br
BRĂIEŞTI
Satul lui Corlat din valea largă a Moldovei, Brăieştii, beneficiază de atestare documentară din 13 septembrie 1518, când fiul lui Corlat, Toader Corlat, vinde sulgerului Ivan Moţoc, în faţa Divanului lui Ştefăniţă Vodă, „a sa dreaptă ocină şi moşie, după dreptul său uric, din uricul moşului nostru Ştefan Vodă, un loc de moară pe o topliţă, unde a fost piua lui Vlaşin”, pentru 80 de zloţi tătăreşti. Satul Brăieşti s-a numit, îndelungată vreme, Corlăţeale (Corlata fiind un alt sat, al aceluiaşi ctitor), sub acest nume fiind vândută o parte de sat, în 27 februarie 1577, mănăstirii Moldoviţa, pentru 283 zloţi tătăreşti, de către Ionaşco, fiul Anuşcăi, nepotul lui Roman Ilieşescul, „a sa dreaptă ocină şi moşie, din a patra jumătate de sat Corlăţeale” fiind înzestrată „cu cinci case şi cu gardul ce se ţine de aceste cinci case”.
În 22 mai 1587, mănăstirea Moldoviţa cumpără, de la Ştefan diac, pentru „37 şi o jumătate taleri de argint şi pentru 9 ughi (ducaţi ungureşti) galbeni şi pentru 180 zloţi tătăreşti… partea de sat Corlăţiale pe care a cumpărat-o de la Gligorie Popşea Turcul şi soţia sa, Tudosca, fiica Nastasiei, nepoata Anuşcinei, care a fost fata lui Roman Ilieşescul”.
O întâmplare tragică, rezolvabilă, în vreme, conform principiilor dreptului valah (răscumpărarea capului, principiu de drept pelasg vechi, descris şi de Homer, în „Iliada”), s-a petrecut, la „Corlăţele”, în 1609 şi a fost transmisă generaţiilor viitoare prin cartea domnească a lui Constantin Movilă:
„Facem cunoscut, cu această a noastră carte domnească, precum, în satul Corlăţele, a fost găsit un copil mort, pe care o femeie, mai întâi, l-a născut şi, pe urmă, l-a omorât şi l-a îngropat, şi, de aceea, am poruncit cinstitului şi credinciosului boier al nostru, Pătraşco, mare vornic, ca să le ia (brăieştenilor), în loc de pedeapsă, 60 boi, dar, nevenind încoace nimeni cu boii, s-a sculat credinciosul nostru boier, Niculae Boul, vistiernic, şi a dat în visteria noastră, pentru pedeapsă, 100 ughi (ducaţi ungureşti), iar noi i-am dat satul mai sus amintit, cu toate veniturile”.
Niculae Boul îşi va lărgi, curând, noua moşie, cumpărând satul din vecinătate, Stejăreni, şi bucăţile din Băişeşti pe care nu le dobândise, răscumpărând vinovăţia de pruncucidere. În 8 septembrie 1610, „o femeie bătrână, anume Frosica, fiica Stancăi, nepoata Marinei… a vândut dreapta ei ocină şi moşie din satul Stejereni, din a treia parte, jumătate, şi din satul Corlăteşti, din a patra parte, jumătate, care se cheamă mijlocul… pe apa Moldovei, cu morile şi piue pe ele, dumisale, fratelui nostru Niculae Boul, vistiernic, pentru 60 ughi”. Peste mai puţin de o lună, în 20 septembrie 1610, în faţa şoltuzului Ştefan din Baia s-au prezentat „Ignat, cu fratele său şi cu sora sa, Mancea, şi sora ei, Mintia, copiii lui Dănilă, nepoţii Anuşcăi Todicoaiei, şi… au vândut a lor dreaptă ocină şi cumpărătură, a opta parte din a patra parte, partea de mijloc de sat Corlăteşti… dumisale, Niculae Boul, vistiernic, pentru 140 taleri bătuţi şi pentru 4 boi, boul preţuit cu 16 taleri”.
Niculae Boul primeşte întăritură domnească, pentru părţile de sat Corlăteşti, cumpărate de la urmaşii lui Ioan Corlat, în 1611, iar dreptul lui de cumpărătură este consfinţit de pătrunderea în obştea răzăşească prin răscumpărarea vinovăţiei de pruncucidere.
În 23 martie 1732, ginerele lui Boul, grecul Velicico Panaitache, vinde comisului Vasilie Costache şi jupânesei Ilinca jumătate din satul Corlăteşti, pentru 50 lei, iar noii proprietari revând partea de sat, cu preţ dublu (100 lei turceşti), lui Şerban Cantacuzino.
Cealaltă jumătate de sat, proprietatea altui strănepot al lui Niculae Boul, monahul Iuon Brăescul, este dăruită, cu consimţământul „rudei celei mai apropiate”, Solomon şi Safta, mănăstirii Slatina, care beneficiază şi de alte bunuri pământeşti ale lui Brăescul: 4 boi, 2 vaci, 1 cal, 1 iapă, 39 stupi şi 10 capre.
Dania aceasta nu avea şi consimţământul celuilalt frate ai lui Iuon Brăescul, Gore, iar copiii acestuia, Iuon, Costachi şi Gheorghe Gore, revendică partea de sat care li se cuvine ca moştenire de la „răstrămoaşa lor”, o fiică a lui Toader Boul, moştenirea fiindu-le întărită, datorită deselor jalbe călugăreşti, în trei rânduri, în 25 iulie 1751, în 13 decembrie 1782 şi în iunie 1795.
Satul Brăeşti, intens populat şi cu emigranţi transilvăneni, însemna o afacere mult prea bună, pentru a nu fi râvnită de evlavioasa obşte de stăpânitori în sutană, pe proprietatea boierului Ioniţă Gore stabilindu-se: Grigore SENIUCAN (din Posmuş), Chirilă BUDA (Benic), Nicolai UNGUREAN (Şerbeni), Chirilă OPREA (morar din Bilba de Jos), Ion BĂLGRĂDIANU (Alba-Iulia), Maftei TÂRNOVEANU (Bârgău), Ion CHIRA (Pintic), Ursu UNGUREAN (Beica Românească), George a CATRINEI (Posmuş), Ignatie UNGUREAN (Dumitra), Teodor JITAR (Bobohalma), Maftei BOVEZ (Sf. George), Ladislau LAZAR (Şerbeni), George PUŞCAŞ (Sf. George), Costan UNGUREAN (Pintic), Vasile PLETOSU (Pintic), Ion şi Petru UNGUREAN (Arpa), Ignat UNGUREAN (Dicea), Nicolae BRUJILĂ (Posmuş), Vasile BUTA (Pintic), Chirilă IOAN (Pintic), Iustin şi Ioan UNGUREAN (Pintic), Ioan GREŞA (Dicea), Nichita MIHALAŞ (Şieuţ), Nicolae BĂRDĂŞAN (Şieuţ), Ion VASCĂ (Şieuţ), Lupu BUBĂ (Şieuţ), Ioan şi Mihai BLAŞCĂ (Arpa), Teodor PODAR (Pintic), Dumitru RUSU (Şieuţ) şi Ilie MOLDOVAN (Şieuţ).
Majoritatea ardelenilor se stabilesc la Brăeşti între anii 1763-1778.
În 1775, satul Brăeşti, din Ocolul Moldovenesc, avea 1 mazil (Ioniţă Gore) şi 12 gospodării ţărăneşti, dar populaţia satului sporeşte rapid, în baza valurilor de emigraţie transilvană care vor urma.
În 20 octombrie 1815, fiica lui Gheorghe Gore, Maria Ghervan, renunţă la partea ei de sat, în favoarea fraţilor ei, Iordachi şi Ion Gore.
În 1843, biserica din Brăieşti era proprietatea armeanului Wartarus von PRUNKUL, dar nu avea un preot pentru cei 321 de enoriaşi ortodocşi. În anii următori, inclusiv în 1876, satul va fi arondat, împreună cu Cornu Luncii, bisericii din Băişeşti. Biserica din Brăeşti, ctitorită, în 1773, de mazilii Ioniţă, Constantin şi George GARSU, îl avea paroh, în 1907, pe Ioan POHOAŢĂ, născut în 1865, preot din 1897, paroh din 1900, iar cantor era, din 1906, Ieremie BÂRLEANU, născut în 1876.
O şcoală cu 2 clase a început să funcţioneze, la Brăeşti, din anul 1900 .
Însoţirea rurală raiffeisiană din Brăieşti s-a înfiinţat în 1903, sub preşedinţia lui Ioan Vasilovschi, avându-l director pe preotul Ilarion Siretean, iar vistiernic – pe Leon Vasilovici. Învăţător al satului era Simion Medvighi.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la brăieştenii Casian MONOR (45 ani în 1908) şi Ilie POHAŢĂ (21 ani în 1908).
„Părintele Ion Pohoaţă din Brăieşti a fost destins de Majestatea Sa Împăratul cu „Crucea de aur pentru merite, cu Coroană”, atârnată de panglica „Medaliei pentru vitejie”, în semn de recunoştinţă pentru ţinuta lui deosebit de patriotică şi vitejească în faţa duşmanului… Părintele Pohoaţă, la năvala duşmanilor în ţară, de-abia a putut scăpa cu viaţă spre a se refugia, cu familia sa, în străinătate, iar avutul său a rămas de-a întregul pradă potopului de vrăjmaşi care s-au strecurat necurmat prin acele locuri” .
Un urmaş al plugarului din Bârgău, Maftei Târnoveanu, care s-a stabilit la Brăeşti, împreună cu soţia, cinci băieţi şi două fete, în 1771, Mircea TÂRNOVEANU, care se va naşte în 9 februarie 1921, avea să ajungă un mare matematician român.
BRAŞCA
A patra parte a satului Ilişeşti, cea dinspre Bălăceana, care a aparţinut familiei Calmuţchi, s-a numit Braşca (Briaţca), satul Ilişeşti, împreună cu Briaţca având, în 1775, 31 famili de ţărani şi 13 familii de călăraşi.
Între anii 1768-1774, s-au stabilit la Braşca, pe moşia ginerelui lui Calmuţchi, Ion Dumitraş, familiile emigranţilor transilvăneni Teodor MOROŞAN (Borşa), George ROTARIU (Ivănuşca), Vasile ROTARIU (Zahorna), Tanasă DAMIAN (Salug), Simeon URECHE (Mămăliga), Ioniţă BUCAL (Ivănuşca), Iftimie şi Grigoraş GROSAR (Cherchesin), Ioniţă CORLAŢAN (Nicula), Precop PUŞCARIU (Laştiuca), Miron PASCAL (Laştiuca), Nicolai CIOBAN (Laştiuca), Vasile FELLO (Laştiuca), Chirilă RAI (Laştiuca), Ion DRAGONIŢĂ (Laştiuca), Teodor PRISACARIU (Ivanuşca) şi Teodor PASCAL (Laştiuca).
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Briaşca, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „27 – toată suma caselor”, însemnând 1 mazil, 1 argat al lui, 1 femeie săracă, 1 jidov şi 23 panţiri isprăvniceşti.
Între anii 1782-1787, se stabilesc la „Braşcea (Braschka)” câteva familii de agricultori şi meşteşugari germani, veniţi din Franconia, Bavaria şi din Austria.
În 30 iulie 1848, Simion Lucaş, Gheorghe Grosar şi Many Hazd semnau, în numele comunei Braşca, cele 17 revendicări bucovinene, formulate şi asumate împreună cu humorenii şi ilişeştenii.
