BALAN, Dumitru TIŢA, George alui Gavril IVANOVICI, Dimitrie şi Vasile alui George TARNOVIEŢCHI, Ioan şi Andrei PROCOPIUC, George alui Vasile SERHII, Ioan alui George PENIUC şi Ioan BLAŞCO.
Din Călineştii lui Ienachi, au depus jurământul lepădării de holercă („leac pentru holeră”, cum numeau evreii galiţieni rachiul, prin anii 1550-1600): Nicolai BOICIUC, Teodor PALANECIUC, George şi Andrei SENCIUC, Ioan alui Petre şi George CURELEŢ, George, Constantin, Mihai şi Vasile REBENCIUC, George PETRUNEAC, Teodor MAIDAN, Ioan LUCAN, Teodor IEREMCIUC, Ioan BUCINSCHI, George CIOBOTARIU, Dimitrie şi Mihai CORDUBAN, Vasile PÂNZARIU, Dimitrie CRASULEAC şi Teodor ISEPIUC .
Banca populară românească din Călineştii lui Cuparencu şi Călineştii lui Enachi s-a înfiinţat în 16 noiembrie 1902, sub preşedinţia preotului Ilie de Mălinescul, director fiind Ioan Ştefaniuc, vistiernic – Nicolai Volcinschi, între membrii comitetului de direcţiune şi control aflându-se George Ursulean, Georg Steinbach şi George Hostiuc.
La Călineşti s-a născut, în 8 decembrie 1935, prozatorul de limbă ucraineană Iurii LUCAN.

CĂLINEŞTI PE CREMUŞ

În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 3-a biserică, la Stăncăuţi, cu popă”, deci la Călineşti pe Ceremuş.
Aflat între Stăneştii de Jos, Ciortoria şi Bărbeşti, pe malul drept al Ceremuşului, Călineştii pe Ceremuş au fost întăriţi, în 23 octombrie 1598, de Ieremia Movilă, boierilor Pătraşco Sturza şi Tăutul, urmând ca Divanul Domnesc să se pronunţe asupra hotarului dintre cele două moşii.
Hotarnica se face abia în 17 decembrie 1609, când este menţionat şi un alt co-părtaş, Grama, pe lângă Pătraşco Sturza şi Tăutul.
În 15 martie 1719, se certau pentru „nişte părţi de ocină din Călineşti… întăi pentru 11 jirebii, care au fost luate de Solomon logofătul de la Ionaşco Stărce”, feciorii lui Pavăl şătrarul şi Ştefan Străşca.
În 20 februarie 1722, când se împart moşiile lui Toader Paladi între feciorul lui, Iuon Paladi, fost mare spătar, şi ginerele lui, Miron Dari, fost Sărdar, lui Iuon Paladi îi revine „întreg satul Călineşti, fără a patra parte, ce-i a răzeşilor”.
În 19 septembrie 1724, Mihail Racoviţă Vodă poruncea cercetarea jalbei lui Ion Tăutul, care acuza faptul că o jumătate de sat Călineşti, moştenire „de pe moşul Tăuteştilor şi rămânând acea moşie a unui Andriaş, nepot Tăutului, a vândut-o lui Pârvu, fost şetrar, fără ştirea rudelor”, care rude, conform dreptului valah, aveau dcreptul de primă cumpărătură, numai că „oamenii au fugit din acel sat neavând dreptate”.
În 28 septembrie 1734, Constantin Nicolai Mavrocordat porunceşte fostului mare căpitan Manole să cerceteze jalba lui Toader Brahă şi a cumnatului său, Ştefan Strâşca, „zicând Toader Brahă că, după ce s-au căsătorit el, i-au dat soacră-sa trii vecini şi să ţie şi în moşiea Călineştii frăţeşte, fiind fămeea lui Toader, din toţi fraţii, mai mică, din care vecinii, zise Toader, că pe unul l-au fost dus şi la casa lui, de l-au stăpânit, iar acum, după moarte soacră sa, s-au sculat cumnatul său Strâşca şi au luat vecinii şi din moşiea încă l-au lipsit”.
În 23 februarie 1742, când se împart moşiile lui Constantin Pârvul între copiii săi, Gheorghi, Vasilie şi Ileana, jupâneasa lui Gheorghi Calmuţchi, „a venit în partea lui Gheorghi Pârvul medelnicer şi a lui Vasile Pârvul… trei părţi şi două jirebii de sat de Călineşti la Brusniţa, ţinutul Cernăuţi, să le stăpânească în pace”.
În 2 decembrie 1759, o nouă ceartă pentru moşii s-a iscat la Călineşti şi la Pedecăuţi, între Ioniţă Strâşca mare căpitan şi, de cealaltă parte, Iordache Vlad şi Ilie Strâşca. Ioniţă Strâşca avea o carte de judecată, datată în 3 august 1750, din care rezulta că Ştefan Strâşca, tatăl lui Ioniţă, ar fi dat ginerelui său doar un sfert din Călineşti.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Călineşti, moşie răzeşească, „37 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazili, Giorgie VÂRGOLICI şi Ion CALMUŢCHI, 3 văduve, Ştefana, Nastasia şi Maria, 3 jidovi, Berko, Posin şi Leizer, şi 29 birnici, adică: Simion VEITIC, Ştefan CALINCIUC, Vasilie CALANCIUC, Vasilii CALANCIUC, Ion CALANCIUC, Ştefan CALANCIUC, Timofei CALANCIUC, Ştefan NIŞTIUK, Gligor HARINA, Iacob CUCU, Petre HARINA, Simion CUCU, Iftimii MANEILICI, Gligoraş FEDORIUC, Gligor RUSNAK, Fedor RUSNAK, Macovei RUSNAK, Tudosi HLIHORIUC, Martin RUSNAK, Toma PENIUC, Ştefan RUSNAK, Ivan ciobotar, Hrihor VATRIC, Nichifor RUSNAC, Vasili morar, Silip RUSNAK, Tudosi CUCU, Toader sin rus şi Roman rus.
În 1775, satul Călineşti pe Ceremuş avea 2 mazili, 1 popă şi 42 ţărani (54 familii, în 1774, după Werenka), populaţia satului ajungând, în 1784, la 104 familii.
În 1843, biserica ortodoxă din Călineşti pe Ceremuş, aflată sub patronajul baronului Ioan de GOIAN, avea 688 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator George MITROFANOVICI. În 1876, patron al bisericii era şi încă va mai fi, vreme de bune decenii, graful Jeronim dela SCALLA; biserica avea 819 enoriaşi, iar preot administrator era Emilian BEJAN. În 1890, biserica din Călineşti pe Ceremuş avea 948 enoriaşi, păstoriţi de parohul Dimitrie ZULINSCHI. Învăţător al satului era Teofil CAZAC, iar primar – George IVANIUC. În 1907, paroh era Nestor GORECKI, paroh şi în Bărbeşti, cantor fiind, din 1900, George FRAZIAN, născut în 1852.
În comună funcţiona, din 1887, o şcoală ruteană, cu două clase . În 1910, doar 4 din 10 locuitori mai vorbeau româneşte.

CAMENA

Parte a vechiului sat Mihalcea, atestat în 10 iulie 1510, Camena încă era socotită, în 1776, drept „jumătate de sat de Mihalcea, care se chiamă şi Camina”, aşa că înscrisurile vechi, referitoare la Camena, „care după scrisori se cheamă Mihalce”, cu referire la acest vechi sat domnesc se vor menţiona. În 1811, „jumătate de sat Camena” însemna un sfert din moşia Mihalcea, iar în 1814, e menţionată Camena, care, „după scrisori se cheamă Mihalce… şi se află acum în stăpânire cu totul deosebită de satul Mihalce, precum în curgerea vremii şi nume deosebit de sat Mihalce au câştigat”.
În 1771, s-a stabilit la Camenca pălmaşul Alexandru BILOUS, din Bârgău, împreună cu soţia şi cele două fete ale sale.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Camena „63 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 dascăl, 1 ruptaş, 2 văduve, 4 jidovi, 1 scutelnic al popii şi 53 birnici, aceştia fiind: Vasile DUGAN, Ştefan DUŞCIAC, Fodor ŞFURCĂ, Costaşcu HLEBAC, Georgiţă sin ŞFURCĂ, Mihail OCIORNOHUZ, Mihail ŞLIMKA, Ion CIORNOHUZ, Vasile HUŢULIAC, Iurea CIORNOHUZ, Dănilă IURIC, Andrei sin CIORNOHUZ, Alecsa GUŞETUL, Andrei TEMCIA, Andrei ŞLIMKA, Ion coşar, Ilii sin COZMA, Iacob brat ego, Macsin brat ego, Petre văcar, Ivanko rus, Coste TOKAR, Ştefan SAICIUK, Macsin rusul, Vasile TOKAR, Grigori sin ego, Petre FUCIUK, Toader rus, Iacob brat Macsin, Vasile ŢURCAN, Ion sin TOKAR, Simion SOLOAN, Dumitru cumnat lui Simion, Vasile BUZĂ, Ion BUZĂ, Timoftii LOZINCĂ, Vasile sin ego, Ion DUGAN, Mihaiu ŢURCAN, Pătraşco sin ego, Ifteni BUZĂ, Ion VĂSCĂUCIAN, Toader sin TOKAR, Ştefan LIIFAK, Dumitru rus, Anton zet SOLOAN, Fodor rus, Timoftei ŞERBAN, Nechifor, Mateiu GRIGORCIUK şi Lupul văcar.
Rufeturile erau pentru popa Ion şi dascălul Ion, pentru scutelnicul popii, Georgii LEŞUK, pentru ruptaşul Ion BOTEZATU, pentru văduvele Maria şi Aniţa, dar şi pentru jidovii Şmil sin Volvii, Iacob sin Mănaşcu, Iancul sin Iţicu şi Iancul.
Camena, din Ocolul Cernăuţilor, avea, în 1775, 1 popă şi 45 ţărani (47 familii, în 1774, după Werenka), iar în 1784, 91 gospodării.
Camena era, de fapt, o moşie şi o parte a satului Mihalcea, după cum rezultă din învoiala dintre copiii lui Toader Murguleţ şi ai Zamfirei, fiica lui Ioan Stroescul, din 24 ianuarie 1776, când doi fraţi, Ioniţă şi Iordachi, primesc, printre altele, „jumătate de sat de Mihalcea care se cheamă Camina”, jumătate de sat pe care cei doi fraţi Murguleţ o vor arenda, în 30 mai 1792, lui Tuduri Mustaţă, apoi, în 26 iulie 1796, fraţilor Vaertan şi Lazar Antonaş.
În 1843, Camena avea 1.003 creştini ortodocşi, care frecventau biserica patronată de Peter von JAKUBOWICZ şi slujită de Wassilie CZERNIAWSKI. În 1876, patron bisericesc era, ca şi în 1907, Lobel SALTER, preot fiind George HOSTIUC, care avea 1.664 enoriaşi. În 1907, paroh era Vasile DASCALIUC, născut în 1850, iar cantor, angajat din 1903, George PETRAŞESCUL.
O şcoală cu 5 clase funcţiona, la Camena, din 1883 .
„De la poalele Carpaţilor şi până în oraşul Cernăuţi, e numai cale de câteva ceasuri. Căci, cum ai atins târgul micuţ al Storojineţului, treci numai cât coama păduroasă a Crivei şi, luând rămas bun de la valea Siretului, cobori în fundătura de la Broscăuţi, ce se prelungeşte, cu făgetul ei întins, până-n drumul mare…
Te uiţi din dealul Crivei, spre Camena, vezi o linie şi nimica alta. Te aşezi în capătul acestei linii, din susul satului rusesc al Camenei, şi te uiţi, iar, înainte, vezi că linia dă ţintă spre Cernăuţi. Şi atât e de necurmată vâna drumului, încât ţi se pare că ai Cernăuţul chiar înaintea ochilor, să-l prinzi cu mâna” .
În 1890, în Camena trăiau 2.069 locuitori, români şi ucraineni, aflaţi sub oblăduirea morală a preotului George Hostiuc şi a cantorului Ioan Petraşescul. Învăţător era Ilie Baloşescul, iar primar, Teodor Bolesiuc.

CAMENCA

În 15 iunie 1431, Alexandru cel Bun întărea lui Stan Cupcici, printre alte sate, „şi Camena pe Siret (numele vechi al Camencei, conform DRH, Vol. I, p. 153), pe care i l-a dat fiica lui Miclouş”.
Închinat mănăstirii Putna, în 2 februarie 1503, „pe Siret, satul Camenca”, fiind dăruit „pentru pomenirea sa” de „răposatul Iurii Cupcici”, satul, aflat în hotar comun cu Petriceanca, este menţionat, drept Caminca, şi în uricele târzii, precum cel din 1760, al lui Ioan Callimah, sau în hotarnica din 1765, drept proprietate a mănăstirii Putna, dar şi în 1771, când la Camenca se stabileşte pălmaşul din Bârgău Alexandru BILOUS, împreună cu soţia şi cele două fete ale sale.
În 30 martie 1727, Calistru, episcopul de Rădăuţi, dăruia mănăstirii Putna „prisaca cu toţi stupii din Camănca”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Caminca, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „19 – toată suma caselor”, însemnând 1 panţir, 3 femei sărace şi 15 birnici.
În 1775, Camenca, cu Petriceanca, ambele din Ocolul Berhometelor, aveau doar 18 familii de ţărani, acelaşi număr fiind stabilit, şi pentru 1774, de Daniel Werenka, numărul acestora sporind la 92, până în 1784.
În 1843, biserica din comuna bisericească Camenca şi Petriceanca, cu 1.846 enoriaşi, era slujită de preotul administrator Joann TARASIEWICZ. În 1876, comuna bisericească avea 3.295 enoriaşi, preot fiind Leon FERLIEWICZ (în sursă, este notat cu creionul, drept preot cooperator, şi O. MIRONOVICI). În 1902, se va sfinţi o biserică-filială şi la Petriceanca. În 1907, paroh al comunei bisericeşti Camenca şi Petriceanca era Grigore COSTAŞ, născut în 1845, preot din 1872, paroh din 1877, iar preot cooperator era Ioan GRIGORAŞ-SUCEVEAN, născut în 1875, preot din 1901, cantor fiind, din 1900, Ioan SIMOTA, născut în 1849.
În Camenca a funcţionat o şcoală ruteană cu 5 clase, din 1854, şi o şcoală românească cu 2 clase, din 1902 .
În 1890, Camenca avea 3.817 locuitori, ucraineni şi români, parohi fiind Leon Ferlievici şi Cristofor Iliuţ, iar cantor bisericesc – Ioan Simota. Învăţător al satului era Teodor Cârstiuc.
Vineri, 25 octombrie (6 noiembrie) 1896, a fost sfinţită biserica din Camenca de către Arhimandritul Mitrofor Vladimir de Repta, fiind întâmpinat, în numele comunei bisericeşti din Camenca, de preotul Christofor Iliuţ, de învăţătorul Teodor Cârstiuc şi de amploaiatul Starcuewski. „La intrarea în comună, şi anume în atinenţa Petreceni, lângă portalul ridicat aici şi împodobit cu cetină şi steaguri, înaltul oaspe a fost salutat de delegatul căpitanatului districtual, dl Dr. Tarangul.
Trecând apa Siretului, drumul era împodobit, de amândouă părţile, cu brădănaşi, iar poporul adunat petrecea, cu uralele sale, pe mult doritul său oaspe până la locul destinaţiunii, între sunetele clopotelor şi bubuitul săcăluşelor…
Rânduiala sfinţirii bisericii s-a început cu serviciul divin de seară (privegherea), care a decurs în cea mai bună ordine. La actul sfinţirii, mult înfrumuseţată prin cântările alese, executate de membrii corului seminarial, săvârşit de către I.P.C. Sa Arch. V. de Repta, au asistat: prof. dl. Dr. Em. Voiuţchi, admin. Protopr. S. Piotrovschi, P.C.L.T. Iliuţ, paroch în Arbore, I. Hostiuc, paroch în Carapciu, V. Calance, spiritual seminarial, L. Zugrav, paroch în Romaneşti, M. Tarnavschi, paroch în Hliboca, V. Isopescul, paroch în Volcineţ, G. Grosar, paroch în Cerepcăuţi, M. Mitric, cooperator în Carapciu, şi diaconul catedral M. Boca” .
În 1898, funcţiona, la Camenca, în casa lui Filip Rotariu, Cabinetul de lectură „Luceafărul”, cu 61 membri, 32 cărţi şi 3 abonamente la gazete. Conducerea acestei prime biblioteci săteşti din Camenca era asigurată de Ilie Grigorovici, Filip Rotariu şi Alexandru Carleciuc.
Însoţirea raiffeisiană a fost înfiinţată în primăvara anului 1903.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Alexandru ZELENEVSCHI (20 ani în 1910) din Camenca.
În 1910, trei sferturi din populaţia satului o formau ucrainenii.

