Basorelieful omagial de la Toporăuţi

Pentru că fotografiile unei plăci de piatră de la Toporăuţi, care mi-au fost trimise de Vasile Hostiuc din Mahala, fost campion mondial la lupte marţiale nonconvenţionale, nu permit desluşirea cuvintelor germane decât arar „Toporoutz / gestorben” (Toporăuţi / decedat) şi „Liebe und Treue hat das Monument” – monument al dragostei şi credinţei (loialităţii), înainte de a ţine cont de prima impresie, că piatra cu basorelief reprezintă un omagiu târziu adus ctitorului Miron Barnovschi, am încercat celelalte variante posibile, pornind de la patronul bisericesc din anii 1840-1850, baronul armean Johann von Mustatza, personaj pe care Nicolae Iorga îl considera a fi „boier de felul lui Doxachi Hurmuzachi, dar fără însuşirile alese ale acestuia”[1], şi care ar fi fost posibil să fie înmormântat la Toporăuţi. Numai că necropola familiei Mustatza (Iorga insistă să nu-i spunem Mustaţă, datorită replicii în germană a lui Alexander, fiul născut în 1840[2], dată regelui Carol, care-i vorbise în română: „Dar, Maiestate, noi am fost crescuţi în germană!”) se afla la Sadagura, sătuc pe care Theodor von Mustatza, armeanul care îl cumpărase, l-a ridicat „la rangul de oraş comercial, prin cea mai înaltă rezoluţie. La 7 decembrie 1801”[3]. Acolo îşi va avea castelul şi fiul născut în 1839, Nikolaus Freiherr von Mustatza, care moştenit Sadagura, unde avea o impresionantă „colecție de tablouri recente, alta, şi mai bogată de țesături bizantine, o colecție de arme, echipamente de vânătoare și monede, aceasta din urmă limitată la cele din Bucovina”[4], dar rămăsese şi „Gutsbesitzer zu Toporouz”[5], deci proprietarul moşiei din Toporăuţi. Cinstit vorbind, Johann Freiherr von Mustatza, patronul bisericii „Sfântul Profet Ilie” din Toporăuţi, merita „dragostea şi loialitatea românilor bucovineni, fie şi pentru simplul fapt că semnase primul, împreună cu „Jacob Mikuli (două semnături cu același nume și prenume), Nikolaus Freiher von Petrino, Michael Zotta, Louis Graf (conte) Logothetti, Christoph Petrowicz, Baronul O. Petrino, Heinrich Mikuli, Jordaki Wassilko, A. Kostin”, „Petiția comitetului fondator din 20 aprilie 1851 pentru aprobarea statutului Asociației Bibliotecilor de Stat” la Cernăuţi. „Ideea fondării unei biblioteci publice independente a căzut pe un teren extrem de fertil. În toamna anului 1850, proprietarul moşiei din Ocna, Michael Zotta, a organizat o colectă, între marii proprietari de moşii, în scopul înființării unei biblioteci independente de stat, iar rezultatul a fost un total de peste 1000 de florini vienezi. Cel mai remarcabil virtuos al pianului, Karl von Mikuli (dascălul lui Ciprian Porumbescu şi autorul celor 4 caiete cu cântece bucovinene, strânse de surorile Hurmuzachi – n. n.), a donat încasările unui concert, susţinut în iarna anului 1850, de 1.030 florini, pentru a fi fondată biblioteca de stat, cu prevederea că această sumă va fi folosită pentru achiziționarea de lucrări economice, istorice și naționale. În plus, a fost planificată o loterie de mare gaj, pentru care femeile din Bucovina trebuiau să doneze obiectele premiate. Apelul baronului von Henniger fusese adresat femeilor din Bucovina în acest scop. / După ce o sumă suficientă pentru fundarea bibliotecii a părut să fie asigurată în acest fel, membrii fundației au fost convocaţi de către șeful statului pentru o consultare, al cărei rezultat a fost decizia de „a aduce imediat colecția de carte prevăzută sub numele Bibliotecii de Stat”[6]. „În aceeași zi în care a avut loc această ședință, la 26 martie 1851, șeful statului a raportat rezultatele ședinței la k. k. Ministerul Culturii și Educației: „Abandonând înființarea prevăzută inițial a unei biblioteci liceale, urmez dorințele generale ale celor implicați, contribuțiile care au fost aduse”[7].