În 1843, paroh la Ilişeşti şi Braşca era Georgie BUCEVSCHI, tatăl pictorului Epaminonda Bucevschi. Parohia avea 1.146 enoriaşi. În 1876, paroh era Nicolai BACZYASKI, iar numărul enoriaşilor ajunsese la 1.760 suflete. În 1907, parohia din Braşca, distinctă faţă de cea din Ilişeşti, era slujită de preotul George ABAGER, născut în 1867, preot din 1895, cantor fiind, din 1893, Alexandru TELEAGĂ, născut în 1858.
O şcoală cu 2 clase avea să funcţioneze, la Braşca, începând din anul 1893 .
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Niculaiu Bacinschi, paroch în Ilişeşti”, menţionează, printre familiile din Braşca, pe: Luca MĂRGINEAN, Terenti POPOVICI, Vasile GROSARIU, Niculaiu ŞULEA, Vasile MIRONIUC şi Teodor ROŞCA .
O petrecere populară, organizată de Societatea de citire „Frăţia din Braşca”, în 1903, „în ziua Sf. proroc Ilie, în folosul copiilor sărmani de la şcoala poporală din loc”, s-a desfăşurat „în grădina gospodarului de aici, Anton Popovici. Locul petrecerii, cu toate că era încunjurat, jur-împrejur, de frumoşi pomi roditori, a fost încă foarte frumos decorat şi cu brădănaşi, ghirlande de cetină de brad şi steaguri împărăteşti, treicolore şi bucovinene… Dansul a început cu hora străbună, cam după 2 oare p.m., şi singuraticele jocuri au urmat lanţ, unul după altul, până spre zori de zi”. A avut loc şi o reprezentaţie teatrală, cu comedia „Piatra din casă”, de Vasile Alecsandri, jucată de tineri din Braşca, Ilişeşti şi Bălăceana. Printre oaspeţii de onoare ai manifestării s-au numărat învăţătorul superior din Braşca, Vasile NAHAICIUC, parohul Ilie cav. de ANDRUCHOVICI, învăţătorul superior din Ilişeşti, Petru COLESNIUC, pădurarul din Ilişeşti, Teodor BERENŢAN, primarul Braşcăi, Iohann MOCK, ciubotarul din Braşca, Iohann WENDLING, Iancu şi Aurica MIHAESCU din Braşca, dar şi proprietarul Fritz AST, tot din Braşca .
La Braşca s-a născut, în 28 iulie 1877, unul dintre marii artişti plastici moderni ai Bucovinei, Archip ROŞCA.
BREAZA
Moş-strămoşii românilor din Breaza sunt Timotei şi Berchez, menţionaţi, ca şi în cazul lui Benea, a cărui casă devenise reper toponimic, cu dealuri şi runcuri în hotarnica braniştei mănăstirii Putna din 15 martie 1490. Berchez a rămas înveşnicit şi în numele unei părţi a satului, cândva cătun, Bentesz sau Benteşti.
Ca şi Benia, Breaza este atestată drept hotar de branişte a mănăstirii Putna („braniştea Benia şi obcina până la poiana lui Ivan, la Făgeţăi”), în hotarnica lui Ştefan Rareş, din 9 august 1551, dar o parte a moşiei brezene a câmpulungenilor, pentru care aceştia se vor judeca vreme de veacuri, este întărită, în 20 aprilie 1555, de Alexandru Lăpuşneanul, mănăstirii Homor, care, astfel, dobândeşte, în defavoarea grănicerilor câmpulungeni, „un plai, care se cheamă Măgura, cu toate poienile şi izvoarele, care sunt de la Cârstăneia (văduva lui Cărstea, vornicul Vamei), care acel mai sus zis plai a fost a noastră dreaptă domnească ocină”.
„Hotarele muntelui Măgura se pot constata după ispisocul de întăritură al lui Dabija voievod, din 1662, Ianuarie 3.
Hotarul începe la iezer la Feredeu, tot cu Opcina, la culmea Prislopului, până la fântână prin pădurea Praca, până la apa Moldovei, cu apa Moldovei în sus, până unde cade pârâul în Moldova. Muntele Breaza, până la iezer” .
În hotarnica braniştei mănăstirii Putna, întărită de Vasile Lupul, îm 15 august 1647, sunt menţionate vecinătăţile cu Breaza, respectiv „vârful muntelui Tatarca Mare şi tot cu Opcina, peste vârful Găinei, la Molda, drept la vârf, prin făget la Petrişul, la Sălaşul Mare, la alt sălaş, la râul Benea, drept la Arsură, la Oglinda şi la Poiana Crucii” .
Moşie a scaunului domnesc, deci a instituţiei voievodale, ca întreg ţinutul grăniceresc al Câmpulungului Moldovenesc, Breaza se afla în hotarul moşiilor mănăstirii Putna cu cel al mănăstirii Humorului, hotarul celei din urmă mănăstiri, stabilit în 3 ianuarie 1662, începând, pe teritorul Brezei, „la iezer la Feredeu, tot cu obcina, pe culmea Prislopului, până la fântână, prin pădurea Praca, până la apa Moldovei, cu apa Moldovei, în sus, până unde cade pârâul în Moldova, muntele Breaza până la iezer”.
Românii din Breaza sunt câmpulungeni, adesea proveniţi din Fundu Moldovei sau din Sadova, precum Ioana şi Istrate Floce, care îşi înzestrează fata, Teodosia, la logodna cu Miron Checheriţă (străbunul unei celebre rapsoade din Vama, Ana Checheriţă), în 2 februarie 1723, „în Breaza, cu un loc pe care l-am cumpărat de la Nechifor”.
De altfel, în Breaza se stabiliseră mulţi grăniceri câmpulungeni, proveniţi din toate satele, dovadă fiind documentul din 21 mai 1737, prin care călugării mănăstirii Homor se împacă, pe bază de mărturii, cu Vasile Lehaci, Ştefan Făşcu şi alţi „oameni care sunt locuitori mai în sus de Strajă, pe apa Moldovei” (deci, la nord de Piatra Străjii din Pojorâta), după ce „am avut noi, călugării de la Homor, cu aceşti oameni multă gâlceavă şi multă pricină pentru o bucată de loc, cât ţine, din pârâul Negri, în jos, pe Moldova, până spre Dealul Negru şi Moldova, în sus, până în gura Brezi şi Breaza până la iezer”.
Tranzacţiile cu moşii, din vremurile care urmează, confirmă statutul câmpulungean al satului Breaza, cu drept de revendicare ca dată a atestare documentară pentru ziua de 14 aprilie 1411, data atestării Câmpulungului.
Astfel, în 14 martie 1787, Ioniţă Holuţ (nume sadovean) şi Lup vând lui Vasile Leuştean (vechi nume, ca şi Lehaci, din Fundu Moldovei) „o dreaptă moşie a mea în Breaza, anumă Pochină” (Pinet), iar în 17 august 1808, Toader Şandru vinde lui Timofte Sărghie şi vărului său, Grigore (cel care deja cumpărase mai multe moşii în Benia) „partea me, care se numeşte Veja cea mare”, situată, deci, la poalele muntelui cu acelaşi nume.
În 1816, când mănăstirea Solca, primind, la schimb de faţadă, cu Maria jitnicereasa, mătuşa voievodului cu rădăcini câmpulungene (Călmaşul), Grigore Ioan Callimah, munţii Cocoşul, Găina şi Porşescul, călugării colonizează vatra actualului sat Breaza cu „78 de familii de rusneaci”, iar românii, cu case răzleţite pe înălţimi, încep să se aduce în vatra satului.
Statutul de comună datează, deci, din 1816, dar comuna Breaza există ca atare abia din 1818, primul vornic al satului, huţanul Grigore Hajdeac, apărând şi într-o mărturie din 2 martie 1824, alături de Ioan Cepeliuc şi de Gheorghe Buhaleac, prin care se atestă că Dronina Sărghie şi Iosif Mazurea au avut o prisacă în Breaza.
În 7 august 1826, vornic al Brezei era Mihalachi Macovei, cel care, după ce va rata şansa de a-şi căsători fata, Măriuţa, cu Iraclie Porumbescu, se va mulţumi cu un ginere câmpulungean, Vasile Cosinschi, fiul preotului din Câmpulung.
Mihalache Macovei, împreună cu „giuratul” Ion Ungureanul, cu vatamanul Gavril Bodnaru şi cu fruntaşul satului Toader Macovei, semnează, în data menţionată, documentul prin care „vornicia din satul nou Breaza dă lui Toader Conta mărturie în scris că a slujit opt ani cu dreptate şi bună orânduială în fervalterie”.
Există, la Breaza, o excelentă cronică parohială, începută de legendarul preot Alexe Comarniţchi, în care sunt înscrise toate familiile, cu evoluţia lor în timp, inclusiv cea a unchilor lui Iraclie Porumbescu, Ioan şi Maria Golembiovschi, cununaţi de însuşi vornicul Mihalachi Macovei, dar de recursul la acea condică se poate uza doar în cazul scrierii unei monografii a comunei.
Conform documentelor în circulaţie, care vorbesc, în pricipal, despre tranzacţii imobiliare, se pot desluşi afirmări, în istoria comunei, din partea unor anumite familii.
În 13 mai 1827, Gavril Ciupiliuc, cum este caligrafiat numele Cepeliuc, cumpără, de la Dumitru şi Ilinca Floce, cu 42 lei de argint, 2 fălci şi 60 prăjini de pământ, situat în Gura Porşescul, peste apa Moldovei, sub Răchitiş, alături de moşia lui Ştefan Iordache şi de moşia Bilăilor.
În 16 ianuarie 1830, sadovenii Ştefan şi Nastasia Dăscăliţei vând aceluiaşi Gavril Cepeliuc din Breaza o moşioară de 2 fălci şi 36 prăjini, pentru 36 florini, la locul numit Răchitiş, mărginită de apa Moldovei, „pe o scursură de pârâu”, pe brazda inginerească, la Bâtcă, în Bahnă şi până la moşia lui Dumitru Floce. În 19 ianuarie 1831, Gavril Cepeliuc cumpără, cu 350 florini, tot la Răchitiş, şi moşia de 5 fălci şi 29 prăjini a sadovenilor Petre şi Varvara Lehaci.
În 20 mai 1833, câmpulungenii Petre şi Ioana Grigorean vând lui Fădor Macovei din Breaza 7 fălci şi 29 prăjini, pe apa Brezei, pentru 326 lei de argint.
În 6 iulie 1835, Vasile Mândrilă, supus cameral din Breaza, se plânge Administraţiei cezaro-crăieşti din Câmpulung împotriva fratelui său şi a mamei sale vitrege, care doreau să împartă între ei pământul pe care el îl răscumpărase, în urmă cu patru ani, de la Nichita Pentiuc. Vornic al satului şi martor, în 1835, era Gheorghe Birău, fiul unui fost emigrant trasilvan.
Un alt supus cameral din Breaza, Constantin Vovanc, se plânge administraţiei imperiale câmpulungene, în 26 decembrie 1836, că, deşi este căsătorit şi are 4 copii, plăteşte impozitul imperial şi celelalte taxe, deşi nu are „nici un picior de pământ”, ci trăieşte „pe pământ şi în casă românească”, şi, de aceea, roagă să fie dotat cu un lot de casă. În 1836, vornic al satului este Nichita Macovei, în această calitate întărind cererea, pe care administratorul imperial Hubrich o avizează favorabil, în 2 ianuarie 1837.