CÂMPULUNG MOLDOVENESC

O dată care trebuie considerată drept cea a atestării tuturor celor „15 sate, toate cu obiceiurile şi judecăţile lor proprii” ale „republicii Câmpulungului” , este cea a stabilirii hotarului între Vama Moldoviţei şi Câmpulung Moldovenesc, respectiv 14 aprilie 1411, deşi obştea aceasta răzeşească, locuind în multe vetre de sat, este cu mult anterioară Descălecatului. Locuitorii „nu ţin de boierime, dar nu sunt supuşi nici unui boier şi fac la un loc un fel de republică… Uneori, primesc şi doi vornici trimişi de la domnie; însă, de multe ori, îi gonesc afară din ţinut, la câmpie, când aceştia întărâtă cugetele locuitorilor şi se bizuie pe întăriturile ce le-a dat lor firea. Nu se pricep la meşteşugul lucrării pământului cu sapa, fiindcă în munţii lor nu au defel ţarini; toată munca lor este păstoritul oilor. Plătesc o dajdie pe an, însă nu atât cât le cere domnia, ci numai cât făgăduiesc ei domnilor; iar această învoială o înnoiesc, prin trimişii lor, de câte ori se aşează domn nou peste Moldova. Dacă vreun domn vrea să se poarte mai aspru cu ei şi să le pună biruri noi, ei nu stau mult la tocmeală, ci cu toţii nu mai vroiesc să le plătească şi fug în părţile cele mai nestrăbătute ale munţilor. De aceea, nici domnii nu au cerut de la ei mai mult decât au făgăduit ei să dea. Uneori, aţâţaţi de câteva capete tulburi, s-au răzvrătit împotriva domnului şi au trecut sub aripa leşilor” .
Dat fiind statutul satului-sate Câmpulung Moldovenesc de oază preistorică, menţinută ca atare şi foarte puţin contaminată până pe la anul 1800 d. H., deci de regiune în care Legea (credinţe, morală, drept pelasg-valah, tipuri de aşezări, construcţie de case, ocupaţii, meşteşuguri, port şi datină) rămâne aceiaşi, în coordonatele ei fundamentale, vreme de peste patru milenii şi jumătate, timp în care istoricizarea este, de cele mai multe ori, asimilată de câmpul stilistic originar, cred că nu de reperele cronografice trebuie să ţinem cont în această naraţiune, ci de faptele stilistice care individualizează Câmpulungul Moldovenesc în întreg spaţiul românesc şi drept factor de iradiere contaminantă a unei anumite spiritualităţi înspre megieşiile din jur. Înconjurată strâns de hotarele mănăstireşti şi aflată în dese conflicte cu lacomii râvnitori de averi pământeşti, oaza aceasta de preistorie, pe care Dimitrie Cantemir o numise „republica Câmpulungului”, cuprindea un teritoriu muntos întins şi important, delimitat, la nord, de moşiile mănăstirii Putna, la est, de moşiile mănăstirilor Homor, Moldoviţa şi Voroneţ, la vest, de hotarul Transilvaniei, iar la sud, de hotarul cu Moldova, pe care deja l-am consemnat.
Obştea câmpulungeană, organizată după modelul vechimii, cu instanţă judecătorească proprie (sfatul celor 12 bătrâni), care se pronunţau conform dreptului valah, păstra cu sfinţenie „legea” (cea despre care Aristotel spunea că, în vechime, „se cânta, ca să nu se uite”), portul şi obiceiul arendării de suprafeţe arabile în ţinutul Sucevei: „Pentru a obţine fructul necesar pentru pâne, mai multe comune din acest teritoriu iau, din vremi nemaipomenite, în arândă pământurile foarte productive din ţinutul Sucevei, departe de 8 până la 10 mile, scria, la 1872, Mikulicz. Muntenii vin la acest lucru la şes, formând caravane întregi… / Mai în toate comunele este încă în vigoare vechiul obicei că, toamna, îndată după culesul cucuruzului, câmpurile sunt deschise ca păşune pentru toate soiurile de vite” .
Liber şi, drept consecinţă, prosper, „Câmpulungul cuprinde multe case, încheiate cu măiestrie din lemn de brad, şi are mulţi negustori ruteni ce aduc aici tot felul de mărfuri din Polonia şi Transilvania” (august 1709) , deşi „nu se deosebeşte cu nimic de vreun sat” (august 1709) , dar nu se deosebea doar de un sat câmpulungean din vremea aceea, meşteşugul acesta, al întemeierii de case durabile „din lemn verde”, cu umbra unui om zidită în colţ de temelie, având tradiţie în munţii străjereşti, inclusiv prin încredinţarea numelui lui Ursu Mănăilă, pe la anul 1600, unui munte de pe valea Moldovei, pe care Mănăilă îşi durase o casă.
În munţii câmpulungenilor, adică de la Stulpicani, la Vama, iar de acolo la Măgura, din coasta satului Breaza, întreaga vale a Bistriţei şi până în hotarul cu Ardealul, vornicul celor 15 sate înfrăţite şi 12 „oameni buni, bătrâni şi înţelepţi” judecau pricinile dintre aprigii răzeşi, după principiile dreptului valah, inclusiv acel „jure vicinitas”, care avea să determine obiceiul zecilor de perechi de naşi la botez sau la cununie, întâlnit doar în satele câmpulungene. Conform principiului numit, un membru al obştii nu putea vinde nimic din bunurile sale imobiliare decât „neamului celui mai apropiat”, iar dacă fratele, vărul sau unchiul erau zgârciţi la pungă, vânzătorul, aflat la nevoie, era obligat să-şi vândă o moşioară sau o casă pe mai nimic. Cum naşii sunt recunoscuţi drept părinţi spirituali ai pruncului botezat sau ai mirilor cununaţi, câmpulungenii au început să angajeze zeci de perechi de naşi (până la 50 de perechi), înrudindu-se, astfel, cu toţi obştenii şi putând să vândă, la nevoie, un bun imobiliar printr-o adevărată licitaţie publică, în care să se obţină preţul cel mai bun.
Dar cel mai interesant principiu al dreptului valah este cel al „răscumpărării capului”, după omor, prin plata unei sume de bani. Un prim exemplu de aplicare a dreptului privat de răzbunare sau compensare, pe seama arbitrajului, specific şi celţilor, dar şi Legilor încredinţate lui Zalmoxe de Hestia, s-a petrecut la Curtea domnească din Suceava, în 14 octombrie 1473, când Ilca, fata lui Petru Ponici, moştenind vinovăţia tatălui său, „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care l-a ucis Petru Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea stolnic, moartea lui Andriţă” şi, astfel, „prin tocmeală bună şi înţelegere şi pace veşnică”, omorul a fost dat definitiv uitării, Petrea stolnic beneficiind de compensarea bănească, plătită de fata ucigaşului.
Acelaşi tip de compensare, prin arbitraj, se săvârşeşte şi în satele câmpulungene, cel mai sugestiv caz fiind cel judecat în 7 august 1696 şi în 10 mai 1724. În 1695, pentru un „loc după Straje, în faţa Măgurii di cătră satul Pojorâta, care acel loc au fostu a Petrii Tolovanului celui bătrân, care întro vremi au fost giurat Toloveanul cel bătrân cu brazda în cap pentru dânsul” şi „având Tolovanul cel bătrân doi nepoţi, veri primari, şi vrând ei să-ş împărţască acel loc şi neputându-să ei învoi, s-au prelejit di au ucis şi au omorât pe Simion Boza vărul său, tocma pe acel loc, iar cealaltu au pribegit în ţara ungurească”.
Deci, pentru un fânaţ din Pojorâta, pe care îl moşteneau de la bunicul lor, răposatul Petrea Toloveanu (care jurase „cu brazda în cap”), doi veri se iau la harţă, iar unul dintre ei este ucis. Celălalt fuge în Ardeal. Omorul trebuia răzbunat sau compensat şi, cum nu mai exista vreun Tolovan, care să răspundă pentru crimă, vinovăţia este atribuită obştii săteşti din Pojorâta, din simplul motiv că pe teritoriul satului ei se săvârşise acel omor cu autor cunoscut. Atunci, în 7 august 1696, pentru că „pentru ace moarte au plătit satul judeţului”, Toader Filimon întoarce banii obştii şi obţine hotarnică, proprietatea astfel obţinută putând fi contestată de vreun Tolovan, dar acesta „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă „hultamo” judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji”.
Cu două milenii şi jumătate înainte de această tragică întâmplare, Homer avea să descrie… procesul de la Câmpulung (judecat în baza Legilor Pelasgine, din care, ulterior, se va inspira şi Licurg), în felul următor:
„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,
dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie
răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase
plata, o spune-n vileag; celălalt, că nimic nu primise;
de-asta ei vor amândoi ca judeţul s-aleagă ce crede.
Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,
crainicii însă-i opresc şi fac linişte. Judecătorii
şed la judeţul lor sfânt, pe trepte de netedă piatră;
ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici
şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.
Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata
judelui, care, rostind judecata, mai drept o să fie” .
Ţinutul străjeresc al Câmpulungului, numit de Dimitrie Cantemir „republică” (o republică fusese proclamată de câmpulungeni, pe vremea lui Ieremia Movilă), reprezintă, aidoma altor zone asemănătoare din Balcani şi din Carpaţi, o insulă de civilizaţie străveche, în care se conservă, peste milenii, dreptul obştesc al populaţiilor boreale, modul de viaţă ancestral, incluzând în acest mod de viaţă casa din lemn verde, vestimentaţia, ocupaţiile, sărbătorile şi miturile precreştine.
Un nume des întâlnit în documentele câmpulungene, dar şi în legendele despre prima invazie a tătarilor, Floci sau Flocea (chiar şi Dodul se revendica din Flocea), face trimitere directă la flacii lui Flacea sau Flaccus, moş-strămoşul care, la nivelul memoriei subconştiente, este, de fapt, Pelasg.
Obştea liberă a muntenilor câmpulungeni este aceea care a păstrat aproape intact patrimoniul preistoriei, oamenii „trăind Calea, / Puternici mergând la Rarău”, pentru că Rarăul însemna şi înseamnă „un strigăt de şoim”, care „să fie sprijin Daciei unite” („Jurământul tinerilor Blaki” ), Dacia unită fiind, în fond, ora astrală a gloatelor care încă mai suntem, dar prin care am păşit, din păcate, cu mult prea multă indiferenţă, rătăcind Calea pentru totdeauna.
După ocuparea Bucovinei, o legislaţie modernă, europeană, ia locul vechilor legi valahe, iar modelul ancestral de viaţă suferă modificări, prin racordarea străvechii provincii româneşti la un proces dinamic de modernizare. „Bucovina a fost ocupată de Austria cătră sfârşitul anului 1774. Capitala ţerii, Cernăuţii, se afla, la 31 August, în mâna maiorului Mieg” (Bogdan-Duică), iar „moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, pustiitor prin ţară” (Ion Grămadă, Jurământul ţării la 1777, pg. 1). Câmpulungenii, lăsaţi fără privilegiile de odinioară, dar împroprietăriţi prin reforma din 1785 şi deja prosperi, graţie ocupaţiei lor multiseculare, încep să arendeze sau să cumpere terenuri şi case prin ţinutul Sucevei, cu intenţia de a produce singuri cerealele necesare şi de a avea proprietăţi în care să-şi ducă oile la iernat. Se întâmplă adesea ca unul dintre membrii familiei să se stabilească fie în Suceava, fie într-unul din satele din jurul târgului, pentru a se ocupa de noua proprietate funciară, deşi, în fiecare primăvară, vin şi ceilalţi membri ai familiilor, cu care şi unelte, să ajute la întemeierea culturilor agricole.
„Sătenii de la munte, din părţile Câmpulungului, obicinuiau, înainte vreme, să închirieze pământuri de la moşierii de pe lângă Suceava, numite de ei Selişte.
Primăvara, muntenii încărcau pe care mari, trase de boi chilavi, unelte agricole, nutreţ pentru vite şi hrană pentru ei; coborau, apoi, la ţară, în Selişte, să-şi are şi să-şi semene ogoarele. Toamna, aceleaşi convoaie de care şi oameni transportau recolta acasă. Vara, însă, la prăşit, la plivit şi la supravegheat porumbul semănat în Selişte, cârduri de feciori şi fete, cu sapele în spinare, neocolind băhnurile, pantele povârnite şi orice obstacol, treceau pe Cărarea Muntenilor, care venea dinspre Capucodrului, ducea peste Izvoarele Bârcaciului, înzestrate cu un pod, numit Văduţ, apoi peste podul lui Hasniş, clădit peste pârâul Runcului, şi ajungeau până la Poarta Corlăţii. Cărarea era cu mult mai scurtă decât întortocheata şosea care mergea spre Suceava”, mărturisea cărturarul şi folcloristul Procopie Jitariu, fost prefect de Câmpulung, în vremurile Bucovinei istorice, pe când alcătuia monografia satului său natal, Berchişeştii” (pg. 97). Iar Iraclie Porumbescu, rememorând poznaşa poveste de dragoste, trăită în a doua parte a anului 1841 („Numai însurat nu fusesem”), povesteşte despre averile pe care avea să le moştenească de la vornicul Brezei, Mihalachi Macovei, după ce s-ar fi însurat cu Măriuţa: „Căpătaiu aşadar cuvântul şi de la copilă şi de la părinţii ei şi, a doua zi, un uric de la Mihalachi că eu am să fiu clironomul averii sale, constătătoare din mai trei sute de fălci de munţi şi fânaţe, sute de oi, zeci de vaci şi boi, erghelia de cai şi, pe râul Moldovei, o moară cu trei pietre”, ba chiar şi moşia „Roşia, seliştea lui Mihalachi de lângă Bosancea, aproape de Suceava”.
Iraclie Porumbescu avea să şi descrie portul fetei de la munte, la anul 1841, cu har de povestitor şi cu nostalgia celui care a ratat o dragoste mare: „Pe uşă intră o copilă, vai, ce copilă! frumoasă ca o zână. Păr mănos, blond, împletit în două cosiţe şi date, peste umere, înainte, pe pept, de pe care sclipea o salbă de mai multe şiraguri şi fel de monete, albe şi galbine, mari şi mici.
O cămeşă cu altiţe, de pe care fluturii sclipicioşi îţi luau ochii, nu alta!
Catrinţă în colori oacheşe şi cu dungi de chir (petea) şi brâneţe de asemenea fel, ba şi mai sclipicioase decât chirul cu care erau întreţesute”.
Fenomenul seliştei munteneşti la deal şi câmpie a contribuit decisiv la conservarea unui folclor bucovinean unitar, inclusiv în configuraţia costumului şi a elementelor simbolice de pe cusături. Diferenţele aveau să apară doar în piesele de vestimentaţie care nu se produceau în gospodăria individuală, ci în atelierele unor meşteri sumănari, cojocari, cizmari sau pălărieri, care aveau să impună, regional, stiluri distincte ale produselor lor, cel mai exemplificativ caz fiind cel al bundiţelor lucrate de un evreu cojocar din Colacu, de lângă Fundu Moldovei, venit din Cernăuţi şi care a făcut primele bundiţe cu blană de dihor, devenite, peste timp, un adevărat simbol al portului popular câmpulungean.
Pelerinajele bianuale ale câmpulungenilor, pe Drumul Muntenilor, înspre seliştile lor din ţinutul Sucevei, însemnau şi adevărate parade ale portului muntenesc, dar şi revărsări de cântec străvechi asupra plaiurilor întâlnite în cale. Şi mai erau şi zilele de sărbătoare, petrecute la selişti, cu cântec şi joc, dar şi cu tradiţii de alţii uitate, la care ţăranii locului cătau cu jind şi cu luare aminte, reluând, peste iarnă („Pe plugar doar frigul iernii îl dedă odihnei… / Iarna-i vreme de petreceri şi-orice grijă risipeşte”, spunea Vergilius), fragmentele pe care şi le mai aminteau din cântecele auzite, în primăvară şi în toamnă, dinspre seliştile muntenilor.