Dar baronul Johann von Mustatza, în ciuda meritelor lui româneşti sau poate că tocmai de aceea, nu poate fi cel căruia îi fusese dedicată lespedea cu basorelief. În cel mai bun caz, el sau fiul său Nikolaus poate fi cel care a comandat-o meseriaşilor evrei din Sadagura, pentru că nu încape îndoială că lespedea acolo a fost cioplită. Bun, dar de ce nu a văzut-o Iorga, în 1904, odată cu numeroasele pietre de mormânt ale preoţilor Cozub şi ale rubedeniilor lor? De ce nu a văzut-o Romstorfer, înainte de anul 1889, când publica studiul despre biserica din Toporăuţi, pe care o considera ca fiind destinată, iniţial, rolul de necropolă de familie, fundată, în 1560, de bunicul sau de tatăl său, Dumitru? Fie pentru că piatra nu exista, fie pentru că reprezenta un adaos al reparaţiilor de mai târziu, pe care nici Romstorfer, nici Iorga nu aveau de ce îl lua în considerare, deşi basorelieful respectiv era dedicat memoriei ctitorului, cum o sugerează şi simbolistica de la baza lui, cu capul voievodului urcând în sfinţenie de pe iataganul gâdelui din Istanbul. Şi ar mai fi datarea din „iulie”, din partea de sus a pietrei, care poate consemna un alt iulie, unul pios, întru comemorarea martiriului ctitorului, mazilit în 8 iulie 1629, fără să mai aibă timp să-şi finalizeze bisericile şi schiturile construite „de la iarbă verde”, cum zice cronicarul. Unele dintre ctitorii vor fi terminate de Dabija Voievod, dar în necropola de la Toporăuţi, completată drept biserică de către Miron Barnovschi, nu a intervenit, aceasta rămânând pe veci neterminată, în ciuda deselor reparaţii şi a unor tentative stângace de extindere a spaţiului, pe care Romstorfer le considera imposibile, datorită îngustimii edificiului religios.

În „Notă privind construcția bisericii din satul Toporăuţi și hramul”, K. A. Romstorfer scria: „Patronul acestei biserici este Miron Barnovschi Movilă Voievod. A fost construită în 1560 și sărbătorește hramul bisericii de „Sfântul Profet Ilie”. Biserica, din piatră și boltită, nu are turnuri; este acoperită cu șindrilă. Deasupra acoperişului sunt trei cruci de fier; ea are 9 picioare lungime, 3,5 lăţime, 7 picioare înălţime. În interiorul bisericii se află trei compartimente: în primul, retablul este lucrat din lemn, în stânga Jertfelnicul, tăiat în piatră, în dreapta sfeşnicele pentru lumânări. Există, de asemenea, o imagine „hornoji sidaleschcze” („şa de munte”, în ucraineană? – n. n.). În a doua, iconostasul este în ordine; doi prapuri bisericești și o cruce procesională mare sunt păstrate aici. În a treia este „Pridvorul” și există câteva imagini vechi. Biserica are o clopotniță de stejar, acoperită cu șindrilă și cu o cruce de fier în vârf. Există, de asemenea, două clopote, unul care cântărește 23,5 oca, cumpărat de Ştefan Boiko, iar al doilea, de 13,5 oca provine de la mănăstirea lui Barnovschi. În jurul bisericii se află cimitirul, cu un bun gard de scânduri, de 30 metri lungime şi 18 metri în lățime. În „Schematismul” eparhiei episcopiei greco-ortodoxe a Bucovinei, se face observaţia că prințul Moldovei Miron Movilă Bârnova (Barnovschi) a domnit din anul 1626 (28 februarie – n. n.), până în 1630 (8 iulie 1629 – n. n.), și a fost decapitat, în captivitate turcă, la Constantinopol, în iunie 1633. Prin urmare, Eparhia se îndoiește că biserica a fost construită în 1560, iar presupunerea exprimată consideră că ar fi corect anul 1660. Se spune, de asemenea, că testamentul lui Barnovschi conținea următorul pasaj (la punctul 9): „Biserica de la Toporăuți, unde zac oasele părintelui meu – Dumnezeu să-l pomenească –să aibă (executorii testamentului) a o găti de ispravă”. În secolul al XVII-lea, nu a este puțin probabil să fi fost construită ca o necropolă familială, în 1560. Ca și în cazul altor multe biserici, vestibulul putea fi adăugat și ulterior, iar biserica ar fi putut fi finalizată în acest fel, care nu poate fi conceput, acum, fără deteriorarea semnificativă a tencuielii de mortar. De asemenea, trebuie remarcat faptul că Miron Movilă Barnovschi a întemeiat și așezarea, dar şi zidurile de apărare, care înconjură ca un inel biserica mănăstirească din Dragomirna, în 1602; el a fost ctitorul mănăstirii și bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Iaşi, al mănăstirii ​​Hangu, din munte, și al mănăstirii Barnovschi din Iaşi, care a fost terminată de Dabija Vodă.