În 27 septembrie 1837, câmpulungenii Vasile şi Ilinca Grămadă vând huţanului Vasile Droniuc din Breaza o moşie la Obcina Ursului, pentru 60 lei. Familia Droniuc era una dintre cele mai bogate din sat, ea cumpărând şi moşii în Benia (în 1 noiembrie 1838, de la surorile Ileana Porcuţan şi Marian Andronic, fetele lui Grigori Droniuc, 2 fălci şi 16 prăjini de moşie, pentru „8 lei bani de argint, 5 lâni întregi, 3 lei, 20 heleri, 2 miţe, 24 heleri, care, legându-se în bani, fac 11 florini şi 44 heleri”, plus o juncă pentru Ileana şi 12 florini şi 48 heleri, bani de argint, pentru Maria; în 1839, de la Gavril şi Axinia Butnaru, 2 fălci şi 40 prăjini, pentru 64 lei, bani de argint; în 3 noiembrie 1840, de la câmpulungenii Nicolai şi Nastasia Mândrilă, 3 fălci şi 17 prăjini, în Benia, la Răpa Roşie, lângă muntele Porşescul, pentru 200 lei, bani de argint; în 9 iulie 1846, de la Simion Şandru din Fundu Moldovei, cu 196 lei şi 40 creiţari, o moşie de 9 fălci, mărginită de pământurile lui Vasile şi Dănilă Droniuc, iar în 19 aprilie 1848, de la Grigore Şandru din Fundu Moldovei, o moşie de 3 fălci şi 40 prăjini, cu 64 lei, învecinată cu pământurile lui Iuruga, Ignat, Sărghie, Simion Şandru şi Grigorie Şandru).
Unchiul lui Iraclie Porumbescu, Ioan Golembiovschi, venit la Breaza din Suceviţa, unde fusese consilier comunal, şi-a durat o casă, pe pârâul Făghiţel, încrustând pe grindă, cum avea să facă şi Ciprian Porumbescu, la Stupca, mult mai târziu, următoarea însemnare, care se mai păstrează: „Făcut această casă cinstită gospodari Icon Golembiovschi cu soţia sa Maria, 1841, luna August”.
Iraclie Porumbescu soseşte la Breaza, în 13 septembrie 1841, când tatăl său, Tănase, gândea să-l însoare cu Măriuţa, frumoasa fată a bogatului vornic Mihalache Macovei şi a soţiei sale, Aniţa. Numai că logodna, pusă la cale atunci (fata avea o avere uriaşă, iar posibilul ginere avea ştiinţă de carte, ceea ce reprezenta un capital uriaş în acele vremi), se va rupe definitiv în 26 decembrie 1843, când Iraclie, aflând că Măriuţa s-ar cam afla în dragoste necuviincioasă cu Vasile Cosinschi, returnează calul, primit în dar de la ipoteticul său socru, şi uită de posibila sa dragoste brezeană.
În 1843, biserica de lemn din Breaza, adusă, în 1826, de la Fundu Moldovei şi montată pe dealul cimitirului actual de vornicul Mihalache Macovei, avea 798 enoriaşi, preotul Alexe Comarniţchi fiind trecut în evidenţele Mitropoliei româneşti din Bucovina drept Alexey HOMARNICKI. În 1876, biserica avea 1.355 enoriaşi, paroh fiind George PRELICI. În 1907, Breaza, împreună cu cătunele Pocescul, Benea şi Cucoşul, avea 2.056 enoriaşi ortodocşi, paroh fiind tot George PRELICI, născut în 1832, preot din 1857. paroh din 1863, iar preot cooperator fiind George AGAPI, unchi al mamei actorului Florin Piersic, născut în 1871, preot din 1896. Cantor era, din anul 1900, Ioan GHEBIUC, născut în 1848.
În Breaza, va funcţiona o şcoală cu o clasă din 1871 , dar învăţământul efectiv se va dezvolta după anul 1911, când învăţătorul Eusebie Mercheş, din Fundu Moldovei, începe o adevărată operă de luminător al satului.
În 1845, vornic al Brezei este Aftanasi Voloşeniuc, cel care, în 30 noiembrie 1845, îl împuterniceşte, în numele vorniciei, pe Vasile Voloşeniuc să plece, prin Cernăuţi, la Colomeea, unde feciorul lui îşi făcea datoria faţă de imperiul austriac, în cadrul Companiei a 14-a din Regimentul „Prinţul Lucca”.
Măriuţa Macovei, fosta dragoste a lui Iraclie Porumbescu, se va căsători, în 1 martie 1846, cu Vasile Cosinschi, viitor vornic al Brezei, iar zestrea miresei constă din întreaga gospodărie a vornicului Mihalachi, din 50 fălci de fâneaţă, 6 boi de tracţiune, 10 vaci, 2 cai şi 100 oi. Martori ai înzestrării au fost Mihail Tăutul, Carl Fischoller, George Cosinschi şi primarul Tanasi (Aftanasi) Voloşeniuc.
Înzestrarea din partea socrului câmpulungean, preotul George Cosinschi, s-a făcut în ziua următoare, 2 martie 1846, noua familie primind casa socrului din Câmpulung, cu o falcie de grădină în jurul casei, 5 prăjini de fâneaţă în Priluca, 5 boi, 3 vaci, un cal şi 30 oi.
Vasile şi Măriuţa Cosinschi, deşi putrezi de bogaţi, nu au fost dăruiţi de soartă şi cu copii, aşa că, după moartea Măriuţei şi după o nouă căsnicie nefructuoasă, Vasile Cosinschi s-a văzut nevoit să înfieze un băiat al surorii lui, Maria, căsătorită cu câmpulungeanul Ion Grămadă, pe Artemie Grămadă, care, la rândul lui, avea să ajungă primar al Brezei, onoare de care avea să se bucure, peste vremuri, şi nepotul lui Artemie, Ştefan Grămadă. Şi, tot atunci, a înfiat-o şi pe Ana Badale. Artemie Grămdă avea să sfârşească tragic, fiind decapitat de ruşi, în 12 iunie 1916, „pe trupul Tâmpa”, pe considerentul că ar fi făcut spionaj în favoarea austriecilor, deşi avusese doar nenorocul de a se fi aflat la locul nepotrivit, la timpul nepotrivit.
Primii evrei stabiliţi în Breaza par să fi fost Carl Fischoller, menţionat în 1846, şi Abraham Schloim Gelba, cel care, în 9 noiembrie 1946, plăteşte arenda de 97 florini şi 49 kreutzer, pentru terenuri din Breaza, Oficiului cameral din Câmpulung, dar nu înainte de a fi devenit creştin ortodox.
„Breaza, o comună locuită de Huţani, e situată pe un loc deschis; din cauza aceasta, e satul mai mult concentrat decât Fundul Moldovei.
Breaza se hotărăşte, spre răsărit, cu muntele Runcul Brezei, despre sud şi sud-vest, cu râul Moldova, care, de-a dreapta sa nemijlocit spală temelia muntelui Dealul Crucii; despre nord, cu muntele Măgura Brezei; despre apus, cu muntele Răchitişul Brezei…
Trecând prin Breaza, staţiunea o avurăm la prea venerabilul părinte paroch Preliciu, un adevărat părinte faţă cu poporenii săi. Făcând o plimbare cu Sfinţia sa cătră un izvor, ce ieşea de sub piciorul muntelui Musticiu, ni descoperi părintele Preliciu că acel izvor te face vesel şi purure bine dispus, ba te întinereşte chiar, gustând, prin timp mai îndelungat, apă din el. Voind a căpăta şi noi ceva din acea sănătate perfectă a Sfinţei sale, scurs-am câte vreo şese păhară din izvorul proaspăt, rece şi viu.
Casa părintelui Preliciu era plină de tineri ce călătoreau prin munţi şi staţionau la Sfinţia sa în decursul feriilor” .
În 1897, datorită unor inundaţii, care distrug nişte mori, rupându-le iazurile şi roţile, cea a lui Nicolae Rarion şi cea a unui proprietar evreu, în Breaza se manifestă tendinţele antievreieşti ale preotului George Prelici şi a fiului său, Ilarion Prelici, membri ai „Concordiei” lui George Popovici, care înfierează o aparentă nedreptate: „Imediat, a venit o poruncă de la căpitănat (prefectură) ca proprietarii morilor să nu facă iazurile, până nu va veni comisia. Dar ovreii n-au mai aşteptat. Ei au tocmit iazul, până la o săptămână, şi moara lor tot îmblă, acu, zi şi noaptea. / Dar Nicolae Rarion? S-a dus bietul creştin la căpitanat, să-şi ceară învoire ca să-şi facă iazul. N-a primit concesiunea dorită. Ce lucru ciudat! Ovreilor le sunt toate iertate. Frumos şi bine. Dar de ce e Românul la toate împiedicat şi strâmtorat? Birul e mare, cheltuielile, aşijderea, şi venit – ca în palmă. Nu-i de mirare că alţii se îmbogăţesc, iar Românii sărăcesc, pe zi ce merge, că de starea bietului Român nu grijeşte nime, la toate dă de piedici” .
Tot în 1897, după cum se mărturiseşte într-o scrisoare din 4 august, a început „lucrarea drumului nou, din Pojorâta”, încă din 1896, sub gestiunea antreprenorului evreu Gottesmann, „un om de cuvânt şi rânduială. Lucrătorii erau plătiţi bine, trataţi omeneşte. Nimeni nu s-a plâns de Gottesmann. / În acest an, e antreprenor Iacob Storfer. De acum, toate sunt schimbate. Lucrătorii sunt rău plătiţi şi tratarea lor lasă mult de dorit. Lucrul stagnează adeseori, din aceste pricini, şi Dumnezeu ştie cum va ieşi gata. / Săptămâna trecută, au lucrat vreo 50 de lucrători, sub privegherea unui lipovan. După sfârşirea lucrului, lipovanul a dispărut, iar antreprenorul nici nu vrea să ştie ceva de lucrători. Bieţii oameni au mers la casele lor, rămânându-le paralele neplătite. Unul a rămas în pagubă de 2 florini, iară alţii au pierdut câte 3 florini” .