Modul de viaţă preistoric („matricea stilistică”, despre care vorbeşte Blaga) sau „aderenţa la mit”, semnalată de Eliade, cea care „spune mai multe despre sufletul unui popor decât un şir întreg de întâmplări istorice”, determină, în munţii câmpulungenilor, o anume desime a mărturiilor nesemnificative despre ciclicitate, în care doar numele personajelor se mai schimbă, nu şi întâmplările:
În 1611, Ursul Mănăilă zălogeşte Pecişte lui Gheorghe Floce, pentru 3 lei turceşti, o oaie, doi cârlani şi doi miei, cu mărturia lui Simeon Andrei, Simion Mănăilă, Vasile Hurghiş, Gheorghe Flocii, Gheorghe Stroescu, Ştefan Leuştean, Ilie zet Hilimon, Miron Roşu sin Nechifor, Istrati sin Floci.
În 17 noiembrie 1652, Ionaşcu şi Maria Jauca vând lui Mihăilă Dodul un laz cu runcuri în Valea Seacă, pentru 90 lei turceşti, în prezenţa martorilor popa Macsim, popa Simion, Arsenie vornicelul, Mazere vătăman, Precop, Chirilă, Nistor şi Ionuţ Popeanţe, Ionaşco Candrea, Ioniţă Cocălţea, Andronic a Irimie, Gheorghe Călinaş, Vasile a Popei, Toader Andreian, Vasilie Sturza, Ştefan Ticşea, Mihăilă diac şi Vasile Jauca.
În 6 decembrie 1669, Ionaşco, Simeon şi Nistor, feciorii lui Gheorghie Cojboiu, dau mărturie că tatăl lor a lăsat cu limbă de moarte o casă cumnatului lor, Petre. Martori: Ionaşco Petrică, Ştefan Hurghiş, Andronic Coca, Constantin Cărbune, Dumitraşco Bompa, Gheorghie Petrică, Gavril Durduşanul, Vasile Nădeajde.
În 29 decembrie 1671, în vremea răscoalei lui Hâncu şi Durac împotriva lui Duca Vodă, vornicul Nacu de Câmpulung scrie bistriţenilor despre sosirea, în Câmpulung, a bistriţenilor Petria şi Gheorghe Burdujea, cărora „le-au luat seama” şi care „să vor însura în Cămpulung”.
În 10 mai 1684, Mihail şi Sofronia Dodul împart moşia lor, Pietrele Roşii de pe Rarău, lângă Scăldătoare, cu feciorul lor, Miron Dodul, în prezenţa martorilor Ion Simionescul, Ionaşco Andronicesc, Toader Sturza, Ion Măndrilă, Gheorghe Floce, Gheorghe Vasilaşcu şi Mer Jid, evreul în casa căruia s-a scris diata şi s-au băut, aldămaş, 10 vedre de vin, anul 1684 fiind primul al menţionării unor evrei câmpulungeni.
În 22 martie 1686, feciorii lui Petre Hurghiş, Ion şi Gheorghe, plătesc datoria unchiului lor, Toderaşco Hurghiş, stolnic, iar moşia pe care o scot de sub zălog o vând lui Toader Hurghiş, în prezenţa martorilor Vasilie Hurghiş, Ionaşco Pizdialia, Ion Hrubă, Gheorghe Tărâţă, Ionaşco Ţimpău, Iliaş Ţimpău, Chirilă Erhan, Istratie Lateş, Nuţul şi Miron Dodul, Vasile Coca, Gheorghe Floce şi Ion Faraon.
În 1774, Ion Dodul şi Ion a lui Istrate Floce, care stăpâneau împreună un loc în munte, prin rotaţie, câte un an fiecare, aflându-se cu marfă la Botoşani, hotărăsc să rămână locul lui Ion Floce, care-i plăteşte lui Ion Dodul în produse: „mi-au mai dat 5 oi cu mei şi 4 vătui (iezi de un an) şi am tocmit oile dreptu 6 lei 90 potronici, şi vătuii, dreptu 5 lei”; „mi-au mai dat 20 coţi sucman albi… şi am tocmit sucmanii dreptu 3 lei”; „mi-au mai dat 6 berbinţă cu brânză şi 2 berbinţă lapte… şi am tocmit brânza dreptu 12 lei şi laptele 1 leu”.
În 1766, Iftimia lui Chirilă Piticar rânduieşte cu limbă de moarte ce are să se facă cu averea care va rămâne după ea şi arată cheltuielile pe care le-a făcut cu „comândul” (înmormântarea) bărbatului ei: 81 bani i-a dat camătă pentru 4 lei împrumutaţi de la diacul Mircăş, iar 90 bani i-a dat lui Ion Turturea, „cănd m-au dus la Suceavă pintru moşie ce esti casa”.
În 2 octombrie 1768, când i se mărită fata, Catrina, cu Ioniţă Zugravului, „om strein” (din Ciocăneşti), Toader Şuiul o înzestrează, în prezenţa martorilor Ioniţă Merchiş (viitor primar în Fundu Moldovei), Neculai Şandru, Ştefan Cojocar, Lupul Forminte, Toader Sabie, Ion Tudurian şi Toader Croitor.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează în vatra târgului Câmpulung Moldovenesc, „396 – toată suma caselor”, însemnând 6 popi, 4 dascăli la 4 biserici, 6 panţiri, 3 scutelnici vorniceşti, 4 argaţi la 4 popi, 12 femei sărace şi 359 birnici, „anume birnicii”: Ion PĂESCU, Nichifor HORGA, Georgii GRĂMADĂ, Georgii SABIE, Gavril GRĂMADĂ, Nistor SABIE, Iacob BUDĂI, Chirilă MÂNDRILĂ, Ion, birău (BIRĂU), Simion CRĂCIUNESCU, Petria BĂLTAGA, Vasile LUCAN, Nicolai CIOTÂRCĂ, Simion SABIE, Crăciun GÂNSCĂ, Toadir BĂLAN, Grigori PITECAR, Andrei NISEOI, Ştefan NISEOI, Vasile HURGHIŞ, Petria sin RUCSANDEI, Georgiţă ZMUNCILĂ, Georgiţă sin Georgiţă ZMUNCILĂ, Grigorii sin lui (Georgiţă Zmuncilă), Georgii HURGHIŞ, Lupul STURZA, Ion TUDURAN, Gavril LIŢUL, Chirilă STENŢA, Toader SABII, vornicel, Crăciun PITICAR, Toadir VASILAŞCO, Chirilă VASILAŞCO, Toadir sin Nistor SABII, Petria sin Nistor SABII, Simion, lacatuş (LĂCĂTÎŞ), Ion GHIDION, Vasile SABII, Gavril sin Ion SABII, Ştefan GRĂMADĂ, Petria sin Ion GRĂMADĂ, Mihai PERŢUL, Ion PERŢUL, Lupul, rus (RUSU), Deminte BEZERĂU, Crăciun BEZERĂU, Grigori HASNEŞU, Vasile sin GHEORGHII, Grigori MOSCUL, Dumitru SABII, Vasile GERONDI, Ion PITICAR, bătrân, Petria zet Ioanei MERICEI, Vasile sin Nechita BUDĂI, Ion SAMOILĂ, Toadir ŢIMPĂU, Ion sin Grigori MÂNDRILĂ, Gavril CORLĂŢAN, GaVRIL SIN Nicolai PITICAR, Nicolai PITICAR, Ion sin Nicolai PITICAR, Simion sin Chirilă MAZIRE, Vasile CRĂCIUNESCU, Ion CRĂCIUNESCU, Nichita PITICAR, Simion zet CIUPERCĂ, Vasile sin Dumitru, cojocar, Toadir VASILAŞCO cel bătrân, Petria sin Chirilă PITICAR, Vasile NEGURĂ, Ion BĂRDAN, Ion sin Toadir PITICAR, Macovei GÂNSCĂ, Petria RUSOAEI, Vasile URĂTAR, Chirilă CRĂCIUNESCU, Ştefan STURZA, Iacob ERHAN, Gavril URSACHI, Ion MÂNDRILĂ, Toadir, olar (OLARU), Vasile RUSAN, Nistor ERHAN, vornicel, Grigori ERHAN, Vasile ALBII cu mă-sa Iliana, Vasile ULIAN, Ion LOGHIN, Petria GRĂMADĂ, Toadir SABII, Toadir TILO, Ion BUZAN, Lupul COCA, Grigori DODUL, Ion, blănar (BLANARU), Toadir DOROFTEI, Sandul CHIRUŢĂ, Ion TIŢĂ, Ştefan, cojocar (COJOCARU), Costandin, cojocar, Ion ŞALĂU, Georgii BALAHORA, Lupul CORLĂŢAN, Ion, grosar (GROSARU), Dumitru, grec (GRECU), Ion CORLĂŢAN, Mihai LIŢUL, Constandin LEHACI, Grigori ŞANDRU, Toadir ACSINTE, Andrei MÂNDRILĂ, Ilieş MÂNDRILĂ, Toadir CORLĂŢAN, Ion sin Petrii, diac (DEAC), Vasile GÂNSCĂ, Chirilă MIRĂUŢOI, Ştefan BĂLAN, Grigori GÂNSCĂ, Ion LEHACI, Nichita ANDRONICIOI, Vasile LEHACI, Pintilii MIDRIHAN, Gavril URSACHI, Vasile MIDRIHAN, Toadir PAIUL, Gavril brat lui (fratele lui Toadir Paiul), Nistor RĂLE, Grigori URSACHE, Pintelei LINŢUL, Ion sin Toadir URSACHI, Toadir sin Iacob a TOFANII, Petrea LEHACI, Vasile, olar, Ion TIMUL, Ion PEI, Toadir MOSCUL, Gavril sin Vasile CIMBRU, Toadir COZMA, FÂŢUL, Vasile DONISAN, Ion sin MIRCĂŞOAEI, Ştefan NEMŢAN, Toadir DONISAN, Nichita sin NĂSTĂSOEI, Simion GURĂU, Vasile NEMŢAN, Ion DONISANUL, Iacob MERILĂ, Ştefan, ungurian (UNGUREAN), Ion sin Nichitei DONISAN, Samson BOMPA, Lupul PEI, bătrân, Ion BRANDABUR, Ion CATANĂ, Ion BOMBA, Nichita PIRCUL, Ion DONISAN, Vasile PEI, Toadir TODIRIAN, Lupul FORMINTI, Georgii sin Vasile ERHAN, Grigori, morar (MORAR), Ion BĂRDAN, Pintelii BĂRDAN, Ion PARPALE, Petria EŢCU, Grigori STURZA, Vasile GRĂMADĂ, Toadir PARPALE, Mihai PRUNDIAN, Grigori PRUNDIAN, Dumitru HOPINCU, Chirilă GÂNSCĂ, Ion sin Vasile ERHAN, Dumitru BIZĂRĂU, Iftimi HORGA, Vasile MÂNDRILĂ, Vasile sin Simion PRUNDIAN, Toader MIRCĂŞ, Măriuţa DROBOAIA cu Hiloti holtei, Vasile sin PRUNDIANCEI, Simion BUDĂI, vornicel, Gavril MÂNDRILĂ, Toader sin Ilieş MÂNDRILĂ, Nistor PARPALE, Lupul zet rusului (RUSU), Georgii zet ROBULUI, Vasile sin IONILĂ, Gavril CIOCAN, Grigori TĂRÂŢĂ, Georgii FRUNTEŞ, Costandin DURCA, Simion sin PRUNDINCEI, Nichita COZMA, Toadir, morar la Grămadă, Floria, morar la Lupu, rus, Ion URSACHE, Irimia URSACHE, Toadir LUCAN, Petruş MIRCĂŞ, Ion MIRCĂŞ, vornicel, Ştefan MIRCĂŞ, Ianachi, butnar (BUTNARU), Toadir STURZA, Georgii ŞANDRU, Gavril, morar la Vasile Şandru, Grigori sin Moisa BÂRCIOG, Dumitraşcu SIMIONESCU, Vasile SANSON, Ion sin popei BUDĂI, Dima, ciobotar, Irina ERHĂNIASA cu holtei, Ion, zugrav (ZUGRAVU), Petria MÂNDRILĂ, Gavril ŞANDRU cu mamă, Georgii STURZA, Ştefan sin diaconiţii (DIACONIŢA), Simion IVAN, grosar, Grigori sin popa ION, Vasile ŞALGĂU, Toadir BĂRDAN, Vasile CIMBRU, Grigori brat lui (frate lui Vasile Cimbru), Grigori COCORAN, Gavril CIMBRU, Ion HOLUŢĂ, Petria sin a preutesii (APREUTESI), Vasile brat lui (frate lui Petrea APREUTESI), Damaschin brat lor (APREUTESI), Toadir PERŢUL, Chirilă URSACHI, Vasile sin CIOCĂNIŢII, Ştefan sin Nicolai CIOCAN, Ştefan sin Pricopi CIOCAN, Gavril BURDUHOS, Lupul sin PEIOAEI, Ion sin Nicolai BURDUHOS, Nicolai, lacatuş (LACATÎŞ), Ion, lacatuş, Ion sin Dumitru BURDUHOS, Ion MIDRIHAN, Dumitru, brat lui (MIDRIHAN), Chirilă, brat lor, Toadir PLATON, Ştefan MERILĂ, Nistor MERILĂ, Vasile FUIOR, Toader PLATON, bătrân, Chirilă sin Nichitei DONISAN, Ion sin Chirilă, bejenar (BEJENAR), Ion ARINUL, Vasile sin Dumitru BURDUHOS, Dumitru sin Ilieş MÂNDRILĂ, Simion sin Grigori ŞANDRU, Toadir a PALAGHIEI, Ion sin lui, Petria, olar, Simion CIUPERCĂ, Miron BRATU cu mamă, Ion sin Petrii GRĂMADĂ, Pintelei sin Petria GRĂMADĂ, Toadir sin Petrii LEŞAN cu mamă, Toader, olar (OLARU), holtei cu casă, Chirilă CRĂCIUNESCU, Georgii PITECAR, Vasile brat Georgii PITECAR, Gavril mă-sa Mărica, Gavril sin Dumitru COJOC, Solomon brat lui (COJOC), Toader sin Chirilă VASILAŞCO, Vasile brat lui (VASILAŞCO), Vasile nepot GAVRILIANULUI (GAVRILEAN), Măriuţa PERIOAIA cu holtei, Ion cu mă-sa Rucsanda, Cârstina STURZOAIA cu holtei, Gavril MÂNDRILĂ, Georgii sin Ion ERHAN, Ştefan brat lui (ERHAN), Gavril PERJUL, Grigore URSACHI, Ion brat lui (URSACHI), Toader sin CHIRUŢEI, Vasile sin IACOB cu mă-sa Tudosia, Petria CIOCAN, Ion CIOCAN, Dumitru TĂUTU, Ion zet sacrieriolui (SĂCRIERU), Georgie DOROFTEI, Ion, ungurian, mesărciu, Precopi BURDUHOS, Toader, rus, Grigori zet BEJENAR, Georgii cumnat lui (BEJENAR), Dumşe COCÂRŢĂ, Ion, ungurian zet PRUNDIAN, Chiriiacu RĂESCU, Măriuţa DOROFTIASA cu holtei, Chiril POTLOG ot Sadova,
Grigori HUŢESCU, Toader OJICĂ, Ion LUPESCU, Nistor sin lui POSTOLACHI, toţi cu casă în Câmpulung, dar şi cu gospodării în Pojorâta, pe Grigore CIOCAN, Ion POSTOLACHI, ambii din Pecişte, pe Ion GRIGORIAN, Vasile MÂNDRILĂ, Chirilă GRĂMADĂ, Simion, rus (RUSU), Ion sin Irinei din Fundu Moldovei, Ion CIOCAN, Ion ŢIGANIA, Duminte CIOCAN, Maria ŢIGANOAIA cu holtei, Ştefan CIOCAN, Ion MOROŞAN, Alecsa, rus (RUSU), Mihai, rus, toţi din Ciocăneşti, Nicolai ULIAN Izvorul Alb, Manolache FLOCEA ot Valea Casei, Gavril TĂUTU, Simion cu fratele lui holtei, Gavril MAZIRE, Vasile sin Ion MAZIRE, Andrei MAZIRE, Vasile sin Toader MAZIRE, Ion sin Dumitru MAZIRE, toţi din Slătioara, Georgiţă sin popa Chirilă ot Ostra, Petria, morar ot Şipot, Chirilă COJOC ot Ştilbicani, Ivan, ungurian ot Gura Plutoniţei, Georgii BĂLAN, Ion sin lui (BĂLAN), Iacob LEHACI, Petria ŞANDRU, Toadir BĂLAN, Lupul BĂLAN, Gavril sin popa MIRCHEŞ, toţi din „Doroftei”, adică din Doroteea, Vasile VENIN ot Bucşoaia, Ştefan BURDUHOS din Frumosu, Petria GAVRILIAN, Vasile sin lui (GAVRILIAN), amândoi din Gura Homorului, Ion sin Toadir, olar, Irimia, ungurian, amândoi jitari în Borghineşti, Ivan, rus, jitar la Mihăeşti, Petria CRĂCIUNESCU, Toadir CRĂCIUNESCU şi Chirilă zet CRĂCIUNESCU, jitari la Săscior, Ion GÂNSCĂ, Ştefan brat lui (GÂNSCĂ) şi Nistor ROMAGA, jitari la Suliţaşi, Simion zet TIMOAEI, LAZOR, jidov, LEIBA, jidov, staroste, ISAK, jidov a LEIBUŞOAEI, ISAK sin SAMOILĂ jidov, ISAK sin IANKULUI jidov, AVRAM, jidov la Straja, BOROF fratele lui, tot la Straja, JOLMAN PRPICA, tot din Straja, MOISA or Sniatin jidov şi AVRAM, velnicer, deci fabricant de alcool.
Rufeturile: popa Petrea HASNĂŞ, popa Ştefan MÂNDRILĂ, popa Ion BUDĂI, popa Petrea BUDĂI, diaconul Nicolai ULIAN, Ştefan sin Georgiţă, dascăl la Biserica Domnească, Vasile sin popei ŞANDRU, dascăl la Biserica „Naşterea lui Hristos”, Ion LACATĂŞ, dascăl la Biserica Sfântului Nicolai, Ion sin popa BUDĂI, dascăl la Biserica Adormirea Precistei”, Ilieş GÂNSCĂ, panţir, Simion, pâslar, panţir, Grigori BOGUŞ, panţir, Costandin ANDRONICIAN, panţir, Vasile sin ULIENIŢII, panţir, Ion ŞALĂU, lemnar la vornicei, Ion ROATĂ, grosar, tij, Ion TRIŞCAR, pescar vornicesc, Grigori sin BĂLĂNESII, posluşnic la săhăstrioară, Vasile PĂTRĂROI, tij, Ion BOMBA, scultelnic la popa Ion BUDĂI, Crăciun STURZA, scutelnic la popa Petrea HASNĂŞ, Ion CIMBRU, scutelnic la popa Petrea BUDĂI, Vasile RĂUSANUL, scutelnic la popa Grigori GRĂMADĂ, Vasile sin Ion STRĂJĂR, scutelnic la Straja Moldovinească, Ioana, ursuleasa, săracă, Paraschiva RUCSANDROAIA, săracă, Cârstina VASILAŞCEASĂ, săracă, Cârstina ULIENESE, săracă, Tudora, blănăriţă, săracă, Pelina, babă săracă, Măriuţa TOPOROAE, săracă, Tofana GÂNSCULEASA, săracă, Nastasia, croitoriţă, săracă, Tudoriniţa, săracă, Tudosia ŞĂNDROAE, prescurnieşa, şi Dochiţa FITIŢOAIA, săracă.
În 1 martie 1775, Gavril, feciorul lui Chirilă Vasilaşcu, vinde o casă, cu zvoriştea ei, lui Lupul Vranău, pentru 42 lei.
Între anii 1744-1776, la Câmpulung Moldovenesc s-au stabilit familiile emigranţilor ardeleni Ioan CĂTANĂ (din Crăciuneşti), Gavril MORARIU (Vişeul de Jos), Ion MORARIU (Zagra), Ion MORARIU (Berchiş), Gavril GRĂMADĂ (Sals), Ştefan UNGUREAN (Berghia), Costan MOROŞAN (Săcălaia), Ştefan UNGUREAN (Berghia) şi Tudor FERMIE (Bethlenfalău).
În 1775, Câmpulungul, cu Ciocăneştii, avea 1 boier, 6 popi şi 360 ţărani. În Topografia lui Daniel Werenka sunt menţionate, pentru anul 1774, 377 gospodării, numărul acestora crescând, până în 1784, la 444 gospodării.
În 1780, este menţionat încă un evreu câmpulungean, care încearcă să concesioneze nişte terenuri de la stat, Isak Abraham, dar afacerea eşuează.
Între anii 1782-1787, se stabilesc la Câmpulung şi la Câmpulung-Sat primii agricultori şi meşteşugari germani, proveniţi din Franconia, Bavaria şi din Austria.
Pentru că nu reprezentau o comunitate, evreii din Câmpulung plăteau impozitele, în baza brevetului din 27 mai 1785, comunităţii evreieşti din Suceava, situaţie care continuă şi după 24 aprilie 1794 (până în 1859), când cererea evreilor câmpulungeni Lazar Hopke, Isak Hausierer, Lazar Openauer, Simon Hausierer, Salomon Brinschik, David Schlefer, Aron Unterhaner, Avraam Apter şi Jakob Trassler a fost respinsă de autorităţi.
Din seria evenimentelor obşteşti ale românilor câmpulungeni, mereu aceleaşi, dar cu numele personajelor schimbate de trecerea vremii, fac parte şi judecăţile, în faţa vornicului şi a celorlalţi 11 „oameni buni şi bătrâni”.
O astfel de judecată a avut loc în 21 iunie 1719, sub vornicia lui Toader Başotă, care judeca o pricină mai veche, pentru „un loc uitat de ei de demult”, între Ionaşcu Prescurnicel şi Ion Ţinteş, în prezenţa unor „oameni bătrâni şi anume Lupul Lateş şi Istrate Floce Latiş şi Pentelei Şandru” („bătrân”, în limbajul vechi, înseamnă străbunic, în vreme ce „oameni buni” înseamnă bunici).
