ce
CEAHOR
Satul de pe malul stâng al Dereluiului, în hotarul Cosminului şi al Molodiei (vechiul Cosmin), împreună cu care două sate, de altfel, alcătuia un singur sat, a fost, de-a lungul veacurilor, încă o proprietate a Mănăstirii Putna, începând cu anul 1488.
În 1775, Ceahor, împreună cu Mologhia şi cu Cozmin, de pe malul drept al Dereluiului, avea, conform recensământului lui von Spleny, 2 popi, 133 ţărani, 1 umblător, 1 arnăut şi 1 baran (deci, un agent fiscal pedestru. Daniel Werenka dă, pentru anul 1774, 172 familii numai în Ceahor şi 170 familii în 1784.
În 1843, biserica Sfintei Treimi din Ceahor, înălţată în 1786, cu 1.235 enoriaşi, avea vacant postul de paroh. În 1876, paroh era Artemie BERARIU, care păstorea peste 1.858 de suflete, în acelaşi an începând construcţia bisericii Sfântul Dimitrie, care va fi finalizată în 1884. Pe Artemie BERARIU, născut în 1834, preot din 1862, paroh din 1865, protopop din 1880, cancelar sinodal între anii 1884-1891, tatăl poetului şi dramaturgului Constantin BERARIU, îl regăsim paroh în Ceahor şi în 1907, când preot cooperator era Alexandru BERARIU, născut în 1868, preot din 1904, iar cantor, din 1880, George NASTASI, lector la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, din 1884.
O şcoală cu 6 clase funcţiona, în Ceahor, din toamna anului 1837 .
În ianuarie 1888, primarul comunal din Mologhia trimisese la Ceahor, „chiar în zi sfântă de ajunul Bobotezei, pe Ivaniţchi, cu doi deputaţi, ca să ia zălog de la oamenii care au pământuri pe hotarul Mologiei pentru bir. Ivaniţchi, deci, cu oamenii săi, intra pe în case, apuca ce năpădea de pe grinzi, din straiele şi podoabele creştinilor şi le ducea la dânsul… Şi asta nu-i prima întâmplare. Sechestrătorii au năvălit asupra creştinilor în Ceahor chiar şi în ziua Adormirii Maicei Domnului, în 1887, de i-au necăjit” .
În 1890, comuna Ceahor avea 2.070 locuitori. Paroh era Artemie Berariu, învăţător – Alexie Cicaleac, iar cantor bisericesc – George Nastasi. Primar al comunei era Iacov Rusnac.
O colectă publică pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută, în 1893, în Ceahor, de protopresbiterul din Ceahor, Artemiu BERARIU, cuprinde următoarele nume de localnici: Alexandru PAULOVICI, Vasile ROTARIU, Michail DIMITROVICI, Michail CASIAN, Ioan CHMARA (se citeşte HMARA), Iordachi ROTARIU, Teodor ŞTEFUREAC, Vasile NEGRUŢ, Constantin CILIEVICI, Aftanas MORARIU, Grigori ZAHARIUC, Ilie CIORNEI, Samuil CIORNEI, Constantin ZAHARIUC, Zoe PRIDIE, Nicolae DIMITROVICI şi Teodor COSTAŞ .
O altă colectă publică pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, în decembrie 1897, menţionează, în Ceahor, următorii localnici: preotul Artemie Berariu, profesorul I. ACHNER, Ion PRIDIE, Ioan alui Ştefan VOROSCIUC, Petru PRIDIE, Mihai MACOVEI, George DIMITROVICI, Ion ROTAR, Dimitrie REPCIUC, Maria lui Nicolai CIORNEI, Ioan CIORNEI, Ioan DANILEICU, Teodor SUPROVICI, Mihai HRETIUSIAC, Mihai POŞTARIU, George PLIUNDRA, Dimitrie HUDEMA, George PRIDIE, GeorgeV DANILEICU, Teodor ZAHARIUC, George ŢIGĂNAŞ, George COBLIUC, Petre COBLIUC, Nicolai PAULOVICI, Nicolai CHMARA, George VOROSCIUC, Ion LUPANCIUC, Alexandru UNGUREAN, Constantin HREŢIUSTAC, Eugen ŞTEFUREAC, Ioan MORARIU, Ioan alui Teodor HUDEMA, Dimitrie POŞTAR, Alexa BALAN, George POŞTAR, Alexe ZAHARIUC, Ioan PLIUNDRA, Alexa REPCIUC, Vasile alui Alexa DIMITROVICI, Dumitru MORARIU, Vasile alui Constantin ANDONI, Nicolai RUSNAC, Ştefan ZAHARCIUC, George CILIEVICI, Neculai ANDONI, secretarul OBERHOFFNER, M. ŞLOSSER, M. HELLENBERG, Abraham AUSLANDER, Petre COBLIUC, Maria SAUCIUC şi Ana SLUŞANSCHI .
Banca populară raiffeisiană din Ceahor a fost înfiinţată, în 17 august 1902, „în casa nr. 198”, sub preşedinţia lui Ioan Virozub şi sub direcţiunea parohului Artemie Berariu. Vicepreşedinte era Nicolai Poştariu, în comitetul de direcţie activând Alexie Repciuc şi vistiernicul Vasile Sluşanschi.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Zoiţa PRIDI (70 ani în 1909), Andrii PRIDI (49 ani în 1909), Veronica SEMENIUC (20 ani în 1909) şi Magdalina PRIDI (22 ani în 1909) din Ceahor.
În 1910, trei sferturi din populaţia comunei încă o mai formau românii.
CEARTORIA
Ctitorită, împreună cu Dubăvăţul şi Oşilibul, din vremea lui Ştefan cel Mare, Andreico Ciortorâischi, satul numit, în 2 noiembrie 1464, Ciortorâia, după numele întemeitorului, a fost întărit, „a treia parte de hotar… care se alăturează cu hotarul Văşcăuţilor”, pe malul drept al Ceremuşului, în 1623, de Ştefan Tomşa al II-lea, ctitorul Putnei, lui Mihai Tăutul, pârcălabul de Hotin.
Cum părintele lui Andreico Ciortorâischi, Nemircea Ciortorâischi, fratele lui Ivaşco, pare să fi înfiinţat satul cu mult înainte de atestarea sub numele de Ciortorâia, în 1437, vechiul sat Nemirceanii pare să fi fost, după Costăchescu, acelaşi sat, dar cu un nume anterior cestuilalt.
În 2 aprilie 1623, Ştefan Tomşa întăreşte pârcălabului de Hotin, Mihai Tăutul, „şi a treia parte de hotar den satul Ciortorie şi partea lui Vasile Hlipco, cât se va alege dentracelaş sat Ciortorie”.
În 31 iulie 1724, Velicico Caţichi şi jupâneasa Safta vindeau cumnatului lor, Dănilă Giurgiuvan, „a opta parte de sat de Ciortoria”.
În 24 iunie 1759, mazilul Dănilă Giurgiuvan lasă, prin diată, feciorilor săi, Mihai şi Toader, „jumătate de sat de Ciortorie”, iar fetei sale, Gafiţa, „a patra parte de sat de Ciortoria cu doi vecini”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Ciortorie, moşie a lui Mihalachi de Câmpulung GIURGIUVAN vornic, „13 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Pavel, 2 dascăli, Dănilă şi Dumitru palamar, 8 scutelnici ai lui Mihalachi GIURGIUVAN, Dănilă SABÂCU, Vasili IVANIUC, Ion OPĂRIAC, Ivan UDUT, Ion ANDRONIC, Grigoraş ANDRONIC, Vasile ANDRONIC şi Hlihor PILIPIAC, 2 ţigani, Vasili şi Dumitru, şi un jidov, Maerku.
În 1775, satul Ciortorie, cum e menţionat în evidenţele lui von Spleny, avea 1 boier din neamul Tăuteştilor, 1 popă (şi el, Tăutu) şi 15 familii de ţărani iobagi.
Biserica Naşterea Maicii Domnului din Ceartoria, cu 410 enoriaşi, în 1843, îl avea patron bisericesc pe Stephan von KRZYSTOFOWICZ, paroh fiind Ştefan HALIP. În 1876, patron bisericesc era armeanul Nicolai de PETRINO, paroh era Meletie HALIP şi era frecventată de 1.508 enoriaşi. În 1907, paroh era Alexandru George DANILEVICI, născut în 1862, preot din 1891, paroh din 1898, cantor fiind, din 1900, Vasile SEROTA, născut în 1874.
O şcoală cu 2 clase funcţiona, în Ceartoria, din 1886 .
CERNAUCA
Un cneaz maramureşean, menţionat în documentele cancelariei ungare încă de la 1330, este moş-strămoşul acestui sat, chiar dacă uricul domnesc se obţine târziu, în 5 aprilie 1412, prin care un urmaş al acelui Cernauca, Giurca Dragotescul, primea confirmarea pentru moşiile „pe unde au hotărnicit şi au folosit din veac”, deci de înainte de Descălecat, „Volodăuţii şi Cernauca de Sus, în dreptul Toporăuţilor”.
Înainte de a deveni citadelă spirituală a Bucovinei, în care oficiau Hurmuzăcheştii, Cernauca, satul aflat între pâraiele Moscău şi Hucău, mai sus de Toporăuţi, în nord-estul Cernăuţilor, a aparţinut, până în 17 martie 1635, lui Pătraşcul Băldescu, care a vândut satul şi moşia, pentru 180 de galbeni, vornicului Gavrilaş Măteiaş, fost staroste al Cernăuţilor.
În 17 martie 1636, Pătraşcul Băldescu vindea vornicului Gavrilaş Mateiaş, pentru 180 galbeni, jumătate din satul Cernauca, pe care a fost pus zălog „fata lui Orăş, giupăneasa Onciului Iuraşcovici, pentru un inel de aur direptu şăsă zeci de galbeni de aur”.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… jumătate Cernauca”.
Fata lui Gavrilaş Măteiaş, Alecsandra, căsătorită cu Iordachi Cantacuzino, moşteneşte, în 1 ianuarie 1670, jumătate din satul şi moşia Cernauca, pe care le va lăsa moştenire, în 4 martie 1704, Catrinei Cantacuzino, străbună, pe linie maternă, a Hurmuzăcheştilor, dar căsătorită, atunci, cu vistierul Vasile Neculce, tatăl cronicarului, Ion Neculce. Ca zestre de nuntă, Catrina a primit 21 moşii, printre care şi câteva sate din nordul Moldovei (Boian, Cernăuca, Valeva, Chisălău, Pohorlăuţi, Prelipcea, Bocicăuţi, Grozinţi, Vasileuţi, a patra parte din satul Lehăcenii Teutului).
În anul 1702, marele agă Ion Neculce împarte moştenirea de la mama sa cu surorile sale.
Cealaltă jumătate de sat aparţinea neamului lui Sandu Buhuş (în 11 mai 1723, aparţinea lui Ştefan Luca, cumnatul fetei lui Buhuş, Maria Ursachi, văduva lui Dumitraşcu Ursachi, dar şi tatăl jupânesei lui Constantin Hurmuzachi).
În 1741, fiul lui Ştefan Luca, Mihalache, pierde moşia, în favoarea lui Ştefăniţă Sturza, din pricina unei datorii neplătite, şi lucrează în beneficiul noului proprietar, fără să fie plătit, până în 1765, când se adresează Divanului Domnesc, iar Grigore Ghica Vodă hotărăşte, printr-un zapis din 15 martie 1765, ca jumătatea aceea din moşia Cernauca să treacă, iarăşi în proprietatea lui Mihalache Luca, fiind răscumpărată cu 24 ai de muncă. În acelaşi an, medelnicerul Constantin Hurmuzachi cumpără moşia de la fiul lui Mihalache, Ştefan, care era şi fratele mamei lui Hurmuzachi, cu 1.000 ducaţi.
Constantin Hurmuzachi, care locuia la Horodiştea, în ţinutul Dorohoiului, unde i se născuse şi feciorul, Doxachi, cel atât de celebru mai târziu, s-a stabilit la Cernauca în anul 1804.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Cernauca, moşia paharnicului Mateiu HURMUZACHI „50 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Costaş, 1 jidov, Stule, 5 văduve, Safta, Nastasia, Cârstâna, Parasca şi Năstasia, 15 case pustii şi 28 birnici, şi anume: Vasile vornic, Vasile MIHAL, Neculaiu SCORBĂ, Dumitraşcu SCORBĂ, Grigoraş zet CRILICI, Costandin ŢURCAN, Vasile DROBOT, Vasile sin PRECOP, Vasile PASCAL, Tănasă PASCAL, Pricop sin ZĂCRINCO, Acsenti VOVKO, Ion PASCAL, Vasile PASCAL, Ion muntian, Ion sin PASCAL, Ursachi sin FOCA, Andrei HURDUJA, Ilaş sin ANDRINACHI, Grigoraş sin ANDRINACHI, Acsenti sin STRĂTULAT, Ştefan SMUC, Onofreiu sin MĂRIUŢII, Ostafi morar, Costaş zet RUSAK, Costaş MĂTEIU, Dumitraş GAVRILAŞ şi Ivan rus.
În 1774, Cernauca, situată în Ocolul Prutului, avea 56 de gospodării (1 popă, 61 ţărani), dar, într-un deceniu, numărul lor sporeşte la 135.
În 8 iunie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, s-a stabilit că moşia şi satul Cernauca aparţineau lui Matei Hurmuzachi, care o primise de la bunicul său, Ştefan Luca, în urmă cu 17 ani (de fapt, moşia a fost proprietatea lui Constantin Hurmuzachi, după cum argumentează Teodor Balan şi după cum o probează dovada din octombrie 1782, semnată de Leon, episcopul de Roman).
Constantin Hurmuzachi va arenda Cernauca, în decembrie 1799, lui Dumitru Scraba, spre nemulţumirea mamei sale, Ruxanda, cu care se află într-un permanent conflict, pricinuit de împărţirea veniturilor.
În 22 februarie 1806, după numeroase judecăţi şi împărţeli de moşii, Ruxanda cedează fiului ei, Doxachi, o treime din Cernauca, dar cu obligaţia de a-i da, anual, câte 1.000 lei turceşti. Doxachi Hurmuzachi fusese, până atunci, călugăr, sub numele de „Doroftei monahul”. Se născuse în 1782, după cum certifica preotul Constantin din Horodişte, deci era încă foarte tânăr.
În 1843, când patronul bisericii Arătarea Maicii Domnului din Cernauca era cel care o ctitorise, în perioada 1824-1825, baronul Doxachi de HURMUZACHI, pe atunci Agă, postul de paroh era vacant, numărul enoriaşilor ortodocşi fiind de 935 suflete. În 1876, biserica lui Hurmuzachi, cu hramul schimbat şi închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, de către noul ei patron, care o restaurase în 1869, baronul armean Peter von PETRINO, îl avea paroh pe Leon TURTURIAN, care păstorea peste 1.467 enoriaşi. În 1907, paroh era Emilian MAKOWIEWICZ, născut în 1857, preot din 1887, paroh din 1892, cantor fiind, din 1900, Ioan BUJENCO, născut în 1848.
O şcoală cu 4 clase funcţiona, în Cernauca, din 1858, şi tot de atunci, o şcoală-filială, cu o clasă .
În noaptea zilei de 24/25 mai 1847, celebrul pianist Franz Liszt, prieten de durată al straşnicului boier Doxachi, a concertat la Cernauca.
În 16 februarie 1854, moşia Cernauca, proprietate comună a fraţilor Hurmuzachi, care ofereau părintelui lor o frumoasă rentă anuală (5.000 florini), a fost cedată lui George Hurmuzachi, care o va vinde, în 31 decembrie 1867, cumnatului său, baronul Petru Petrino, care se va muta la Cernauca imediat după vânzarea moşiei sale basarabene, din apropiere de Bălţi, Rujniţa. După moartea lui Petru Petrino (1891), fiul său, Alexandru, devine noul proprietar al moşiei Cernauca, dar o vinde, în 4 mai 1892, negustorului galiţian Bernard Rosenschtock, pentru 655.000 florini.
Cei trei fraţi Hurmuzachi, Eudoxiu, Alecu şi George, cărora li se alătură nepotul lor de soră, poetul Dimitrie Petrino, formează elita Cernaucăi şi gloria ei eternă. În preajma casei boiereşti, construită în stilul vechi moldovenesc, cu doar un singur cat, s-a dezvoltat şi satul, mai ales prin aducerea de coloni galiţieni.