În 1898, pentru că aveau probleme cu învăţământul în sat, după ce-şi spuseseră „durerile cele mari… şi domnului deputat Popovici (George Popovici, istoric şi poet, cu opera lirică semnată cu pseudonim, T. Robeanu), la Fundu-Moldovei, românii brezeni apelează, persuasiv, şi la sprijinul gazetei „Patria”, la „scumpa noastră „Deşteptarea”, dar şi în alte gazete”, cerând „să ni se facă dreptate”, prin angajarea unui „învăţător cum se cade şi învăţarea limbii româneşti, de care avem cea mai mare trebuinţă, fiind satul nostru aşezat în un district românesc şi având noi necontenit negoţ şi alte daraveri la Câmpulung, osebit că la noi, în sat, şed mulţi Români Fundmoldoveni”, ba mai fac şi o colectă, pentru căminul de stundenţi din Cernăuţi (nu şi pentru şcoala din satul lor), iniţiată de Iliarion şi George Prelici, primindu-se donaţii din partea „zelosului şi neobositului spriginitor al cauzelor culturale, domnul Teodor Leuştean, gospodar din Fundul-Moldovei, în sumă de 121 florini 75 creiţari”, dar şi din partea brezenilor „Ioan alui Teodor URSACHI cu 50 florini, Vasili alui Teodor URSACHI, Ioan GHEBIUC, cantor bisericesc, Petru LESENCIUC (fost primar) şi Nicolai Larion UNGUREANU câte 10 florini, Amfilochi TURTUREAN, George alui Dumitru MACOVEI şi Societatea „STELUŢA” câte 5 florini, discosul bisericii 2 florini 75 creiţari, Vasili CONCINSCI (COSINSCHI, primarul în funcţie), Vasile ŢIMPĂU, Alexa VOLOŞENIUC, Alexa LOBO şi Procopiu alui Alexa MACOVEI câte 1 florin, Maria alui Gavril ŢIMPĂU 60 creiţari, Ilie al Anei VOLOŞENIUC şi George BIRĂU câte 50 creiţari, Ana alui Ioan LAZAR, Ioan alui Matei MOISA, Ioan JECALO, Gavril POLOCHAN, Costan MOROŞAN şi Ana MOROŞAN câte 20 creiţari, Ignat şi Nastasia COSTELIUC câte 15 creiţari, Gavril SERAFINCIUC, Vasili NERESTIUC, George HALIŢA, Ioan COJOCAR, Nicolai SOROCEAC, Petru alui Mihail LAZAR, Ilie CECIULEAC, Ioana alui Teodor VOLOŞENIUC, Ileana HOJDA, Serghie MÂNDRILĂ, Alexa ZICALEAC (ginerele lui Ioan GOLEMBIOVSCHI), Maria alui Teodor ŢIMPĂU, Ana TURENSCHI, Maria alui Ilie LOBA şi Palaghia alui Ioan MACOVEI câte 10 creiţari, Catrina alui Costan VALACH 6 creiţari, Daniil IASENCIUC, Ioan COSTELIUC, Ileana alui Niţă URSU, Ana alui Nichifor DANILIUC, Parasca alui Teodor MIHALCEA, Nastasia SEROCEAC, Ileana G. MACOVEI câte 5 creiţari şi Ileana BUTĂ 4 creiţari” .
În 29 decembrie 1899, pledoaria pentru studiul limbii române în şcoala din Breaza, de către un dascăl competent şi statornic, este făcută şi de români, şi de huţani.
O interesantă listă, cuprinzând numele românilor brezeni şi a copiilor lor de vârstă şcolară, însoţeşte pledoaria: „Ioan UNGUREAN cu 1 copil, Onufrei UNGUREAN cu 5 copii, Iftemie ŢIMPĂU – Dimitrie ZÎMPĂU cu 1 copil, George ŢIMPĂU cu 3 copii, Precop MACOVEI cu 6 copii, George BALABAŞ cu 3 copii, Vasile ROTAR – Vasile COSINSCHI – Petrea GRAMADA cu 1 copil, Artemie GRAMADA cu 1 copil, Vasile GRAMADA – Sofronia ONUFREICIUC cu 2 copii, Petru ONUFREICIUC cu 3 copii, Petru SURPAT cu 1 copil, Maxim FERAR cu 2 copii, Grigorie MÂNDRILĂ cu 3 copii, George COSINSCHI cu 6 copii, Petru BIRĂU cu 1 copil, Ilie ROTAR cu 2 copii, Alexa VOLOŞENIUC cu 3 copii, Ilie BIRĂU cu 2 copii, Elena LEUŞTEAN cu 1 copil, Anastasia LEUŞTEAN cu 3 copii, Teodor MOISA cu 1 copil, Niţucă URSACHI cu 1 copil, Ioan DARABĂ – Daniil CECIULEAC – Nicolai LARION cu 3 copii, Teodor NICHIFORIAN (ŞVERŢAR) cu 1 copil, Mariuca REBENCIUC cu 1 copil, Ioniţă ŢIMPĂU cu 3 copii, George UNGUREAN senior – George UNGUREAN junior cu 3 copii, Mihai BALABAŞ cu 2 copii, Vasile ŢIMPĂU cu 10 copii, Ilarion PAŞCAN – Andrei PAŞCAN cu 2 copii, George BIRĂU cu 2 copii, Gavriil ONUFREICIUC cu 3 copii, Vasile MOISA – Vasile URSACHI cu 8 copii, Amfilochie TURTUREAN cu 6 copii, Ilie POLOCHAN cu 5 copii, Nicolai RUSAN cu 2 copii, Gavriil LARION – George alui Mihai ŢIMPĂU cu 2 copii, Ioan DORNIAN – Filip CEHREN cu 6 copii, Ioan PRISLOPAN cu 5 copii, Mihai LARION cu 2 copii, Gavriil IVAŞCU cu 4 copii, Iftemie VALACH cu 6 copii, Ştefan LUCAŞCIUC cu 4 copii, Andrei PINTEA cu 2 copii, Chirilă POPESCUL – Nicolai LEUŞTEAN cu 6 copii, Sârghie MÂNDRILĂ cu 3 copii, Andrei SAVUŢĂ cu 3 copii, Atanasiu TIRONIAC cu 5 copii, Nistor SALAHURĂ cu 4 copii, Costan MOŞULEAC – Ioniţă BURDUHOS cu 3 copii, Nicolai ZAHAN cu 6 copii, Teodor ŞALVAR – Spiridon DORNIAN cu 4 copii, Andrei VOLOŞENIUC cu 1 copil, Costan ŞCURHAN cu 1 copil, Pavel PENTIUC cu 1 copil, Ilie VOLOŞENIUC cu 1 copil, Simion CECIULEAC cu 1 copil, Ioniţă CURUŢ cu 7 copii, Ioniţă LEUŞTEAN cu 5 copii, Rachila BUCUR (PROCOPIUC) cu 4 copii”.
În memoriul respectiv se mai spune că foarte puţini copii brezeni au învăţat la şcolile din Câmpulung şi din Fundu Moldovei, şi anume: Ioniţă URSACHI, Amfilochie TURTUREAN, Vasile URSACHI, George UNGUREAN şi Precop MACOVEI.
Nevoia de învăţământ în limba română era cerută, în acelaşi memoriu, şi de „toţi Ruşii, fără deosebire… pentru că au neapărată trebuinţă de ea, căci îs încunjuraţi, din toate părţile, numai de Români şi, încotro se mişcă, numai tot cu ei (Românii) vin în atingere.
Oraşul cel mai apropiat îi Câmpulungul şi, acolo, nu poţi nimică începe fără limba română. Pân’ la Câmpulung, însă – de Putila nu mai amintim, căci îi mult mai depărtată şi nu mai merge nime la ea, pentru că ne-am prea hrănit de cămătari – avem de trecut prin Fundul-Moldovei şi Pojorâta, tot numai sate curat româneşti. Oamenii noştri îs, mai departe, mai că de-a rândul, lucrători la lemn şi, ca atari, vin încă numai cu Românii în atingere.
Şi, în fine, nici în Breaza, chiar când ne-am pune de gând să nu ieşim niciodată din sat, nu putem trăi fără limba română, căci aici au moşii întinse: Simion, Costan şi Ilie MÂNDRILĂ, Pentelei ŞANDRU, Pentelei şi Ilie ŢÎMPĂU, Toader şi Mihai COCÂRŢĂ, Ioana ŢÎMPĂU, Vasile ŞALVAR, Spiridon ROPCEAN, Toader şi Costan URSESCU, Toader şi Gavril LEUŞTEAN etc. din Fundul-Moldovei, George şi Ioniţă NEMŢAN, Vasile ULIAN şi Ioniţă BURDUHOS etc. din Câmpulung. Cea mai mare parte din an, petrec ei pe aici şi ai noştri trebuie, ori de vreau, ori de nu vreau, să înveţe româneşte”.
În finalul memoriului, huţanii şi ucrainenii, care formau, ca şi românii, câte o treime din populaţia satului, avertizează „Nu vă mai temeţi atâta că ne romanizăm, căci nu ne mai romanizează nime, ba, din contră, mulţi din noi s-au rusificat, cum îi o mare parte din familia MOISA, venită din Transilvania, şi familia cea mare a BODNARENILOR şi SÂRGHIENILOR, a MACOVIENILOR, VALACHENILOR, LAZARENILOR şi a SAVUŢENILOR” .
La Breaza funcţiona, încă din 1896, un cabinet de lectură, această primă bibliotecă din sat numindu-se „Steluţa” şi funcţionând în casa lui George D. Macovei. Cabinetul avea 67 membri, 83 de cărţi, 3 abonamente la gazete şi o avere de 13 florini şi 74 creiţari. Preşedinte al Cabinetului era preotul George Agapi, unchiul mamei actorului Florin Piersic, vicepreşedinte era primarul Vasile Cosinschi, iar secretar, preotul cooperator Ioan Ghebiuc.
Însoţirea raiffesiană de credit, înfiinţată în 1902, funcţiona, ca şi Cabinetul „Steluţa”, în casa lui George D. Macovei, sub direcţiunea preotului George Prelici, în consiliul director activând şi preotul Geoge Agapi, şi gospodarul Ioan Burduhos, care deţinea calitatea de vistiernic.
BRODINA
Satul Brodina nu figurează în recensămintele austriece, nici măcar în harta etnografică a lui Iancu Nistor, din 1910, deşi o bisericuţă din lemn este consemnată, la Brodina de Sus, din 1859. Nicolai Grămadă îl descoperă abia în Harta Ocolului Silvic Falcău, din 1924, dar numai pe baza toponimelor neconcludente (pâraie, râuri, păduri), numele unor cătune, precum Brodina, Cornu, Cununschi, Dubivschi, Ehreşti, Falcău, Hepa, Nisipitu, Paltin, Ploşci, Roşişnei sau Sadău fiind menţionate abia în documentele Prefecturii judeţului Rădăuţi, din 1890.
Case huţăneşti existau, totuşi, în aceste locuri, pe la anii 1808-1810, când pictorul silezian Franz Jaschke face portretul unui astfel de huţan. Ulterior, adică prin anii 1900-1902, preotul cărturar Dimitrie Dan, propovăduind prin cătunele huţăneşti, cu nume vechi, preluate de la munţii menţionaţi în hotarnica braniştei mănăstirii Putna, din 9 august 1551, avea să intre în dispute cu preoţi anonimi, dar plini de arţag.
Prima colonizare cu huţani, în ţinutul munţilor Brodina, s-a făcut, probabil, după 20 mai 1762, atunci când egumenul Putnei, Vartolomei, aşeza în braniştele mănăstireşti „nişte ruşi veniţi din Putila”.
BROSCĂUŢI
Satul de pe malul drept al pârâului Hliniţa, numit, ulterior, Broscăuţii Vechi, aparţinea, în 20 august 1616, când este dăruit mănăstirii Dragomirna, lui Ionaşco Stroici. Aflat în apropierea Cernăuţilor, între Mihalcea, Camenca, Căbeşti, Bobeşti şi Dracineţ, satul Broscăuţi începe să fie cumpărat, prin părţi de moşie, începând cu 10 iunie 1638, când Nastasia şi Gligorie Ropceanul beneficiază de o astfel de tranzacţie.
În 4 martie 1648, Nastasia Ropceanu vindea jumătatea ei de moşie lui Dumitraşco de Călineşti.
În 24 februarie 1671, Arsenie şi Acsana Volcinschi dau un sfert din satul Broscăuţi pârcălabului de Hotin, Dumitraşco, pentru un sfert din satul Iurcăuţi. Celălalt sfert de sat, stăpânit de Arsenie Volcinschi, este întărit, în 30 iunie 1729, lui Gheorghiţă Badiul, care declarase, în faţa Divanului lui Grigore Ghica Vodă, că ar fi avut o astfel de înţelegere cu Arsenie.