În 17 ianuarie 1729, vornicii de Câmpulung, Solomon Botez şi Toader Calmăşul (părintele domnitorilor Callimach), judecă pricina dintre Iacob Bălan şi Chirilă Piticariul. Bălan împrumutase doi boi de la Piticariul şi plecase să aducă „vin din gios”, fără vamă şi dări, cum prevedeau privilegiile câmpulungenilor. La întoarcere, Pavel Porşescul, stăpân al unui munte din Breaza, îi ia boii cu forţa, pentru o datorie pe care ar fi avut-o către el tatăl lui Iacob Bălan. Cum Piticariul, ignorând pricina cu Porşescul, îl trage în judecată pe Iacob Bălan, vornicii hotărăsc să dea Bălan lui Piticariul un loc, „şi acel loc este aice, aproape de sat, şi se cheamă Muncelele”, loc moştenit de la Bălan cel Bătrân şi, deci, pierdut, pentru că „pentru datoria tătâne-său s-au pierdut boii”.
Dar cea mai interesantă judecată câmpulungeană, care ia în discuţie şi şamanismul băştinaş (solomonarismul), are loc în 20 iulie 1761, când vornicul Câmpulungului, Nicolai Kogălniceanu, are de judecat o pricină de descântec. Descântătorul era un cioban, Neculai, angajat la turma lui Constantin Leuştean, ginerele lui Gligori şi al Parascăi Flocioi.
Ciobanul Neculaiu, vorbind, cică, cu Gligori şi Parasca, „au zis că Maria, fata Flocioii, are fapt, dar el ştie să-l desfacă. Într-o luni, i-au descăntat şi au luat fata şi au băut; şi având fata şi un frate, au luat şi fratele său şi au băut”. În următoarea zi, luni, ciobanul Neculaiu „le-au descăntat în miere şi fetii, din mierea aceea, i s-au legat limba şi au rămas mută 5 săptămâni, iar fratile fetii s-au bolnăvit după aceea (şi), la (o) săptămână, au murit”.
Vornicul Kogălniceanu îl interoghează pe cioban, care „au zăs că el nici esti descăntătoriu, nici doftor, ce au arătat că cu învăţătura lui Gligorii Flocii şi a Parascăi, fimei lui, au făcut ciobanul farmici cu păru şi cu ciuhur de pădure”. Parasca Flocii a confirmat spusele ciobanului, precizând că „a pus de descăntec cu gănd bun”.
Pricina fiind „de mare pedeapsă”, vornicul Kogălniceanu a amânat pronunţarea sentinţei.
În vremea austriecilor, când dreptul valah este, încet, încet, abandonat, Ioniţă sin Petre Chirili este tras în judecată, în 21 aprilie 1785, de Gheorghe Piticari pentru daune, după ce, deşi fusese tocmit să meargă la ţară ca plugar, nu a mers şi „a şezut plugul trei zile”.
În 30 mai 1790, în urma cercetării situaţiei moşiei Valea Seacă, Solomon Floce are câştig de cauză, deoarece moşia lui Gheorghe Dodul fusese răscumpărată de „neamul cel mai apropiat”, Ion a lui Istrate Floce.
Judecăţi de hotar, cu lacomii călugări, au tot avut câmpulungenii, precum cea cu Voroneţul, din 11 ianuarie 1723, pentru păşunile din Stulpicani, cea cu Homorul, din 21 mai 1737, pentru un munte în Breaza sau cea cu mănăstirea Putna, din 2 iunie 1742, pentru „neşte munţi ai mănăstirii”.
Privilegiile câmpulungenilor, despre care vorbea şi Dimitrie Cantemir, sunt reconfirmate în 16 ianuarie 1708 (Mihai Racoviţă Vodă), în 12 martie 1737 (Grigore Ghica Vodă), în 18 august 1747 (Grigore Alexandru Ghica), în 25 şi în 26 iunie 1767, precum şi în 5 decembrie 1767 (Grigore Ion Callimah).
Câmpulungenii erau foarte mândri de neamurile mari moldoveneşti, care îşi aveau obârşia în vatra lor, ei precizând mitropolitului Kievului, Gavril Bănulescu, în 23 august 1800, care le trimisese o scrisoare cu întrebări, că „din Cămpulung se trag Călmăşenii, Bănuleştii şi Erhăneştii… acele trii neamuri dintru on bătrân sunt neamuri vechi din patria aceasta, în care Măriea sa Ioan Vodă Calmăşu (Callimah) şi pre osfinţia sa kiru kir răpăusatul Gavriil (Callimah) Mitropolit a Moldovii, frate Mării sale Ioan, tot de aice au fost, din neamul acela mai sus numit… după cum au eşit de la noi o samă din Bănuleşti şi din Erhăneşti la ţara Ardealului şi din Călmăşeşti în ţara Leşească… iar o parte au rămas până astăzi duşi în părţile acele”.
În 1843, existau, la Câmpulung Moldovenesc, patru biserici:
a) biserica Sfântul Nicolae, cu 738 enoriaşi, construită, din lemn, în 1698 de Ioan Teodor CALLIMAH VODĂ şi mutată, în 1887 la Ciumârna, în locul ei construindu-se alta, între 1887-1895; paroh era, în 1843, Ioan DAŞCHIEVICI;
b) biserica Naşterea Maicii Domnului, cu 1.146 enoriaşi şi cu Simion MÂNDRILĂ paroh;
c) biserica Adormirea Maicii Domnului, construită în 1823 de Petru GRIGORIAN, cu 823 enoriaşi şi cu Georgie CIUPERCOVICI preot administrator;
d) biserica Naşterii Domnului, construită în 1813 de Petru DIAC, Ioan ŞANDRU şi Petru ŞANDRU, restaurată în 1875 de preotul George CIUPERCOVICI, cu 465 enoriaşi şi cu George HOSINSCHI preot administrator.
În 1876, la biserica Sfântului Nicolae, cu 1.138 enoriaşi, slujea parohul Vasile COCOREAN, la biserica Naşterii Maicii Domnului, din Capu Satului, construită între anii 1854-1858 de Ioniţă alui Dominte ŞALVARI din Fundu Moldovei, cu 1.198 enoriaşi, slujea parohul Nicolai PRODANCIUC, biserica Adormirea Maicii Domnului era închisă, iar biserica Naşterii Domnului, cu 1.090 enoriaşi, era slujită de parohul George CIUPERCOVICI.
În 1907, paroh la biserica Naşterea Maicii Domnului şi protopresviter era Amfilochie BOCA, născut în 1831, preot din 1860, paroh din 1863, iar cantor, din 1886, era Theodor DORNEAN, născut în 1856. Biserica Sfântului Nicolae îl avea ca paroh pe Nicolai ZURCAN, născut în 1857, preot din 1883, paroh din 1901, cantor fiind, din 1906, Nicolai BALAN, născut în 1881. Biserica Naşterea Maicii Domnului îl avea paroh pe doctorul în teologie George LUŢIA, născut în 1863, preot din 1891, paroh din 1901, preot cooperator fiind Ioan VOLOŞCIUC, născut în 1864, preot din 1891, iar cantor, din 1899, George HUTU, născut în 1872.
La Câmpulung funcţiona, din 1876, o şcoală cu 6 clase, iar în Capu Satului, din 1883, o altă şcoală cu 6 clase .
În 1848, vornicul Câmpulungului, Andrii Burduhos, însoţit de trei câmpulungeni, s-a întâlnit cu Vasile Alecsandri, la Cernăuţi (Hotel de Paris). „Alecsandri zise „Îmi pare bine!”, dete mâna la vornic, apoi la toţi ceilalţi, care mai erau trei, îi pofti să şadă şi, dându-se în sfat cu ei, ba despre alta, cum şi din ce trăiesc ei acolo, la munte, şi cum le merge; aduse, pe-ncetul, vorba la stâni, la ciobani şi, în fine, la de au încă cântece vechi, bătrâneşti, şi de le cântă la întâlniri vesele, la nunţi, la hramuri şi altele.
Vornicul Andrii zise că da, cântă; numai, acum, mai rar, că nu prea le vine a cântării şi a veseliei. Atunci, unul din ceilalţi trei, cu numele Ioniţă Sabie, unul şi mie cunoscut şagaci şi glumeţ, ca întrerupându-l pe Vornic, zice:
– Ba acum cântăm mai în toate zilele, dar cântăm cântecul acesta, dacă n-aţi bănui să vi-l zic…
– Poftim, poftim, zi-l numai!, răspunse Alecsandri râzând.
Se puse pe scaun, în preajmătul lui Sabie, dară cam departe, ca să nu-l jeneze, şi badea Ioniţă Sabie începu pe melodia „Doinei”, în glas nu tare şi nici slab:
Cântî cucu’ sus pe ciung,
Oi, rea veste-n Câmpulung,
Din Rarău până-n Bârgău
Şi din Runc până-n Muncel,
Câmpulungu-i vai de el.
Că de când (un nume pe care Porumbescu nu l-a reţinut) au intrat în Câmpulung,
Şi de când (acelaşi nume, dat imperialilor) au venit,
Câmpulungu-au sărăcit.
Cu-nvârteli, cu protocoale,
Au rămas satele goale,
Satele şi casele
Şi strungile, bietele…” .
„Câmpulungul are una din cele mai frumoase şi mai romantice poziţii în munţii Bucovinei. De o parte şi de altă parte înconjurat de munţi înalţi şi păduratici, el se întinde şi se desfăşoară în dreapta râului Moldovei, pe un şes îngust, dar pitoresc, într-o lungime de nouă chilometri. De aici vine şi numele oraşului. Dar în dreapta şi în stânga, munţii sunt curmaţi de pârâie sburdalnice şi, pe ţărmurile lor, oraşul se răsfiră în dreapta şi în stânga, cuprinde şi aceste fundoaie romantice şi pline de farmec şi formează, astfel, atinenţele Corlăţeni, Valea-sacă şi Isvorul-Alb.
Câmpulungul are belşug de privelişti minunate, de parti care te încântă cu frumuseţea lor pitorească şi de unele locuri care te uimesc prin sălbăticia lor romantică şi te fac să stai nedumerit locului şi, lipsindu-ţi cuvintele de admirare, să-ţi înclini fruntea înaintea măreţelor formaţiuni de munţi şi stânci, care, ca într-un capriciu al naturii, au răsărit printre munţi urieşi şi codri seculari” .
„Ici-colea, se văd prin Câmpulung edificii care îi fac onoare; între aceste, ocupă casa comunală locul prim. Un edificiu aproape gata va contribui mult la înfrumuseţarea oraşului, şi anume o biserică greco-ortodoxă, zidită din piatră şi din cărămidă” .
Duminică, 10 iulie 1887, Prinţul de Coroană Rudolf, aflat în călătorie prin Bucovina, a ajuns şi la Câmpulung Moldovenesc. „În Câmpulung, Alteţa Sa fu primită, la arcul de triumf, de primarul oraşului, Beligan, cu o cuvântare scurtă, şi, după ce mulţumi, Alteţa Sa Imperială se porni la locul unde avea să se pună şi sfinţească temelia pentru biserica ortodocs-orientală, lovind cu ciocanul de argint de trei ori în piatra fundamentală.
După actul acesta, Alteţa Sa Imperială se duse la primărie, unde se servi un dejun, în sala foarte frumos decorată cu scoarţe şi scorţari, lucrate de Români din munţi. La dejun au luat parte, afară de suita Alteţei Sale, dl. prefect Ortynski, şeful tribunalului local, dl. Iancu cav de Grigorcea, şi primarul oraşului, Giorgi Beligan. După dejun, Alteţa Sa Imperială se porni la Cârlibaba” .
Calea ferată Hatna-Câmpulung, plănuită a se da în folosinţă în ziua de 1 februarie 1888, a fost inaugurată, cu două trenuri pe zi tur-retur, distanţa fiind parcursă în 5 ore, începând cu 1 mai 1888 .
Piatra de temelie a spitalului din Câmpulung a fost turnată în ziua de 10 mai 1888, de preşedintele ţării, Baron Pino, de baron Mustaţă, în numele comitetului ţării, şi de consilierul guvernamental Iosif Kochanowski, care fusese desemnat şi şef al comitetului care urma să se ocupe „de executarea acestei zidiri” .
Însoţirea de economie şi credit din Câmpulung s-a înfiinţat „luni, în 15/27 ianuarie 1896, la 2 oare după amiazăzi… în palatul comunal din Câmpulung” .
În 1890, din 5.534 locuitori ai Câmpulungului, 799 erau evrei. În 1890, Câmpulungul avea 6.402 locuitori, trei preoţi (Tit cavaler de Onciul, Nicolai Prodaniuc şi Teodor Doboş), doi cantori bisericeşti (Aristarch Cucu şi George Hutu), trei învăţători la şcoala de 4 clase de băieţi (E. de Racoce, S. Prelipcean şi G. Diaconovici), patru la şcoala de 4 clase de copile (Maria Prociukewicz, Ch. Prelipcean, Anna Spacec şi B. Gehl) şi trei învăţători la şcoala din Capul Satului (Alexandru Ieşan, Eufrosina Diaconovici şi Ilie Veslovschi).
Primar al târgului era I. Cocinschi.
„Drumeţii se întâmpină rar, în cară ce lunecă şterse, ca nişte umbre. După vreun ceas numai, încep cele dintâi case ale Câmpulungului, care se tot deşiră între muncele cu brazi, lăţos şi nesfârşit.
Nu sunt nici felinare în acest Câmpulung vechi; femeile, îmbrăcate ca la munte, pe cap cu ştergare albe de pânză de casă, oamenii cu sumane, cu pălării largi şi viţele lungi de păr uns, Nemţoaicele în haine de oraş merg pe dibuite sau se ajută cu felinare în mână, ca în timpuri de tot vechi. Lumina făcliilor prohodului dumnezeiesc (N.N.: Iorga vizitase Câmpulungul în primăvara anului 1904, înainte de Paşti) aprinde fereştile bisericii de lemn a lui Ioan-Teodor Vodă Calimah, Domn al Moldovei în 1758, născut în Câmpulung, dintr-un Orheian şi o femeie de acestea cu catrinţă, cioareci şi ştergar, femei puternice şi suferitoare, dar fără frumuseţea acelora de sus, de pe Moldoviţa.
Felinarele şubrede, de modă veche, cu petrol, aruncă chiorâş puţină lumină: altfel sunt dese în strada mare, ce se deschide, acum, cu prăvălii impunătoare şi pavagiu bun. Biserica cea nouă, de zid, cu multe turnuri şi turnuleţe, a Românilor, într-o grădină publică, e o clădire ca pentru un oraş mare. Tot aşa şi frumosul Hotel Comunal, unde jos e cârciumă, cafenea şi restaurant, în care pirotesc lucruri şi oameni, Nemţi şi Evrei” .
De-a lungul timpului, din rândurile evreimii câmpulungene s-au ridicat avocaţii S. Hutmann, Ignaz Raschkes, Samuel Terner, Friedrich Pichler, M. Heyer, David Koppelmann, Rudolf Marian, Jakob Bar, Friedrich Haas, Maximilian Koch, Jakob Schneider, Jonas Feyer, dr. Schmidt (fratele celebrului tenor Joseph Schmidt), Rosner din Vama, Moses Kimmelmann, Benno Schieber, Jaques Schieber, Rudolf Medilanski, Saul Kern şi Max Kern, medicii Jakob Mehlmann, Theodor Mehlmann, Josef Harth, Heine Harth, Schajowitz, J. Sobe, Bernhard Friedl, Berl Merdler, Niederhoffer, Hauslich, S. Klein, N. Nadler, M. Wassermann, Salome Mischel-Gruenspan, Salome Wohl, stomatologii Josef Glasberg şi Jakob Geisinger, bancherii Josef Harth, Leib Schlaeffer şi fiul lui, David, industriaşii: Siegmund Picker, Julius Kreindler, Arkadius Bar, Adolf Gelber, Meier Kissmann, Baruch Sternschuss, fraţii Leon şi Sami Reichmann, Tobias Kern, morarii Leib Schlaeffer, Jossel Tarter, Jean Bercovici şi Mendl Wassermann, precum şi proprietarii de restaurante, cafenele şi cofetării Osias Einhorn, Naftali Bleiweiss, fratii Rostower, Abraham Lehrer, Wolf Sobe, Osias Moise Schneider, Jossel Mee, Samuel Spetter, Salomon Spetter, David Besner, Schmiel Wagner, Nutzi Hirschhaut, Koppel Schlaffer, Moise Glasberg, Avraam Kreisel, Carl Meth, sau berarii Mizzi Schieber, fraţii Distelfeld şi Bruno Katz.
În lagărele din Transnistria au murit, printre alţi evrei câmpulungeni, şi medicii Hammer, Hermann Holdengraeber, Simche Schaechter şi Fischl Siegel, şi farmacistul Albin Schnarch.
Într-o duminică a anului 1945, în baza unui ordin care promitea refugiaţilor din nordul Bucovinei că li se acordă cetăţenia română, „în incinta Şcolii generale nr. 3” din Câmpulung s-au adunat sute de pribegi români şi ucraineni. Şi-atunci, în acea duminică sfântă, „câţiva ruşi beţi s-au apropiat de ferestrele şcolii şi au început să tragă, la grămadă, în mulţime”. Cei care, totuşi, au supravieţuit masacrului au fost urcaţi în vagoane de vite şi duşi în Siberia .
La Câmpulung Moldovenesc s-au născut teologul Vasile GHEORGHIU (16 iunie 1872), pictoriţa Isidora CONSTANTINOVICI-HEIN (26 decembrie 1889), profesorul Alexandru BOGZA (10 iulie 1895), rapsodul Mihai LĂCĂTUŞU (9 martie 1905), pictorul Aurelian BUCĂTARU (21 februarie 1909), pictoriţa Rodica PAVELESCU (17 aprilie 1910), tragicul poet evreu Kubi Wohl (1911-1935), poetul Teodor MARICARIU (23 februarie 1911), scriitorul George MOROŞANU (22 iulie 1911), pictorul Alexandru PLEŞCA (7 iunie 1916), pictorul Traian DĂNILEANU (19 aprilie 1917), poetul Dragoş NISIOIU (21 iunie 1925), cercetătorul ştiinţific Mircea BOICIUC (27 iunie 1927), publicistul Graţian JUCAN (19 septembrie 1929), actriţa Monica GHIUŢĂ (26 iulie 1940), pictorul Gheorghe TOXIN (16 ianuarie 1944), pictoriţa Maria TOXIN-COJOCARI (24 iunie 1946), pictorul Nistor Virgiliu PLEŞCA (20 octombrie 1952) şi cântăreaţa şi compozitoarea de jazz Anca PARGHEL (16 septembrie 1957).