În ceea ce privește dispunerea și starea bisericii, trebuie raportat că dimensiunile și lungimea date mai sus corespund adevărului destul de precis; numai lățimea, de 3,5 picioare, este puțin prea mică (Fig. 3).

Absida principală, cu altarul, se atașează de Naos, care este acoperit cu o cupolă, care se sprijină pe patru arcade, în timp ce absidele secundare apar doar așa cum sunt indicate de pereții de tip segment.

Pronaosul este foarte asemănător cu o cupolă, dar boltirea este mai mică și este conectată la Naos printr-o mare deschidere de arc. Deschiderea a fost spartă, în jurul anului 1870, pe locul unei uși mici, care exista şi ale cărei pietre din zidurile de piatră încă se mai află în fața bisericii. Mansarda de piatră a intrării în pronaos, cu tavanul din zid este originală (Fig. 4). Ușa de la intrare, cu stâlpi gotici din piatră, este mică, iar puținele ferestre sunt de asemenea foarte mici, de doar aproximativ 35 cm lărgime; o a doua ușă mică, înspre şcoală, a fost zidită din motive de siguranță. Interiorul este împodobit cu o pictură care acum este complet afumată. Același lucru, format din ornamente individuale asemănătoare cu panglică, apoi medalioane mici în pandantive, şi în cele patru evanghelice, și o marmură brută, care probabil nu este originală și de mică valoare. Iconostasul are o valoare artistică scăzută și provine din jurul anului 1880. Podeaua este populară, din lespezi de piatră și este deja foarte şubredă. În Naos există o scară primitivă din lemn, care a fost construită, în urmă cu câțiva ani, cu scopul de a câștiga spațiu pentru tinerii din școală. Nu s-au găsit încă mărci de piatră.

Clopotnița din cărămidă, ridicată separat, este din vremuri mai recente și este în stare bună. Perimetrul zidit al bisericii este, de asemenea, relativ bine conservat.

Starea de construcție a bisericii, cu excepția podelei și a unei părți a acoperișului de șindrilă, a fost una foarte bună. Modificarea clădirii, în scopul obținerii de spațiu, nu poate fi făcută în niciun fel, deoarece o adăugare, din cauza ruperii zidurilor puternice din piatră, ar deteriora tăria bisericii, în special a bolților, și nici nu s-ar câștiga mult spațiu, din cauza lățimii mici a edificiului”[8].

Să revenim, totuşi la basorelief. Datorită formei mult prea lungi şi subţirimii pietrei, acesta nu reprezintă o lespede funerară, ci una omagială, care putea fi aplicată pe un mormânt, pe un perete sau pe o cruce mare; nu mi s-au comunicat dimensiunile, dar, comparând cu frunzele uscate din zăpadă, piatra mi se pare a reprezenta un basorelief de cruce din piatră, care s-a desprins sau a fost desprins, cu ocazia renovărilor din perioada 1870-1906, prin care a fost celebrat ctitorul bisericii-necropolă din Toporăuţi, „scutul” prin care triumfă „Liebe und Treue”, iubirea şi loialitate. Sau, conform formulării româneşti a celor două valori medievale, slujba şi credinţa.

[1] Iorga, N., Neamul romănesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 235

[2] Gemmell-Flichbach, Max Freiherrn von, Album des kaiserlich-königlichen Theresianums / 1746-1880, Wien 1880, p. 161

[3] Polek, J., Die ehemalige russische Münzstätte in Sadagóra, în Jahrbuch des Bokowiner Landes-Museums, Cernăuţi 1893, p. 10

[4] Weckbecker, Wilhel Freiherrn von, Handbuch der Kunstpflege in Österreich, Wien 1902, p. 701

[5] Foetterle, Franz, Mittheilungen der kaiserlich-königlichen Geographnischen Gesellschaft, VII. Jahrgang 1863, Wien 1863, p. XXII

[6] Reifenkugel, Karl, Die Bukowinaer Landesbibliothek und die K. K. Universitäts-Bibliothek in Czernowitz, Czernowitz 1885, p. 3

[7] Ibidem

[8] Romstorfer, K. A., Die alte griechisch-orthodoxe Pfarrkirche in Wolczynetz und die Toporoutz, în Mittheilungen der k. k. Central-Comision, XXV. Jahrgang, Wien 1899, pp. 195, 196