Un document din 1711, nedatat, la care face referire Teodor Bălan, spune că, după înfrângerea lui Dimitrie Cantemir şi a lui Petru cel Mare la Stănileşti, „atuncia şi Rugină, înpreună cu giupâneasa lui (Aniţa), au lipsăt di aici din ţară şi s-au dus cu Moscalii, iar aici, în urma lor, rămăind datorii la unii şi la alţii”, satele Broscăuţi şi Vijniţa, din viitoarea Bucovină, pe lângă altele din întreaga Moldovă, au fost luate de creditori, precum Sandu neguţătoriul, căruia îi datora 120 lei. Episcopul Rădăuţilor, Calistru, a plătit acele datorii, dar ginerele lui Preda Paladi, Mihai Micul, ca rudă mai apropiată, a întors banii episcopului, păstrând Vijniţa, în vreme ce Broscăuţii şi celelalte sate au fost luate de domnie şi dăruite lui Sandu Sturdza.
Un alt proprietar al unei părţi de sat, Grigoraş Stroescul, este confirmat, prin întăritură domnească, primită de la Constantin Mavrocordat, în 5 octombrie 1735.
Familia Volcinschi revine în Broscăuţi, ca stăpânitoare de moşii, prin Gheorghi şi Gavril Volcinschi, care, în 1 iunie 1744, după ce achită un rest de plată de 30 lei, primesc actul de cumpărătură de la Iuon gramatic, ginerele lui Iuon Neniu, care vânduse partea lui de sat lui Sandu Volcinschi, părintele celor doi plătitori ai diferenţei de preţ.
Noii proprietari, Gheorghi şi Gavril Volcinschi se vor judeca, în 15 noiembrie 1753, în faţa Divanului lui Matei Ghica Vodă, cu vărul lor, Gligoraş Stroescul, pentru moşiile rămase după Lupul Stroescul şi, în baza actelor doveditoare, cei doi fraţi Volcinschi obţin şi acele moşii.
În 1 septembrie 1766, când Ştefan, fost vornic de poartă, hotărnicea jumătate de sat Broscăuţi, cea a lui Constantin Volcinschi, răzeşii s-au împotrivit, spunând că întreg satul fusese al strămoşului lor, aga Robceanul, şi că, vânzând Nastasia Robceniţa jumătate de sat, „a stabilit drept hotar ale celor două jumătăţi un drum pe lângă pârâul Hiliniţa, dar hotarnica n-au arătat”.
În 1771, Constantin Volcinschi a ctitorit, pe moşia Broscăuţi, un schit de călugări, pe care l-a încredinţat, împreună cu cei 6 călugări şi cu 15 fălci de pământ, egumenului Nazarie Săvescul, schit desfiinţat, după doar 12 ani, prin Ordonanţa Imperială din 19 iunie 1783.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Broscăuţi, moşie a lui Ioniţă VOLCINSCHI şi a răzeşilor, „39 – toată suma caselor”, însemnând 8 ruptaşi, Toader muntian, Alecsandru muntian, Ion HAIDRAGA, Gavril HAIDRAGA, Toader PRESCURNIC, Vasili POPESCUL, Grigorie sin lui şi Toader băranul (agentul fiscal), 6 văduve, Tudosca, Ioana, Paraschiva, Antimia, Vasilca şi Iliaca, 1 jidov, Herşko, şi 24 birnici, adică: Simion vornicul, Vasili ILINCA, Toader ILINCA, Nichita MALINICI, Simion MALINICI, Acsinti HANGANUL, Vasili ŢARĂ, Toader ŢARĂ, Vasili KRIUKO, Dumitraş MITRAŞ, Ion DRĂGUŞ, Alecsa HANGANUL, Pritula MIHAIL, Ion muntian, Ştefan HUŢAN, Nicolai muntian, Vasili muntian, Mihai ŢURCAN, Anton rus, Agachii BAHRIN, Necolai BAHRIN, Petraş zet BAHRIN, Ion sin GIORGE şi Giorgie vătăman.
În 1775, satul Broscăuţi, din Ocolul Cirimuşului, avea 22 familii de răzeşi şi 32 familii de ţărani. În 1910, marea majoritate a locuitorilor din cele două sate Broscăuţi, Vechi şi Noi, erau ucraineni.
În 27 mai 1775, „Ghervasie monah of Cabin” (Căbeşti) ceda ginerelui său, „preutului Teodor, care ţine pe nepoata mea Irina” şi nepotului său, Ursachi, jumătate din satul Broscăuţi, pe care o avusese drept zestre de la socrul lui, Gligorie Corne Săvăscul, „şi ace parte de moşie am stăpânit-o pănă când au trăit soţul mieu Paraschiva”.
În 4 noiembrie 1775, ginerele lui Ghervasie, Ion Bărbierul, şi preotul Teodor trăgeau în judecată pe feciorii lui Ion Onciul din Cuciurul Mic, Ion şi Nicolai, pe motiv că Ion şi Niculai susţineau că, fără ştirea Paraschivei, Ghervasie ar fi vândut moşia din Broscăuţi lui Ion Oancea, dar, când li s-au cerut zapise, nu au putut dovedi.
În 1843, comuna Broscăuţi, în care funcţiona o şcoală trivială, avea 2.141 ortodocşi, păstoriţi de parohul Athanasie TARNAVSCHI. Patron al bisericii era Ioan de DUNCA. În 1876, când patronii bisericii din Broscăuţi erau George cav. de FLONDOR şi Casandra de BUBERLE, paroh era Ioan TARNAVSCHI, care păstorea peste 2.608 suflete. Până în 1907, numărul patronilor bisericii sporeşte cu Fanny von MEDVECZKY, Catinca de BARBIER, Dr. Josef ROTT şi Michail de STYRCEA, cum îşi zicea urmaşul neamului Stârcea. Paroh era Dimitrie POPOVICI, născut în 1872, preot din 1902, iar cantor, din 1883, Paul OSTAPIUK, născut în 1861.
În Boscăuţii Vechi a funcţionat o şcoală cu 3 clase şi o şcoală-filială, cu 2 clase, din 1873, iar în Broscăuţii Noi, o şcoală cu 3 clase, din 1892 .
În 1894, două dintre cele 15 şcoli româneşti din întreaga Bucovină, funcţionau la Broscăuţii Vechi şi Noi.
Cabinetul de lectură din Broscăuţii Vechi, „Aurora”, funcţiona în cancelaria comunală, încă din anul înfiinţării, 1898, cu 105 membri, 41 cărţi, 4 abonamente la gazete şi o avere de trei florini, sub preşedinţia lui Grigori Costaş, secondat de vicepreşedintele Nico Prodanciuc şi de vistiernicul Averchie Macovei.
Însoţirea raiffeisiană din Broscăuţii Noi şi din Broscăuţii Vechi a fost înfiinţată în 1 martie 1903, sub direcţiunea lui Dimitrie Popovici.
„Broscăuţul se află într-o depărtare de-o oră şi jumătate dincolo de Storojineţ, spre nord-vest. Închipuiţi-vă o regiune de forma unei căldări; în jurul său, este încunjurat satul, pe-o distanţă de două treimi din periferia sa, de codri. Gropana uriaşă, în care se află aşezat satul, este traversată de delurele lungi, în formă radială; printre delurele, se coboară tot atâtea văi, brăzdate, în fundul lor, de păree mai mari sau mai mici, cari se varsă toate în râuleţul cel mai mare din ele, numit Hliniţa. Cest din urmă se varsă, apoi, spre nord, în Prut.
Dâmbul cel mai nalt dintre cele amintite se întinde până în centrul satului, unde nălţimea îşi ajunge culmea sa. Pe înălţimea aceasta stă o casă cu livezi întinse la vale, de toate laturile. De la casa aceasta, ai o privire peste toată comuna, împrejur. O particularitate deosebită a comunei Broscăuţ este că tot teritoriul, pe-o întindere poate de jumătate de milă pătrată, e presărat cu locuinţe, încunjurate de economii; prin unele locuri, chiar şi prin locul pădurii, vezi astfeliu de case.
Greu îşi vor putea afla păreche Broscăuţii în Bucovina în privinţa extinderii clădirilor sale, doară numai pe la munte…
Comuna aceasta constă, pe jumătate, din familii vechi de răzeşi, precum sunt Săveştii, Popeştii, Stârcea, Reusenii, Muntenii, Dolinscenii, Braha, Galeriu, Onciu, Barbir etc. Răzeşii sunt toţi români, dar şi o parte din poporul ţăran constă din români…
Broscăuţii au o biserică de tot frumoasă şi mare, precum numai puţine se văd prin Bucovina. Acel frumos templu e rădicat de cătră comună, prin neobosita stăruinţă a răpăusatului protopresviter Ion Tarnavschi… Broscăuţii au şi o şcoală din cele mai vechi” .