CÂMPULUNGUL RUSESC

În 13 decembrie 1433, când a fost convenit, pentru prima dată, hotarul dintre Polonia şi Moldova, negociatorul moldovean, Tăutul logofăt, din Vijniţa, Tăutul a primit de la Regele Vladislav al Poloniei satele, până atunci polone, Câmpul Lung rusesc, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii şi Voloca, deci cele de pe malul drept al Ceremuşului, noutatea tratatului fiind aceea că muta graniţa, „de pe obcină”, pe firul apei.
În 4 decembrie 1618, un oarecare „popa Diiac”, soţul Avrămiei Tăutul, răscumpără satul şi moşia „Cămpulung în munte, pe Cirimuşul Alb”, pe care logofătul Tăutul al acelei vremi îl zălogise lui Stroici, plătind 100 galbeni ungureşti. În 1623, jumătate de sat, „la munţii se să numeşte Opolocanie”, aparţine, prin moştenire, lui Mihai Tăutul, pârcălab de Hotin.
Logofătul Tăutul încearcă să-şi însuşească satul, în 20 martie 1634, de la sora sa, Avrămia, şi de feciorul ei şi al popii Diiac, Lupul Popăscul, dar fără izbândă, datorită zapiselor din 1618.
Câmpulundul de pe Ceremuşul Alb rămâne în proprietatea lui Lupul Popăscul până la moarte, din 4 noiembrie 1696 moşia fiind moştenită de fata lui, Antimia, căsătorită cu Lodovic Grohovschi.
În 4 noiembrie 1696, după o judecată în faţa Divanului între Gheorghi Goian şi socrul său, Andrei Groholschi, „pentru a patra parte din giumătate din tot satul din Ispas, care parte au fost a Antimiei, fetii Lupului Popescului, şi ne-au arătat Gheorghi Goian şi un zapis de la soacră sa, cum au dat cu limbă de moarte parte acea din Ispas featii sale, Aniţii, jupânesei lui Gheorghie Goian, iar fiului său, lui Liudvic, au datu din giumătate de sat Câmpul-lung a treia parte, cu vecini, cu totul”, partea din Ispas era întărită lui Gheorghi Goian, iar partea din Câmpulung Rusesc, lui Ludovic Groholschi.
În 14 noiembrie 1691, Rafila, fata lui Lupu Popăscul, lasă soţului ei, Miron Cucoranul, şi nepoatei sale, Aniţa, jupâneasa lui Ghorghe Goian, „parte me de Câmpulung, care a fost giumătate de tot satul, apoi dintr-acea parte au luat Andrei Grohovschi a tree parte, iar cele doă părţi rămân a mele”.
Doi ani mai târziu, în 24 iulie 1698, Andrei Goian, fiul Aniţei Goianeasa şi nepotul Antimiei, încearcă să-şi însuşească jumătate de sat, dar este pârât la Divan de Constantin Turcul, starostele de Cernăuţi, şi de rohmistrul Liudivic, fiul lui Andrei Groholschi. Curând, Groholschi „se haineşte”, fugind în Polonia, aşa că, în 8 iulie 1701, din porunca lui Duca Vodă, satul Câmpulung pe Ceremuşul Alb intră în stăpânirea lui Gheorghe şi al Aniţei Goian. În 11 aprilie 1709, Liudivic Groholschi, feciorul Antimiei, fata lui Lupul Popescul, zălogeşte partea sa de moşie din Câmpulung Rusesc lui Constantin Turcul, pentru 60 lei bătuţi.
În 25 aprilie 1719, Miron Dari sărdar şi Toader Goian, rudele cele mai apropiate ale lui Groholschi, sunt somaţi de Divan să răscumpere moşia de la Antimia, văduva lui Constantin Turcul, ceea ce se şi întâmplă. În 20 februarie 1722, cei doi mai primesc încă un sfert din sat şi din moşie, parte care le revine după Toader Paladi, care se căsătorise cu fata lui Tăutul logofăt. Celălalt sfert de sat, care aparţinea lui Iuon Tăutul, este dăruit, în 12 ianuarie 1724, ginerelui său, Petre Giurgiuvan, străbunul pictorului din perioada interbelică.
În 28 iunie 1724, localnicii din Câmpulung pe Ceremuşul Alb au parte de o uşurare a birurilor, din partea lui Racoviţă Vodă, odată cu uricul acordat, pentru o parte de sat, lui Grigore Potlog, pe motiv că au de suferit destule împilări din partea megieşilor, deoarece „se mărginesc şi cu Ungurii, şi cu Leşii”.
În 5 februarie 1740, stăpâni ai celei mai mari părţi a satului sunt Sandul Sturza şi Toader Palade, care solicită Divanului Domnesc o nouă hotarnică. În 1 mai 1741, Ştefan Vlad vinde lui Sandul Pelin, vornicul Câmpulungului Rusesc, cum este numit satul pentru prima dată, un laz şi un vecin, pe Ştefan Hatman, fiul lui Sămion Hatman, pentru 23 lei turceşti.
În 26 mai 1745, Petre Giurgiuvan, ginerele lui Iuon Tăutul, care primise drept zestre moşioara din Câmpulung Rusesc, cu un anulit număr de vecini, vinde a şasea parte din Câmpulungul Rusesc, „cu toate lazurile de pe ea”, lui Sandul Sturza şi lui Toader Paladi.
„De o samă de vreme s-au învăţat oamenii de sănt vecini acolo (la Câmpulung Rusesc), întracele sate, deş vându lazurile de la o parte unor stăpâni la alţ oameni a altui stăpân”, iar Ioan Vodă poruncea lui Miron Gafenco, în 8 aprilie 1746, să cerceteze pricina.
În 10 august 1747, Ştefan Tăutul vinde nepotului său, Andrieş Potlog, un vecin, anume Anton Laluşca. Un alt vecin, Gligori Biuaci, este tranzacţionat între cei doi, pentru 25 lei, în 10 martie 1752.
În 20 mai 1762, egumenul Putnei arendează unor „ruşi din Putila” opt munţi din hotarul Ceremuşului, Bobeica, Cobistlitul, Iaroviţa, Lucina, Moldova, Pogoniştele, Tomnatecul şi Ţapul.
În 1775, Ocolul Câmpulungului Rusesc este menţionat, în recensământul lui von Spleny, cu Stebnici Moldovenesc (5 popi, 524 ţărani), Maranici (7 popi, 306 ţărani), Falcău (5 popi, 115 ţărani).
În 8 mai 1782, Iordachi Dari avea, moştenite de la străbunicul său, Antohi Popovici, cinci părţi din Câmpulung Rusesc, în Iabloniţa, în Coniatin, în satul Câmpulung, la Stimnic şi la Dihteniţe.
Ion şi Dumitru Sturza aveau, în 14 iulie 1782, jumătate din Câmpulung Rusesc, jumătate din Vijniţa şi din Milie, precum şi părţi importante în Putila şi Răstoace.
Mihalachi Giurgiuvan stăpânea, în 21 martie 1783, partea din Câmpulung Rusesc a socrului său, Iuoniţă Potlog.
Sandul Mălai şi cu mătuşa lui, Aniţa Tăutuleasa, stăpâneau o parte din Câmpulung, cea a lui Pătrăşcan Tăutul, cu 14 ţărani.
În 17 noiembrie 1783, Manoli Potlog şi Iuoniţă Volcinschi declarau, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, că în satul Câmpulung Rusesc „numai oamenii sau capii de familie se numără, dar pământul nu se împarte”. Partea neamului Potlog s-a împărţit, prin căsătorii, între Mihalachi Giurgiuvan, Dumitraş Potlog, Constantin Lepădat, Manole Potlog, Mariţa Tăutuleasa şi Ioniţă Volcinschi.
În 13 august 1785, a şasea parte de sat, cea a Tăutenilor, este moştenită, de la tatăl ei, Sandul Tăutul, şi de la bunicul ei, Gheorghiţă Goian, de Ileana Mălăesii, pe care o împarte celor cinci copii ai ei, Sandul, Gheorghie, Vasile, Gafiţa şi Aniţa, care o vând, tot atunci, lui Iacob Romaşcan.
Manole Potlog avea să dăruiască fetei lui, Maria, jupâneasa lui Andrei Gafenco, părţile sale din Câmpulung Rusesc, cu 27 oameni, şi din Răstoace, cu 33 oameni, în 7 februarie 1791.
Iordachi Dari avea să vândă lui Vasile Balş, în 8 iulie 1793, un sfert din Câmpulungul Rusesc şi a opta parte din Ispas, pentru 12.000 lei turceşti, dar şi Balş va vinde moşiile lui de sub munte, în 10 iulie 1793, pentru 16.000 florini, lui Iacob de Romaşcan.
În 24 iunie 1794, Gheorghe Giurgiuvan moşteneşte partea lui Mihalachi Giurgiuvan. În 1 mai 1798, Scarlat Sturza, general în armata rusă, vinde, odată cu alte moşii moldoveneşti şi bucovinene, şi a opta parte din Câmpulungul Rusesc fraţilor Ştefan şi Nicolai Aivas, feciorii lui Grigori von Aivas, Ştefan cedând fratelui său, Nicolai, şi partea sa de moşie.
În 1 februarie 1798, Scarlat Sturza va vinde feciorilor lui Grigori Aivas, Ştefan şi Nicolai, pentru 7.764 galbeni olandezi, jumătate din Vijniţa, a opta parte din Câmpulung Rusesc, din Putila, din Răstoace şi din Petruşeni, Ştefan Aivas cedând acele moşii fratelui său, Nicolai, în 1 mai 1799.
În 1 ianuarie 1805, Andrei Gafenco şi jupâneasa Maria (fata lui Potlog) vindeau lui Ştefan şi Nicolai Aivas, pentru 8.100 florini, a douăzeci şi patra parte din Câmpulung Rusesc şi a şasea parte din Răstoace.
În 22 august 1807, Constantin Lepădat îşi înzestra fata, Maria, jupâneasa lui Constantin Grecul, cu părţile sale din Câmpulung Rusesc şi din Răstoace.
În Dolhopole sau Câmpulung Rusesc funcţiona, din 1877, o parohie, din care făcea parte şi cătunul Greblina, patron fiind graful Ladislaus BAWOROWSKI, paroh – Titus TYMINSKI, născut în 1858, preot din 1886, paroh din 1894, iar cantor, din 1900, George MELNEK, născut în 1856.
În Câmpulung Rusesc exista, din 1884, o şcoală cu două clase .