În 1890, Cernauca avea 2.287 locuitori, doi parohi (Leon Turturean şi Vasile de Volcinschi, cantor fiind Ioan Buzenko) şi un învăţător (Emilian Iwanicki), Primar al satului era George Scraba
În 1910, ca şi în vremea ultimilor Hurmuzăcheşti, doar 20 % dintre locuitori erau români, ceilalţi fiind urmaşii galiţienilor, aduşi pentru lucrul moşiei de vornicul Doxachi, în condiţiile în care românii, împroprietăriţi după reforma din 1848, nu doreau să presteze muncă salariată.
CERNĂUŢI
Privilegiul comercial din 6 octombrie 1408, acordat de Alexandru cel Bun, sub formă de tratat „încheiat cu sfetnicii şi cu orăşenii din târgul Liov şi cu tot poporul lor”, prin care voievodul a „făcut aşezăminte despre vămi, în ţara noastră”, reprezintă şi o primă atestare a localităţii Cernăuţi, printr-un paragraf şi o referire la o vamă specială („iar la Cernăuţi vama pentru car”).
Existenţa localităţii este confirmată explicit: „Iar în Cernăuţi, vama pentru car nemţesc e de patru groşi, iar pentru un car armenesc şase groşi, pentru o vită un groş, pentru zece porci un groş, pentru zece oi un groş, iar pentru un cal sau iapă câte doi groşi, iar la trecători şi pentru carele nemţeşti încărcate şi pentru cele armeneşti, câte patru groşi. Aceasta e vama Cernăuţilor. Iar în Cernăuţi, carele să nu se scuture, ci neguţătorul să-şi dea cuvântul său că nu are în carul lui marfă oprită: jderi, argint, ceară şi cai buni de ţară”.
Documentul, scris de „Brateiu logofăt… / La Suceava, în anul şase mii nouă sute şi şaisprezece octombrie 6” reprezintă un izvor istoric amplu şi complex, pe deplin lămuritor asupra începuturilor unei vieţi comerciale în Moldova, dar, în rândurile care urmează, noi îl vom folosi doar ca argument pentru o îndelungată şi spectaculoasă istorie cernăuţeană (monograful Cernăuţilor, Alexandru Bocăneţu, preia, de la Iancu Nistor, o datare eronată: 8 octombrie; şi în DHR traducerea este greşită, „s” copiindu-se 8 şi nu 6, cum este corect; dar există copii slavone ale documentului original, aflat la Moscova, în care se menţionează datarea „i”, deci 8 octombrie; prin urmare, ca întotdeauna la un neam lipsit de memorie, ceea ce ştim cu siguranţă despre noi este că nu ştim nimic).
Prima „icoană a oraşului Cernăuţi, aşa cum a fost sub stăpânirea moldovenească”, a fost făcută de filosoful, filologul şi istoricul Alexandru Bocăneţu (11/24 august 1889, Stupca – 12 august 1972, Bucureşti), combatant în tranşeele Războiului Reîntregirii Neamului. Din monografia „Istoria oraşului Cernăuţi”, apărută la Cernăuţi, în 1929, voi reproduce doar pasajele care se referă la o istorie obştească vie şi incontestabilă, rostul acestui material omagial fiind acela de atenţiona şi a asupra altor „icoane” cernăuţene, inclusiv unele lirice.
„Grigore Ureche afirmă că Alexandru cel bun, organizând ţara Moldovei şi aşezând boeriile, ar fi orânduit pe marele spătar să fie şi staroste de Cernăuţi. Acelaşi lucru îl afirmă şi D. Cantemir. Se pare că şi la Ureche, şi la Cantemir avem de aface cu un anacronism: amândoi relatează lucrurile cum erau pe timpul lor. De fapt până la 1 Aprilie 1457 nu întâlnim amintiţi staroşti de Cernăuţi. Într’un document dela Ştefan cel Mare din 30 August 1479 găsim numai pe staroştii din Ţeţina. Târgul Cernăuţilor alcătuit în apropierea şi sub ocrotirea cetăţii Ţeţina, la vadul Prutului, se măreşte curând şi ajunge cu timpul să stăpânească şi să domineze cetatea, care pe încetul pierde orice importanţă şi nici nu-i pomenită. După 1450 e pomenită tot mai rar Ţeţina şi tot mai mult Cernăuţii. Un staroste de Cernăuţi e amintit la 1 Aprilie 1457 în tratatul ce-l încheie Petru Aron cu Muzilo de Buceaci. Pe timpul lui Ştefan cel Mare sunt numiţi staroştii de Cernăuţi abia în 1499 Iulie 12, cu ocazia încheierii păcii între Moldova şi Polonia şi anume: Ion Grumaz „staroste de Cernăuţi şi boier sfetnic al ţării Moldovei”.”.
Dimitrie Cantemir vorbea în treacăt despre Cernăuţi: „Ţinutul Cernăuţilor, care se întinde de-a lungul hotarului dinspre Polonia. Cel mai de seamă târg din acest ţinut este Cernăuţi, aşezat pe malul de la miazănoapte al Prutului, iar cârmuirea lui este dată marelui spătar”.
În ciuda aparenţelor, târgul Cernăuţilor nu însemna o localitate urbană înfloritoare, ci una cât se poate de rurală, cu doar câteva case şi dugheni permanente, dar cu târguri de animale şi de materiale organizate „în toată Lunia, Mercuria şi Vinerea”, precum şi „dela 28 Iunie, înainte, prin 2 săptămâni, şi dela 31 Octomvrie, înainte, prin o săptămână”. „În 1774, oraşul avea 278 familii, iar în 1784 – 325” (Daniel Werenka, Topographie der Bukowina, Czernowitz 1895, pg. 108). Desigur că numele de „oraş”, pe care îl dă Werenka înseamnă o exagerare, preluată din raportul generalului Spleny, din 1775, în care se preciza: „Cernăuţii sunt o localitate destul de populată. Cele mai bune case de acolo aparţin evreilor; în întregul district mai mult decât un singur orăşel. Districtul cernăuţean şi-a luat numele de la acest orăşel, unde locuia şi administratorul districtual, denumit, după moda poloneză (pentru a-i da mai multă prestanţă în ochii polonezilor învecinaţi) staroste”.
Conform raportului, în Cernăuţi locuiau 2 boieri, 4 mazili, 10 preoţi, 48 familii de ţărani, iar ca personal administrativ – 18 umblători, 18 arnăuţi şi 78 călăreţi.
În însemnările călătorilor străini, relatările despre Cernăuţi sunt rare şi marginale: „Am poposit lângă întăriturile noastre din anul trecut, pe marginea Prutului, în faţa Cernăuţilor” (29 iulie 1686, Iacob Sobieski); „Trecând peste râul Ceremuş la Lujeni, la şanţurile de luptă ale regelui Albert, s-a îndreptat spre Cernăuţi… Prin acest oraş curge râul Prut” (18 februarie 1700, Francisc Radzewski).
„Partea veche a oraşului, unde se aflau casele dregătorilor, vama, bisericile, dughenele cele mari, crâşmele, se afla între biserica sf. Paraschiva, biserica Adormirii, Piaţa fântânii şi sinagoga veche…
Pe la 1762, oraşul avea cam două sute de case, dar se aflau şi hanuri bune şi mari. Casele erau de lemn, cu foişor înainte, cu acoperişul de şindrilă, cu crestături în lemn la cerdac şi la poartă şi cu diferite podoabe de lemn pe acoperiş. Sub case se aflau pivniţe. Pentru a se întemeia şi popula oraşul se atraseră colonişti străini, evrei din Polonia. Acestora li s’au dat locuri virane în care să-şi construiască case şi să-şi deschidă prăvălii” (Bocăneţu).
Primele „icoane” ale Cernăuţilor, publicate după depunerea jurământului de credinţă faţă de imperiul habsburgic, în 12 octombrie 1777, de „Wienerisches Diarium” (nr. 91/1777) au fost preluate, prin intermediul lui Wickenhauser, de George Bodan-Duică şi, mult mai plastic, de Ion Grămadă, care descriu un orăşel sărac dintr-un ţinut aproape sălbăticit („ţara era pustie: de multe ori, ţi se întâmpla să mergi zile întregi fără să dai de ţipenie de om sau măcar vreun han mai acătării. De drumuri bătute – nici pomină, numai ici-colo – câte un drumeag plin de hârtopi şi mâncat de ploi, iar, cale de câteva poşte, întâlneai doar vreun bordei săpat în pământ, în vârful căruia atârna, pe prăjină, un jup de paie sau de strujeni, semn că aici era un fel de conac. / Satele se întindeau prin râpi şi pe la marginea codrilor pustii şi nepătrunşi” – Ion Grămadă).
„Bucovina a fost ocupată de Austria cătră sfârşitul anului 1774. Capitala ţerii, Cernăuţii, se aflau, la 31 August, în Mâna maiorului Mieg” (Bogdan-Duică), iar „moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, pustiitor prin ţară” (Grămadă).
„În Cernăuţi, precum şi în celelalte părţi ale ţării, se aflau numai bolţi şi nici un birt sau han mai mare…
Cernăuţii erau, pe vremea aceea, mai mult un sat decât un oraş, tăiat în două de uliţa jidovească, unde se aflau bordeie de lut şi de nuiele, care, pe timp de ploaie năpraznică, erau în primejdie să se prefacă în noroi şi să fie spălate de pe faţa pământului de apele Prutului. Nicăieri nu aflai o locuinţă mai de Doamne-ajută, iar în băcănii se vindea marfa cea mai de lipsă. Deoarece orăşelul n-avea piaţă potrivită, s-a ales, înaintea reşedinţei legatului împărătesc, o bucată de loc, care s-a netezit şi s-a nisipit pe o suprafaţă de 36 stânjeni lungime şi 18 lăţime…
În Cernăuţi se aflau, pe vremea aceea, numai patru bisericuţe „moldoveneşti”: Sf. Nicolae, Sf. Paraschiva, Sf. Treime şi Adormirea Maicii Domnului” (Grămadă).
Deşi descrierea evenimentului din 12 octombrie 1777 este şi mai plastică, şi mai completă la Ion Grămadă, o să aleg, din raţiuni de spaţiu tipografic, textul concis al lui George Bogdan-Duică despre ziua „în care boerimea, mănăstirile, clerul mirean, satele şi oraşele s’au adunat la Cernăuţi pentru a depune jurământul de credinţă în mânile lui Gavril Splenyi de Mihaldy, general al Maiestăţii Sale Împăratului”:
„Jurământul avea să se facă într’o hală de lemn anume clădită pentru 12 Octomvrie 1777.
Până aici, alaiul, din care numai Jidovii fuseseră excluşi, venia dela casa „directorului de administraţie”, deschis fiind de maeştrii de ceremonii Damian şi Mihalachi Calmuţchi. Boierii păşiau pedeştri şi cu capul gol.
Ajunşi la hală, boierul Ilie Corescul (Herescul, fratele episcopului – n.r.) ceti pe „moldoveneşte” formula jurământului, pe care poporul îl repeţi „cu curagiu”. „În tot poporul s’a simţit – spune un raport ziaristic contemporan (Wienerisches Diarum, nr. 91/1777 – n.r.) – că el a depus cu bucurie şi mulţumire jurământul”.
Episcopul Isaia Herescul (Dositei – n.r.) ţinu o cuvântare, în care explica şi el însemnătatea jurământului, care a fost subscris, în acea zi, de 29 boieri, 11 preoţi, 103 mazili, 109 ruptaşi şi 142 şliahte. A doua zi, au dat chiar şi o scrisoare specială de mulţumire”.
Un tabel al proprietarilor de case din Cernăuţi, întocmit, în 1787 de Pitzelli şi reprodus, în finalul monografiei sale, de Alexandru Bocăneţu, este pe deplin ilustrator asupra identiţăţii proprietarilor anteriori, dar şi ai celor din anul respectiv.
Printre cernăuţenii „de viţă veche”, pe care ocupaţia imperială îi certifică, se numără: Ion Mitescul, Sandel Moise, Teodor Botoşanul (care cumpărase de la Ion Voronca), evreul Şmil (cumpărase de la Ion Roşca), Hana Iossel, David şi Leiser – fiii lui Morciu, căpitanul Teodor Herescul, Şmil Israel Vorhaus, Schmull, Constantin – fiul lui Simion Cismarencu, Mariuta Ursuliasa, Lobel Seide, Ion Ciobotar, Simeon Umblător, Lupu Ungurian (care cumpărase de la Ioniţă Căpăţână), Ion Zama, Elik Lazăr, Mordko Iossel. Contele Loghotheti, Ion Formagiu, Iftimie Dascăl, Nicolae Olar, George Constantin, Iohann Vogel, Georg Fischer, Michailko Kutschevsky, Iftimie Dascăl, Paraschiţa Dăscăliţa, Andrieş – fiul lui Dimitrie Mihalescu, Iossel Hersch, George şi Toader Daviş, mazilul Vasile Braha, Herschel Chaim, George Zaharie, Andrei Formagiu, Ioniţă Dascăl, Damian Holban, David Chaim, Şloime – fiul lui Iankel, Moise Lazar, Paraschiţa Nedeleasa, Benedict Gintzel, Toader Blanar, Felicia Bartolozi, croitorul Skavinschi, Damian Holban, Maria Dumitroja, Grigore Cojocar, Dimitrie Arnăutul, Vasile Braha, Manole a Sandii, Mayer Herschel, Vasile Rezenka, Axenia Haragiu, Isak Şmul, Adanie Madera, Ioniţă Strişca, Adler, Gligoraş Lupului, Grigoraş Botezat, Iohann Hack, Teodor Popovici, evreul Iacob, Dumitraş Crivuleţ, Ioniţă Căpăţână, Ion Sârbul, George Coman, Nedelcu Formagiu, Mihael Hladkolik, Ştefan Ritzik, Maria Andrişoaia, Anton Gayer, Ştefan Bumbac, Ambrosius Specht, Mihalaki Chieraru, Mathias Goschel, evreul Habasiecwicz, Anton Czerniewsky, Costaki Porcilă, Teodor Kaplinsky, Miron Bacal etc.
Cernăuţii însemnau, înainte de ocupaţia austriacă, un târguşor cosmopolit şi, tocmai de aceea, nereprezentativ pentru o naţiune sau alta. O identitate românească în Cernăuţi, oraşul locuit, de-a lungul vremilor, de români, de slavi şi de evrei, avea să se formeze cu adevărat, abia după anul 1848, când Hurmuzăcheştii încep să conştientizeze acea identitate, prin întemeierea de ziare, de societăţi culturale, de şcoli şi licee româneşti, prin conceperea şi editarea de manuale şcolare în limba română.
Identitatea unui neam nu are doar parametri genetici, ci, în primul rând, o zestre spirituală, pe care începe să o tezaurizeze şi să o sporească.
Românii cernăuţeni devin conştienţi de propria lor identitate, abia după refugierea revoluţionarilor moldoveni la Cernăuţi, „unde casele marelui vornic Doxachi Hurmuzachi îi găzduiau mai pe toţi boierii fără ţară. Acolo petreceau Vasile Alecsandri cu fratele său, Iancu, apoi domnitorul de mai târziu, Alexandru Cuza, Costache Negri, dimpreună cu două surori ale sale, care erau călugăriţe, Kogălniceanu, principele Moruzi, George Sion, cântăreţul limbii româneşti, şi alţii. În tovărăşia acestora mai veni şi Aron Pumnul, luminătorul Românilor bucovineni, care, rupt de oboseală şi slăbit în urma bolii de holeră, de care suferise, numai cu greutăţi putu trece graniţa dinspre Moldova, intrând, în puterea nopţii, în Cernăuţi. Şi George Bariţ, liberat de familia Hurmuzachi din ghearele zbirilor lui Barco, află refugiu în „sânul lui Avram”, după cum numeau surghiuniţii casa bătrânului şi bunului Doxachi” (Ion Grămadă).
„În primăvara aului 1849, a sosit în Cernăuţ şi oastea moscălească aşteptată; n-a petrecut însă mult pe aici, ci a plecat mai departe… Cât timp au stat acolea, făceau multe coţcării şi înşelături când cumpărau câte ceva de mâncat sau de băut” (I.G. Sbiera).
Despre elementele temeinice ale identităţii naţionale, avem mărturii berechet, în „Amintiri din viaţa autorului” (Cernăuţi 1899), de I.G. Sbiera.