În 28 martie 1903, un memoriu înaintat „Înaltului Ministeriu de culte şi instrucţie” din Cernăuţi, caligrafiat de Policarp ILICA, a fost semnat, ca adeverire că toate cele scrise în memoriu „se basează pe adevăr”, de următorii locuitori ai comunei Broscăuţii Noi: parohul Grigori COSTAŞ, primarul Vasile BEUŢEC, Lazăr ILICA, Alexandru ILICA, Artemon ILICA, Policarp ILICA, Teodosie ILICA, Grigori ILICA, Iustin ILICA, Teodosie ILICA, Michail ILICA, Iustin ILICA, Simion ILICA, Leonti MANILICI, Ioan BUDEI, George PALAGICIUC, Petre GRIGOREAC, Macovei BIHUN, David MANILICI, Iosif ILICA, Petrea ILICA, Nicolai alui Simion ILICA, Ion alui Nichifor ILICA, George RODINCIUC, Nicolai alui Mihai ILICA, Petrea ILICUŢĂ, Costin PALAGICIUC, Ion alui Grigori CREUCO, Petrea alui Iustin ILICA, Ion alui Afanasie MELNECIUC, Ilie HARAGA, Dumitru alui George ILICA, Ion alui George ILICA, Gavril ILICA, Dumitru alui Aftanasi ILICA, Aftanasi alui Petrea ILICA, Sava ILICA, Leonti alui Maftei ILICA, Aftanasi alui Onufrei ILICA, George alui Axenti ILICA, Procopie MANILICI, Ion alui Ilie MANILICI, Aftanasi ANTONIUC, Ion GERASIM, Ion alui Aftanasi MANILICI, Teodosi alui Grigori MANILICI, Ilie CORDUBAN, Simion JITARIUC, Vasilie alui Ignatie CORDUBAN, Dumitru alui Axenti ILICA, Maftei SCRIPA, Ilie alui George CRENCO, Ion alui Axenti ILICA, Nicolai SCRIPA, George alui Nicolai ILICA, Ion alui George ILICA, Nicolai alui George ILICA, Maftei alui Ion ŢÂRĂ, Calistrat ILICUŢĂ, Ştefan ILICUŢĂ, Vasile MANILICI, Alexa MNOHOGITNEI, Petrea alui Maftei ILICA, Aftanasi alui Pentelei ILICA, Cozma alui Constantin ILICA, George alui Petrea ILICA, Andronie CREUCO, Simion alui George CREUCO, Ion alui Nichifor CREUCO, Petrea IVONCIAC, Nicolai alui Iacob ILICA, Dumitru IVONCIAC, Vasile alui Nichifor ILICA, Mihai alui Constantin ILICA, Ilie HRAB, Iacob MALEVANIUC, George alui Nicolai MANILICI, Petrea REBAC, Dumitru REBAC, Iftemi SIDOR, Grigori Sidor, Dimitrie MANILICI, Vasile alui Toader IVANCIAC, Ilie alui Iacob ILICA, Petru CREUCO, Simion MAILICI, Ilie MANILICI, Mihai alui Aftanasi MANILICI, Filip ILICA, Procopie HRAB, Petrea SCRIPA, Dumitru alui Atanasie MANILICI, Constantin alui Gavril ILICA, Aftanasie alui Ion MANILICI, Macovei ILICA, Alexa alui Grigori ILICA, Alexandru alui Simion ILICA, Ion alui Teofilact ILICA, George alui Alexa MANILICI, Dumitru GUBERNAT, Dumitru alui Ignatie ILICA, Ignatie ILICA, Grigori TURCIN, Atanasie DULGHIER, Grigori MANILICI, Ion alui Grigori MANILICI, Ion alui Aftanasie DEMCIUC, George alui Simion CRENCO, Nicolai alui Mihail MANILICI, Vasile ILICUŢĂ, Dumitru alui Nichifor ILICA, Aftanasi alui Axenti MNOHOGITNEI, George alui Axenti MNOHOGITNEI, Maftei MNOHOGITNEI, Teodosi MNOHOGITNEI, Ilie alui Nicolai ŢÂRĂ, George alui Nicolai ŢÂRĂ, George PÂRVUL, Vasile PÂRVUL, Artemi PÂRVUL, Grigori PÂRVUL, Mihai DEMCIUC, Petrea STASIUC, Nicolai DOUHAN, Dumitru DOUHAN, Simion BEUŢEC, Simion alui Miron CREUCO, Maftei alui George ŢÂRĂ, Dumitru FEŞTEREGA, Maftei FEŞTEREGA, Petrea FEŞTEREGA, Simion alui Nicolai CRENCO, Vasile alui Ion BEUŢEC, Atanasie ŢURCAN, Grigorie HRAB, Ion HRAB, George alui Ion MNOHOGITNEI, Pentelei MNOHOGITNEI, Grigori alui Artemi MNOHOGITNEI, Simeon SIDOR, Maftei alui Dumitru ŢÂRĂ, Ion alui George LUNGULEAC, Aftanasie MALEVONIUC, George MALAICU, Alexa alui Ignatie PALAGICIUC, Dumitru alui Ignatie PALAGICIUC, Dumitru HAVRELIUC, Nicolai MOSCALIUC, Grigori alui Nicolai ŢÂRĂ, Andrei MNOHOGITNEI, Ion SIDOR, Anton ILECUŢĂ, George LUNGULEAC, Nicolai STEFSENIUC şi George alui Nicolai MALAICU .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Melania BAHRIN (28 ani în 1914), Ecaterina POPESCU (învăţătoare în Broscăuţii Vechi, 40 ani în 1908) şi Grigorie DOLINSCHI (răzeş, 81 ani în 1913) din Broscăuţi.
BUCŞOAIA
Prima menţionare a sătucului din coasta Frasinului, Bucşoaia, pare să fi fost Izvodul mănăstirii Voroneţ din 24 octombrie 1772, când la „Bucşoae” sunt menţionate 37 de gospodării, dar numărul iobagilor scade, până în 1775, la 1 popă şi 17 ţărani, cu bordeie risipite prin Bucşoaia, Doroteia şi Plutoniţa.
În 1748, s-a stabilit la Bucşoaia familia grănicerului năsăudean din Zagra, Ioan UNGUREAN. În 1759, a sosit, din Budacul Românesc, familia plugarului Vasile UNGUREAN, iar în 1778, familia lui Nichita UNGUREAN, argat din Zagra.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Bucşoia „9 – toată suma caselor”, toţi oamenii fiind birnici, şi anume: Ion nepot ILIŞOAEI, Simion SIHLIAN, Ion SIHLIAN, Acsinte SIHLEAN, Gavril SIHLIAN, Ion PAŢA, Andronic CIOFUL, Ion, ungurian, şi Măriuţa cu holtei.
Prin actul de arendare din 17 iulie 1782, Inochentie, egumenul Voroneţului, arendează evreilor Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului, pe timp de un an, satele din vecinătatea Bucşoaiei, cu excepţia acestuia din urmă.
Coloniştii germani, agricultori şi meşteşugari din Franconia şi Bavaria şi câţiva din Austria, au sosit la Bucşoaia (Bukschoja) în perioada 1782-1787.
În 1843, Bucşoaia şi Frasinul, împreună cu Voroneţul, erau arendate bisericii fostei mănăstiri din Voroneţ, parohul Ioan KARLOWETZKI păstorind peste 934 enoriaşi. În Bucşoaia exista o şcoală trivială germană. În 1876, Bucşoaia, Frasin, Doroteea şi Plutoniţa formau o singură comună bisericească, din 1865, cu 1.779 enoriaşi, paroh fiind Cassian TUSCHINSKI. Acelaşi statut se păstra şi în 1907, biserica cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, ctitorită, în 1751, de câmpulungenii Nicolai COGĂLNICEANU (vornicul tgrimis de domnie şi acceptat de obşte), Grigorie PITICARIU şi preotul ŞANDRU, restaurată de frăsinenii Petru şi Maria DRILCIUC, în 1854, când s-a schimbat şi hramul bisericii, fiind închinată biserica Sfintei Maria. Paroh în Bucşoaia, la 1907, era Dimitrie POPESCUL, născut în 1845, preot din 1883, paroh din 1899, iar cantor, din 1897, era Ilie SĂHLEANU, născut în 1858.
Din 1869, în Bucşoaia funcţiona şi o şcoală cu 5 clase .
Cabinetul de lectură „Unirea” din Bucşoaia, înfiinţat în 1895, cu 37 membri, 24 cărţi, 2 abonamente la gazete şi o avere de 29 florini şi 40 creiţari, funcţiona în casa lui Ioan Piticariu, sub prezidenţia lui Ilie Sahlean, secretar fiind George Brătean.
În primăvara anului 1895, a fost ales comitetul comunal din Bucşoaia, în Corpul III fiind aleşi George Rusu, Dumitru Sahlean, Ferdinand Fedra, Gavril Gemănar, iar ca suplinitori Vasile Ungurean şi Gavril Peticar; în Corpul II, au fost aleşi Filip Sahlean, Alexa Ungureanu, Ioan Sahlean, Ilie Sahlean, iar ca suplinitori Ilie Flocea şi Vasile Sahlean; în Corupl I, au întrunit sufragii Dumitru Caba, Gavril Sahlean, Iosif Lazanowski, Rudolf Vlotkovski, iar suplinitori Ioan Piticar şi Grigori Venin. Electorii l-au ales primar pe George Rusu, iar ca adjuncţi pe Gavril Gemănar şi pe Filip Sahlean .
O colectă pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, făcută, din 18 decembrie 1897, la Bucşoaia, menţionează următoarele nume de localnici: Toader PITICAR, Mihai PITICAR, F. STIGLEŢ, Dumitru FĂNU, Constantin PITICAR, George PITICAR, George BRADAŢAN, Toader BRADAŢAN, Constantin PRECOP, Neculai PITICAR, Neculai UNGUREAN, Dumitru BILAN, Vasile BILAN, Constantin CIOFU, Emilian SĂHLEAN, Ştefan SOLCAN, Constantin SOLCAN, Vasile CIOFU, Ioan CIOFU, Nicolai PIRCU, Ioan UNGUREAN, Constantin RUSU, George DRELCIUC, Dumitru DRELCIUC, Dumitru UNGUREAN, Vasile MOROŞAN, Artemi CĂINAR, Dumitru CIOBOTAR, Dumitru SĂHLEAN, George SĂHLEAN, George VENIN, Dumitru GRIGORAŞ, Ion CIOFU, Dumitru NAGI, Neculai MOROŞAN, Dumitru FLOREA, George SĂHLEAN, directorul George BRĂTEAN, cantorul Ion SĂHLEAN, George GEMANAR, Nicolai FLOCEA, George CĂILEAN, Petru SOLCAN şi Vasile DRELCIUC .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ioana CIOFU (20 ani în 1913), Paraschiva a lui Ilie SAHLEAN (25 ani în 1913) şi Axenia RUSU (42 ani în 1907) din Bucşoaia.
În 1910, Bucşoaia era locuită, în părţi aproape egale, de români şi de germani.
BUDA MARE şi BUDA MICĂ
Numite Stroinţi şi, respectiv, Urvicoleasa satele Buda Mare şi Buda Mică, ale lui Ion Munteanul, încă din vremea lui Alexandru cel Bun, beneficiază de o primă atestare documentară abia în 12 august 1461, atunci când fiica lui Munteanul, Măruşca, cneaghina lui Husin, îşi dispută, în faţa Divanului Domnesc, dreptul de folosinţă asupra celor două sate şi moşii cu fraţii Crasnăş şi cu Jurj Necorescu.
Moştenitorul celor două sate de lângă Cernăuţi, Simca, le dăruieşte, prin testament, mănăstirii Putna, aşa cum o confirmă uricul lui Ştefan cel Mare din 2 februarie 1503, dar şi cel al lui Ştefăniţă Vodă, din 21 august 1520.
În 20 iunie 1665, Filimon diacon şi Strătulat Brahă, cumpărând satul Stroinţi (Buda Mare) de la mănăstirea Putna, fac hotarnica moşiilor lor, în prezenţa martorilor Strătulat Volcinschi de Lucaviţa, Gheorghe Bere-Bună, Gligoraş de Senihău şi Silvestrul Macicăi.
În 4 august 1743, satul şi moşia Buda Mare se împart între fraţii Ilie şi Constantin Holban.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Buda, moşie a lui Ilie HOLBAN, „13 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Darii, 1 mazil, Ilie HOLBAN, 1 jidov, Froim, 4 case pustii, 5 argaţi ai lui Holban, Simion ROBUL, Vasile sin Popa, Fedor brat ego, Iacob rusul şi Vasile rus, şi o văduvă, Măriuţa.
Pe moşia mazilului vechi, Ion a lui Toader HOLBAN, deci în Buda de Jos, existau 24 de case, însemnând 1 popă, Ştefan, 1 dascăl, Mihail, 2 mazili, Ioan şi tatăl său, Toader HOLBAN, 1 jidov, Iţcu, 3 văduve, Aniţa, Nastasia şi Paraschiva, 2 case pustii şi 14 birnici, adică: Mihalachi vătăman, Vasile olar, Grigorii LUNGUL, Toader zet ONOFREI, Onofrei rus, Dănilă zet ANIŢII, Iuri rotar, Ion ROŞCA, Iacob rus, Ştefan rus, Costandin argat, Hrihor ZAIŢI argat, Toader argat şi Tănasă morar, calic.
În 1775, satul Buda de Sus (Mare) avea 1 mazil, 1 popă şi 5 familii de ţărani, iar satul Buda de Jos (Mică) avea 3 mazili, 1 popă şi 17 familii de ţărani.
În 1910, satul încă era majoritar românesc.