CAPU CODRULUI şi CAPU CÂMPULUI

Al doilea sat Bucureşti din istoria României, după Zvoriştea, numită, în uricele lui Roman Vodă, din 30 mai 1392, Bucurăuţi, a fost atestat abia în 21 decembrie 1514, când superbul fecior al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Bogdan-Vlad, cunoscut în istorie drept Bogdan cel Orb, după ce-şi pierduse un ochi în bătălie, cumpăra de la Luca Ilişescul, fiul Anei, nepotul lui Ivan Corlat, satul „Bucureşti pe apa Moldovei, mai sus de Berchişeşti”, sat numit, începând din 1783 şi 1784, Capucodului şi „Capucodrului încoace de apa Moldovei”, pentru a se diferenţia de Capu Câmpului, numit, tot pe atunci, „Capucodrului dencolo de apă”.
În 21 decembrie 1514, când, după ce cumpărase satul Bucureşti, Bogdan-Vlad Vodă îl dăruia Mănăstirii Voroneţ, s-a făcut şi o hotarnică, reluată şi de hotarnicele de mai târziu, în care se întâlneau, printre altele, toponimele La Vlad, Câmpul lui Miclin, Pârâul Bălcoaiei, Pârâul Muncelului, Pârâul Runcul, Pârâul Topliţa, Pârâul Voroneciorul, Poiana, Ţarina lui Micle, Ţarina Muncelului şi Moara lui Isac, toponime care încredinţează memoria unor străbuni localnici unui neam lipsit de memorie.
Ca iobagi ai călugărilor de la Mănăstirea Voroneţ, bucureştenii Bucovinei au fost, generaţie de generaţie, martorii deselor conflicte hotarnice dintre călugării de la Moldoviţa, care stăpâneau Berchişeştii (cumpărat de Petru Rareş de la Toader Corlat şi dăruit mănăstirii), şi cei de la Voroneţ, care stăpâneau Capu Codrului.
„Certurile mănăstireşti”, cum le numea cărturarul interbelic Procopie Jitariu, în superba monografie folclorică a satului său natal, Berchişeştii, au dominat secolele cu „neînţelegeri, neîntrerupte sfezi, urmate de reclamaţii, de judecăţi, de recursuri, scrieri de apărare şi de fixarea, din nou, a hotarelor”. Ba se plânge Calistru, egumenul de la Voroneţ, de purtarea abuzivă a călugărilor lui Teofan, egumenul de la Moldoviţa, ba se plânge Benedict al Moldoviţei de abuzurile călugărilor egumenului Macari de la Voroneţ, iar domnii Moldovei trimit ispravnici, ba chiar şi un mare căpitan de Soroca, să-i aducă pe calea luminoasă a înţelegerii lumeşti pe înalt prea sfinţiţii negri ai averilor mănăstireşti.
Şi-atât s-au tot certat şi pârât călugării între ei, încât nici n-au prea avut cum să bage de seamă că trec veacurile, că vin austriecii şi, mai rău decât atât, averile lumeşti se secularizează, în 1783-1786, adică trec în proprietatea statului, dar şi în proprietatea foştilor obşti de iobagi mănăstireşti.
„Astfel, vechiul hotar de pe pârâul Lupoaei, care despărţea Berchişeştiul de Capucodrului, pricina atâtor înverşunate certuri, a fost împins spre apus, până în pârâuţul Codrenilor”, consemna Procopie Jitariu. Scăpaţi de teroare călugărească, dar şi îngrijoraţi de posibila ei revenire, şi la Capu Codrului, ca şi la Berchişeşti, „în scurtă vreme numai, sătenii au împrejmuit satul şi imaşul, la un loc, cu gard înalt de nuiele ori cu şanţuri adânci; au separat şi pădurea de imaşurile corlăţenilor şi codrenilor şi mai acătării… Din sat şi imaş, sătenii au construit o adevărată cetate”.
În 1772, conform izvodului Mănăstirii Voroneţ, satul Bucureşti avea 70 familii, cu 1.232 stânjeni „loc de hrană”, adică teren arabil.
În 1774, satul avea, conform Topographiei lui Werenka, doar 56 familii, dar numărul familiilor creşte, până în 1784, la 111, în tabelul parohiilor fiind menţionate „Capucodrului încoace de apa Moldovei” (Capu Codrului) şi „Capucodrului dencolo de apă” (Capu Câmpului).
Din Ardeal, au venit la Capu Codrului, conform Consignaţiunilor lui Enzenberg, din 27 ianuarie 1778, familiile lui Florea MUNTEAN şi Grigore FLOREA din Dumitra, familia lui Şandru BÂRSAN din Budoi, familiile fraţilor Ştefan, Istrati şi Grigore MOROŞAN din Moisei, familia lui Nichita LEŞAN din Leşu Ilvei, holteiul Ştefan MORARIU din Dumbrava, familia lui Grigori I. RUSU din Aragniz, familia lui Doroftei BUTURLĂ din Argalia, familiile lui Iosif UNGUREAN şi Georgiţă ALBU din Herina, familia lui Maftei STRUŢU din Topliţa şi familia lui Sandu BÂRSAN din Caşin.
În 1843, parohia ortodoxă din Capu Codrului şi Păltinoasa, cu biserică zidită la Capu Codrului, în 1721, de Pulcheria CANTACUZINO şi de famia acesteia, avea 1.186 enoriaşi, preot administrator fiind Constantin GRIGOROVICI. Parohia din Capu Câmpului, cu biserica din 1782, ctitorită de Macarie, egumenul mănăstirii Voroneţ, cu 930 enoriaşi, îl avea paroh pe Grigorie BULIGA. În 1876, comuna bisericească din Capu Codrului şi Păltinoasa, sat în care se înălţase o biserică, în 1857, întestrată cu un iconostas adus de la Fundu Sadovei, avea 1.982 enoriaşi, paroh fiind Constantin GRIGOROVICI, care moare în acel an şi este succedat de Mihail ILIUŢĂ. Preot cooperator era Epaminonda PRELICI. În parohia Capu Câmpului, cu 1.134 enoriaşi, paroh era Ioan TURTURIAN.
Şcoala din Capu Codrului şi şcoala din Păltinoasa, cu câte 5 clase, au fost inaugurate în toamna anului 1890, iar şcoala din Capu Câmpului, cu 3 clase, din 1892 .
În 1890, Capu Codrului avea 2.693 locuitori, păstoriţi de preotul-publicist Mihail Iliuţ. Primar era Gavriil Forfată, învăţător, Trifon Reuţ, iar cantor bisericesc era Dimitrie Donisan.
În 1907, paroh la Capu Codrului şi Păltinoasa era Mihail ILIUŢĂ, născut în 1838, preot din 1861, paroh din 1863, preot cooperator era Isidor PAŞCAN, născut în 1878, preot din 1903, iar cantor, din 1900, Dimitrie DONISAN, născut în 1852. La Capu Câmpului, paroh era Emilian GRIBOVSCHI, născut în 1857, preot din 1888, paroh din 1903, iar cantor era, din 1900, Iraclie BANILEVICI, născut în 1846.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Saveta NEDELE (Capu Codrului, 21 ani în 1908) şi Spiridon CROITOR (Capu Câmpului, 26 ani în 1914).
În al doilea sat Bucureşti din istoria României, a văzut lumina zilei, în 12 decembrie 1908, marele poet iconar, care şi-a vărsat sângele în războiul pentru salvarea României Mari şi, drept consecinţă, a fost condamnat la temniţă politică, la anonimizare şi la uitare de România Mică, Teofil LIANU, care se trăgea din neamul Coştiugenilor de la Hotin şi Soroca.
În 5 decembrie 1918, s-a născut Alexandru BIDIREL, ultimul mare lăutar al Bucovinei, vrednic continuator al legendarilor Nicolae Picu şi Grigore Vindireu.
Neamul Catargiu din Capu Codrului, a dăruit spiritualităţii româneşti doi redutabili artişti plastici, sculptorul Silviu CATARGIU, născut în 8 ianuarie 1939, şi graficianul Constantin CATARGIU, născut în 25 septembrie 1954.