„Dorita bibliotecă s-a înfiinţat, sub administrarea mea, în anul 1857, cu un număr mic de cărţi, parte cumpărate pe nişte bani adunaţi de pe la studenţi, parte dăruite de către unii binevoitori… În anul 1871, tot cu această destinare, o dăruii Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina…
Esista, pe la 1861, în Cernăuţ, un casin, în care erau înscrişi bărbaţi din toate păturile soţiale, din oraş şi chiar de la ţară, fără privire la naţionalitatea lor, prin urmare, şi mulţi Români. Se adunau acolea, în fiecare seară, un număr destul de mare; conversau împreună, citeau gazete, jucau biliard, cărţi etc… Nu-mi plăcea cum floarea Românilor face întru toate causă comună cu străinii… Mi-am zis, dară, că este de neapărată trebuinţă existenţa pentru Români îndeosebi a unui centru de instruire şi conversare…
Spre a-mi fructifica ideile, am elaborat un proiect de statute pentru înfiinţarea unei „Reuniuni româneşti de leptură în Cernăuţ”. Alesei într-adins acest nume nepretenţios, modest de tot, una – fiindcă ştiam cum va fi îmbrăţişat de către compatrioţi cu vază şi meritoşi scopul urmărit de mine, şi alta – fiindcă nu voiam nici să deştept pe adversarii mişcării naţionaliste româneşti, nici pripusuri neîntemeiate, nici să provoc greutăţi şi piedici. Apoi m-am pus în coînţelegere cu câţiva tineri ca Orest Reni de Hârşeni, Leon Popescul, baronul Niculai Vasilco şi Leon Ciupercovici; am deliberat împreună asupra statutelor şi li-am mijlocit aprobarea guvernului… Am invitat pe ingeniosul Alesandru Hurmuzachi ca, în numele nostru, să inaugureze această Reuniune într-a 19 April / 9 Mai 1862…
În primul comitet dirigent s-au ales ca membri ordinar: Mihai Zota – preşedinte, Alesandru Hurmuzachi – vicepreşedinte, Ion Calinciuc, Aron Pumnul, Alesandru Costin şi Leon Ciupercovici – membri, şi ca membri substituţi: Orest Reni, Ion Sbiera, Leon Popescul şi baron Niculai Vasilco…
Prin mijlocirea lui Alesandru Costin şi a frăţâne-său, Emanuil, din Moldova, s-a putut îngâja, prin Ianuarie 1864, o soţietate de artişti cari da, cu deplin succes, reprezentaţiuni teatrale prin Moldova, sub direcţiunea doamnei Fani Tardini…
Prima reprezentare avu loc într-a 1/13 Mai 1864, în sala teatrală din hotelul Moldova. S-a jucat „Radu Calomfirescu”, dramă cu cântece în patru acte, şi un spectacol de I. Dumitrescu.
Sala era ticsită de public român; nu lipseau nici ţărani, nici şcoleri” (Sbiera).
„La 15 septembrie 1866, în gara Cernăuţi, într-un entuziasm de nedescris, intra triumfal primul tren, sosit de la Lemberg” (Mihai Burduja).
„Primul concert românesc a fost acela dat, în folosul Fundăciunii Pumnulene, într-a 15/27 Ianuar 1869, în sala ospătăriei „La mielul de aur”, din iniţiativa studenţilor gimnazişti români din Cernăuţ. La acest concert s-au executat: 1. Un prolog, compus şi rostit de D. Petrino; 2. Concert mare în A-moale pentru clavir, compus de Hummel şi esecutat de dra E. Emery şi de frate-său, Victor; 3. „Re’nturnarea în patrie”, poesie de A. Pelimon, musică de Flechtenmacher, cântată de studintele octavan N. Manastirschi; 4. „Sonetă pentru violină şi clavir”, de Mozart, esecutată de L. Koffler şi Victor Stârcea; 5. „Ceasul rău”, poesie de V. Alecsandri, musica de I. Vorobchievici, cântată de corul studenţilor gimnazişti români; 6. „Preludiu”, de Chopin, şi „Mazurca”, de Carol Miculi, esecutate pe clavir de dna Isabela Flondor; 7. „Limba română”, poesie de G. Sion, musica de I. Vorobchievici” etc. (Sbiera).
În „4 Octomvrie 1875 se deschise universitatea cu toată pompa cuviincioasă, săvârşindu-se ceremonialul bisericesc în biserica catedrală dreptcredincioasă răsăriteană, în presenţa representanţilor tuturor diregătoriilor constituite şi a oaspeţilor veniţi de prin celelalte ţări din împărăţie şi de prin străinătate” (Sbiera).
„Românii Cernăuţeni au înfiinţat o societate pentru cultivarea cântării bisericeşti şi lumeşti. Ea se numeşte „Armonia”. Preşedintele ei este Dl Leon cav. de Goian, iar statutele unei societăţi politice numite „Concordia” s-au înaintat ‘naltului Guvern c.r. spre întărire” (Aurora Română, nr. 1/1881, pg. 16).
Cele şase veacuri de istorie atestată a Cernăuţilor sunt doar patina timpului peste orgoliile vremelniciei. Cernăuţi înseamnă mult mai mult decât şase veacuri spulberate la răscruce de vânturi şi de imperii, „micul Paris” de pe Prut fiind „catedrala” Bucovinei (George Voevidva) şi „prietenul” (Nicolae Tăutu) nostalgiilor durabile, ziditoare. Cernăuţii sunt şi inimă şi metaforă pentru Bucovina, adică o identitate a oamenilor, adăugată identităţii edenice a unor locuri pământeşti, o identitate de cristal cosmic, privit şi admirat doar dintr-o singură parte, şi niciodată în întregime şi în profunzime.
Există un Cernăuţi al românilor, al ucrainenilor şi al polonilor, arar şi cu zgârcenie lenevoasă mărturisit şi cunoscut, dar există şi un Cernăuţi al evreilor şi al germanilor, inventariat temeinic, suflet cu suflet, aspiraţie cu aspiraţie, cuvânt cu cuvânt, Cernăuţiul mărturisit şi asumat, generaţie cu generaţie, de o civilizaţie, deci de o structură socială, care nu iroseşte nimic, nici măcar frânturile de clipă.
Cernăuţii sunt mitul unei identităţi nedeturnate, cea dumnezeiască de om, o identitate greu de recuperat şi de retrăit. Iar câtă vreme ne vor învrăjbi statalităţile şi religiile, Cernăuţii ne vor rămâne străini, în ciuda intimităţii duioase cu care îi întâmpină şi pe român, şi pe evreu, şi pe ucrainean, şi pe german, şi pe polon, şi pe armean, şi pe rus.
Sunt multe de spus, de trăit, de respirat întru Cernăuţi, dar fiecare filă a acestui calendar al memoriei, care este, aşa cum a fost la începuturi şi după aceea, „Revista Bucovinei”, schiţează, contur după contur, imaginea astrală a Cernăuţilor de dincolo de vremelnicia noastră.
„Cernăuţul şi suburbiile sale” beneficiază de un extrem de interesant studiu ştiinţific, „schiţă topo-etnografică de Dr. I. V. P.”, publicat în gazeta „Patria”, Anul III, Nr. 291, Nr. 292, Nr. 293, Nr. 294, 295, 297, 299, 301, 304, 306, începând cu ziua de 30 Iunie / 12 Iulie 1899, deci de o adevărată tratare ştiinţifică, singulară în publicistica bucovineană a acelor vremuri:
„Răsboaiele ce au atins Cernăuţii. În 26 Octombrie 1497, Albert, regele leşesc, e bătut de Ştefan cel Mare, în pădurea cea întunecată a Cosminului (locul unde este, astăzi, Mologhia, Ceahorul, Corovia, Derelui, Voloca, Adâncata, Tătărăşenii, Chicera, toate astea în partea spre răsărit de Cernăuţi).
Scăpând Albert, după acel măcel sângeros, fuge, de acolo, şi petrece la Cernăuţi. A treia zi, în 29 Octombrie, străbate el, luptându-se, peste Prut, pe când corpul de Leşi, ce-i venise într-ajutor de peste Nistru, este bătut, în aceeaşi zi, de vornicul şi generalul lui Ştefan, Boldur, lângă Linţeşti şi, apoi, şi la Şipeniţi.
Albert trece la Sniatin şi, de acolo, la Liov.
Între anii 1508-1510, Bogdan (III) Încrucişatul intră în Podolia, devastează sate şi oraşe şi ajunge până înaintea Liovului, pe care îl asediază 3 zile. Polonii, pe de altă parte, voind să se răsbune, năvălesc în Moldova şi prefac în cenuşă Cernăuţul, Dorohoiul, Botoşanii, Ştefăneştii, Hotinul şi altele.
Petru (IV) Rareş, pe timpul întâiei sale domnii (1527-1538), năvăleşte asupra Poloniei, din cauza Pocuţiei, pe care o reclamă pentru Moldova, şi pustieşte satul Sniatin, Colomea, Haliciul şi Tismeniţa; Polonii, la rândul lor, îl lovesc la satul Obertin, ard Cernăuţul, Botoşanii şi alte sate.
De altă dată, năvălind Tatarii asupra Moscovei, jăfuesc şi şi hotarele Moldovei. Vasile Lupul dă poruncă căpitanilor săi să lovească pe Tatari. Ei lovesc pe Tatari, fără de veste, şi-i fugăresc spre Bugeag.
Tatarii, mânioşi de aceasta, revărsându-se în Moldova, pustiesc Hotinul, Cernăuţul, Dorohoiul, Hârlăul şi Iaşii (1650).
Vasile Lupul răscumpără pacea de la Tatari cu bani.
În lupta dintre Carol (XI) Gustav, regele Svediei, şi Poloni, Principele Ardealului, Gheorghe Racoţi (II) se alătură celui dintâi.
Mai multe mii de Cazaci, Valachi şi Moldoveni se concentrează în Cernăuţi şi, de aici, trecând peste Sniatin, la Stry, se aliază cu Racoţi. În urma acestei alianţe cu Racoţi, Gheorghe Ştefan cade şi lui îi urmează Gheorghe Ghica (1658).
Trecând, în 1685, Polonii, sub conducerea Hatmanului polon Ioan Stanislau Iablonowski, cu 30.000 de oameni, peste Nistru şi peste Pocuţia, făcură înainte, spre Boian, ca să se oprească înaintarea Turcilor spre Cameniţa şi să pună, totodată, mâna pe Moldova. Ei sunt, însă, respinşi, îndărăpt, peste Nistru, de Turci, Tatari şi de Vodă Constantin Cantemir.
În 1686, însuşi craiul leşesc, Ioan Sobieski, intră în Moldova şi devastează, cu ostaşii săi, sate şi târguri, chiar şi Iaşii şi Suceava.
În Iaşi, a ars el biserica sfinţilor Trierarchi.
Retrăgându-se Sobieski, prin luna lui Septembrie, dinaintea Tatarilor, ce cuprinseseră ţara, arzând casele boiereşti, trece peste Cernăuţi şi iese la Sniatin. Dimpreună cu dânsul merse şi metropolitul Dosofteiu din Iaşi, de bună voie – aşa spun o samă – cu rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Ioan cel Nou, cu hrisoave, ornate bisericeşti, cu toate contractele de moşii şi hârtiile ce le avea, ca să nu mai fie supărat de Turcii nesăţioşi şi ca să nu fie trupul Sfântului şi lucrurile cele preţioase nimicite prin tulburările ce erau pe atunci.
Trupul a fost aşezat, mai întâi, în Stry (până la 1691), după aceea la palatul craiului Sobieski, apoi în biserica călugărilor uniţi (uniaţi) basilieni din târgul Jolchiev, din ţara leşească.
Acolo petrecea şi metropolitul, după ce a mai fost petrecut el, mai înainte, în ţara aceasta o bună bucată de timp (de la 1673-1675), mai întâi în Stry, apoi în apropierea Haliciului şi, apoi, în mănăstirea Unicov din Jolchiev şi a tipărit, în 1673, o psaltire română şi, în 1674, un imn privitor la sfânta Maria.
Unde a murit metropolitul nu se ştie. Maria Sokolowski spune că el ar fi murit la Jolchiev, în 13 Decembrie 1693, alţii spun că în Moscovia, în Rusia.
În răsboiul dintre Carol XII, regele Svediei, şi Petru cel Mare, cel dintăiu, fiind bătut la Pultava (1709), trecu, peste Nistru, în Moldova şi, fugind la Turci, se aşeză la Bender, cu vreo 1.500 de ostaşi, şi stârneşte lupta între Ruşi şi Turci.
O parte dintre ostaşii săi, cu vreo 200 de Cazaci, staţionau în Cernăuţi, alţii pe aiurea.
Vreo 3-4.000 de Moscali trec, pe la Cuti şi peste pădurea Mihalcei, la Cernăuţi, nimicesc pe mulţi din ostaşii adunaţi aici; pe cei ascunşi pe înălţimi şi pe dealul Cecinei, îi împrăştie, iar pe alţii îi fac să piară de foame.
Atunci, Mihai Vodă Racoviţă, voind să părăsească tronul, de răul Turcilor, trimite pe Dediul, Spătarul, la Cernăuţi, spre a se înţelege cu Moscalii şi a-i pregăti fuga, ca să treacă în Rusia, însă nu-şi ajunge scopul.
De altă dată, Moscalii, cu Cazaci şi Calmuchi – 120.000 – sub conducătorul lor, Munich, venind dinspre Chiev şi trecând, pe la Vasileu, la Mitcău, peste Nistru, dau năvală asupra Moldovei (1739), fac pe la Zastavna, Şubraneţ, Jucica, pe lângă Cernăuţi, Horecea şi Boian, bat pe Turci la Rarancea, apoi la Stăuceni (17 August 7247/1739).
După pacea de la Belgrad (18 Septembrie 1739), Ruşii, reîntorcându-se peste Nistru, duc cu dânşii mulţi Moldoveni din ţinutul Hotinului şi al Cernăuţului, făcând multă pagubă şi batjocură.
Metropolitul Antonie, pustnicul de odinioară din Horecea şi ctitorul fostei bisericuţi de lemn de acolo, ţinând, în timpul luptei, cu Ruşii, a fost silit să treacă în Rusia, cu hrisoave, cu juvaiere, cu tot.
Domnitorul Moldovei era, pe atunci, Grigore Ghica.
În urma atâtor răsboaie, jăfuiri şi prăzi, Cernăuţul nu putea să ieie nici un avânt mai însemnat.
Cernăuţi, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, Cernăuţul avea numai o uliţă mai mare. Ea începea la vadul ce ducea, peste Prut, la Jucica, lângă gura pârâului Ruda, apuca pe povârniş, la deal, pe lângă sinagogă, biserica sfintei Parascheva, şi ajungea până în piaţa lui Rudolf.
Râpa jidovească se încrucişa cu această uliţă şi ajungea până la fântâna sbucnitoare (N.R.: aşa-numita Fântână Turcească).
Pe lângă această uliţă, şi anume mai des de la încrucişare, erau aşezate casele – mai bine zis, bordeiele – vreo 200, după un raport al trimisului englez Porter, care trecu, prin calea sa la Constantinopole, prin Cernăuţi (1762). Vor fi fost, prin urmare, de tot, vreo 2.000 de suflete.
Vatra târgului ajungea, deci, de la uliţa numită mai sus, până la pârâuaşul de lângă fântâna turcească; avea, prin urmare, ca hotar, spre amiază-zi, partea inferioară a râpei jidoveşti, spre răsărit, Ruda.
Între Prut, vad şi uliţa principală era partea nord-vestică a târgului.
Teritoriul între pârâul Ruda şi pârâuaşul de la fântâna turcească, spre amiază-zi, de la râpa inferioară jidovească, până spre Horecea, se chema Selişte. „Mergem la biserică la Selişte”, ziceau oamenii. Astfel se chema biserica sfântului Nicolai, făcută din lemn, şi care există şi până astăzi. Pe acest teritoriu, cu case împrăştiate, se aflau unele locuri şi case de ale mănăstirii Horecea.
Casele erau de lemn, de lut ori împletite din nuele, acoperite cu paie, stuch şi trestie.
Edificii publice erau, înainte de 1774, cele trei biserici: sfinţii Nicolai, Parascheva şi biserica sfintei Maria (Adormirea), aşezată înainte de locul crucii de lângă fântâna turcească, unde se sfinţeşte, acuma, în fiecare an, de Iordan, apă.