O colectă de produse agricole pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, din 1899, menţionează următoarele nume de gospodari din Buda: Vasile HARABAGIU, Ioan HUZUN alui Vasile, Andrei CATARINCIUC, Nicolai RUPTAŞ, Nicolai JURI, Ioan CATARENCIUC, Ion alui Stefan CATARENCIUC, Teodor alui Stefan CATARENCIUC, Constantin CATARENCIUC, Trifon CATARENCIUC, Andrei HORECEAN, George alui Mihai CARP, Nicolai ISAC, Nicolai CARP, Mihai HORECEAN, Ioan CUCOŞ, Ioan GRIGORAŞ, Ioan alui Vasile RUPTAŞ, Nicolai GRIGORAŞCIUC, Ion MUŞAC, George GRIGORAŞCIUC, Teodor POPICIUC, Vasile POPICIUC, Andrei PAULIUC, Ştefan alui Ioan ISAC, Teodor JURI, Petre BUSDUGAN, Ştefan BUSDUGAN, George POPINCIUC, Grigori LISAC, Florea CATARENCIUC, Ioan COSTENIUC, Ştefan alui Ioan PUTINŢĂ, Dimitrie ISMICHER, Ştefan ILINCIUC, Mihai BOICIUC, Nicolai ISMICHER, Constantin CLIM, Ioan TATARCIUC, Precope LUNGIAC, Teodor LUNGIAC, Ion alui Simion LUNGIAC, Vasile MANDRIŞ, Mihai CARP, Ilarion REUŢCHI, Constantin HUSIM, Ştefan PUTINŢĂ, Catrina lui Ioan TIMCIUC, Nicolai MUŞAC, Nicolai MUŞAC, Grigori MUŞAC, Ilarion RUPTAŞ, George NANDRIŞ, Toader BUDNARIU, Ilarion GRIGORAŞ, Nicolai ZAHARCIUC, Georgi ISLATI-CLIM, Mihai DOLHAN, Alexandru alui Iordachi DOLHAN, Ioan alui Grigori SAINCIUC, Petru SAINCIUC, Ioan GHIACIUC, Ioan CIORNEIU, Domnica lui Vasile NANDRIŞ, George CHIRILIUC, Eugeniu BUCEVSCHI, George HARABAGIU şi Mihai alui George HARABAGIU .
BUDINEŢ
Satul Budineţ beneficiază de atestare documentară din 18 octombrie 1435, când Ilie Vodă îi oferea partizanului său, Stan Babici, printre alte sate confiscate de la partizanii fratelui său, Ştefan Vodă, „şi Budinţii lui Mihail al lui Coşcă, deoarece el l-a pierdut în hiclenie”
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alecsandra vorniceasa, soţia lui Iordachi Cantacuzino, bunica cronicarului Ion Neculce. „Partea jupânesei Alecsandra visterniceasa a fost… satul Budilce”.
În ciuda frumuseţi naturii, satul Budineţ („aici nu e nimic”, în traducere) beneficiază de o reatestare documentară târzie, datorită recunoştinţei diaconului Bejan, cel care, pentru că fusese răscumpărat din robie de Constantin Turcul, îi dăruieşte binefăcătorului său, în 30 mai 1705, „a şasea parte din satul Budinţi, cumpărătură de la Constantin, diacon de Jadova, şi de la fratele său”. Satul Budineţ era, deci, o obşte răzeşească, proaspăt ieşită din indiviziune.
În 11 mai 1706, când Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe socra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.
Răzeşul Andronachi Peletiuc fusese confirmat de actul de moştenire din 11 mai 1706, prin care Ioan şi Maria, copiii lui Gavrilaş şi ai Gafiţei Frunză, devin stăpânii părţii de sat care aparţinuse „moşului” (bunicului) lor. Şi se mai păstrează un nume de răzeş, cel al lui Gavril Tăutul, datorită actului de moştenire din 20 noiembrie 1766, prin care Alexandru Vasilco, Sandu Volcinschi şi Gheorghe Răpta împart între ei partea din sat „Budiniţa” care aparţinuse Tofanei, fata lui Gavril Tăutul. Tot atunci, Morţuneştii primesc a şasea parte din sat, un înaintaş al acestora, Pavel Morţun, fiind împuternicit, în 9 octombrie 1714, de Nicolai Alexandru Mavrocordat, să strângă veniturile din „Budiniţă”.
Ioniţă Brahă, ginerele lui Pavel Morţun, avea să primească drept zestre a Rucsandii, în 8 octombrie 1761, „zece odgoane întracest ţănut al Sucevii ce să chiamă Budeniţă, care moşie mi să trage şi mie dela părinţii miei”.
Moşia Morţuneştilor, care număra 100 de odgoane, a fost delimitată de moşia lui Ion Soponarul, de 9 odgoane şi 2 stânjeni, în 20 noiembrie 1767.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Budinţii, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „15 – toată suma caselor”, însemnând 3 mazili, 1 ruptaş, 2 femei sărace şi „9 argaţi şi păstori, ruşi străini ai mănăstirii” Putna.
În 1775, satul Budineţ, încă numit Budinţii, avea 5 mazili, 1 popă şi 12 ţărani.
În 26 noiembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, fraţii Sandul, Toader, Vasilie şi Nicolae Morţun declarau că stăpânesc, împreună cu Bejăneştii, 100 odgoane în Budineţ, moştenire de la bunicul lor, Ştefan Morţun, care se căsătorise cu fata lui Ilie Bejan.
Răzeşii Nicolai Borşan diacon, Andronachi Borşan, Ion, Vasile şi Toader Ciornohuz, Iuon Franghe şi Andronic Scripcă, moştenitori ai lui Banilovschi, stăpâneau 5 odgoane din moşie.
Răzeşii Iuon Peletiuc, Ştefan Malinescul, Ilie Cracalie, Andronachi şi Ştefan Frunză stăpâneau 15 odgoane.
Tadeus Turcul, care îl moştenea pe Constantin Turcul, era stăpân peste a şasea parte din Budineţ.
În 12 martie 1794, Iuon Volcinschi cumpără părţile lui Samson Cracalie, pe care le va ceda, în 23 mai, lui Iuon Calmuţchi şi jupânesei Ilinca, fata lui Iuon şi Zoiţa Calmuţchi, care vor avea, totuşi, şi o altă moşie în Budineţ, cea a lui Mihalachi, fiul lui Vasile Cracalia, pe care o cumpără în aceeaşi zi de 23 mai 1794.
Alexandru Tăutul, nepotul lui Frunză, şi jupâneasa Nastasia vând partea lor de sat, pentru 77 florini vienezi, lui Gheorghe Bogdan, fiul negustorului sucevean Cârste, cel care va cumpăra, în 15 ianuarie 1795, şi partea nepoţilor lui Ştefan Malinescul, fraţii Antohi şi Ştefan Stângaci.
Din 8 februarie 1795, pătrund în Budineţ şi alţi negustori suceveni, Gheorghie, feciorul lui Axentie Moisa, cumpărând de la Toader Malinescul 11 odgoane în Budineţ, pe care le va vinde, însă, în 10 ianuarie 1796, baronului Ariton de Capri.
În 10 octombrie 1801, Iohann Turkul, fiul lui Elias, vinde partea sa din „Budeniţa” fratelui său, Anton, moşiile Turculeştilor ajungând, foarte curând, în proprietatea lui Iohann Aloys Popiel şi a Elisavetei Piotrowska, fiind vândute de aceştia, în 23 august 1802, lui Michael Popiel.
În 8 decembrie 1807, baronul Ariton von Capri va vinde lui Axenti sin Grigori şi lui Axenti sin Ioan Botoşan, şi ei negustori armeni din Suceava, pentru 700 lei bani împărăteşti, părţile cumpărate de el în Budineţ.
În 1843, satele Budineţ şi Opaiţ aveau 942 ortodocşi, biserica din Budineţ, slujită de preotul administrator Nicolai SAUCIUC, fiind proprietatea lui Alexandru de MORŢUN. În 1876, patron al bisericii era Alexandru de PETRINO, iar paroh Ioan GRIGOROVICI, în Budineţ şi Opaiţ aflându-se 1.397 enoriaşi. Comuna bisericească Budineţ şi Opaiţ se menţinea şi în 1907, când patroni ai bisericii din Budineţ erau Alma şi Ioan cav. de VOLCINSCHI, iar al bisericii din Opaiţ, Victor SACHNOWICZ. Biserica din Budineţ fusese zidită, în 1803, de Vasile şi Teodor MORŢUN, fiind renovată, în 1829, şi dotată cu un nou iconostas de Alexandru de MORŢUN. Paroh, în 1907, era Ioan BUCEVSCHI, născut în 1860, preot din 1888, paroh din 1901, cantor fiind, din 1905, Nicolai POJOGA, născut în 1872.
În Budineţ a funcţionat, începând cu anul 1888, o şcoală cu 2 clase : „În 18 noemvre 1888, stil nou, s-a consacrat noul edificiu al şcoalei poporale din Budeniţ” .
Cabinetul de lectură „Progresul”, din „Budeniţ” funcţiona, în 1895, în casa parohială, cu 52 membri, 60 cărţi, 1 abonament la gazetă şi o avere de 16 florini şi 34 creiţari. Preşedinte al cabinetului era Dr. Iancu cavaler de Volcinschi, iar vicepreşedinte, Ioan Petrescu, de lucrările de secretariat ocupându-se învăţătorul superior Leon Zavaţchi.
După 5 ani de inactivitate, Cabinetul „Progresul” îşi relua activitatea în 4 august 1902, adunarea generală desfăşurându-se „în ograda casei gospodarului din Budeniţ, Geoge Sauciuc, unde-s încăperile societăţii”. După un lung şir de cuvântări, susţinute de parohul Ioan Bucevschi, de învăţătorul superior Leon Zavaţchi, de „boerul satului, dl prof. Dr. Ioan cav. de Volcinschi”, de primarul Teodor Bohatereţ, de agricultorii Nicolai Sauciuc, Nichita Alexandriuc şi Dimitrie Loghin, s-a trecut la alegerea membrilor comisiei de arbitri, aceştia fiind agricultorii Ilie Perjul, Ioan Rusnac şi Niculai Cuciurean .
Banca populară raiffeisiană din Budeniţ şi Cireş a fost înfiinţată în 1903, sub direcţiunea lui Alecu Burlă şi sub preşedinţia lui Nicolai Pojoga, vistiernic fiind Leon Zavaţchi.
„Mândru şi frumos mai este drumul împărătesc ce duce, prin poieni şi păduri, dinspre cele două sate mari, Vicovul de Jos şi Vicovul de Sus, către târguşorul Ciudeiului. Când apuci, însă, să străbaţi mai la luminiş, ţi se pare că, după valea Sucevei, ai să dai, din nou, în munţi şi codri. Căci, de la curţile boiereşti, din capătul satului Budineţ, începe un urcuş, tot printre brădet şi molidiş, de crezi că nu se mai sfârşeşte. Dar iată că dai de un pripor cu pajişti verzi, care parcă îndeamnă pe călător la popas. Şi te îndeamnă şi izvorul, ascuns lângă marginea drumului, să opreşti căiuţii osteniţi şi înspumaţi şi să te răcoreşti, olecuţă, la umbra cetinişului. Drumul, de aici, se mai întoarce colac, de două, trei ori, încolo şi încoace, încât laşi caii în seama vizitiului…
Cât cuprinzi cu ochiul, se întinde, de la apus şi până la răsărit, valea încântătoare a Siretului. Numai în faţă, spre miazănoapte, se înalţă, lin de tot, un şir de coline păduratice, cele din urmă aruncături de valuri muntoase ale Carpaţilor, ce se pierd, apoi, încolo, către şesul Basarabiei” .