CARAPCIU PE CEREMUŞ

În 13 decembrie 1433, când a fost convenit, pentru prima dată, hotarul dintre Polonia şi Moldova, negociatorul moldovean, Tăutul logofăt, din Vijniţa, a primit de la Regele Vladislav al Poloniei satele, până atunci polone, Câmpul Lung rusesc, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii şi Voloca.
Aflat în Ţinutul Văşcăuţiului, în vecinătatea Stăneştilor de Sus şi de Jos, a Bănilei Ruseşti şi a satelor Vilaucea şi Zamostie, satul Carapciu pe Ceremuş, din Ocolul Cirimuşului, a fost întărit, în 9 martie 1657, pârcălabului Grigore Gherman, fiul spătarului Toader Gherman, nepotul bătrânului Gherman, vătaf de Suceava, şi jupânesei sale, Chelsia, fata lui Grigore Tăutul, în baza uricului Antimiei, fata Mânzatului, primit de la Vasile Lupu Vodă. Tot atunci, Grigore Gherman obţine întăritură şi pentru alte „ocine şi jirebii” din nordul Moldovei, inclusiv sate ale socrului său, Grigore Tăutul.
În 11 mai 1663, Tănase Talpici din Carapciu, fiul lui Marco Talpici, dăruieşe nepoatei sale, Avrămia Bohatereţ, fata lui Gligori Tălpici, „partea mea de moşie şi ocină dreaptă, din stâlpul de sus, a treia parte, şi cu tri lazuri, (pe) care le-am făcut din topor… cu mâna me, anume un laz, odae pomăt, şi alt laz pe Hlebeciuc, din gios pe de Bereznic, unde au păgubitoriu, ce feind eu ars de tălhari. Şi n-au vrut nime altul din niamul mieu să mă grijască la neputinţa mea”, printre martorii trazacţiei numărându-se şi Ioan Tiron din Carapciu.
Moşiile lui Grigorie Gherman şi ale jupânesei sale, Chelsia, au fost întărită, prin ispisoc de împărţeală, în 8 februarie 1694, ginerelui lui Gherman, fostul mare armaş Toader Albotă, şi urmaşilor lui Grigorie Tăutul, Gligorie, care primeşte şi „a şasea parte din Carapciu”, Neculai, Tudosia, Antelina şi Anastasia Tăutul.
În 26 iunie 1700, din porunca lui Antioh Cantemir Vodă, Grigoraş de Sinehău încearcă împăcarea lui Sandul Murguleţ cu răzeşii din Carapciu, Budinţi, Stăneşti, Costeşti, Ivancăuţi, din pricina unor ocini răzeşeşti din acele sate.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Carapciu pe Ceremuş, moşie răzeşească, „79 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Nicolai, 1 diacon, Dumitraş, 1 dascăl, Hrihor, 2 umblători, Ilaş GAVRILIUC şi Sandul ZAVRILIŢĂ, 10 şliahtici, Vasili CÂRSTE căpitan, Gavril sin MIRON, Ştefan brat ego, Vasilie HIMUC, Toader CIORNOHUZ, Coste SAVIN, Ion TIRON, Ion zet ILAŞ, Ilii CÂRSTE căpitan şi Gavril MIHAIL căpitan, 1 jidov orândar, Herşko, şi 63 călăraşi, adică: Grigorie POPOVICI căpitan, Gavril DRUMĂU, Vasilie OSĂRIŢCHI, Gavril LĂZORENCO, Alecsa CHIVA, Simion sin MIRON, Ion ISCĂ, Nichita DRUMĂU, Miron DRUMĂU, Nicolai DRUMĂU, Tudosi ZAVIALIŢĂ, Mihail DRUMĂU, Tudosi TIRONIUC, Andrei ZAVIALIŢĂ, Costaş ZAVIALIŢĂ, Gligoraş TOPALĂ, Petre MASCOIASCO, Mihail brat ego, Nicolai ZAVIALIŢĂ, Mihail VERENCA, Toader MAERICIOC, Vasili VERENCA, Dumitraş SĂVERNENCO, Ivan COSOVIŢ, Nicolai ŞVEDU, Mihail ROBOCĂ, Toader brat ego, Gligoraş sin LISCO, Oleksa OPAIŢE, Nicolai CARPU, Ion HUŢUL, Nichita MARIENCIUK, Ion PAVELENCO, Acsentii sin PAVELENCO, Tudosii MARIENCIUK, Ion CORNICO, Alecsandru CORNICO, Ion ŞIRABA, Matei PEŢII, Tănase zet TOTOLIT, Tănasă HUŢUL, Ion TOFAN, Coste CHEVERIC, Mihail DRUMĂU, Gligoraş ŞFAT, Dumitraş ZAVIALIŢĂ, Miron CIORNOHUZ, Ivan PRIPIICIUK, Toma OPAIŢ, Ion OPAIŢ, Onofrei ECHIM, Ignat MAZURAC, Mihail EREMCIUK, Gligoraş VEZTICU, Lupaşco TOTOLICI, Andrei sin ego, Nicolai sin LUPAŞCO, Gligoraş FIUCIUK, Ion VOIŢOC, Dănilă sin PĂTRAŞCO, Mihai DRACE, Enachii LOS şi Petre BĂLAN.
În 1775, satul Carapciu pe Ceremuş avea 2 mazili, 1 popă, 80 ţărani şi 3 umblători (încasatori de impozite, numiţi şi „barani”), numărul gospodăriilor sporind, până în 1784, la 161. Unul dintre cei doi mazili era Mihalache Onciul, cel care, în 26 iunie 1776, cerea, împreunnă cu „alţi mazili, ruptaşi şi răzeşi” din Carapciu, printre care Gavril Mihailuc, Ion Fruză, Andrei Lăzoresco, Gheorghe Ponici, Ion Deaconuc, Vasile Ponici, „să se hotărnicească această moşie de Mihalache Giurgiuvanu, Manoli Tabără căpitan şi Constantin Stroescul, dând şi toată cheltuiala ce s-ar face de aceşti hotarnici”.
În 26 iunie 1776, mazilii şi răzeşii din Carapciu pe Ceremuş angajează trei boieri care să le stâlpească moşiile, semnatarii înţelegerii fiind mazilul Mihălachi Onciul, Gheorghe …, Gavril Mehaiuc, Lupaşco Tatoliţ, Onufraş …, Toader Mironco, Dănilă Ponici, Andronachi Frunză, Ionică Ioncescul, Andri Zavealiţ, mazilul Dumitraş Jăian, Ion Frunză, Andrii Lazarenco, Nechita Ion, Ilie Ioncescul, Păvălucă Ioncescul, Vasăle Ponici, Gheorghe Ponici şi Ion Deianconuc.
În 25 martie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, proprietarii celor trei părţi răzeşeşti ale moşiilor şi ale satului Carapciu pe Ceremuş îşi declară proprietăţile.
Partea de sus a satului, odinioară a lui Tănase Talpici, moştenită prin Marcu Talpici, Vasile Tonca şi Vasile Semaca, aparţinea răzeşilor Andrei Savaianeţ, Toader Mironcu (Mironescu), Gavril Mihailuc, Sandul Racoce, Vasile Cârste şi neamurilor lor.
Partea de mijloc a Carapciului pe Ceremuş aparţinea lui Dumitraş Goian, Onciuleştilor, Tatulicenilor, Lupaşcanilor şi lui Iuon Corni.
Partea de jos, cândva a neamurilor lui Vasile Carp, Maftei Ponici, popa Nichifor şi Ieremie Chifrac, era a răzeşilor Iuon Paletiuc, Costin Chifrac şi Grigoraş Popovici.
Proprietatea lui Grigore Tăutul şi a urmaşilor săi, „a patra parte din Carapciu”, este revendicată, în 12 ianuarie 1783, de copiii lui Sandul Tăutul, Ion, Dumitraş şi fiul lui Andrei, Dumitraş Tăutul, toţi din Nepolocăuţi, precum şi de ginerele lui Coste Tăutul, Gheorghe Lenţa.
În 27 iunie 1784, căpitanul Ioan Sava, care stăpânea a şasea parte din Carapciu, în urma unui schimb de moşii făcut cu căpitanul Constantin Arapul şi cu Miron Volcinschi, îi dă căpitanului Nicolai Grigorce „dintr-un sfert, a şasea parte din Carapaciu” pe Ceremuş, şi „a patra parte din a patra parte ce o are schimbătură de la Constantin Arapul căpitan, care o cumpărase de la Ion Tăutul”, din Carapciu pe Siret.
Toate aceste proprietăţi aveau să fie delimitate, în prezenţa martorilor Vasile Tăutu din Vilauce, Ion Volcinschi, Vasile Cârste şi Vasile Mihaliuc din Carapciu, în 13 decembrie 1794, de comisarii hotarnici, conduşi de directorul Cameral Carl Rychter.
În 21 iunie 1795, Nicolai şi Paraschiva Vasilco primesc drept danie partea moşiei şi a satului Carapciu pe Ceremuş care aparţinusese lui Alexandru Veriha, fiul lui Ştefan, nepotul lui Toader Ponici, cel care avea jupâneasă pe Ileana, fata lui Antioh Cucoran. Marcatori: Gheorghi Goian din Stăneşti, Vasile Coce, Iordachi Istrătuţă din Stăneşti, Andrei Borşan, paroh în Davideni, Andrei Veriha, Grigoraş Tăutul din Verbăuţi şi Ion Albotă din Bănila pe Ceremuş.
O împărţeală a unor părţi din Carapciu, făcută în 28 octombrie 1797, vehiculează alte nume de săteni, într-o încrengătură rubedelnică încântătoare: Ghiţă, Constantin şi Ene Panainte, fiii lui Vasile Vihtic primesc şi împart moşioara; fratele lui Vasile a fost Costaş Vihtic, iar tatăl lor, Onufraş Vihtic, cel care se însurase cu Irina, fata lui Ioan Ivoncescu. Împărţeala se face din stâlpul lui Ivoncescul, al Sămachii şi al lui Dragoman, deci din hotarnica făcută, după venirea austriecilor, în favoarea celor trei.
În 13 octombrie 1794, Ilinca Ţănţoaie, fiica Jieniţei din Ţănteni, dădea ginerelui ei, Ioniţă Chirilovici, o parte din Pedecăuţi şi din Carapciu, iar în 6 februarie 1796, Ion Vihtic dăruia fetei sale, Catrina, jupâneasa lui Ion Prodan din Verbăuţi, părţile de moşie din Carapciu şi din Căbeşti pe care le stăpânea.
În 1797, când cete de tâlhari leşi, care prădaseră prin Bucovina, încă s-au mai „ţinut o bucată de vreme la margine şi pe urmă, cu mână întrarmată au căutat să treacă în Galiţia, dar fiind bătuţi de armele împărăteşti, s-au împrăştiat”, autorităţile bucovinene au ordonat vornicilor să întocmească liste nominale cu călăreţi şi pedestraşi, care să fie instruiţi şi folosiţi în eventualitatea unor „întâmplări trebuincioase”.
Lista satului Carapciu pe Ceremuş, înocmită în 2 iulie 1797, cuprindea numele călăreţilor Neculai Iachim, Neculai Zaveialetă, Gheorghei Popovici, Vasăle Leca, Glegorei Leca, Costăi Opaiţ, Costăi săn Olexa, Pantelei Lazariuc, Andrei Lazariuc, Costachi Ciornohuz, Toader săn Nicolai, Andrei Poneci, Vasăle Ciornei, Sandul Răcocea, Ion Marciuc, precum şi pe cele ale pedestraşilor Vasăle Verenca, Toader Verenca, Mihailo Androniciuc, Ion Mironiciuc, Gheorghei Pavliuc, Ştefan Verenca, Petraş Deianonic, Toader Poneci, Toader Nahoriniac, Ion Tofaniucu, Iacob Mazariac, Ioacob Bodnar, Constantin Ionescul, Sămion Meronc.
Mazilii Ilie Mihaliuc şi Vasăle Cârste trebuiau să asigure, împreună cu autorităţile din Carapciu, 5 puşcaşi şi 25 de călăreţi, conform unor instrucţiuni din 13 iulie 1797.
Vornic al satului era Ştefan Mironcu,vataman era rigoraş Culuş, iar giuraţi – Gheorghii Juşcu şi Vasăli Popovici.
În 1843, biserica Naştearea Maicii Domnului din Carapciu pe Ceremuş, ctitorită, în 1816, de răzeşii locului şi dotată cu un iconostas nou în 1848, cu 2.401 enoriaşi, îl avea ca patron bisericesc pe Stephan von KRZYSTOFOWICZ, paroh fiind Ştefan HALIP, al doilea post de paroh fiind vacant. În 1876, patroni bisericeşti erau Cajetan von KRZYSTOFOWICZ şi Anton von KOVATS, păstor peste cei 2.812 enoriaşi fiind parohul Makarie SEMACA. În 1907, patroni ai bisericii erau Roman cavaler de KRZYSTOFOWICZ, Teodor ARBORE, Nicolai GAVRILIUC, Alexe şi Petre ai lui Vasile LAZAR, Alexander MELNECZUK, Vladimir ONCIUL, Ilie ZAWIALETZ şi Vasile ZOPA. Paroh era Ilie MASSIKIEWICZ, născut în 1859, preot din 1884, paroh din 1894, preot cooperator fiind Ştefan SBIERA, născut în 1865, preot din 1893, iar cantor, din 1900, Vasile PETRAŞCIUC, născut în 1864.
Din 1862, funcţiona, la Carapciu pe Ceremuş, o şcoală cu 4 clase, din 1902 fiind înfiinţată şi o şcoală-filială, cu o clasă .
În 30 noiembrie 1886, s-a inaugurat linia ferată Hliboca-Berhomet-Carapciu, primii călători… festivi fiind Baron A. Vasilco, căpitanul ţării, Baron Mustaţă, reprezentant al comitetului ţării, Baron Eugen Stârcea, consilier guvernamental, colonelul Seracsin, Baron Eudoxiu Hurmuzachi şi N. Balmoş – căpitani districtuali, Baron A. Petrino, Dr. I. cav de Zotta etc .
În 1890, satul avea 4.071 locuitori, doi învăţători (C. Zurcanovici şi Fevronia Şcraba) şi un preot ortodox (Ilie Massikiewicz). Primar al comunei era Şloim Buchler.
În documentele şcolare ale prefecturii judeţului Storijineţ, din 1939, pentru Carapciu pe Ceremuş erau menţionate, drept cătune sau părţi de sat, Babin, Chmelestie, Ciopaş, Corineşti, Hlibicioc, Hrabova, Ialenca, Maidan, Moceara, Odaia, Pahar, Plosca, Pohorilăuţi, Prislop, Racovăţ, Reptena, Satul Nou, Sălişte, Topoleva, Ursoaica, Văleni, Verbăuţi.