Cernăuţi, între anii 1777-1898. Retrăgându-se Ruşii de prin părţile Moldovei, după ce au bătut pe Turci în mai multe locuri şi după ce au încheiat pace cu dânşii la Cuciuc-Cainargi (1774), s-a ocupat Bucovina de cătră Austriaci (pe timpul împărătesei Maria Teresia) şi s-a introdus în ea administraţie militară bine organizată, cu generalul Enzenberg în frunte.
Jurământul de fidelitate l-a depus Bucovina în 12 Octombrie 1777 (stil nou). Îndată după aceea, a mai sosit un batalion de ostaşi (Nugent), cu „stab”, şi un escadron de husari (Barco).
Cancelaria ţării era în Cernăuţi.
În Cernăuţi, Siret şi Suceava, mai erau câte un director districtual şi câte un auditor: cel dintâi îngrijea afacerile administrative şi politice, cel de pe urmă, afacerile judiciare (penale, contractuale etc.).
Enzenberg mai introduse, fără a se atinge de status quo, un fel de magistrat provizoriu consultător din vornicul târgului, 4 părinţi orăşeneşti ca consilieri, un scriitor, 4 servitori judecătoreşti şi 2 străjeri de noapte.
În 1786, se delătură administraţia militară şi se introduse cea civilă – oficiul cercual (Kreisamt) – ca mijlocitor între boieri şi supuşi, deşi nu pe calea cea mai scurtă.
După conscripţia din 1787, erau în Cernăuţi 2.686 de Suflete, în Suceava 2.517, în Siret 1.482.
Prin urmare, se avântă Cernăuţul îndată, la începutul administrării civile, la primul târg (oraş) al ţării.
O nenorocire tare mare a fost că ţara fu, în anul 1786, împreunată cu Galiţia, formând un cerc al ei şi fiind supusă guvernului din Liov.
Căpitanul cercual locuia în Cernăuţi. Lâmgă dânsul, mai era şi un comisar cercual (numit de popor, în loc de Kreiscommisar, Kraiţculişer).
Directorii districtuali ai Cernăuţului, Siretului, Sucevei şi Vijniţei s-au delăturat şi, în locul lor, au fost aşezaţi comisari cercuali.
În Cernăuţi se mai aflau şi mulţi scriitori şi servitori, cu felurite numiri.
Primul căpitan cercual era calalerul de Beck, al doilea, Basil de Balş (1792-1800), mai târziu, George Issecescul (1840-1849), născut în Suceavă, de lege ortodox-catolică.
Pe la anul 1786, Împăratul Iosif II desfiinţează mai toate mănăstirile ţării şi bunurile mănăstireşti şi înfiinţează, din ele – din averea Domnitorilor, boierilor, metropoliţilor, episcopilor, igumenilor şi a altor binefăcători români – măreţul Fond greco-ortodox (ort.cat.), spre susţinerea bisericii ort.cat. şi, după putinţă, şi a şcoalelor confesionale.
Trei părţi din întreaga Bucovină sunt proprietatea Fondului. Şi mănăstirea Horecei avea, după cum s-a zis mai sus, case şi locuri în Cernăuţi, mai ales în Selişte. Unele din ele au trecut, pe-ncetul, prin cumpărare, în posesie privată, numai pământul şi pădurea împregiurul mănăstirii az rămas, şi mai departe, fondului.
Unele bunuri s-au răscumpărat de stat, aşa, de exemplu, Jucica, de la mănăstirea Barnovschi din Iaşi. Contractul respectiv s-a subscris de igumenul mânăstirii, la orânduirea patriarchului din Ierusalim (Maiu, 1781).
Răsboaie în care a fost implicată Bucovina. În răsboiul ruso-turcesc (de la 1787, până la pacea de la Şistova, 1791, respectiv, până la pacea din Iaşi, 1792), ca urmare al celui din 1768, a luat parte şi Austria.
Generalul austriac, trecând peste Sniatin şi Cernăuţi, în Moldova, ocupă Iaşii şi, luând pe Principele Moldovei, Ipsilanti, prins, îl duse la Cernăuţi şi-l trată nu ca pe un neprieten, ci ca pe un prieten.
Din Austria, trecu Ipsilanti în Muntenia, unde deveni, a doua oară, domnitor (1796-1797), plătind Turcilor, pentru această graţie, un „torent” de bani.
Împăraţi, în Cernăuţi. Frantz şi soţia sa (1817); Frantz şi Alexandru, împăratul Moscalilor (Octombrie 1823, prin mai multe zile), adunaţi în congres. Obiectul disputei „Congresului Principilor” era ţara Neapole şi revoluţia din Spania. Cu această ocazie, vizită Alexandru şi mănăstirea Horecea.
Frantz Iosif I (Octombrie 1851). La masa împărătească luară parte şi 4 miniştri moldoveneşti. Ei veniră să salute pe împăratul şi fură decoraţi, la această ocazie, cu Ordinul Coroanei de Fier.
Frantz Iosif I (a doua oară, în 1855) şi a treia oară (în 1881).
Episcopi în Cernăuţi. Cel romano-catolic, din Lemberg, vizitează Bucovina mai în fiecare an. În anul acesta (1899), a avut Cernăuţul ocazie de a serba o festivitate deosebită.
Joi, în 14/26 Ianuarie din anul acesta, a sosit la Cernăuţi P.S. Sa Dr. Nicodim Milas, episcopul sufragan sârbesc al Dalmaţiei şi Istriei, cu reşedinţa în Zara.
A venit, petrecut de protosincelul său, rectorul seminarial Calic, şi şi de un acolut. A fost întâmpinat, la tren, la orele 1 şi jumătate, de vicarul general al archidiecesei noastre, Dr. Vladimir de Repta, de prof. universitar Eusebie Popovici etc.
A venit la Cernăuţi ca să ieie parte la actul sfinţirii vicarului general, Dr. de Repta, în episcop al Rădăuţilor. Aceasta s-a întâmplat aşa:
Sâmbătă, în 16/28 Ianuarie 1899, la orele 3 după-masă, au început ceremoniile liturgice antemergătoare, şi anume, mai întâi, vecernia (vesperina) mică, în capela reşedinţei. Celebrată a fost vecernia aceasta de părintele arhimandrit Miron Calinescu, în prezenţa unui public numeros, în frunte cu cei doi principi bisericeşti, metropolitul Arcadie şi episcopul Nicodim, şi cu candidatul de chirotonire, Dr. de Repta.
Ceva neobicinuit era că, după finirea vecerniei, s-au aşezat cei doi episcopi la o masă din mijlocul bisericii şi au făcut aşa-numita „agape”, dimpreună cu candidatul la chirotonire, adică au gustat toţi din pocalele iubirii frăţeşti, ceva din vin.
Seara, la orele 7, a început, în biserica catedrală, vecernia cea mare cu priveghere, serbată de însuşi candidatul la chirotonisire, Dr. de Repta, asistat de 6 preoţi şi 2 diaconi. Public era numeros. Spre finea vecerniei, s-a făcut litie. La binecuvântarea pâinii, vinului, grâului şi a untului de lemn, P.S. Sa Dr. Nicodim, episcopul, s-a îmbrăcat în haine arhiereşti şi a împlinit actul binecuvântării.
În ziua chirotonisirii, Duminică, demineaţă tare, în zori de zi, se grăbeau credincioşii către catedrală, ca să poată intra, căci se ştia înainte că tare mulţi nu vor încăpea în biserică. Într-adevăr, dacă a fost, cândva, vreo festivitate măreaţă în această ţară, sigur că festivitatea chirotonisirii noului episcop a fost impozantă şi neîntrecută. Pe lângă pontificanţii arhierei, au celebrat încă candidatul la chirotonire, 12 preoţi şi 4 diaconi.
Cântările liturgice le-a executat Societatea Filarmonică „Armonia”.
Îndată, la începutul liturgiei, a depus candidatul de chirotonire, Dr. de Repta, mărturisirea credinţei şi promisiunile solemne în faţa celor doi membri ai Sinodului, în faţa metropolitului Arcadie şi a episcopului Nicodim, şi a imensului public participant.
După cântarea „Câţi în Christos v-aţi botezat”, a urmat chirotonisirea. La finea liturgiei, a isbucnit publicul în strigăte puternice: „Să trăiască!”.
După liturgie, a urmat instalarea noului episcop. Cu ocasia instalării sale, a ţinut P.S.S. dl episcop Dr. Vladimir o cuvântare magistrală, tratând despre adevărul că biserica nu împiedică progresul cultural al credincioşilor ei.
Seara, la 6 ore, s-a dat un dineu festiv, la metropolitul, iar Luni, seara, la episcopul Rădăuţilor. La acest din urmă au luat parte cam 300 de persoane.
Dr. Nicodim Milaş a plecat, cu trenul, Miercuri, în 20 Ianuarie (1 Februarie), la Zara.
Populaţia Cernăuţului. În 1787, numărul caselor era de 414. Atunci s-au măsurat, în târg, prima dată, locurile şi s-au numărat casele (Cernăuţul avea, în 1774, 278 de familii, în 1779, 406, în 1780, 325).
Casele au început a se zidi din material mai solid, din cărămidă şi piatră. Lucrul mergea cu spor, căci casele de piatră erau libere de birul statului, prin 30 de ani, şi de birul târgului, prin 10 ani.
Şi comuna-târgul aducea multe jertfe, în scopul mărirei lui, cumpărând de la proprietari loc de zidit şi case.
Fruntaşii târgului erau Imbold, Teodor Herescul, boierii Iuon Calmuţchi, Basil Strişca, Basil Potlog, Basil Paladi, Tadeus Turcul, un protopop, cu vreo câţiva preoţi şi 2 diaconi.
Cei mai mulţi boieri trăiau la curtea din Iaşi.
Economia Cernăuţului. În privinţa această, iată ce scrie împăratul Iosif II, după vizitarea Bucovinei prin sine însuşi, în iunie 1783, din Liov, către prezidentul curţii de răsboi:
„Populaţia Bucovinei, a cărei ram principal de nutrire constă în creşterea vitelor cornute şi care numai puţini se ocupă cu agricultura, deşi pământurile, afară de părţile montane, pare a fi productiv, nu corespunde mărimii ţării. Şi cu prăsila de cai se ocupă poporul acesta”
Meseria. Administraţia militară era în contra importării meseriaşilor străini. Ea zice: „Modul de zidire, portul, uneltele de casă ale Moldovenilor pretind meseriaşi. Ţăranul moldovan e cu toporul tot atât de dibaciu ca şi oricare dulgher mijlociu. Coloniştii de meseriaşi nu-s, prin urmare, necesari în Bucovina”.
Că, pe la anul 1804, noi, Românii, am avut tare mulţi meşteşugari români cunoaştem aceasta dintr-o scrisoare a Kraisamtului Bucovinei, din 15 Septembrie 1804, adresată, în limba română, „Cătră cetăţeneştii meşteri şi calfe ai crăescului oraş Siret”.
În această scrisoare, se vorbeşte de regularea breslelor şi zice că, deoarece înalta Gubernie a îngăduit, mai înainte, aşezarea breslelor pentru toate soiurile de bresle numai în Cernăuţi şi Suceavă, întrolocând meşterii din celelalte târguri ale ţării cu cei din oraşele amintite, a permis ea, acuma, ca să se facă bresle şi la Siret, deosebit de Cernăuţi şi de Suceavă, din cauză că Siretul e prea depărtat de aceste două oraşe. Scrisoarea aceasta era scrisă în limba română, dovadă că limba românească era, , din început, unica limbă a ţării noastre.
Că Cernăuţul şi, mai ales, Suceava şi Siretul, au avut, înainte de 80 de ani, o mulţime de negustori şi felurite soiuri de meşteşugari, aceasta ne-o spun cei bătrâni. Ei vorbesc de breasla croitorilor, a cojocarilor, blanarilor, ciobotarilor, ferarilor, boiangiilor etc. şi zic că fiecare breaslă avea steagul ei.
Dară ce folos!
Scutind împăratul Iosif II pe locuitorii bucovineni de cătănie, prin 50 de ani (1780-1830), Rutenii galiţieni s-au vârât în ţară şi, de atunci, încoace, mult străinism, ca să scape, pe deoparte, fiindcă-au dat la miere, simţindu-se mult mai bine aici, decât în ţara lor.
Negustorii şi meşteşugarii străini au năvălit mereu asupra noastră, iar din negustori şi meşteşugari de-ai noştri au rămas, numai ici-colea, câte o umbră.
Satele de peste Prut, ca Bobeştii, Stăneştii, Calineştii, Cabeştii, Cuciurmare, Cuciurmic, Mămăeştii, Rarancea etc. s-au rutenizat atât de tare, că numai bunicele, moşii şi strămoşii celor ce locuiesc acolo mai ştiu grăi şi a se ruga româneşte.
Industria. De fabrici, Românii nu aveau lipsă. Ei îşi întocmesc singuri cele necesare pentru casă, îmbrăcăminte etc.
De cultivarea pământului nu se prea interesau, căci cel mai mult pământ era în mâna boerilor şi a mănăstirilor.
Nutreţul lor de căpetenie, însă, consta din vite, de-a căror cultivare mai nobilă nu-şi prea băteau capul.
Vitele petreceau mai mult afară de grajd, la câmp liber, chiar şi iarna. Fânul era expus ploilor şi, adeseori, putrejunii. De lux nu putea fi vorba. Obiecte mai scumpe se cumpărau din Turcia, Veneţia, Germania şi de pe aiurea.
Confesiunea. Pe la anul 1775, erau, în Cernăuţ, după mărturia unora, numai 4 familii armeno-catolice şi nici o familie romano-catolică.
Rutenii uniţi din Bucovina îşi au începutul lor în Galiţia: Poloni, Mazuri, Ruteni, Evrei – între cei sosiţi, şi mulţi amploaiaţi, prin ce s-au amestecat limbile tare de tot.
Cernăuţul, capitala Bucovinei. Cernăuţul, capitala Bucovinei, oraş autonom, aşezat parte pe costişuri, parte pe şes, în dreapta Prutului.
Cernăuţul e reşedinţa metropolitului Bucovinei şi Dalmaţiei şi a episcopului titular, numit Rădăuţeanul, sediul guvernului ţării, al dietei provinciale, al camerei de comerciu, direcţiunii poştelor, direcţiunii de finanţe, al brigadei de infanterie 59, al regimentului de infanterie teritorial bucovinean nr. 22 (Archiducele Rainer), al direcţiunii de geniu, al regimentului de infanterie bucovineană nr. 41 (Archiducele Eugen) şi al escadronului 3 din regimentul de dragoni bucovinean-galiţian nr. 9 (Baron de Piret).
În garnizoană sunt 2.174 feciori.
Cernăuţul are un hotar de 5.765 kmp şi 54.171 locuitori (1890), 7.642 Români, 10.384 Ruteni, 27.256 Germani, 7.610 Poloni. Statistica e inexactă, pentru că numărarea după naţionalităţi s-a făcut de cei mai mari inamici ai Românilor. La Germani sunt număraţi şi Evreii. Ei făceau, la un loc, în 1890, 17.356.
Românii din Cernăuţ se ţin, mai mult, de clasa cultă; cei de prin suburbii sunt, în partea cea mai mare, agricultori şi pălmaşi. Sunt şi vreo câţiva meseriaşi, dulgheri, cioplitori de piatră, aceştia din urmă mai ales prin Clocucica şi se ţin de Societatea „Frăţia”.
Suburbiile Cernăuţului sunt cele amintite: Caliceanca, Clocucica, Horecea, Roşa şi Mănăstirişte.
Zidiri. Reşediţa metropolitană. Prin prea înalta resoluţiune din 16 Noemvre 1860, încuviinţă Majestatea Sa zidirea unei reşedinţi noi, pe locul celei vechi. Episcopul Hacman sfinţi, îndată, a doua zi după sfinţirea catedralei, adică în 6/18 Iulie 1864 şi temelia reşedinţei.
Edificiul întreg, dimpreună cu întocmirile din lăuntrul lui, a stors, din Fondul Religionar, suma colosală de 1.830.000 florini v.a. (N.R.: florini vienezi).
Întregul edificiu a fost deplin gata în 1878.
Conducerea artistică a edificării a fost încredinţată arhitectului şi maestrului de zidiri din Viena Iosef Hlavka.
Edificiul e făcut în stil bizantin şi constă din trei palate mari; între ele, e o grădină spaţioasă şi împodobită cu straturi de flori şi cu două rânduri de salcâmi.
În palatul nord-estic, se află Sala Sinodală, odăile metropolitului, biroul Consistoriului, Capela Metropolitană, cu un turn înalt şi aurit.