În mai 1906, într-o listă de subscripţie pentru înfiinţarea societăţii culturale „Luceafărul Bucovinei”, încredinţată parohului „din Budeniţ, Ioan Bucevschi”, se întâlnesc următoarele nume de localnici: proprietarii Alecu şi Toader BURLA, secretarul comunal Constantin BABIN, agricultorii Dimitrie CHIRILIUC, Iacov ILIUC, Nicolai SAUCIUC şi Nicolai POJOGA, învăţătoarea Eufrosina GRUJEVSCHI şi preoteasa Sinclitica BUCEVSCHI .
În 1910, comuna Budeniţi era în totalitate românească.
În toamna anului 1914, când trupele ţariste ocupaseră o parte din Bucovina, „la Budeniţi, un cazac legase calul său lângă capela baronului Petrino ca să bea apă din izvor. Un fecior de-ai noştri, trecând pe acolo, se aruncă cu iuţeala fulgerului pe cal şi porni în fuga calului spre tabăra noastră, lăsând în urmă pe cazacul păcălit” .
„Castelul Budeniţ al văduvei cunoscutului fruntaş român Dr. de Volcinschi a fost prădat sub conducerea ofiţerilor ruşi” .
„În vremea de groază a invaziei ruseşti, când negustorii fără suflet exploatau poporaţiunea, a fost o mare binefacere pentru comunele Budeniţ şi Cireş că proprietarul de aici, dl Alecu Burlă, a deschis o prăvălie în care a vândut, fără nici un profit, făină, sare şi alti articoli necesari pentru poporaţiune… Semnează: parohul Ion Bucevschi, primarul din Budeniţ Alecu Sauciuc, primarul din Cireş Simeon Gherman” .
La Budineţ s-au născut două mari personalităţi ale culturii române din Bucovina, ambii autori ai unor istorii literare bucovinene, autori de manuale şcolare şi profesori cu vocaţie, Constantin LOGHIN (4 septembrie 1891) şi academicianul Grigore BOSTAN (4 mai 1941).
BUNEŞTI
Până în 14 martie 1743, jumătate din satul Buneşti aparţinea fostului mare sulger Adam Luca, cel care o cumpărase „de la Savin, ginerele lui Miron Hăjdău”, dar Luca Adam vinde jumătatea aceea de sat, „pentru 450 lei bani gata”, nepotului lui, Constantin Ciudin medelnicer.
Fata lui Constantin Ciudin, Maria, avea să vândă, în 4 decembrie 1766, „jumătatea de sus a satului Buneşti, cu eleşteu, pentru 600 lei bani gata” fratelui tatălui ei, Iuon Ciudin căpitan.
Cealaltă jumătate de sat Buneşti a aparţinut, până în 15 august 1753, lui Constantin Line, care a făcut un schimb de moşii cu Ursachi Davidel, primind în loc o jumătate din satul Conceşti din ţinutul Dorohoiului.
În 15 iunie 1764, partea de sat a lui Davidel aparţinea ginerelui său, Vasile Ciure, care se plâgea de o împresurare răzeşească.
Satul, tăiat în două, în 1775, de graniţa Bucovinei şi a Moldovei, pare să fi existat, odată cu vatra dispărută a Borghineştilor, încă din 1448, dar ca şi Borghineştii, rămâne, mai mereu, „selişte pustie”, în vecinătatea Bosancilor.
Hotarnica Buneştilor s-a făcut în 2 noiembrie 1771, hotarul începând „la vârful dealului numit vizunie, de aici la răsărit, peste curmătură, la Petia, până la drumul mare al Sucevii, de aici la drumul podişoarelor, la deal, spre Nimerceni, peste câmp, peste o curmătură, până la piscul dealului, deasupra lacului raţelor, de aici spre Burghineşti, la dealul zis crucea Armanului, la iazul Buneştilor, la o scursură zisă Rovină, peste pârâul Buneştilor, până la piscul zis vizunie, unde s-a început hotarul”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Buneştii, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „16 – toată suma caselor”, însemnând 1 mazil, 3 argaţi şi păstori ai lui, 3 ţigani, 5 case pustii şi 4 birnici.
În 1775, satul Buneşti, din Ocolul Moldovenesc, avea 1 popă şi doar 6 familii de ţărani.
Într-o hotarnică a seliştei satului dispărut Bodeni, din 26 septembrie 1783, este menţionat şi satul Buneşti, alături de Nemerceni şi Borghineşti.
Partea Buneştilor din Regatul României avea să aparţină neamului Gorovei, cărturarul Artur Gorovei, prefect al judeţului Suceava (din afara Bucovinei) lăsând multe mărturii despre Buneştii lui. Dintre Bucovineni, doar Ion Grămadă a scris o superbă povestire despre buneşteanul Mihalache Trăsnea, om bogat, dar pe cuvântul căruia „se putea zidi biserică”.
În 28 decembrie 1795, Vasile Ciudin şi jupâneasa Ileana dau jumătate din satul Buneşti, partea de jos, lui Theodorachi Ciure, primind, la schimb, jumătate din satul Tâmpeşti. Ciure va dărui moşia Buneşti, în 2 septembrie 1832, ginerelui său, Costache Stamate, aşa cum promisese la cununia fetei sale, Ecaterina.
În 3 iulie 1855, în baza unui act de cumpărare din 23 iunie 1855, Adalbert Brzorad devine stăpân a moşiei din Buneşti care aparţinuse basarabeanului Constantin cavaler de Stamati.
În 1876, Buneşti făcea parte, împreună cu Litenii lui Bogdan şi Zahareştii, din comuna bisericească Zahareşti. În 1907, exista o biserică în Buneşti, patronată de Iacov NEDEI, dar Buneştii încă ţineau de comuna bisericească Liteni .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Aniţa lui Toader MORARI (17 ani în 1908) din Buneşti.
BUNINŢII şi BÂRNOVA MIHOVENILOR
O parte a satului Mihoveni de astăzi, s-a numit, în vechime, Buninţi, cealaltă parte, dinspre Şcheia, numindu-se Bârnova, numele venind de la cele două pâraie, care străbat Mihovenii, Bârnova şi Buninţi. Cele două cătune, „cu vad de moară şi cu eleşteu”, au fost întărite, în 1654, de Gheorghe Ştefan Voievod, mănăstirii Dragomirna. Hotarul comun al celor două sate „ce aparţin mănăstirii Dragomirna”, deoarece satele „se află alături”, cuprinde, în 1783, următoarele repere toponimice: Dumbrava, în hotar cu Şcheia, iar „de aici Bârnova merge alături cu Şcheia, de-a lungul Dumbrăvii, care rămâne în stânga, înainte, puţin în jos, printr-o vale mică, prin care curge apa dintr-un izvor, ce se află în hotarul Bârnovei, apoi iar în sus, spre două pietre de hotar, aflate îngropate alături, care au stat drept în faţa mănăstirii Sf. Ilie, ce se vede, în dreapta, în pădure, peste care s-a ridicat o movilă de hotar, despărţitoare a pământurilor Bârnovei de cele ale Şcheii. De aici, linia de hotar se îndreaptă puţin spre stânga, către deal, prin tufiş, în sus, până la marginea acestui tufiş, unde, deoarece pământul era prea pietros şi nu s-a putut ridica o movilă de hotar, s-a îngropat o piatră de hotar şi s-au turnat sub dânsa semnele obişnuite, ca cioburi, cărbuni. De la această piatră de hotar, ce se află pe deal, se trage linia de hotar, prin tufiş, drept în jos şi peste câteva câmpuri, care se află în şes, până la o movilă de hotar ce s-a ridicat acolo, despărţitoare a câmpurilor Bârnovei de cele ale Şcheii. De aici, linia de hotar se întinde drept spre râul Sucevei, care formează hotarul natural al ambelor sate, Bârnova şi Buninţi, până acolo sus, unde s-a început hotărnicirea.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Bârnova, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „6 – toată suma caselor”, însemnând o femeie săracă şi 5 birnici. Pentru Buninţi , sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, era „51 – toată suma caselor”, însemnând 23 scutelnici ai mănăstirii Dragomirna, 2 puşcaşi, 2 volintiri, 2 femei sărace, 1 nevolnic şi 19 scutelnici mănăstireşti cu salvogvardie.
În 1775, satul Bârnova avea 6 familii de ţărani, iar satul Buninţi, deja numit şi Mihoveni, avea 1 popă şi 36 familii de ţărani.
Conform Consignaţiunii lui Enzemberg, la Bârnova s-au stabilit, între anii 1763-1777, emigranţii bistriţeni Dimitrie UNGUREAN, Uno BIRĂU, Vasile şi Grigore MOROŞAN, Alexa MORARIU, Ion şi Filimon MOLDOVAN.
La Buninţi, s-au stabilit, între anii 1761-1778, George MOROŞAN (Sf. Petru), Toader MOLDOVAN (Sigău), Vasile a lui ALEXA (Chiraleş), George GRIDON (Osorhei), Zaharie MOLDOVAN (Bârlea), Lupu MOLDOVAN (Ţigău), Pascu MOLDOVAN (Şirioara), Dumitru GIOSAN (Chiraleş), George UNGUREAN (Chiraleş), Andrei SAVA (Berghia), Lupu MOROŞAN (Borşa), Grigori şi Filip MOROŞAN (Ciscu de Sus), Gavril OLARIU (Ciscu de Jos), Ion MOROŞAN (Sârbi), Ion UNGUREAN (Fritiul de Sus), George MOISIU (Chistelec), Andrei BODNARIU (Cişut) şi Nicolai CHENDE, diacon (Bungard).
Conform lui Werenka, satul Mihoveni, incluzând cele două cătune, avea, în 1774, 18 familii, iar în 1784, în baza emigraţiei transilvane, 70 de gospodării.
În 1890, Mihovenii aveau 1.049 locuitori, primar al comunei fiind Mihail Popinciuc.
Însoţirea de credit rural, tip Raiffeisen, s-a constituit, la „Mihoveni cu Buninţ”, în 1903, sub preşedinţia lui S. Lazarovici, cu George Muranovici – director, cu Leon Dârja – vistiernic, şi cu membrii Iacob Gherman şi Vasile Popinciuc (consemnat Pepenciuc).
BURLA
Satul Burla a fost, întotdeauna, un cătun al Volovăţului, uneori populat, alteori nu. Recensămintele austriece din anii 1774, 1775 şi 1778 nu-l menţionează, Daniel Werenka reţinând, pentru anul 1785, numai câteva case împrăştiate.
În 1843, biserica din Burla, cu 1.077 enoriaşi, era slujită de parohul Nicolai POPESCUL. În 1876, biserica din Burla avea 1.830 enoriaşi, păstoriţi de parohul Thomas RENNEY de HERŞENI.
Biserica din Burla, construită în 1803, îl avea paroh, în 1907, pe Emilian VASILOVSCHI, născut în 1864, preot din 1890, cantor fiind, din 1896, Ipolit HNIDEI, născut în 1871.
Din 1899, a funcţionat la Burla o şcoală cu 4 clase .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Odochia TORAC (41 ani în 1909) din Burla.
Abia evidenţele Prefecturii judeţului Rădăuţi, din 1939, menţionează două cătune ale satului, Lupăşteni şi Bodnăreni, părţile satului Burla numindu-se, pe atunci, Cărlăşeni, Ciuperceni, Juravleni şi Mostineni, după numele unor neamuri cu preponderenţă în zonă.