CARAPCIU PE SIRET

Aflat pe malul stâng al Siretului, în megieşia satelor Hliboca, Prisăcăreni, Cupca şi Iordăneşti, satul de răzeşi Carapciu beneficiază de o primă atestare documentară, în 17 martie 1573, când presupusul strămoş al lui I. G. Sbiera, Sima Zbiearea, care cumpărase, de la Ştefan cel Mare, satul Carapciu pe Siret, este menţionat în uricul lui Ioan Vodă, prin care „Iuraşco şi fratele său Vladco, copiii lui Fădor, nepoţii Magdei şi a surorii ei, Muşa, strănepoţii lui Sima Zbiearea” moştenesc satul bunicului lor.
În 11 mai 1663, unul dintre părtaşi, Tănasie Talpici, dăruia „din stâlpul de sus a treia parte, partea de mijloc, şi cu trii lazuri, care le-am făcut din topor, cu mâna me, anume un laz Odae, cu pomăt, şi alt laz, Hlebecioc, din gios de Racoviţă, între Mocira, păr supt Pogoriloţ, şi al treilea, în Bereznic”, nepoatei sale, Avrămia Bohetereţ, cu condiţia ca nepoata să îl îngrijească până la moarte.
Un alt neam răzeşesc din Carapciu este cel al Mironeştilor, menţionat într-un act de danie, din 20 iunie 1678, la care Gligoraşco, nepotul lui Iasac Mironescul ot Carapciu, era martor.
În 20 octombrie 1699, un grup întreg de răzeşi din Carapciu, format din călăraşii Ion Negrul şi Ştefan, din Tănase Chihai, din diaconul Ioan Popovici şi din popa Matei, participă la hotarnica satelor Putila şi Lucavăţ.
În 11 mai 1706, când Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe socra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.
În 5 iulie 1750, Constantin Mihail Cehan Racoviţă trimite la Carapciu pe Siret pe marele vornic Constantin Razul, ca să-i împace pe ţărani cu răzeşii lor în privinţa tocmelilor agricole.
Mănăstirea Putna dobândeşte, prin danie, o parte din moşie şi din vatra satului, aşa cum menţionează un uric datat în 11 iulie 1760.
În 1772, s-a stabilit la Carapciu, pe moşia mănăstirii Putna, plugarul Mihai UNGUREAN, din Cuşma, împreună cu soţia şi patru fete.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Caapciu din Ocolul Berhometelor „57 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazilili, 2 maziliţe sărace, 9 femei sărace, 1 nevolnic, 3 popi şi 40 birnici.
În 1775, satul Carapciu pe Siret mai avea doar 3 mazili şi 1 popă, dar şi 62 familii de ţărani. Cei trei mazili erau Aniţa Jieniţa, care, în 12 aprilie 1794, dăruieşte copiilor ei, Ilinca, Dumitraş, Gligorie şi Paraschiva, jumătate din satul Carapciu, Neculai Grigorcea, căsătorit cu Maria Volcinschi, care, în 26 decembrie 1796, lasă moşia fiului lui, Ilie Grigorcea, şi, desigur, mănăstirea Putna.
În 8 aprilie 1782, vechilul Ion Mitescul căpitan, declară, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, că vornicul Nicolae Roset stăpâneşte satul Carapciu pe Siret.
Biserica cu hramul Sfinţii Cosma şi Damian din Carapciu pe Siret, înălţată, în 1816, de Ilie de GRIGORCEA, avându-l ca patron, şi în 1843, pe baronul Ilie de GRIGORCEA, avea, în acel an, 548 enoriaşi, dar postul de paroh era vacant. În 1876, în comuna bisericească Prisecăreni, cu biserică zidită, între anii 1798-1803, de Ilie de GRIGORCEA şi de ceilalţi mazili din sat, şi Carapciu, întâietatea o avea biserica din Prisecăreni, cu hramul Sfântul Ioan Teologul, iar cea din Carapciu pe Siret era considerată filială, numărul total al enoriaşilor fiind de 1.277 suflete. Patron al ambelor biserici era baronul Alexandru de GRIGORCEA, iar paroh era George FILIEVICI.
În 1907, Prisecărenii sau, cum i se mai zicea, Strâmtura, cu Delenii şi Câmpul Seliciului (777 enoriaşi), Carapciu pe Siret, cu Hatna şi Opaiţeni (1.422 enoriaşi), se aflau cu bisericile sub patronajul familiei GRIGORCEA (Modest, patron la Carapciu, iar Mihai, în Prisecăreni), paroh fiind Ilie HOSTIUC, născut în 1851, preot din 1876, paroh din 1880, preot cooperator – Adrian LUPAŞTIAN, născut în 1877, preot din 1904, iar cantor, din 1900, Cassian ŞINDELAR, născut în 1848.
Şcoala din Carapciu pe Siret, cu 5 clase, funcţiona din toamna anului 1889 .
O colectă de produse agricole pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, făcută, în 1897, la Carapciu pe Siret şi la Prisecăreni, de „zelosul preot Maximilian MITRIC”, de cantorul Clementie SCRPCARIU şi de gospodarul Nicolaiu CÎRCIUL, menţionează următoarele lume de localnici din cele două sate: Domnica lui Vasile SAUCIUC, Maria lui George SAUCIUC, George IVANEŢ, Paraschiva lui Simion CIORNEI, George CIORNEI, Ştefan CIORNEI, Maria lui George alui Ioan ŞORODOC, Paraschiva lui Ioan CÎRCIUL, Toader alui George CÎRCIUL, Domnica lui Constantin CÎRCIUL, Domnica lui CIORNEI, Mihai alui George ŞORODOC, Simion DÎCĂ, Aniţa lui Dimitrie TOVARNIŢCHI, Mara lui L. TOVARNIŢCHI, Ecatarina lui Ioan IRIMESCU, Maria lui Ioan BEZOŞCO, Aniţa lui Mihai HRANICIUC, L. CULEAC, Ioan BEZUŞCO, Maria HREUŞEŞEN, Nicolai IVANEŢ, Paraschiva lui Vasile ZEGREA, Nicolai DABÎCĂ, Nicolai CALANCEA, Domnica lui Simion CALANCEA, Ecaterina lui Teodor CALANCEA, Paraschiva lui Andrei CALANCEA, Anastasia lui Onufrei BILENCHI, Maria lui George ZEGREA, Maria CULEAC, Fl. alui Ioan ZEGREA, Agafia lui Toader LEVIŢCHI, Domnica lui George ZEGREA, Ioana lui Ioan ZEGREA, Sava CULEAC, Ştefan ZEGREA, Todosia lui Ştefan ZEGREA, Mihai ZEGREA, Ioan alui George ZEGREA, Anastasia lui Nicolai ZEGREA, Petre ZEGREA, Acsenia lui Mihai ZEGREA, U. WUCHER, Alexandra lui Petre ZEGREA, Domnica lui Ioan BUTIAC, Maria lui Ştefan BUTIAC, Irina lui Ioan DABÎCA, Fedor alui Teodor STRATULAT, Domnica lui Ioan BEZUŞCO, Maria lui Ioan ZEGREA, Maria STRATULAT, Irina lui Andrei STRATULAT, George BANILEAN, Tecla lui Ioan Ioan NICOLAEVICI, Aniţa lui Petru STRĂTULAT, A. CLAINER, B. SCHLOMIUC, Fl. ŞORODOC, Paraschiva lui Andrei IVANEŢ, Teodor LEORDA, Anastasia lui Ioan SANDULEAN, L. SENCU, Irina lui Ioan SENCU, Paraschiva lui Lazar SENCU, Florea lui Vasile UNGUREAN, George LEORDA, Paraschiva lui George LEORDA, Maranda LEORDA, Ileana lui Ioan MEŞEŞEN, Maria lui Ioan MEŞEŞEN, Samfira lui Lazar PRISECĂREAN, Iohana HLADIUC, Ioan OLARAŞ, Ioan UŞULEI, George PRISĂCĂREAN, Varvara lui Ioan UNGUREAN, Eudochia lui George TĂRÎŢĂ, Ioan VIZNIUC, Aniţa lui Simion GÎRCIUL, Samfira lui Ioan ROTARIU, Alexandra lui George PORTARIU, S. ROLL, B. KATZ, Ch. FISCHBACH, Paraschiva lui Mihai SOVINSCHI, Nicolai DOBOŞ, Feodor PACICOVSCHI, Andrei VILCOVSCHI, Mihai PAUŞ, Constantin SCRIPCARIU, Lazar GORACIUC, Antimia SOVINSCHI şi George COBEL .
Însoţirea raiffeisiană din Carapciu pe Siret şi Prisecăreni s-a înfiinţat în 6 noiembrie 1902, sub preşedinţia boierului Modest cavaler de Grigorcea, harnic întemeietor de bănci populare prin satele Bucovinei, ajutat de Dr. Radu cavaler de Grigorcea, vistiernic fiind C. C. Cobali. Modest cav. de Grigorcea era, pe atunci, şi primar al comunei Carapciu pe Siret, comună în care parohi erau Ilie Hostiuc şi Maximilian Mitric, iar Ilarion de Iacubovici era învăţător.
În 1939, Carapciu pe Siret avea trei cătune, Hatnii, Opăiţeni şi Uliţa sau Huliţa.
La Carapciu s-au născut publicistul Eusebiu Mihăilescu (1 iunie 1912), lexicograful Constantin Duhăneanu (27 mai 1914) şi poetul Vasile Leviţchi (15 noiembrie 1921).

CÂRLIBABA

Numită, în toate relatările călătorilor străini, care veneau, dinspre Transilvania, spre Moldova, sau pe itinerariul invers Cârlibaba, cu sensul de Gârla Babei (etimologiile nemţeşti mi se par forţate), pe care îl stabileşte Ion Budai-Deleanu, în epopeea neterminată „Trei viteji”, valea aceasta nelocuită, cu bordeie păstoreşti rare, situate pe înălţimi, pare să fi însemnat, cum o sugerează şi numele „valea moşilor”, cea prin care au venit în Moldova descălecătorii maramureşeni (Ba-Ba, în vechime, reprezenta sinonimul pentru Adam şi Eva, deci cuplul primordial).
Ca reper toponimic al braniştei mănăstirii Putna, „vărful Cărlibahului” este menţionat, pentru prima dată, în hotarnica moşiei mănăstireşti din 9 august 1551, deci în timpul domniei lui Ştefan Rareş, acelaşi toponim, „gura Cărlibahului”, fiind folosit şi în hotarnica din 10 aprilie 1645.
Întemeierea vetrei satului Cârlibaba s-a făcut după data de 20 mai 1762, când egumenul Putnei, Vartolomei, colonizează braniştile mănăstireşti cu „nişte ruşi din Putila”, deci cu câteva familii de huţani, dar recensămintele din 1774 şi 1775 nu menţionează existenţa Cârlibabei.
În 1796 şi 1797, Karl Manz, Cavaler de Mariensee, activează minele de argint şi de plumb de pe cursul superior al Bistriţei de Aur, întemeind câteva vetre de mineri şi meşteşugari germani (22 familii) lângă Cârlibaba, respectiv Ludwigsdorf (Cârlibaba Nouă), pe vatra veche a satului Mariensee (Cârlibaba Veche) şi pe Valea Stânei, Hüttenthal. Minele Întreprinderilor Manz au fost închise în 1870, iar germanii din Cârlibaba şi din cătunele din amonte (Bârşaba, Lala, Rotunda, Valea Stânei şi Şesuri) s-au mutat la fabrica de cherestea s-au au plecat în alte localităţi.
Coloniştilor germani, sosiţi în 1797, le-au fost puse la dispoziţie câte o casă sau un bordei şi câte o bucată de teren, bunuri imobiliare care nu puteau fi înstrăinate sau lăsate decât dacă, în timpul lucrului în mină, coloniştii respectiv plăteau, în timp, o sumă totală de 30-40 coroane.
Primii mineri şi meşteşugari germani, stabiliţi la Cârlibaba, au fost Hodel, Baierl, Hielbel, Lerch, Beldinger, Keil, Gartner, Knoblauch, Watzin, Feig, Reiss, Schwartz, Oswald, Gailing, Wonthus, Feil şi Greck.
Între 1810-1820, au venit, din Silezia Superioară, Tscherwensky, Mesabrowsky, Muschinsky, Kallowitsch, Hankjewitsch, Golatzky şi Nickelsky.
În Ţibău s-au stabilit, după anul 1800, familiile Feldigel, Limbacher, Schnur, Kirchdraufer), în Edu, familiile Bosetschuk, Käuser, Wenzel. Printre mineri, se numără şi poetul Kubi Wohl, fiul unui tăietor de lemne, născut în Ţibău, în 31 august 1911 şi după ce a fost „vocea poetică a proletariatului în luptă (Alfred Kittner), a murit, în 21 decembrie 1935, la Cernăuţi. Un alt personaj important al comunităţii germane a fost Ferdinand Weiss, prieten al literaturii şi al artelor, care, pe la 1900, a deschis o tiparniţă în Cârlibaba Veche (Mariensee), în care edita cărţi poştale colorate, cu peisaje din regiune, imprimate şi broşuri cu balade.
Din 1 mai 1840, îşi face apariţia şi la Cârlibaba, ca arendaş sau concesionar al unor munţi întregi, şi Andreas Figura, care încheiase un protocol special cu Administraţia provizorie din Dorna, reînnoit în 16 februarie 1844.
În 1843, biserica închinată Sfântului Nicolae, din comuna bisericească Ciocăneşti, Cârlibaba şi Ludwigsdorf sau, cum i se mai spunea, Siebenburgen, înălţată la Ciocăneşti, în 1784, de Nestor Zdrian, Theodor Giosan, Damaschin Hurghiş şi de epitropii din Ciocăneşti, avea 789 enoriaşi ortodocşi, preot administrator fiind parohul din Ilişeşti, Dimitrie BUCEVSCHI, tatăl pictorului Epaminonda BUCEVSCHI. În 1876, când Cârlibaba avea un oficiu poştal, în sat funcţiona biserica Sfinţii Petru şi Pavel, cu 521 enoriaşi şi cu Georgie ZUGRAV preot cooperator. Biserica din Cârlibaba, adusă de la Fundu Moldovei, în 1865, îl avea paroh, în 1907, precum întreaga comună bisericească, pe George PAULIUC, născut în 1856, preot din 1882, paroh din 1891, cantor fiind, din 1902, Alexandru COZUB, născut în 1869.
Şcolile din Cârlibaba şi din Ludwigsdorf, cu câte 2 clase, şi-au început activitatea în toamna anului 1874 .
Drumul dintre Iacobeni şi Cârlibaba se construieşte începând cu anul 1847, sub dirigenţia de şantier a constructorului Maftei Tonigar, din Fundu Moldovei, care este amendat pe nedrept, cu 15 florini şi 40 creiţari, pentru doborârea a 200 de arbori şi, în 15 martie 1847, se plânge Administraţiei Bucovinei.
În 1890, Cârlibaba avea 860 locuitori, păstoriţi de preotul Alexandru Popşor şi de cantorul bisericesc Clementie Scripcariu. Primar al comunei era Mihail Calinici, iar învăţător – Vasilie Nahaiciuc.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Alecsandru POPŞOR, preot exposit în Cârlibaba”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Fedor TIHONIUC, Tanasi CALENICI, Filip LOI, Ioana VARGA, Gheorghi PROCIUL, Acsenia DUMITRIU, Ştefan BUZILĂ, Gheorghi ŢIFLIA, Macsim CRĂCIUN, Marfta CHITLERIUC, Ilaş COSARIUC, Toma SEVAC, Michail MOROŞAN, Elisaveta ŞANDRU, Ana BURCUTEAN, Maria CHIRIUC, Ion BEHODIUC, Andrei ROBEICIUC, Ion MOSCALIUC, Vaselena BALAHURA, Gheorghi STELMACIUC, Michail CRĂCIUN, Ion COZMAC, Gavril BURCUTEAN, Iftemi LIŢU, Mafteiu şi Varavara VARGA, Ion URSESCUL şi Ioana ROMAN BERLEA .
În 1910, jumătate din populaţia comunei încă o mai formau germanii.

CARLSBERG sau KARLSBERG

Coloniile germane de lângă Putna, Karlsberg (Gura Putnei) şi Putnathal (Valea Putnei), au fost înfiinţate între anii 1782-1787, cu agricultori şi meşteşugari din Franconia şi Bavaria
În 1796, Josel Rechenberg, comerciant evreu din Rădăuţi, a început construirea unei fabrici de sticlă, în vecinătatea Putnei. În 1803, colonişti germani din Boemia s-au aşezat în apropierea fabricii, înfiinţând satul Karlsberg, în onoarea preşedintelui „Hofkriegsrat”, arhiducele Karl.
În 17 martie 1803, au fost înregistraţi, la Karlsberg, sticlarii: Georg Aschenbrenner, Friedrich Bartl, Georg Franz I, Georg Franz II, Anton Friedrich, Mathias Friedrich, Simon Gattermeyer, Johann Pollmann, Georg Probst, Joseph Reitmayer, Wenzel Sodomka, Josef Uebelhauser, Anton Wolf, Josef Wolf, şi Johann Wurzer cu familiile lor.
Ulterior, sunt înregistraţi ca muncitori ai fabricii de cherestea din Karlsberg: Michel Paukner, Andreas Petrowicz, Wenzel Reitmeyer, Michael Schmidt şi Simon Waclawek. Cei aleg să plece au fost: Andreas Achenbrenner, Georg Altmann, Anton Bauer, Johann Blechina (Plechinger), Jakob Kuffner, Josef Gaschler, Johann Gefre, Georg Glaser, Wenzel Hoffmann, Andreas Kodelka, Michael Kolmer, Johann Kuffner, Georg Lehner, Johann Lerrach, Mathias Liebel, Wenzel Müller, Johann Neuburger, Adam Neumark, Andreas Neumark, Andreas Rippel, Thomas Rückel, Josef Rückl, Jakob Schaffhauser, Josef Scherl, Franz Straub, Michael Weber, şi Johann Zimmermann.
Printre sticlari, se mai numărau şi Josef Aschenbrenner, Georg Blechina, Georg Linzmeyer, Michl Neuburger, şi Wenzel Oberhoffner.
În 1843, din grupul celor 200 de familii de emigranţi germani din Boemia, s-au desprins câteva, care s-au stabilit la Karlsberg şi la Putnathal.
Tăietori de lemne, proveniţi din Prachin, Boemia: Andreas Neumark, Adam Neumark, Johann Bauer Anton Bauer, Wenzel Müller, Johann Draxler, Wenzel Baumann, Andreas Petrovitz, Joseph Scherl, Georg Glaser, Jacob Gaschler, Johann Plechina, Johann Müllner, Wentzel Hofmann, Joseph Geohre, Georg Plechina, Michael Weber, Joseph Rikel, Andreas Aschenbrenner, Joseph Gaschler, Johann Geohre, Jakob Kuffner, Jakob Schaffhauser, Johann Neuburger, Georg Lechner, Georg Altmann, Johann Kuffner, Andreas Kodelka, Mathias Liebel, Johann Lörrach, Franz Straub, Johann Klingsmeyer, Andreas Rippel şi Michael Schmidt.
Biserica ortodoxă a satului Carlsberg este cea de lemn, înălţată de Dragoş Vodă la Volovăţ, în 1346, şi mutată de Ştefan cel Mare, în 1468, la Putna, declarată parohie ortodoxă în Carlsberg abia în 1871. În 1890, Carlsberg (cum grafiază Daniel Werenka) avea 1.805 locuitori, conduşi de primarul german Michael Straub. Şcoala germană avea doi învăţători, pe G. Tinz şi pe F. Ernst.
În 1907, paroh în Carlsberg era Samuil SIMIONOVICI, născut în 1847, preot din 1878, paroh din 1895, iar cantor, din 1900, era Vasile VĂCĂREANU, născut în 1847.
Şcoala din Carlsberg, cu 3 clase, funcţiona din toamna anului 1874, cea din Putna, cu 5 clase, fiind mult mai veche, din 1857 .
În 1910, Carlsberg încă era locuit, în totalitate, de germani.