Hramul ei (patronul ei) e Sfântul Ioan Botezătorul.
Mai sunt şi multe alte odăi de locuit.
Palatul nord-estic, de asemenea cu un turn înalt şi aurit, se numeşte Casa Preoţilor. Până nu demult, locuiau, acolo, mai multe familii şi, în parte, locuiesc şi acuma.
Totodată, se mai află, acolo, Cabinetul de lectură al Societăţii Academice „Junimea”, tipografia preoţească etc.
În palatul sau aripa sud-vestică, se află seminarul clerical ortodox-catolic (greco-oriental) archiepiscopesc, fundat în 1826.
Prin Rezoluţiunea împărătească din 6 August 1826, se decise crearea Institutului Teologic Greco-Ortodox în Cernăuţi, carele se şi deschise în 4 Octombrie 1827. Patru luni mai târziu, adică în 12 Februarie 1828, urmă, în temeiul Decretului Cancelăriei Supreme Aulice de Război, din 8 Ianuarie al aceluiaşi an, şi deschiderea seminarului clerical.
La acest institut greco-ortodox nou creat s-au propus ştiinţele teologice, după acelaşi plan care era statornicit pentru facultăţile teologice romano-catolice.
Institutul Teologic a funcţionat până în anul 1875 (a fost desfiinţat prin Prea înalta resoluţiune împărătească din 29 August 1875), în care an a fost înlocuit şi el prin Facultatea teologică greco-ortodoxă, dară şi aceasta nu ca facultate de sine stătătoare, după cum era dorinţa Consistoriului, ci ca o parte a Universităţii c.r. Francisco-Iosefine.
Cu seminarul clerical e împreunată şi şcoala cantorală ortodoxă catolică (greco-ortodoxă), întemeiată în 1838. Sus, în seminarul clerical, locuiesc alumnii seminariali, mai toţi Români, şi prepoziţii lor; jos, e biroul decanului de la Facultatea teologică, biblioteca seminarială, sălile unde se ţin prelegerile teologice. Sus se mai află o capelă, unde se roagă seminariştii, seara şi dimineaţa, iar jos e capela seminarială, unde merg teologii, Duminica şi sărbătoarea, la biserică.
Corul seminariştilor se duce, de regulă, la Catedrală. Bisericuţa seminarială e o frumuseţe, atât în privinţa picturii, cât şi a construcţiunii ei arhitectonice.
Catedrala arhiepiscopală. Prin înalta Ordinaciune a guvernului, din 17 Mai 1792, Nr. 15.126, se încuviinţa zidirea bisericii catedrale greco-neunite, pe spezele Fondului Religionar, şi avea să se întrebuinţeze pentru zidire, fără cumpărarea locului, suma de 104.157 florini 22 ¼ creiţari.
În 15 Iulie 1844, se sfinţi temelia. După un răstimp de 8 ani, adică în 1852, zidirea fu gata şi s-a luat în seamă în 5 Noemvrie de înaltul guvern.
Întocmirea din lăuntru se trăgăna, însă, încă mulţi ani. Edificiul, cu întocmirea lui lăuntrică, cu planarea, plantarea şi îngrădirea locului primprejur, cauză speze enorme. Spesele ajunseseră până la suma de 200.000 florini v. a.
Biserica, cu totul la un loc, s-a putut da în în seama episcopului abia în 13 Iulie 1864. Sfinţirea bisericii catedrale se făcu de către episcopul Hacman, în 5/17 Iulie 1864.
Catedrala e zidire cu cupole, după modelul bisericii „Isac” din Petersburg. Ea-i cam un pătrar şi jumătate de oră depărtată de reşedinţă. Hramul ei e la „Pogorârea Spiritului Sfânt”.
În timpul mai din urmă, a trebuit să fie ea reparată. Reparatura ei a ţinut cam vreo patru ani şi s-a finit în 1896. Spesele reparaturii se urcă la 80-100.000 florini v. a.
Personalul ei e: un arhipresviter (protopapa), un deutereuon, un esarch, un archon, un periodeut, un archidiacon, un diacon, doi cantori, trei paraeclesiarchi (ponomari). Deutereuonul e predicator pentru limba română, esarchul catedral e, totodată, predicatorul pentru limba ruteană” .
CHICERA
Sătucul ucrainean de pe Derelui, din ţinutul Storojineţului, cu 559 locuitori, în 1890, făcea parte, în 1775, din Mihuceni şi Trestiana, din Ocolul Berhometelor, două cătune cu doar 9 familii ţărăneşti.
În 1843, comuna bisericească Mihuceni, Trestiana şi Chicera, cu biserica Naşterea Maicii Domnului înălţată în Mihuceni, în 1782, de Ştefan de STRIŞCA patronată de Isabella von FERO, avea 1.152 enoriaţi, păstoriţi de preotul administrator Athanasie LEWICKI. În 1876, patron al bisericii era Rudolf cav. de FERRO, iar paroh, într-o comună bisericească cu 1.839 siflete, Petre NICHITOVICI. În Chicera, a fost înălţată biserica Sfântului Dumitru, între 1876-1882, de Dimitrie NICHITOVICI, dar patron al bisericii era, în 1907, Alexandru cav. de SKIBNIEWSKI, preot administrator fiind, ca şi în Mihuceni, Constantin GRIGOROVICI, născut în 1879, preot din 1905, iar cantor, din 1898, Parftenie IACUBOVICI, născut în 1865.
În Chicera funcţiona, din 1895, o şcoală cu două clase . Primarul satului era, în 1890, George MUNDREAC.
CHILIŞENI
Moşie a boierilor Ştirbăţ, împreună cu „Ştirbeţul Moldovei” , Chilişenii, sat vechi, au parte de o atestare târzie, în 7 martie 1760, când se stabileşte hotarul între satele Reuseni şi Chilişeni, apoi în 26 noiembrie 1767, atunci când stăpânii moşiei Chilişeni, mazilii Nicolae şi Constantin Ştirbăţ, participă la hotarnica moşiilor Mitropoliei Moldovei.
În hotarnica din 7 martie 1760, „se arată hotarul satului Chilişeni despre Reuseni şi el începe de pe vârful Uideştilor, unde se desparte Racova veche de cea nouă, de aici merge cu matca Racovei vechi, mai sus de poiana lui Mălai, până la hotarul Reusenilor”.
În 1775, satul Chilişeni, din Ocolul Mijlocului, avea 1 popă şi 16 ţărani.
Între anii 1756-1778, s-au aşezat la Chilişeni, proprietate a Ruxandrei Ştirbăţ, în 1778, emigranţii ardeleni Maftei HULLER (Nimigea), Ştefan ŢAPU (Ţigău), Ioan BLĂJAN (Şirioara), Vasile TRIMUŞ (Căila), Ioan TIMOFTEI (Căila), George BLAGA (Căila), Ştefan NARŢ (Căila), George TIPROVAN (Ormeniş), Alexa, Girdiec şi Iftimie GRIGORAŞ (Căila), Vasile şi George AVRAM (Nimigea), Luca NEGUREAN (Budac), Nichifor IACOBAN (Bârlea), Filip SPATER(Gurghiu), Ursu şi Nechifor MOLDOVAN (Bârlea), Tudor FLOREA (Buduş) şi Luca ZIGOVANU (Buduş).
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Hilişenii, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „4 – toată suma caselor”, însemnând 1 diacon, 2 femei sărace şi 1 turc botezat.
În 12 octombrie 1777, la serbările de la Cernăuţi ale depunerii jurământului de credinţă faţă de Austria, Roxandra Ştirbăţoaia, proprietara Chilişenilor, a fost reprezentată de vechil, fiind printre puţinii stăpânitori de moşii din Bujcovina care au evitat să participe la eveniment.
În 13 decembrie 1782, după cum declara în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Roxanda Ştirbeţoaia stăpânea satul Chilişeni, pe care o moştenise dev la Nicolae Ştirbeţ, care, la rândul său, a primit-o zestre de la socrul său, Botez sau Mălai. Cea mai mare parte a satului Chilişeni rămăsese, totuşi, în Moldova. Roxana va muri în 27 martie 1809, moşia fiind moştenită de singurul ei copil, Constantin Ştirbeţ.
În 2 octombrie 1783, mazilul Constantin Ştirbăţ participă şi la stabilirea hotarelor Uideştilor de către Comisia cezaro-crăiască de delimitare a hotarelor în Bucovina.
Neamul mazililor Ştirbăţ devine, foarte curând, neamul Gerlaczek din Chilişeni, datorită unor căsătorii mixte. Drept urmare, în 8 martie 1842, un oarecare Johann Gerlaczek din Chilişeni este invitat, de Anicki, mandatar şi judecător de poliţie, ca moştenitor al Bosancilor, alături de tutora Therese Gerlaczek, după moartea lui Iacob Gerlaczek.
În 1843, patron al bisericii cu hramul Arătarea Maicii Domnului din Chilişeni, înălţată între anii 1812-1813 de Constantin de ŞTIRBEŢ, cu 237 enoriaşi, era Ifrim von MANITZELEU, postul de paroh fiind vacant. În 1876, când biserica din Chilişeni era filială a celei din Udeşti, într-o comună bisericească cu 1.890 enoriaşi, paroh era Vasile POPOVICI. În 1907, în comuna bisericească anterioară, extinsă cu Poiana Silionului şi cu Ştirbăţ, existau 2.629 enoriaşi, dar numai 295 în Chilişeni. Paroh era tot Vasile POPOVICI, născut în 1819, preot din 1848, paroh din 1855, iar cantor era, din 1901, Leon POPOVICI, născut în 1851.
La Chilişeni funcţiona, din 1887, o şcoală cu 3 clase .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Eleonora MOLDOVAN (21 ani în 1909) şi Gheorghe BÂRSAN (21 ani în 1909) din Chilişeni.
CHISELEU
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Chiselău”.
În 1 ianuarie 1670, când vistierul Neculce, tatăl cronicarului Ion Neculce, s-a căsătorit cu Catrina, fiica boierului Iordache Cantacuzino, a primit ca zestre de nuntă 21 moşii, printre care şi câteva sate şi moşii din nordul Moldovei (Boian, Cernăuca, Valeva, Chisălău, Pohorlăuţi, Prelipcea, Bocicăuţi, Grozinţi, Vasileuţi, a patra parte din satul Lehăcenii Teutului).
În anul 1702, vel aga Ion Neculce împarte moştenirea de la mama sa cu surorile sale.
În 20 aprilie 1740, Grigori Ghica Vodă trimitea pe Şerban Flondor medelnicer şi pe postelnicul Iuon Stârcea de Tărnauca „să meargă la câteva moşii din ţinutul Cernăuţi ale lui Ion Niculcea viv vel vornic, anume la Chiseleu, Valeva şi Prilipcea, şi, strângând oameni buni, megieşi şi răzeşi de prin prejur, să cerceteze cu deamăruntul dresele ce vor arăta şi, pe mărturiile oamenilor buni, cu toată dreptatea să judece”.
Satul Chisălău, din Ocolul Nistrului, din vecinătatea Borăuţilor, Şişcăuţilor, Vereşceancăi şi Cadobeştilor, a fost menţionat, într-o hotarnică din 1762, prin toponimele Bahna, Capătul Timiriului, Movila Oanei şi Movila Paraschii.
Poziţionat în imediata vecinătate a Borăuţilor, în hotarul cu Polonia al Ţinutului Coţmanilor, Chiseleul s-a aflat, de-a lungul veacurilor în calea oştilor de pradă tătăreşti, turceşti sau căzăceşti, cu obligaţii de călăraşi, paznici ai drumurilor comerciale, în vremi tulburi şi de neastâmpăr.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Chisălău „68 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Timofti şi Andrii, 1 dascăl, Vasili, 1 mazil, Mihălachi JIAN, 5 umblători, Ştefan HAICO, Simion CĂZACUL, Dănilă ROHMISTRIUC, Ion ROHMISTRIUC şi Mihailo TOPONILSCHI, 25 călăraşi, Toader LITFIN chihae, Ştefan LITFIN, Grigoraş LITFIN, Vasili GUŞACIUC, Matei văcar, Miron PRODANCIUC, Vasili GREU, Fedor COMIUC, Dumitraş ALECSANDRIUC, Mihailo sin lui ANDREI, Chiriac şchiopul, Andrei HAICO, Andrei solonar, Ion solonar, Dumitraş solonar, Nicolai NEDUBOICO, Ion CIAICOVSCHI, Vasili LITFIN, Necolai POPINCO, Sandul STRĂTULAT, Iacob călăraş, Ion JOGE, Ion CLIŞCO, IACOVENKA şi Ştefan CUCUL, 2 văduve, Dochiţa şi Aniţa, 3 jidovi, Moşko, Iura şi David, şi 29 birnici, şi anume: Vasili vornic, Vasili PALANIUC, Dănilă FUŞCIUC, Harasim rusul, Ion MATRICU, Hrihor MULIGA, Vasili CĂSĂIAN, Fedor HARASIM, Iacob ciobotar, Ştefan GLIŞCIUC, Ivan pânzar, Hrihor BUHAI, Dănilă zet IACOBIŢCHI, Vasili RIZUC, Ion sin PALAIUC, Andrei OCRAINEŢ, Ivan SIDOR, Hrihor SIDOR, Semen DUDCA, Andrei BĂLAŞCO, Ignat rus, Vasili CIUTRIC, Andrei DUDCA, Ion morar, Ilie rusul, Iacob ROŞUL, Pavel a lui FEDOR, Andrei rusul şi Foca scripcar.
La Chiseleu erau, în 1775, conform evidenţelor lui von Spleny, 2 mazili, 1 răzeş, 2 popi, 59 ţărani, 5 umblători şi 8 călăraşi, dar, în epoca Bucovinei istorice, numărul locuitorilor creşte, ajungând, la 1890, la 2.324 suflete, păstorite de parohul Emilian cavaler de Bejan.
În 1843, biserica Sfântul Nicolai din Chiseleu, cu 1.337 enoriaş, era patronată de Constantin şi Ştefan de ZOTTA, paroh fiind Nikolai TARNAWIECKI. În 1876, patron al bisericii ea Ioan de ZOTTA, parohia lui Leon MAXIMOVICI având 1.773 enoriaşi. În 1907, patron al bisericii era evreul Markus FISCHER, paroh fiind Emilian cav. de BEJAN, născut în 1846, preot din 1872, paroh din 1893, iar cantor, din 1900, Grigorie MAXEMIUC, născut în 1868.
În Chiseleu funcţiona, din 1897, o şcoală cu 4 clase .
În 1910, a patra parte dintre sătenii din Chiseleu încă erau urmaşii mazililor, răzeşului şi călăraşilor de odinioară, dar identitatea lor s-a topit, în cele din urmă, pe făgaşurile unei culturi ucrainene cu reprezentare majoritară.
CINCĂU
Situat aproape de Nistru, între Cadobeşti şi Vasilău, satul Cincău aparţinea, în 14 aprilie 1546, Mariei şi Agafiei, fiicele diacului de vistierie Ivanco, dar vând moştenirea, care, pe atunci, se numea Cernăcăul, stolnicului Ion Iaţco.
Fiul lui Ion Iaţco, Ionaşco, vinde Cernăcăul lui Drăghici Borotco, iar acesta, lui Onciul Herţea, în 3 mai 1592. Ulterior, deşi satul fusese vândut, o altă ramură a familiei Iaţco, reprezentă de un alt Ion Iaţco, ginerele popii Ştefan „Belea, şi Cozma Ciocârlie revendică satul la Divanul Domnesc, dar Onciul Herţea păstrase înscrisurile de cumpărătură, aşa că îşi salvează proprietatea.
În 1 februarie 1670, sunt menţionaţi ca proprietari ai satului, care solicită o hotarnică Divanului Domnesc, Gligoraş Stroescul şi Ion Neniul logofăt. Ion Neniul va lăsa partea sa de sat Cincău ginerelui, Ioniţă gramaticul, care, în 6 iunie 1742, izbuteşte să salveze de lăcomia lui Gligoraş Stroescul dota soţiei sale, apelând la dreapta judecată a Divanului Domnesc.
Pe moşia Cincăului se înregistrează, totuşi, şi proprietăţi mai mărunte, cum este şaisprezecimea lui Ion Vlad, nepotul Anei, fata lui Miron Onciul din Sinăhău, care, în 15 august 1742, vinde lui Ştefan Tabără acea bucăţică de moşie. Dar şi Ştefan Tabără va avea dispute funciare cu Gligoraş Stroescul, în 23 aprilie 1743, fără ca Divanul să se pronunţe. În 8 iulie 1745, se judecă, pentru o altă parte din Cincău, Dumitraşco Bainschi şi Ioniţă gramatic.
În 6 mai 1754, Gheorghe Cazavela vinde cumnatului său, Ştefan Tabără, pentru 20 lei, „a şasea parte din jumătate de sat” Cincău, iar în 2 septembrie, Ioniţă Potlog îi vinde lui Ştefan Tabără, pentru 250 lei, jumătate de sat, care „este lângă cealaltă jumătate de sat Cincău, care este a lor”.
În 22 ianuarie 1756, se întâmplă un eveniment important prin informaţiile colaterale: Ştefan Tabără face preţul casei cumnatei sale, Paraschiva Batura, pe care o izgoneşte cu călăraşii, iar mărturia dregătorilor lui Mihai Racoviţă Vodă descriu, practic, locuinţa moldoveanului din Ţinutul Coţmanilor (deci nu a iobagului, ci a unui om liber): „Am văzut o căsuţă mică de nuele şi ceche şi am socotit preţul casei un leu, că mai mult nu face”. O locuinţă care costa mai puţin decât o oaie, şi care nu are nici o influenţă polonă sau muntenescă.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Cincău, moşie răzeşească, „53 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ion, 1 dascăl, Ivan, 2 mazili, Dumitraş TABĂRĂ şi Ioniţă VOLCINSCHI, 1 văduvă, Maica, 1 jidov, Copil, şi 47 birnici, adică: Iordachi COLAŞCĂ vornic, Vasili CIORTORIŢSCHI, Vasile HALIŢ, Fodor MIDAC, Ivan TRICAC, Hrihor IVANICOV, Timco VACONSCHI, Fedor HRINCIUC, Grigori PRODAN, Alecsa BABII, Ivan ZADOROSCHI, Ion PRISAJNIC, Vasili CRIVOHIJ, Simion HILIP, Năstasi sin lui HILIP, Onofrei BABII, Iacob CIORNEI, Iacob COBINCIUC, Hrihor PIDOPRIHORA, Hrihor VICONSCHI, Fedor LEVKO, Pricop DRABU, Panco CURPENE, Dămian pânzar, Macsim DROBIJA, Mihailo rus, Fodor ZAPOROŞNI, Alecsa CHIVIRIGA, Ştefan LEVKO, Andrei PRIPILEŞNI, Vasili CURICIAC, Dumitru CUCIRICIVI, Coste zet CHIVIRIG, Ilco COLŢUN, Simion COZUB, Pavlo HUŢUL, Michita morar, Petro ŞTEFANCO, Ivanco CHEVERIGA, Petro VEZURCHII, Hrihor OLEINIC, Tănasi băjenar, Fedor CĂZACUL, Ivan COZINSCHI, Filip CEPRENIUC, Ivan STELVAHA şi Necolai DRABUL.
În 1775, satul Cincău, din Ocolul Nistrului, avea 2 mazili, 2 popi şi 48 familii de ţărani. În Topografia lui Werenka sunt menţionate, pentru anul 1774, 61 familii, iar pentru 1784, 139.
În 1843, biserica Sfintei Treimi din Cincău, cu 1.097 enoriaşi, era patronată de Jenakaki von TABORA, paroh fiind Mihail VOROBCHIEVICI. În 1876, hramul bisericii cu 1.413 enoriaşi era sărbătoarea Arătării Maicii Domnului, patron fiind Emanuel von TABORA, postul de paroh fiind vacant. În 1906, Olimpia von TABORA şi Kazimir von LISKOWACKI, înălţaseră o nouă biserică, paroh fiind, în 1907, Dimitrie PERCEC, născut în 1858, preot din 1887, paroh din 1896, iar cantor, din 1871, Cornel DRACINSCHI, născut în 1849.
În Cincău funcţiona, din 1787, o şcoală trivială moldovenească, cu 3 clase .
În 1890, comuna Cincău avea 1.678 locuitori. Paroh era Teofilact Bocance, învăţător – Eugen Zukowski, cantor – Corneliu Dracinschi.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Teofil Bocancea, paroch în Cincău”, menţionează, printre familiile comunei, pe: George FILIPIUC, Cornelie DRACINSCHI, Vasile FILIPIUC, Vasile IERAVSCHI, Ion ANDRUŞIAC, Dimitrie ŢUPRUN, George SOPIUNEC, Ion ŢUPRUN, George BABECI, Mateiu PRODAN, Ion CREVOCHEJA senior, Vasile BABECI, Ştefan TOMIUC, Ştefan CREVOCHEJA, Toader POPIL, Mihail BABECI, Petru SAUCIUC, Mihail SLUSARIU, Ion CREVOCHEJA junior, Dimitrie FILIPCIUC, Constantin ŞERBANOVICI, Ştefan TARNOVEŢCHI, Anton ZAREŢCHI, George STELHAVA, Vasile MARIAN şi George ŢUPRUN .
CIOCĂNEŞTI
În ciuda legendărilor locale, satul Ciocăneşti nu a existat până în 31 iulie 1775, când „Ion Ciocan ot Bistriţa, de la Ciocăneşti” şi câmpulungeanul Damaschin Hurghiş îşi dispută, în faţa înţelepţilor bătrâni câmpulungeni, muntele Botuşul Mic. Damaschin avea zapis vechi, iar Ciocan promitea să aducă martori, dar nu o face nici după un an de zile, dar rămâne, oricum, cel care împrumută numele familiei sale satului pe care l-au şi întemeiat. Ce-i drept, în vremea lui Alexandru cel Bun se menţiona un toponim, Fântâna Rece, dar numai ca reper toponimic în diverse hotarnice.
De altfel, în recensământul lui von Spleny, Ciocăneştii sunt menţionaţi ca pământ câmpulungean, Câmpulung Moldovenesc având, cu Ciocăneştii, 1 boier, 6 popi şi 360 familii de ţărani.
La Ciocăneşti s-au stabilit, între anii 1756-1778, Ion UNGUREAN (Zagra), Pintelei UNGUREANU (din Rebrişoara, înveşnicit de o acuarelă a lui Franz Jaschke din 1810, când bătrânul de 105 ani se mutase la Iacobeni), Vasile UNGUREAN (Fedru), Cozma BINDU (Borşa), Ion şi Vasile MOROŞAN (Borşa)
În 2 februarie 1793, Simion Ţigane din Ciocăneşti, trimis de Scaunul de Câmpulung, stabileşte, după „hotarnica dintâi”, hotarele răzeşiei strămoşeşti de la Frunţi, în munţii Dragomăneşti.
În 22 noiembrie 1793, s-a făcut hotarnica imaşului sătesc din Ciocăneşti, în dauna unui zapis falsificat de Toader Ujică: „De supt bâtca Oiţii, drept la vale, în picior, unde s-a pus piatră de hotar; şi pogoară drept în pârâul cel din mijloc a Furciturilor; şi apucă pârâul, în vale, până ce dă în pârâul Colacului; şi trece peste pârâul Colacului şi apucă sâhla, în gios, până în capul dealului şi drept în părău Brezi; şi părăul Brezi, la deal, până în mijlocul muntelui Mestecănişului, în vărvu; şi din vărvu, drept în gura plaiului Colacului, iar movilă; şi iar suie la bâtca Oiţii, de unde s-a început”. Martori: vornicul de Ciocăneşti, Ghiorghe Rus, Vasile Oane, Nistor şi Precop Lupăescu, Vasile Purcelescu.
În 1797, Karl Manz, Cavaler de Mariensee, colonizează Ciocăneşti (Tschkaneschty) cu mineri şi meşteşugari germani.
În 10 iunie 1818, bătrânii din Ciocăneşti, Petre Ciocan, Simion Ţigane şi Ştefan Giosanu, întăresc mărturia bătrânilor din satul Dorna despre munţii luaţi în graniţa Ardealului.
În 5 iunie 1836, Neculai Groza din Iacobeni şi Ion Iacoban din Ciocăneşti vând lui Filip Henris, „hămurai” (lucrător la forjă) din Iacobeni, o bucată de moşie din Poiana Iacobenilor, unde se aşezaseră, de fapt, mai întâi, după venirea din Ardeal.
În 1843, biserica închinată Sfântului Nicolae din Ciocăneşti, din comuna bisericească Ciocăneşti, Cârlibaba şi Ludwigsdorf sau, cum i se mai spunea, Siebenburgen, înălţată, în 1784, de Nestor Zdrian, Theodor Giosan, Damaschin Hurghiş şi de epitropii din Ciocăneşti, avea 789 enoriaşi ortodocşi, preot administrator fiind parohul din Ilişeşti, Dimitrie BUCEVSCHI, tatăl pictorului Epaminonda BUCEVSCHI. Biserica a beneficiat de o restaurare, în anii 1850 şi 1851, făcută pe banii preotului Andrei ZUGRAV şi ai enoriaşilor, schimbându-şi hramul în 1863(Arătarea Maicii Domnului). În 1876, paroh era George SOROCEAN, care păstorea 601 enoriaşi. În 1907, comuna bisericească Ciocăneşti, Oiţa şi Botuş avea 860 credincioşi ortodocşi, paroh fiind Orest BENDEVSCHI, născut în 1868, preot din 1894, paroh din 1905, cantor fiind, din 1892, Ioan POLIOVEI, născut în 1865.
În Ciocăneşti funcţiona, din 1868, o şcoală cu trei clase .
Drumul dintre Iacobeni şi Cârlibaba se construieşte începând cu anul 1847, sub dirigenţia de şantier a constructorului Maftei Tonigar, din Fundu Moldovei, care este amendat pe nedrept, cu 15 florini şi 40 creiţari, pentru doborârea a 200 de arbori şi, în 15 martie 1847, se plânge Administraţiei Bucovinei.
În a doua zi de Bobotează a anului 1887, Gherasim Rusu dijn Ciocăneşti a fost găsit mort, la târla lui de pe muntele Runcul, aproape de Bistriţa. Bănuiţi pentru omor era fraţii săi, cu care trăia în ceartă pentru o „cliromonie” (moştenire) .
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în septembrie 1891, de „Roman BÂRGĂUAN, paroch în Ciocăneşti” şi preoteasa Catinca Bârgăuan, menţionează, printre familiile comunei, pe: preotul Georghe ZUGRAV, Catinca MAGALEVICIU (soţia cantorului), Dumitru ŞCHEUL, Iosif CIOCAN, Gherasim şi Zenovia ŢIGANE, Teodor şi Irina LUPEANU, Spiridon şi Acsenia HODIŞU, Alexandru şi Floarea BÂRGĂUAN, Petru şi Maria HODIŞU, Gavril şi Elisaveta GIOŞANU, Ilie şi Maria CALENCIU, Petru şi Maria ŞCHEUL, Mihaiu şi Maria TOMOIOAGĂ, Petru CEPOIU, Nistor LUPESCUL, Teodor CATARGIU, Loghin ŞCHEUL, Ştefan BÂRGĂUAN, Ilie GIOSAN, Nistor LATIŞU, Vasile şi Catarina IACOBAN, Mihaiu ŞCHEUL, Palaghia GIOSANU, Vasile CEPOIU, Tecla TINŞANU, Ioana CEPOIU, Rachila CRĂCIUN, Magdalina ROATĂ, Ion TIMUL şi Andrei CRĂCIUN .
Şcoala nouă din Ciocăneşti a fost sfinţită, în 7/19 ianuarie 1893, de protoereul şi vicarul protopresviterial George Balmoş, asistat de parohul local, Roman Bărgăuan, şi de espozitul parohial din Iacobeni, Dionisie Constantinovici. La ceremonie a participat, dintre ciocăneşteni, şi „vrednicul preot cărunt, George ZUGRAV”, fiul lui, silvicultorul Iustin ZUGRAV, învăţătorul Mihai PAŞCAN, învăţătorul pensionar din Ciocăneşti Ambrosie ZUGRAV, primarul Iosif CIOCAN, cantorul Ioan POLIOVEIU, Catinca MAGALEVICI, Mihai TOMOIOAGĂ, Toader LUPESCUL, Iacob SCEUL, Vasile ŢĂRAN, Ioan LUPESCUL, Dumitru SCEUL, , Loghin SCEUL, Petrea SCEUL, Petrea LEHACI şi Iacob LUPUESCU, care, gospodari de frunte fiind, au făcut donaţii în bani . Cu această ocazie, s-au colectat 154 florini, de la gospodarii satului, suma fiind „menită să fie temelia la un fond şcolar, din al cărui venit să se sprijinească, în tot anul, copiii sărmani de la această şcoală” .
O colectă, în folosul Societăţii „Şcoala Română”, făcută la Ciocăneşti, în 1893, de parohul Roman BÂRGĂUAN, menţionează următoarele nume de localnici: învăţătorul Mihai PAŞCAN, cantorul Ioan POLIOVEI-IONESCU, George ZUGRAV, secretarul comunal Carol cav. de CHMILEVSCHI, primarul Iosif CIOCAN, Vasile ŢĂRAN, Teodor LUPESCUL, Petru HODIŞ, Mihai TOMOIOAGĂ, Loghin ŞCHEUL, Catinca MAGALEVICI, domnişoara Helena de CHMILEVSCHI, Petru TEUŞAN, Ioan BÂRGĂUAN, Alexandru IACOBAN, Catrina alui Nicolai ROATĂ, Chirilă UJICĂ, Vasile MOLDOVAN, Mihai ŞCHEUL, Alexandru HĂRGÂUAN, Nistor LUPESCUL, Iacob ŞCHEUL, Teodor ŢĂRAN, George TOMOIOAGĂ, Petru ŞCHEUL, Gavril GIOSAN, Nistor LATIŞ, Spiridon HODIŞ, Vasile CRĂCIUN, George ŞCHEUL, Ioan VARGĂ, Pavel GIOSAN, Maria LPESCUL, doamna Irina alui Teodor LUPESCUL, Porfira GAIER, Dumitru ŞCHEUL, Zenobia alui Gherasim ZIGANI, Elisaveta lui Ilie MOLDOVAN, Gavriil STRÎMBEC, Nastasia alui Ioan MOROŞAN, Onofreiu CRĂCIUN, Sofronia alui Grigorie ŢĂRAN, Maria lui Teodor HODIŞ, George TIMU, Maria lui Gavril TOMOIOAGĂ, Ioan TINCU, Teodor alui Simion CIOCAN, Avram LUPESCUL, Ilie CALENICI, Iacob alui Teodor LUPESCUL, Ioana lui Ioachim UJICĂ, Nichită LUŢIA, domnul BEDRULEA şi Catrina lui Iacob MOROŞAN .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la ciocăneştenii Ştefan ŢĂRAN (36 ani în 1913) şi Palaghia MERCHEŞ (32 ani în 1913).
CIREPCĂUŢI PE SIRET
În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 10-a biserică, La Cerepcăuţi, cu popă”, pe malul drept al Siretului, între Volcineţ şi Muşeniţa,
În 1843, biserica Sfântul Mihail din Cirepcăuţi pe Siret, cu 500 enoriaşi, era proprietatea mănăstirii Slatina din Moldova, iar postul de paroh rămăsese vacant. În 1876, patron bisericesc era Sigmund GORZECKI, Athanasie PROCOPOVICI fiind paroh şi păstorind peste 840 de suflete. În 1907, biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Cirepcăuţi, cu hramul schimbat din 1905, îl avea ca patron pe Nikolai cav. de GORZYCKI, paroh fiind George GROSARIU, născut în 1855, preot din 1881, paroh din 1889, iar cantor, din 1898, Theodor STRILCIUC, născut în 1857.
În Cirepcăuţi pe Siret au funcţionat, din 1852, o şcoală cu 4 clase şi o şcoală-filială cu o clasă .
CIREŞ
O parte din hotarul Bănilei Moldoveneşti, cea situată mai înspre răsărit, dar pe malul drept al Siretului Mic, se numea, la 1753 şi la 1785, Cireş, dar în sensul de zonă, de regiune („părţile de Banila, zise Cireşul şi Coşciula”), aflată în curs de populare, cum o demonstrează şi recensământul lui von Spleny, care menţionează Cireş drept localitate, populată cu 1 mazil şi 4 familii de ţărani.
Cireşul apare şi în hotarnica Lucavăţului din 2 octombrie 1753 („şi am puces a hotără dela Cereş, de unde să despartu părăile şi să hotăreşte ţinutul Sucevii de cătră ţănutul Cernăuţilor… şi acolo, la Cereş, s-au pus bour într-un fah, de asupra părăului ce să cheamă Prundişul, şi pe culme dealului la alt părău, ce să începe dintr-o făntănă de izvor şi s-au pus alt bour într-un fag”).
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Cireşul, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „10 – toată suma caselor”, însemnând 1 mazil, 2 ţigani, 2 femei sărace şi „4 argaţi şi păstori ai mazilului”.
Daniel Werenka, menţionând, în Topografie, 6 familii la Cireş, în 1774, şi 77 familii ţărăneşti, în 1784, face trimitere la localitatea Davideni, sat aflat pe malul stâng al Siretului Mic, înspre Banila.
În 6 mai 1803, pentru că se îmbolnăvise grav, Mihalache Goian, fiul lui Ghiorghi Goian din Cireş, dăruia fraţilor săi, Nicolai, Ştefan, Iordachi, Scărlătachi şi Zoiţa, părţile sale de moşie din Bănila, din Cireş, din Jadova şi din Bărlinţe, Stârce şi Davideni. În anii următori, deşi stăpânesc moşii şi în alte sate, Goianeştii (văduva lui Ghiorghi Goian, Catrina, cei patru feciori şi cele două fete ale ei, Suzana, jupâneasa lui Ioan Dunca, şi Maria, jupâneasa lui Caplan) domină satul Cireş, care deja există ca sat, după anul 1800.
În 1843, biserica Sfântul Arhanghel Mihail din Davideni deservea şi satul Cireş, comuna bisericească având 820 enoriaşi. Patron al bisericii era Nicolai de GOIAN, iar preot administrator era Iordachi STEPANOVICI. În 1876, când aceiaşi comună bisericească avea 1.121 enoriaşi, paroh era Ioachim PARAŞ.
În 1907, satul Cireş făcea parte din două comune bisericeşti: din Budineţ, Opaiţ şi Cireş, cu biserica Sfântul Mihai, din Budineţ, construită de Vasile şi de Toader de MORŢUN, în 1803, restaurată şi dotată cu un iconostas nou, în 1829, de Alexandru de MORŢUN, biserică păstorită de parohul Ioan BUCEVSCHI, născut în 1860, preot din 1888, paroh din 1901, cantor fiind, din 1905, Nicolai POJOGA, născut în 1872; din Davideni, Cireş, Slobozia Davidenilor şi Zrub, cu biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, construită la Davideni, în 1786, restaurată în 1883, şi cu o biserică-filială, la Slobozia Davidenilor, construită în 1889. Patroni ai celor două biserici erau, în 1907, Anna de GRIGORCEA şi evreul Herman WOHLIN din Davideni, Eugenia de ABRAHAMOWICZ şi Ioan cav. de GRIGORCEA din Cireş. Paroh era Mihail NICHITOVICI, născut în 1855, preot din 1882, paroh din 1892, cantor fiind, din 1898, Nicolai HOTOPILĂ, născut în 1890.
În Cireş funcţiona, din 1882, o şcoală cu 2 clase .
În 1890, satul românesc Cireş avea 1.019 locuitori, dintre care cam o sută de evrei. Primar era Gheorghe Tomiuc, iar învăţător – Mihai Popescu.
În mai 1906, într-o listă de subscripţie pentru înfiinţarea societăţii culturale „Luceafărul Bucovinei”, încredinţată parohului „din Budeniţ, Ioan Bucevschi”, se întâlnesc următoarele nume de localnici din Cireş: primarul Alexa OREŞCIUC, agricultorii Ioan STRUGAR, Grigore BURLA şi Florea SOLCAN, secvestrul politic din Cireş Teodor DOBJANSCHI şi sergentul comandant de jandarmerie în Cireş Eusebie DAN .
La Cireş s-a născut, în 2 (28) februarie 1948, poetul şi publicistul Arcadie OPAIŢ.
CIUDEI
În 29 mai 1658, vistiernicul Pelin, stăpânul Ciudeilor, se plângea lui Gheorghe Ghica Vodă că nişte vecini de ai săi, o femeie cu doi copii, au fugit din satul său în satul mănăstirii Dragomirna, unde, de altfel, va şi fi căutată.
În 15 august 1707, fetele lui Pelin, Maria şi Irina, dăruiesc mănăstirii Putna „satul Ciudiul, cu şapte vecini, anume Mihăilă, fiul lui Dumău, Ştirbul, Costin şi Sandul, fiii lui Dumitraş, Simion, fiul cel mai mic al Bindiului, şi doi feciori ai lui Pojoga, Constantin şi fratele său”.
Urmaşilor acestor iobagi aveau să li se alăture, în 1766, plugarul din Oradea Mare, Vasile UNGUREAN şi soţia lui.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Ciudei, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „30 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 femeie săracă, 15 scutelnici ai armaşului Dumitrachi FOCA şi 13 birnici.
În 1775, satul Ciudei, din Ocolul Berhometelor (deşi este situat în vecinătatea Vicovului de Sus), avea 1 popă şi 26 familii de ţărani iobagi. Daniel Werenka dă, pentru anul 1774, 34 de familii, iar pentru 1784, 67 de gospodării.
Colonia germană, formată din nemţi şi evrei, care s-au aşezat la Ciudei după anul 1787, s-a numit Huta Nouă.
În 1843, biserica Sfântul Nicolae din Ciudei, cu 1.179 enoriaşi, îl avea paroh pe Constantin VASILOVICI. În 1876, biserica din Ciudei, deservind şi Huta Nouă, avea 1.664 enoriaşi, paroh fiind Theodosie ILIUŢ. În 1907, paroh era Nicolai CĂRĂUŞ, născut în 1840, preot din 1868, paroh din 1874, iar cantor, din 1900, Vasile CHILEI, născut în 1848.
În Ciudei funcţiona o şcoală cu 6 clase, din 1877, cea din Huta Nouă, cu 2 clase, fiind inaugurată în 1873 .
Unul dintre primii deputaţi bucovineni în dieta vieneză a fost George Timiş din Ciudei, ales, în 20 iunie 1849, cu 66 voturi din 90. „Timiş este de 55 de ani şi posedă numai limba moldovenească, fără însă să ştie să scrie în această limbă. El trece drept supus turbulent al domeniului Fondului Bisericesc Ciudei”, scria George Isăcescul, căpitan ţinutal, în raportul despre alegeri, dar proaspătul deputat deja îşi primise banii de cheltuieli (302 florini) şi plecase la Viena.
În Ciudei au trăit vreo 500 de evrei, cele mai importante personaje fiind Mendl Gottesmann, Pinkas Scheuer, deputatul Moise Schwitz, Avraam Srul Knauer, Chaim Laufer, Moise Gruenberg, dr. J. Ruhdoerfer, Moise Schuler, Chaim Singer, Josef Leib Herschmann, Mordko Weisselberg, Benjamin Druckmann, Schloime Schaerf, Salomon Singer, S. Druckmann, Juda Leib Stettner, Seide Koffler, medicii Sandberg şi Menezel, precum şi rabinii Josef Sch. Babad şi Mordko Horowitz.
În 1890, comuna Ciudei avea 2.383 locuitori. Paroh era Nicolai Cărăuş, învăţător – George Gafenco, cantor bisericesc – Vasile Chilei, iar primar – Ioan Burlă. Cabinetul de lectură se numea „Luceafărul”.
Primarul coloniei germane şi evreieşti, Huta Nouă, era Friederich Fischer, iar învăţător – Iuliu Imsel.
O listă cu săteni din Ciudei, care în primăvara anului 1894, „s-au sfătuit să se lese de băutura rachiului, cuprinde următoarele nume: cantorul Vasile CHILEI, Toader DAMIAN, NIcolai MOTRESCUL, Vasile, Ioan, Fluor, Grigorie, Nicolai, Maria şi Varvara MICHAILO, george, Constantin, Vasile, Grigore, Ioan, Zenovie, Porfirie, Elena, Domnica, Eugenia, Irina şi Casandra POJOGA, George, Zaharie, Vasile, Mafteiu şi Margareta CUCIUREAN, Paul, Constantin şi Vasile BÂNDIUL, Porfirie, Teodor, Tit şi Maria PĂDURE, Dionisie, Leontie, Ioan, Teodor, Luca, Ilie, Vasile, Rachila, Maria şi Casandra CIOCAN, Vasile, Constantin, Anna şi Varvara GHERMAN, Nicolai, Tit şi Margareta GROZAVĂ, Teodor, Fluor, Parascheva, Rachila şi Margareta BURLA, Ioan, Ştefan, Ignatie, Gavriil, Maria şi Domnica POPESCUL, Alexie POPOVICIUC, Nicolai şi Maria VOLOŞCIUC, Arsenia POPOVICI, Casandra SEVESCUL, Ioan FLORESCU, Ioan URECHIE, Cosma BULINSCHI, Iulian STADNIC, Tanasie MURAŞCO şi Ioan CEPEHA .
O colectă pentru Internatul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „exarh Nicolae CĂRĂUŞ, paroch în Ciudei”, menţionează următoarele nume de localnici: învăţător superior Georgi BRAHA, secretar comunal Nico POJOGA, George GAFENCO, Ioan ILASIEVICI, Ioan BURLA, Vasile BÂNDIUL şi George GHERMAN .
Banca populară raiffeisiană din Ciudei s-a înfiinţat în 1 martie 1903, sub direcţiunea parohului Nicolai (Nico) Cărăuş.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Saveta STIPOR (16 ani în 1909) din Ciudei.
La Ciudei s-au născut filologul Constantin POPESCU (16.05.1907) şi doctorul în silvicultură Constantin BLÎNDU (19.04. 1927).
Un rapsod bucovinean cu renume în perioada interbelică a fost Lazar al lui Istrate POPESCU din Ciudei.
CIUMÂRNA sau RUS PE BOUL
Înfiinţată, ca şi Argelul, în 1776, cu familii de colonişti galiţieni, inclusiv huţani, sub numele de Rus pe Boul, Ciumârna îşi are istoria legată de Vatra Moldoviţei.
În 1843, Ciumârna făcea parte din comuna bisericească Rus-Moldoviţa, Argel şi Ciumârna, biserica Arătarea Maicii Domnului având 1.412 enoriaşi, păstoriţi de parohul Manolie MATIAŞCHEVICI. În partea Ciumârnei numită Rus pe Boul, exista biserica Sfânta Varvara, înălţată în 1811, cu 599 enoriaşi, păstoriţi de preotul Ioan GRIGOROVICI. Această biserică avea, în 1876, 735 enoriaşi, cea din Moldoviţa, păstorită de Vasile COCÂRLĂ, având 2.240 enoriaşi. În 1907. altarul bisericii Sfânta Varvara era slujit de George MACOVEI, născut în 1868, preot din 1897, cantor fiind, din 1906, Tit BRUSTUR, născut în 1879. Biserica din Vatra Moldoviţei, cea a mănăstirii din 1401, îl avea paroh pe Teofil DIMITROVICI, născut în 1856, preot din 1880, paroh din 1891, cantor fiind, din 1900, Ioan LUPULENCO, născut în 1847.
La Ciumârna funcţiona, din 1856, o şcoală cu o clasă, iar în Ruşi pe Boul, o alta, tot cu o clasă, din 1872 .
„În comuna Rus-pe-Boul, traserăm la părintele paroch Teofil Dumitrovici…
Comuna Rus-pe-Boul se află într-o groapă lungăreaţă, încunjurată de toate părţile de munţi şi având loc deschis, nu prea larg, spre sud-est, pe unde se intră în acel sat, viind despre Vatra-Moldoviţei.
Pe partea despre nord, se rădică muntele uriaş Runcul, un munte pleşuv, pe sub care se scurge râuleţul Boul, viind despre nord-vest printr-o parte de sat.
Pe coasta miazăziuală a Runcului, la o înălţime de vreo 20 de metri, se vede un tăpşan de mai multe fălci în lungiş şi de-o lăţime însemnată, deşi pravălatică. Tăpşanul acesta reprezintă o ţarină întreagă, în miniatură, cu tot felul de semănături, aparţinând la sesiunea parochială. În mijlocul acestei ţarini mici, în crierii munţilor, se rădică o căsuţă muntenească, care scuteşte, vara, pe oameni de arşiţa soarelui şi de sloate, iarna, de viscol şi ger. În coliba aceasta, petrecurăm, de câteva ori, de-mpreună cu prea onorabila familie a părintelui Dumitrovici…
Cătră răsărit, se hotăreşte Boul cu munţii Dealul lui Vasile şi Triful; despre amiazăzi, cu Măgura; despre sud-vest, cu munţii Paltinul şi Păuşa…
Poporenii comunei Rus-pe-Boul sunt, în majoritate, Huţani, însă toţi vorbesc şi româneşte, pe lângă idiomul lor cel slav. Ei stau în contact continuu cu comunele române Vatra-Moldoviţei, Frumosul, Vama, de-o parte, iar de altă parte cu Sadova, cu Câmpulungul şi altele” .
O listă de subscripţie pentru „rădicarea unui monument de peatră şi tipărirea scrierilor profesorului Ştefan Ştefureac”, din martie 1896, întocmită de „George MIHĂESCU, administrator parochial în Rus pe boul”, cuprinde următoarele nume de localnici: Vasile HIMIEC, Ioan BOICIUC, Ioan CIUVERCA, Michail LOBA, Costan ANECIU, Nicolai VEREHA, Ioan CIUVERCA, Dimitrie ENDOŞEC, Procopie ZURNIUC, Filip FERCAL, Ioana HIMIEC, Dimitrie LUPAŞ, Dimitrie GIUGOLEA, Luca GHICIU, George CIUVERCA, Ioan BRUSTUR, Arsenie VĂCĂREAN, Nicolai BODNARESCU, Itzig KRUMHOLTZ, Bernhardt METD, Moses GOLDZWEIG, Iosef NEMIENICKI, I. WEINBERGER, Iacob HECHT, M. NEUMAN, MATZURA, Iohann KOTZUR, Ana SPACZEK, Efroim SAND şi Iancu MIHĂESCU .
O altă listă de colectă, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, întocmită, în octombrie 1896, de „George Mihaescu, esposit parochial în Ruşi pe Boul”, reţine următoarele nume de localnici: Iacob HECHT, Neculai BODNARESCU, Iosif KRZEMIENICKI, Isidor WEINBERGER, Salomon KLEIN, Bernhard METH, Iohann KOTZUR, MAZZURA, Herş BERGMANN, Iţic KRUMHOLZ, Moses GOLDENZWEIG, LONDONER, WAMSIEDEL, Leib FISCHBACH, Rubin FISCHBACH, HARTENSTEIN, H. BERGER, George I. FERCAL, Simion BUHALO, Simion COCERHAN, Ştefan CHINEC, Grigori HODENIUC, Teodor LOBA, Arsenie VACAREAN, Procopie IURNIUC, Ioan IURNIUC, Mihai COCERHAN, Luchian GHICIUC, Dumitru LUPAŞ, Filip FERCAL, George GHICIUC, Ioan DRUTCA, Dumitru HREHOREC, Ioan M. CIUVERCA, Dumitru EUDOŞEC, Dumitru SAUCIUC, Mihai FERCAL, Ioan SAUCIUC, Teodor ANICI, Atanas FERCAL, Maria Fercal, Ioan BODNARESCU şi Andrei MEDVEICIUC .
CLIMĂUŢI
În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare mănăstirii Putna, se aflau şi „o biserică, la Climăuţi”.
Satul Climăuţi, pe care Ştefan îl dăruise Putnei, în 14 octombrie 1498, odată cu Botoşana, fusese dobândit, în urma unui schimb de sate, de la urmaşii legendarului Giurgiu de la Frătăuţi, Stanciul, Ivanco şi Isaia Starostici, nepoţii lui Mihul Starostescul (observaţi, vă rog, acest multisecular specific românesc: bunicul, fost staroste, îşi zice Starostescu, iar nepoţii… Starostici!).
Climăuţii nu-şi mai schimbă proprietarul, până în 1786, când austriecii au hotărât confiscarea averilor mănăstireşti şi înfăptuirea, pe seama acestei confiscări, a reformei agrare, prin care obştile săteşti primeau pădure, fâneţe şi păşuni, iar ţăranii atâta pământ agricol, cât luaseră în lucru.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Costişa, pe atunci cătun al Climăuţilor, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „49 – toată suma caselor”, însemnând 4 popi, 5 femei sărace, 10 ţigani, 25 scutelnici, slugi şi argaţi ai şătrarului Ilii CRÂSTIA, ai sulgerului Ion şi ai Mariei, fata logofătului ABĂZA, şi 5 scutelnici ai postelnicului Iordache MILO.
În 1775, satul Climăuţi, din Ocolul Berhometelor, era selişte pustie, arendată de mănăstirea Putna, în 7 aprilie 1780 şi în 16 octombrie 1784, unor lipoveni, care au colonizat masiv vatra satului, dar şi cătunul din apropiere, Costişa, care ţinea de Climăuţi şi nu de Frătăuţi, precum odinioară. „Şi li-am mai dat două sălişti, anume Moiseni şi Climăuţi, ca să-i facă case, iar hotarul acestui pământ dăruit lor începe la Bainţe… la drumul Vicovelor care duce la Siret… la balta uscată care desparte Climăuţi de Frătăuţi şi de Bainţe… la un drum care duce, prin dumbravă, tot cu dealul, în sus, la o movilă între Climăuţi şi Bainţe… până la pârâul Şorodoc… Acest pământ şi Fundoaia s-a dat lui Martin şi celorlalţi Lipoveni aduşi de dânsul”.
Climăuţii n-au avut, precum românii de la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea, cabinet de lectură şi nici bancă rurală, lipovenii preferând să nu deranjeze, aşa cum au făcut şi în 13 iunie 1848, când nu şi-au trimis electori la alegerile pentru Circumscripţia electorală Rădăuţi, motivând că ei sunt mulţumiţi de regimul anterior şi nu doresc să se amestece în treburile viitoarei guvernări.
Biserica Sfântul Nicolae din Climăuţi a fost înălţată abia în 1901, până atunci, enoriaşii satului frecventând biserica Naşterea Domnului din Costişa, înălţată în anii 1875-1877, comuna bisericească Costişa, Mitocul şi Climăuţi având, în 1907, 880 enoriaşi, din care doar 78 în Climăuţi. Paroh era Vasile IUCO, născut în 1843, preot din 1876, paroh din 1885, în Climăuţi oficiind, de regulă, preotul Simion IEHOROW-FEDOTOV, născut în 1848, preot din 1885.
La Climăuţi funcţiona, din 1891, o şcoală cu o clasă .
O colectă pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de parohul Vasile JURCO, menţionează următoarele nume de localnici din fostul cătun Costişa, devenit, între timp, comună, iar ulterior înglobată în comuna Frătăuţi: Ioan GRIGORAŞ, Nicolai GRIGORAŞ, Zamfira CERNOVSCHI, Ioan NICOLAESCU, Zaharie PASCARIU, Ioan LAURIC, Petru LUNGU, Domnica GRIGORAŞ, Ioana PASCARIU, George NEMŢOC, Eutimie CERNOVSCHI, Domnica BALAN, Andrei OLINIC, George CLEMENCIUC, Ioan NICOLAESCU, Filimon PASCAR, Avram NICOLAESCU, Domnica LAURIC, Nicolai PASCAR, Ioan CLEMENCIUC, Gavriil ERNOVSCHI, Avram PASCAR, Gavriil BURCIU, Precop GRIGORAŞ, Ana CERNOVSCHI, Ştefan LAURIC, Georgi GRIGORAŞ, George PASCAR, Eutimie LAURIC, Avram BURCIU şi Domnica FILIPCIUC .
Biserica lipovenilor din Climăuţi a fost sfinţită, joi, 18 decembrie 1902, de Mitropolitul Vladimir de Repta .
Duminică, 11 octombrie 1903, s-a înfiinţat, la Costişa, Cabinetul de lectură „Stânca”, cu sediul casei fruntaşului Iftemie CERNOVSCHI .
Din rândurile urmaşilor acelor lipoveni, literatura română a câştigat un poet de primă mână, pe Nichita Danilov, născut la Climăuţi, în 7 aprilie 1952.
CLIT
În 30 august 1633, Dumitru Tureatcă dăruia mănăstirii Solca o prisacă „la Clit, lângă satul Solca” pe care o cumpărase.
Satul de colonişti germani, numit, iniţat Glitt, s-a format, între anii 1782-1787, cu agricultori şi meşteşugari din Franconia şi din Bavaria.
În 1835, un mare grup de colonişti germani din Boemia, pentru care nu s-au găit terenuri disponibile în Bori (Gura Humorului) a fost răspândită în Dealul Iederii (Lichtenberg), între Marginea şi Glitt.
Existau, totuşi, în Clit şi români, precum, pe la 1815, Sandu Olariul, cumătrul lui „Ioan Darii, vătaful de hoţi şi tâlhari”, în cele din urmă „prins de poterele nemţeşti din Solca, încartiruite în chiliile fostei mănăstiri, şi spânzurat, dincolo de Dealul Ederei, în 1816”.
În 1890, comuna Clit avea 1.007 locuitori. Primar era germanul Anton Hoffmann, iar învăţător – polonezul Stanislav Tcacek, şcoala cu 4 clase din Clit fiind înfiinţată în 1887.
Din punct de vedere administrativ, deşi era comună distinctă, satul Clit făcea, practic, parte din Solca, aşa cum se demonstrează şi în 1910, când deputaţii din Corpul I al Solcii (Glitt, cum se numea Clit) erau clitenii: „George Dorofteiu, Teodor Dudici, Ioan Ghinghiloschi – Români; Anton Kaminski, Georg Luczynski, Iodef Opoca – Nemţi; Heinrich Herschmann – Ovreu. Virilist: August Lugert, consilier c.r. silvic”.
CLIVEŞTI
Satul de pe Şoviţa, vecin cu Gavrileştii Malatineţul şi Coţmani, caligrafiat Chliveşti de Werenka, datorită vechiului său nume, Hliveşti, atestat documentar în uricul din 6 iulie 1413, prin care Alexandru cel Bun dăruia, soacrei sale, Anastasia, „Coţmanul Mare, cu toate cătunele ce ţin de el, anume Suhoverhul, Hliveştii, apoi Valeva, până în pădurea care se cheamă Dumbrava”, avea să revină, după moartea Anastasiei, Episcopiei de Rădăuţi, care administra vechea necropolă domnească, în care voievodul îşi avea înhumaţi bunii şi străbunii.
În reconfirmarea daniei, din 26 august 1503, numele cătunului este trecut drept „Hliviscea”. Locuitorii satului, supuşi juridic, financiar şi administrativ Episcopiei Rădăuţilor, aveau şi obligaţii de călăraşi, deci de paznici ai drumului comercial, sub conducerea marelui căpitan de Coţman, supuşi „ca de obicei” şi Episcopiei şi marelui căpitan, fiind ameninţaţi, de pildă, în 15 februarie 1754, de Matei Ghica Vodă, că, în caz de nesupunere, le vor „veni de hac” starostele de Cernăuţi, Enacache, şi marele căpitan, care vor obliga pe fiecare nemulţumit din Coţman şi Hlivişte „ca tot căsariul să dea câte 2 lei pe an”.
În 1774, satul avea 24 familii ţărăneşti (von Spleny nu-l menţionează în recensământul său), iar în 1784, 65 familii ucrainene.
În 1843, biserica Sfântul Mihail din Cliveşti, ctitorită de căpitanul Ioniţă de ZOTTA, în 1797, cu 898 enoriaşi, patronată, din 1837, de Christoph von ABRAMOWICZ, era slujită de preotul administrator Theodor PRODAN. În 1876, biserica celor 1.151 creştini ortodocşi, aflată sub patronajul lui Dominik von KAPRI, era slujită de parohul Vasile GIURUMIA. În 1907, paroh era Grigorie LAZA, născut în 1865, preot din 1892, paroh din 1897, cântăreţ fiind, din 1903, Dionis NOSIEVICI, născut în 1854.
La Cliveşti funcţiona, din 1873, o şcoală cu 3 clase .
În 1890, satul de pe graniţa cu Polonia avea 1.385 locuitori de origine slavă, păstoriţi de parohul Tit Tyminski şi de cantorul bisericesc Vasilie Poşriu. Primar era Andrei Pastuch, iar învăţător – Filip Hoschowski.
După Unire, în satul cu populaţie majoritar ucraineană Cliveşti, a funcţionat o sucursală a Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”.
CLIVODIN
Cătun în Coţmanul Mare, în 26 august 1503, Clivodinul este dăruit, de Ştefan cel Mare, Episcopiei Rădăuţilor, împreună cu Coţmanul şi cu „cătunele sale, Gavrilăuţi, Hliviscea, Davidăuţi, Sadcău, Clivodinul, Bludna, Suhoverhul, Ceaplinţi şi Valeva”.
Sub stăpânirea ecleziastică, dar cu obligaţii permanente de călăraşi, Clivodinul se strecoară, aproape anonim, prin istorie, aidoma celorlalte sate mănăstireşti, undeva, pe malul stâng al Soviţei, foarte aproape de Coţman.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Clevodin „66 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ştefan, 1 dascăl, Vasile, 5 văduve, Maria baba, Marka ruscă, Paraschiva, Palagia şi Irina, 7 case pustii şi 52 birnici, şi anume: Georgi vornic, Vasile ODAINSCHI, Ivan PELIPCIUK, Hihor PELIPCIUK, Vasile CRĂMAR, Ivan MUDRE, Iulko văcar, Temko SÂMCHIUCHI, Georgi HADUL, Ivan GEBERIAC, Iacob morar, Simion VELENISCHII, Dumitraşco PETRE, Mihai PETRINCIUK, Petre BIRDNIC, Semen jitar, Dumitru BRICHII, Andrii IAVOSKI, Dănilă rus, Simeonko, Semen CUCIURIAN, Mihail TATULICI, Mihail ZAPOROJAN, Ştefan a babii, Gligoraş RACOVIŢĂ, Toader RACOVIŢĂ, Pavel CĂZACU, Toderaş ROGOZINSCHI, Neculai rus, Mihail dascăl, Tănasă sin popa, Zaharie HORLO, Andronic HORLO, Dămian jitar, Vasile GHINCĂI, Ion LENSCHII, Vasile CUŞEIU, Matei vătăman, Dumitraşco ŢURCAN, Havril DUMCAN, Vasile RACOVIŢĂ, Pepele zet morar, Ignat, Ivan ZAHARCIUK, Vasile HAVRILCIUK, Mihai pânzar, Dănilă rus, Semen RUSNAK, Macovei RUSNAK, Ivan DĂNILCIUK, Vasile SĂMENIUK şi Ivan BABICIUK.
În 1774, Clivodinul avea 38 familii ţărăneşti, iar în 1784, 160 case, printre toponime numărându-se Iazul Popii, Fântâna lui Popovici, La Câmpul Drept, precum şi părţile satului, Ceahor, Dealul, Solona şi Toloaca.
În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Clivodin, cu 925 enoriaşi, îl avea paroh pe Ioan HNIDEI. În 1876, paroh era Ioan MENGA, născut în 1848, preot din 1871, paroh din 1875, care păstorea peste 1.320 de suflete. În 1907, paroh era acelaşi Ioan Menga, cantor fiind, din 1899, Ioan ONESCIUC, născut în 1868.
La Clivodin funcţiona, din 1858, o şcoală cu 4 clase .
În 1890, Clivodin avea 1.500 locuitori. Primar al comunei era Gavriil Gavriliuc, învăţător – Ioan Archip, preot – Ioan Menga, iar cantor bisericesc – Teodor Drabie.
În 1910, doar un locuitor din zece mai ştia româneşte.
CLOCUCICA
Sat şi moşie ale lui Gavril Moţoc, împreună cu Mihalcea, în 28 iunie 1745, „o parte de pământ din Clocucica a fost tras de târgoveţi la hotarul târgului, arătând un uric vechiu, de la Ştefan Voievod despre hotarul Mihalcei şi a Clocucichei”. Cercetând uricele, Ioan Nicolai Mavrocordat Vodă hotăra „precum târgoveţii de Cernăuţi să stăpânească acea bucată de pământ, precum au stăpânit-o moşii şi părinţii lor, i9ar Gavril Moţoc să stăpânească hotarele Mihalcei”
Suburbie a Cernăuţilor, dar care aparţinuse Berhometului pe Prut, Clocucica ţinea, în 1775, de târgul Cernăuţilor, împreună cu care avea 2 boieri, 4 mazili, 10 popi, 48 ţărani, 18 umblători, 18 arnăuţi şi 78 barani.
„Numele Clocucica se aminteşte pe timpul lui Vodă Vasile Lupul.
Clocucica avea, în 1776, 178 de familii. Ea e aşezată spre nord-vest de la Cernăuţi, pe nişte coaste întinse şi largi, ce se înalţă, spre apus, tot mai mult. Prin mijlocul ei, se mai află dâmburi şi râpe, prin care se revarsă pârâul Clocucichei, spre gară, pe partea dreaptă a Prutului.
Pe o coastă de acolo, se află o bisericuţă de lemn, transferată încolo din oraş, în 1874. Ea era situată, înainte, pe strada Sfintei Treimi, acolo unde, astăzi, e pedagogiul, făcută în 1774 de episcopul Rădăuţului, Dositei Cherescul, şi de fratele lui, Ilie, Staroste şi Mare-Medelnicer, dimpreună cu soţia lui, Ecaterina.
În suburbiul acesta, sunt, acum, mai multe societăţi, şi anume: 1. Filiala Societăţii Doamnelor Române din Bucovina; 2. Cabinetul de lectură „Lumina”, care-şi dă toată silinţa să aibă casă naţională proprie; 3. Societatea meseriaşilor (a cioplitorilor de piatră) „Frăţia”. Sufletul societăţii acesteia e dl profesor de universitate Dr. Ioan G. Sbiera. Steagul ei poartă chipul Sfântului Ioan de la Suceavă. Acuma, în timpul din urmă, s-a mai înfiinţat, în Clocucica, un Cabinet de cetire, cu numele „Sfântul Ioan cel Nou”, în partea nord-vestică, „pe deal”, ca o filială a Societăţii cantorilor români din Bucovina „Lumina”. Primul comitet s-a constituit în 11 Septemvre 1898”.
Pentru anul 1890, Daniel Werenka dă doar numele învăţătorilor din Clocucica, Alexandru Cantemir, Ignatz Schmid, Maria Beuca, Eugenie Becul şi Neemia Fischer, unul dintre aceştia, Alexandru Cantemir, descendent al voievozilor moldoveni de odinioară, devenind lider al „ruşilor tineri”.
O colectă pentru Internatul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „Georgie VOITCU junior din Suburbiul Clocucica”, menţionează următoarele nume de localnici: Ion alui Ilie MUDRAC, Petre alui Ioan COJOCARIU, antiste comunal Michael VOITCU, Ioan G. GHERMAN, Petru HLUŞCU, Domnica alui Vasile DEGERAT, Petru UCRAINEŢ, Dumitru JEMNA, Vasile I. PITEI, Gabriel PETIACH, Nicolai HLUŞCU, Ioan alui Petrea MARCU, Maria alui Georgi VOITCU, Georgi G. VOITCU, Georgi N. FEGIUC, Nicolai G. HUPCA, Dumitru P. MARCU, Alexandru JEMNA, Georgi alui Ivonac JEMNA, Michail I. DEGERAT, Georgi I. GHERMAN, Nicolai JELLA, Michail I. GHERMAN, Michail alui Ivonac JEMNA, Ioan C. VOITCU, Vasile COJOCARIU, Manoli MARCU, Ioan VASILACHI, Alexandru PALADIUC, CAJETANOVICI, Nicolai ŞCUREIU, Alexandru HREHOREŢ, Michail G. MARCU, Nicolai alui Ivonac JEMNA, Michail G. VOITCU, Michail TIMCU, Petru I. HLUŞCU, Vasile SANDULEAC, George VOITCU, Vasilie M. MARCU, Nicolai G. VOITCU, Georgi P. MARCU, Ilinca alui Dumitru HLUŞCU, Georgi GORDUN, Nicolai AXÎNTE, Nicicu JEMNA, Ioan UCRAINEŢ, Vasile alui Ivonac JEMNA, Andrei CHOMAŞICIUC, Ioan ŢIBULSCHI, Toader UCRAINEŢ, Simeon TOMAŞCIUC, Georgi N. VOITCU, Nicolai BOHR, Nicolai SANDULIAC, Vasile TOMASCIUC, Nicolai V. JEMNA, Ilie N. MARCU, Vasile CHIBICI şi Iulian JEMNA .